sintagme literare Poesis

ADELINA
tac
toc frunze la câini
degete picură pe foaie
brățară ciudată

CONSTANTIN
un șarpe
un înger
o piatră albastră
și ziua de ieri
între spini
miros totuși cald
întunericul vine pâș-pâș
De ce nu pot scrie pentru toate se-ascund
singurătate – filé
concursuri unde ești?
(pentru Mara) merg printre leșuri
Var. 3
cuie și cioburi vânt uscat
nu mă pot înfrăți cu toamna decât dacă cuiburi de viespi și de șerpi
îmi dă mâna voci - vârtej amețitor
devin una cu tunelul crengi zgârie ziduri
plimbam fetița (și pisoii după noi)
ne-am întâlnit întâmplător pe stradă franjuri de lună pe brațe
într-un târziu ajungi miros de carte veche
își râdea în barbă de un cuib de roșii câmpul e plin de grenade
crescut printre frunze-puzzle 3d pe Mefisto-n tenebre mă aruncă
în depărtare înot până la insulă
marginea șanțului urlet de lup taie liniștea îmi fac adăpost
cobori în tenebre învăț să iubesc singurătatea
ochi dispoziție și timp orbecăind printre rosturi
sunt necesare captării poeziei expedițiile zilnice pe corabie mă
mă cauți îmbogățesc
zadarnic urc muntele lui Sisif cu plăcere
ochi încercănați
dispoziție discutabilă în companie selectă: azi Rimbaud și
timp prea puțin Baudelaire
Plete lungi mâine Rilke și Trakl
în oală mai trebuie adăugat apoi Montale și Poe
te mângâie aripi de înger spulberă zăpada
și un anumit simț cuvinte
necesar de la început, doar că nu era privesc același dar mereu altul
și când vom mai întâlni oare cerul
suficientă oameni?
doza existentă ursuleț de pluș/cal alb în galop/gheare de
se gătește pe parcurs vultur
completându-se mereu firimiturile lui Dumnezeu
cu lectură din belșug
In my secret life
scris și rescris Motto: „[...] opera de artă e o încercare
Scufundări în livresc vs.
trăiri intense uneori fără noimă de a cuprinde
dușuri reci
și mai ales ingredientul secret realitatea infinită în limitele unui tablou
multă iubire somnolență/ dureri de spate/ muncă fără
sau ale unei cărți.” spor
„[...] clipe care nu fac parte din
Așteaptă timp ci sunt o fereastră spre eternitate.”
cronică pasivitate
amnezia ascunde ieșirea din cochilie
așteaptă seara deodată o frunză te-atinge
(Ernesto Sabato - „Despre eroi și dai un print screen la gânduri
liniștea morminte”)
fiorul râvnești inconștient
luminând cuvântul - luna la răcoarea muntelui în ceață/ susurul
așteaptă umbra soarelui pârâului
ferchezuind utopii
Var. 1 cafeaua de dimineață
mergi desculț prin iarba-nrouată urmărind refracția razelor
încerc să culeg în miliarde de particule fine de nisip
așteaptă o frunză trandafirul alb
o șoaptă precum întoarcerea în timpuri
luna imemoriale
picură-n poem cartea citită cu foarte mulți ani în urmă
două singurătăți-asteroid zilele petrecute sub nucul imens
pe traiectorie și dispărută apoi din bibliotecă -
cu ochii deschiși spre interior „Insula cu amintiri de acasă” -
spre...niciodată venită din neant (citind-o ai deschis ochii)
penița - vehicul
Robot cu normă întreagă 1001 de drumuri
liniștea atât de bogată a nopților de
lectură de odinioară
fiecare către 1001 de visuri adevărat corn al abundenței
rumegă vârfuri de lance
la desert pietre și smoală magia
pe linia orizontului
Var. 2 penița
odihnindu-se și stratul gros de zăpadă
muză înecată
o pasăre mare oală aburindă

