UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI

ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA: ISTORIA Vestului României

Biserica Românească din Crişana şi Banat în

anii 1868-1918

Student:
Heredea Cristian-Răzvan

2017
 În urma revoluţiei din 1848-1849, au fost înlăturate raporturile feudale care existau între
nobilii proprieatari de pământ şi iobagi; s-a desfiinţat instituţia medievală a „celor trei naţiuni”,
iar românii nu mai aveau statutul anterior de „popor tolerat”; nobilimea maghiară şi patriciatul
săsesc au pierdut privilegiul de-a ocupa toate funcţiile publice.
Pe lângă aceste aspecte pozitive, cele negative au fost mult mai numeroase. Îndată după
înăbuşirea revoluţiei, s-a introdus în mod brutal absolutismul în întreg imperiul, căci împăratul
Franz Iosif a revocat toate concesiile făcute de teama maselor în timpul revoluţiei. Cel mai de
seamă reprezentant al acestui „regim absolutist de stat” a fost ministrul de Interne al Guvernului
Imperial, baronul Alexander von Bach, fapt pentru care perioada anilor 1849-1860 este
cunoscută şi sub numele de „regimul lui Bach”. S-a reintrodus cenzura, s-a mărit numărul
unităţilor poliţieneşti şi al jandarmeriei, au fost arestaţi conducătorii revoluţiei antihabsburgice.
Aristocraţia austriacă şi cea mai mare parte a aristocraţiei ungare, rămase credincioase
împăratului în timpul revoluţiei, au format şi pe mai departe baza socială a imperiului. Întreaga
putere de stat era concentrată la Viena, de unde erau elaborate toate dispoziţiile pentru
provinciile monarhiei, cu naţionalităţi diferite, ale căror interese naţionale şi sociale erau cu totul
nesocotite. Unitatea imperiului era asigurat prin întregul aparat de stat birocratic, prin armată,
poliţie şi jandarmerie.
Principatul Transilvaniei a devenit o provincie care depindea direct de Guvernul imperial
din Viena. În fruntea ei se găsea un guvernator numit de direct de împărat, cu reşedinţa în Sibiu;
generalul Ludwig Wohlgemuth (1849-1851), prinţul Karl von Schwarzenberg (1851-1858) şi
genralul Friedrich Lichtenstein (1858-1860). S-a procedat la o reorganizare administrativ-
teritorială, ţara fiind împărţită în şase districte militare, iar comitatele au fost desfiinţate.
În noiembrie 1849 s-a constituit o provincie aparte , „Voivodina sârbească şi Banatul
Timişoarei” , cu reşedinţa în Timişoara. Vechile comitate din „Parţium”, adică Aradul, Bihorul,
Sătmarul şi Maramureşul, au rămas anexate Ungariei. În felul acesta, românii din teritoriile
intratcarpatice erau divizate în trei provincii diferite: Marele Principat al Transilvaniei,
Voivodina sârbească cu Banatul Timişoarei şi Comitatele anexate Ungariei. În forma aceasta,
erau împiedicate orice mişcări cu caracter naţional,iar „integritatea monarhiei” era asigurată.
În 1867 s-a ajuns la crearea statului dualist Austro-Ungar, prin încoronarea lui Franz Iosif
ca rege al Ungariei la Budapesta. Cele două ţări vor avea Guverne separate , la Viena şi
Budapesta, dar cu trei ministere comune (Externe, Finanţe şi Armata). Hotăririle Dietei de la
Cluj au fost declarate nule şi neavenite. Cu alte cuvinte, Ungaria era readusă în istorie, ca stat,
după 326 de ani de inexistenţă. Noului stat ungar îi erau anexate şi o serie de teritorii româneşti:
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, cărora li s-a anulat orice autonomie. Începea
astfel o nouă perioadă în istoria Transilvaniei şi a teritoriilor vestice, cu reprimarea oricăror
manifestări naţionale româneşti, care va dura până în 1918.
În cursul celor 51 de ani de existenţă a statului dualist austro-ungar, românii
transilvăneni, ca şi celelalte popoare care intrau în componenţa Ungariei, au fost supuşi unor
permanente presiuni în vederea maghiarizării lor şi de reprimare a oricăror mişcări româneşti.
Lucrul este explicabil, căci românii au constituit întotdeauna peste 50% din populaţia
Transilvaniei, pe când maghiarii, chiar după statisticile oficiale, întocmite de autorităţile
ungureşti, n-au depăşit niciodată 30%. Maghiarizarea se făcea prin diferite mijloace: legi de stat,
societăţi culturale, colonizări; în anumite zone ale Transilvaniei s-a încercat să se facă acest lucru
