Va fi un moment în care nu vei mai putea zări nici o vrabie, când se va auzi doar liniștea pe care o

fac lucrurile în timp ce ne observă.

Clipele care au trecut în liniște, lui Iosif părându-i-se o noapte întreagă, n-au fost o noapte, ci
doar câteva clipe înlăuntrul liniștii.

Mă gândesc: poate suferința e aruncată mulțimilor cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora și
puțin sau nimic pe umerii altora.

Mă gândesc: poate că există o lumină înlăuntrul oamenilor, o claritate poate, poate că oamenii
nu sunt făcuți din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor și poate că oamenii
sunt certitudinile pe care le au.

Poate că cerul e un ocean mare de apă dulce și poate că noi nu umblăm pe sub cer, ci deasupra
lui; poate că noi vedem lucrurile răsturnate, iar pământul e ca un cer, iar când vom muri, când vom muri,
vom cădea poate și ne vom afunda în cer.

Oamenii sunt o mică parte din lume, iar eu nu înțeleg oamenii. Știu ce fac ei și motivele imediate
a ceea ce fac, dar să știi asta înseamnă să știi numai ce se vede, înseamnă să nu știi nimic.

Au trecut mai mulți ani decât într-o viață întreagă în noaptea aceea.

Ridic capul și privesc noaptea de pe cer, nu stelele, ci spațiul negru care le desparte.