2
 sintagme literare Poesis

ADELINA
tac
toc frunze la câini
degete picură pe foaie
brățară ciudată

CONSTANTIN
un șarpe
un înger
o piatră albastră
și ziua de ieri
între spini
miros totuși cald
întunericul vine pâș-pâș
De ce nu pot scrie pentru toate se-ascund
singurătate – filé
concursuri unde ești?
(pentru Mara) merg printre leșuri
Var. 3
cuie și cioburi vânt uscat
nu mă pot înfrăți cu toamna decât dacă cuiburi de viespi și de șerpi
îmi dă mâna voci - vârtej amețitor
devin una cu tunelul crengi zgârie ziduri
plimbam fetița (și pisoii după noi)
ne-am întâlnit întâmplător pe stradă franjuri de lună pe brațe
într-un târziu ajungi miros de carte veche
își râdea în barbă de un cuib de roșii câmpul e plin de grenade
crescut printre frunze-puzzle 3d pe Mefisto-n tenebre mă aruncă
în depărtare înot până la insulă
marginea șanțului urlet de lup taie liniștea îmi fac adăpost
cobori în tenebre învăț să iubesc singurătatea
ochi dispoziție și timp orbecăind printre rosturi
sunt necesare captării poeziei expedițiile zilnice pe corabie mă
mă cauți îmbogățesc
zadarnic urc muntele lui Sisif cu plăcere
ochi încercănați
dispoziție discutabilă în companie selectă: azi Rimbaud și
timp prea puțin Baudelaire
Plete lungi mâine Rilke și Trakl
în oală mai trebuie adăugat apoi Montale și Poe
te mângâie aripi de înger spulberă zăpada
și un anumit simț cuvinte
necesar de la început, doar că nu era privesc același dar mereu altul
și când vom mai întâlni oare cerul
suficientă oameni?
doza existentă ursuleț de pluș/cal alb în galop/gheare de
se gătește pe parcurs vultur
completându-se mereu firimiturile lui Dumnezeu
cu lectură din belșug
In my secret life
scris și rescris Motto: „[...] opera de artă e o încercare
Scufundări în livresc vs.
trăiri intense uneori fără noimă de a cuprinde
dușuri reci
și mai ales ingredientul secret realitatea infinită în limitele unui tablou
multă iubire somnolență/ dureri de spate/ muncă fără
sau ale unei cărți.” spor
„[...] clipe care nu fac parte din
Așteaptă timp ci sunt o fereastră spre eternitate.”
cronică pasivitate
amnezia ascunde ieșirea din cochilie
așteaptă seara deodată o frunză te-atinge
(Ernesto Sabato - „Despre eroi și dai un print screen la gânduri
liniștea morminte”)
fiorul râvnești inconștient
luminând cuvântul - luna la răcoarea muntelui în ceață/ susurul
așteaptă umbra soarelui pârâului
ferchezuind utopii
Var. 1 cafeaua de dimineață
mergi desculț prin iarba-nrouată urmărind refracția razelor
încerc să culeg în miliarde de particule fine de nisip
așteaptă o frunză trandafirul alb
o șoaptă precum întoarcerea în timpuri
luna imemoriale
picură-n poem cartea citită cu foarte mulți ani în urmă
două singurătăți-asteroid zilele petrecute sub nucul imens
pe traiectorie și dispărută apoi din bibliotecă -
cu ochii deschiși spre interior „Insula cu amintiri de acasă” -
spre...niciodată venită din neant (citind-o ai deschis ochii)
penița - vehicul
Robot cu normă întreagă 1001 de drumuri
liniștea atât de bogată a nopților de
lectură de odinioară
fiecare către 1001 de visuri adevărat corn al abundenței
rumegă vârfuri de lance
la desert pietre și smoală magia
pe linia orizontului
Var. 2 penița
odihnindu-se și stratul gros de zăpadă
muză înecată
o pasăre mare oală aburindă