chiar prin mijlocirea Bisericii unite.
Între numeroasele acţiuni de maghiarizare a românilor prin Biserică, întreprinse de
clasele dominante ungare, s-a numărat şi înfiinţarea Episcopiei greco-catolice ungare de
Hajdudorog. Ea reprezintă un alt episod dureros din lupta românilor ardeleni în perioada
dualismului pentru apărarea limbii şi a naţionalităţii lor împotriva tendinţelor de deznaţionalizare
ale guvernelor ungureşti de altădată.
Orăşelul Hajdudorog este situat în nord-estul Ungariei de azi, la nord de Debreţin, locuit
altădată de unguri, români şi ruteni. De altfel înşişi istoricii unguri recunosc că elementul
românesc este atestat documentar peste întreaga Câmpie a Tisei, răsfirat printre populaţia ungară,
având ocupaţiile specifice românilor din evul mediu: agricultura şi păstoritul. Ei erau întâlniţi pe
teritoriul judeţelor Hajdu, Szabolcs, Bihor şi Satu Mare.
În zilele de 16 şi 17 februarie 1868, la scurt timp după crearea statului dualist austro-
ungar, s-a întrunit la Hajdudorog un Congres al tuturor greco-catolicilor, cu 220 de deputaţi
mireni şi 20 de preoţi care reprezentau judeţele Szabolcs, Bihor, Zemplen, Bereg, Maramureş,
Abauj-Torna, Satu Mare şi Cenad. Congresul adoptă hotărârea de-a înainta memorii forurilor în
drept, în vederea înfiinţării unei episcopii greco-catolice ungare, cu limba liturgică maghiară. În
1873 se înregistrează un prim succes, prin crearea unui „Vicariat greco-catolic de Hajdudorog”,
primul vicar a fost numit însă abia în 1878, în persoana canonicului Danilovics Janos.
Introducerea limbi maghiare în biserica greco-catolică nu a trecut neobservată, cardinalul
Rampolla, secretarul de Stat al Vaticanului, însărcinat cu afaceri al Nunţiaturii Apostolice din
Viena cere lămuriri mitropolitului unit de la Blaj, Victor Mihali de Apşa. Informat de abuzurile
făcute prin introducerea limbii maghiare în cult, papa Leon al XIII-lea condamnă aceste
procedee, declarând că traducerea cărţilor de cult în limba maghiară constituie o „inovaţie
periculoasă”.
În astfel de împrejurări, s-a cerut şi părerea Conferinţei episcopilor romano şi greco-
catolici din Ungaria. Aceasta s-a întrunit la Budapesta la 9 noiembrie 1911, fiind prezenţi şi
mitropolitul Victor Mihali de la Blaj cu sufraganii săi, Dimitrie Radu de la Oradea şi Vasile
Hossu de la Gherla. În principiu, Conferinţa episcopală îşi dă avizu pentru înfiinţarea unei
Episcopii Greco-catolice la Hajdudorog, parohii ai căror credincioşi vorbesc limba maghiară.
Ierarhii români se declară de acord, dar cu precizarea ca să nu fie luate parohii din diecezele
româneşti. Abia după conferinţă au aflat că tocmai din diecezele Blajului, Oradiei şi Gherlei
urmau să fie anexate mai mult de jumătate din numărul total al parohiilor în noua dieceză.
Mitropolitul Victor Mihali a convocat o conferinţă la Blaj, pentru zilele de 17-19
februarie 1912 la care au participat cei doi episcopi de la Oradea şi Gherla, un număr însemnat
de canonici, preoţi şi mireni. S-a redactat un memoriu, care a fost înaintat Guvernului din
Budapesta şi Nunţiaturii din Viena, în care se arăta „marea nedreptate ce se face Bisericii greco-
catolice române, prin faptul că i se răpesc atâţia credincioşi”, dar şi primejdia de-a se alipi la
noua Episcopie şi alte parohii, aşa cum precizează şi Guvernul, ceea ce înseamnă că „cu timpul
toţi românii greco-catolici vor fi încorporaţi diecezei ungare”.
Dar până la semnarea bulei, se înregistrează o serie de proteste româneşti. În ianuarie
1912, canonicul Vasile Suciu de la Blaj viitor mitropolit pleacă la Roma unde are întrevederi cu
mai mulţi cardinali (Rampolla, fost secretar de stat sub Leon al XIII-lea, Merz del Val, secretarul
de stat în funcţie etc.), este primit în audienţă de papa Pius al X-lea, informându-i pe toţi de
pericolul pe care îl prezenta noua dieceză pentru credincioşi români expuşu maghiarizării. În
martie, cer audienţă la papă, episcopii Dimitrie Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla.
La 16-29 mai 1912 a avut loc o impresionantă adunare de protest la Alba Iulia, prezidată de
marele patriot George Pop de Băseşti, cu participarea a peste 20.000 de români, reprezentând