2
 sintagme literare
ADI
FILIMON
Poetărașul sau strania
versiune a faimei:
* un zâmbet misterios cu dinţi parfumaţi
viaţa e la modă s-o bei din pahar
s-o furi de la prietenul cel mai bun
vineri să deschizi uşile raiului tău
să intre cine vrea să citească etichetele
sticlelor
sâmbătă să râzi în izmene pe Calea
Victoriei
duminică să dormi pe banca din cimitir
de luni până joi să aduni banii cerşe-
torilor
să plângi de mila fetelor
să donezi un organ viu unui mort
şi apoi
vine din nou ziua aceea când suceşti
de mai multe ori cheia în broască iar
uşa
prinde un strop de lumină
întunericul de pe creştetul ei stă să
nască
dar nu poate şi moare
cu burta umflată de stele
* ne arată subsolul paginii
n-am citit nimic din ce scrie într-un
manuscris
de proză un autor de bestseller dar
cred
că niciodată cartea nu seamănă cu
manuscrisul
are altă culoare
e mult prea îmbrăcată festiv
miroase a cerneală
şi personajele se ascund în spatele
copertelor de mucava
îmi închipui că în manuscris ele sunt
aşa de fireşti
alunecă lejer peste cuvinte
cu miros perfect de cafea
de la procter&gamble se-aşază pe
creion
şi nu în ultimul rând pacea domestică
umple liniştea
cu foşnetul cuvintelor desprinse
de pe un ghemotoc de hârtie aruncat
la întâmplare
în geam
* prin iad cum trece prin apă cerul sân-
(poetăraşul - ora de mate)
într-o adunare oarecare se găseşte
uneori o cifră
scrisă mai îndesat cu pixul
zici
uite măăăă pe ea a zăbovit mai mult
înţeleptul
şi-o priveşti cu o curiozitate sobră
încercând să descoperi ce are aşa
special
în fine ea se vede privită şi
ca o mare descoperire
- dacă o să munciţi ca şi mine
o să ajungeţi acolo unde am ajuns eu -
gâlgâie cifra înecată-n alcool
ferească sfântu’ îmi zic să ajungem
unde ai ajuns tu
mi s-a părut că prostia îşi avea rădăci-
na
în mândria-i zdrenţuită
că însuşi Einstein trebuia să-şi plece
fruntea
păcat de înţeleptul ce visează cai verzi
şi-n somn îi îngroaşă orgoliul
Poesis
cu pixul muiat în alcool
salată de jigodii servită
la masa de prânz unui poetăraş flă-
mând şi-nsetat
oţetul de mere se-ncălzeşte-n carafe
de vin
cine a uitat gustul sărat de sânge e
liber
să-i taie o bucată de carne din braţ
jupuiţi tălpile poetăraşului să nu mai
poată
umbla când în sus când în jos
e numai bună toamna căci bruma
îi zgâlţâie buzele într-o alergare
nebună
cuvintele ies terfelite şi pupilele se
dilată de ciumă
poetăraşul trece şi el
geriu al înecatului
e omul pe care poţi călca fără teamă
că-şi cheamă fraţii şi taţii
*
nici azi copilul poetărașului nu se naşte
stă prea mult în pântec
gura i se dilată pe dinţii de lapte
pumnii strâng placenta şi-o adună în-
tre falduri de piele
abia acum simte cântecul vântului
şuierul îi înşiră anii pe gât ca mărgele
de sticlă
el crede că-s degetele mamei şi tace
viaţa tremură-n trup
cască şi-l ia somnul cuminte
copilul poetului acum se face
vine de foarte departe din inima ce-
rului
creşte şi se încifrează în huma fierbinte
a cărnii atâtor cuvinte
3
sintagme literare Poesis

ADRIANA îmi cunoaşte paşii

pe nisipu-i sărat şi fierbinte
cu miile de scoici

WEIMER răscolite de valuri,

îmi cunoaşte
iubirea,
POEMELE MÃRII şi seninul,
Neţărmurită iubire şi cuvântul
renăscut înspre ea.
Marea cea mare Neţărmurită-i iubirea
Cu Marea cea mare la ţărmul tău
în suflet fără sfârşit...
şi-n priviri Iubirea mea
– cât o pot cuprinde – Seninul tău
e acum şi al meu, Iubirea mea,
contopindu-ne sunt aici întru tine,
cerul, zbuciumul meu
visele, e acum doar al tău cu tot soarele
iubirea, şi seninul
destinul. val după val în suflet.
ne spunem
Cu iubirea ta-n suflet bucuria revederii. Iubirea mea,
Marea cea mare eşti aici întru mine,
mă cunoaşte,
mă cheamă cu tot verdele
în largul ei... Mării
Îţi ating cerul în priviri.
sunt în largul meu...
În largul tău,
în largul meu,
te cuprind în priviri
Mare…
Clepsidra cuvântului
Sărut infinit
şi valul tău
Adun mă înalţă Măsor timpul
scoici colorate prin clepsidra cuvântului
şi nisipul sărat şi seninul tău
îmi măsoară şi tot nisipul Mării
mă cuprinde.
paşii îl măsoară curgând
alături de-ai tăi. Îţi ating cerul – scoici sfărâmate
cu inima, sub talpa timpului,
Libertate, cu iubirea.
sentimentul şi a mea,
Mării celei mari sub umbra timpului,
mă cuprinde, şi a mea.

îmi cuprinde Energie vie – Marea E-o contopire de mări

– o mare de cer,
iubirea, una de apă
gleznele, Energie vie – Marea şi una de nisip –
mijlocul, mă cuprinde-n priviri,
faţa, o cuprind în priviri, şi zbuciumul timpului
– val după val,
ca-ntr-un sărut infinit. mă cunoaşte clipă după clipă,
ca fiind a ei trecere după trecere –

– energie vie dincolo de clepsidre

din energie vie – şi cuvânt.