toate oraşele şi satele din Transilvani, Banat, Crişana şi Maramureş. Au luat cuvântul mai mulţi
intelectuali uniţi, care au subliniat primejdia ce-o va constitui noua episcopie pentru poporul
român şi Biserica sa. Ştefan Cicio Pop spunea între altele: „Biserica e leagănul naţionalităţii
noastre.... Noi am învăţat ungureşte şi ei cred că acum pot să ne ia şi sufletul. Se înşeală, însă,
pentru că Biserica noastră e cel mai puternic adăpost pentru sufletele noastre”.
Între alţii, a luat cuvântul şi Iuliu Maniu, pe atunci avocatul Mitropoliei din Blaj, care
spunea: „Când au auzit românii uniţi de noua Episcopie ungurească, întâi au fost cuprinşi de o
îngrijorare, pe urmă de o mâhnire adâncă. Dacă se întâmplă undeva o nenorocire şi pier 100, 200
sau 1000 de oameni, toată lumea plânge cu lacrimi de durere. Ce să făcem noi când vedem că din
corpul naţiunii noastre, printr-o trăsătură de condei a Guvernului, e plănuit să se şteargă din
cartea vieţii româneşti 73.000 de suflete româneşti?” Şi tot el spunea: „Au dreptul domnitorul şi
papa să facă oricât de multe episcopii, dar n-au dreptul să bage în sufletul nostru suflet unguresc.
Pentru că dacă ar încerca asta, noi am rupe peceţile documentului, aşa cum a spus Atanasie
Anghel”.
Participanţii au votat în unanimitate o rezoluţie, prin care „protestau cu tărie împotriva
acestei episcopii, aşa cum e proiectată ea de Guvernul ungar”. S-a decis constituirea unei comisii
de 50 de membri, sub conducerea lui George Pop de Băseşti, care să redacteze un memoriu-
protest către Sf. Sacun şi care să ia măsurile ce se impuneau, în vederea păstrării autonomiei
Bisericii româneşti unite şi a limbii liturgice româneşti. Memoriul, întocmit de canonicul Vasile
Suciu, viitor mitropolit scotea în evidenţă tendinţele de maghiarizare ce se urmăreau prin crearea
noii dieceze.
Cu toate acestea, ca răspuns la dunarea de protest a românilor de la Alba Iulia, la 8 iunie
1912, Guvernul ungar a piblicat bula papală Chistifideles Graeci, privitoare la înfiinţarea noi
episcopii. Această dieceză urma să fie subvenţionată de statul ungar. Era pusă sub jurisdicţia
Arhiepiscopiei romano-catolice ungare din Eszergom, deşi firesc ar fi fost să fie pusă sub
ascultarea Mitropoliei româneşti unite de la Blaj, din moment ce era „unită” sau „greco-
catolică”. Titularii ei urmau să fie numiţi de împărat şi confirmaţi de papă.
În ce priveşte limba liturgică, se preciza că ea va fi greaca veche. Dar având în vedere că
această limbă nu era cunoscută preoţilor, urma să fie introdusă numai după trei ani, iar până
atunci să se folosească „limbile liturgice cunoscute credincioşilor”, adică slavona şi româna,
precizând în mod expres că era „cu totul oprită limba maghiară”, ea nefiind limbă liturgică.
În pofida prevederilor precise ale bulei care desigur a nemulţuimit Guvernul, în multe
parohii, liturghia şi celelalte slujbe au continuat să fie săvârşite în limba maghiară. În 1913, s-a
tipărit chiar un Îndreptar Liturgic, sub titlul Templomi Utasitas.
 Episcopia de Hajdudorog era formată din 162 de parohii, cu sute de filii luate de la
diecezele rutene din Eperjes şi Munkacs, de la cele româneşti de Oradea, Gherla şi Blaj, de la cea
romano-catolică de Eszetergom. Presa maghiară şi unii oameni politici au declarat făţiş
adevăratele scopuri urmărite de noua Episcopie. Între altele, într-un articol editorial din ziarul
Budapesti Hirlap din 12 iulie 1912, dieceza maghiară era socotită „un tun zdrobitor de
naţionalităţi”. Într-o cuvântare rostită de contele Tisza Istvan la un sinod calvinist din Papa, în
septembrie 1912, noua Episcopie era prezentată ca „o mare biruinţă naţională ungară”.
Bibliografie
Mircea Păcurariu, Politica Statului Ungar faţă de Biserica Românească din Transilvania
în perioada dualismului (1867-1918), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Sibiu 1986
Traian Nojea, Învăţământul confesional ortodox din Bihor în perioada dualismului
austro-ungar (1867-1918), Ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2012
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş până în 1918, Cluj-Napoca, 1992
ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-
Napoca, 1997