4
 sintagme literare
ADRIAN
LĂZĂRESCU
De vorbă cu Hamlet
În noaptea tocmai ce-a trecut,
una prea fericită pentru mine,
mi-am contemplat cu ardoare,
din creştet până dincolo de picioare,
o nouă formă de adormire a spiritului
... şi-ar fi fost nedrept să nu vă aduc
această ştire.
Mi-amintesc doar că visam
cum că cineva mi-a descoperit în ochi
miliarde de celule prinse de nişte lianţi
care treceau prin centre de comandă,
ducând până la creier....
Zadarnică-i era truda acelei
necunoscute, parcă,
în locul unde, întins îmi petreceam
eternitatea
într-un plictis mai prejos de orice
badjocorire,
în timp ce ea - optimistă şi inimoasă,
încerca să-mi inpresioneze neuronii cu al
ei frumos
ascuns poate de mii de ani într-un
apartament luxos,
din nu-ştiu-ce piramidă egipteană...
De altfel, cu ştiri asemănătoare
aş azvârli şi de câteva mii de ori pe zi,
precum un Hamlet nedumerit
în veşnica-i intrebare „a fi sau a nu fi”...
Oare o fi fost ori nu viaţă pe Pământ?
De dincolo de maluri...
Ţi-aduci aminte, fiule...?
Toate evenimentele din viaţă
îşi aveau câte un zeu
care ştia despre toate
câte aveau să se întâmple.
Prin propriile-mi puteri, strig
către celălalt mal: ”să-i dăm acestei lumi
gălăgia de care are nevoie!”,
profitând de sentimentul preexistent al
vocii
ce-mi caută singură cuvintele.
O libertate infinită i s-a dat neviului
- acestui lacom care nici nu ştie
ce-nseamnă fericirea de a fi liber să urli în
neştire...
Şi vorbele-mi zboară spre un dincolo,
în stoluri... precum nişte păsări artificiale,
de porţelan... semeţe... Priveşte!
... pe ţărmurile mării s-a născut misterul
vieţii
şi ce n-aş da să mai trăiesc emoţia marilor
împliniri!
Pămânul e plin de făgăduinţe,
dar ceea ce mă macină e veşnicia lor...
Pe fosta plajă, păstrând încă
forme perfecte feciorelnice de o simetrie
fantastică,
mai simt încă ademeniri,
milioane de celule inteligente
de pe vremea biotehnologiilor de
altădată...
- Uite... aici a stat un trup de fată de
douăzeci de ani,
iar dincolo stătea un tânăr de două zeci şi
şapte...
Iată - mai jos - o urmă de copil întins sub
soare
care privea un film la video
despre primele călătorii spre Marte...
Iar aici nişte sandale care aparţineau
oamenilor,
doar că acestea aveau ceva ciudat,
înfricoşător în ele, semnificând mişcare...
O moştenire care mă lasă nedumerit
Poesis
şi teamă-mi e că-mi voi perpetua această
intuiţie aberantă.
Şi dealtfel, de ce aş ţine atît de mult
să văd cum zboară păsările
peste un asemenea univers de secol
trecut, uman?
Anunţă-mă de-ndată ce ţi-ai găsit
mireasă
şi nu uita că încă îţi mai sunt tată!
Ultimul cuvânt al tatălui...
Dimineaţă, zărisem departe nişte trupuri
care ardeau şi îngropau semne,
curăţau şi - lustruind obiecte, se tot
mirau...
citindu-li-se pe chip o mare speranţă...
Şi, fiule, chiar dacă aceasta a fost doar o
iluzie,
ar fi bine s-o păstrăm precum un pământ
cucerit.
Iar tu, să nu uiţi niciodată că,
atunci că nu vom mai fi in stare să ne
iluzionăm,
de mult vom fi murit!
Alchimiile complicate, albe, mereu
refuză rodirea,
iar osuarele ne lasă drept moştenire
ceva
întocmai negrului nopţii, fără de puteri
înaintea luminării de ziuă...
Televizoarele anunţă proliferarea albului
planetar
iar exegeţii mileniului trei cu toţii mint,
sub patima albului... Eu? Hm...
Ce văd de-aici e cenuşiul, şi mă miră
cum încă alţii mai speră că va încolţi
rodul imaculării pe pământul propriillor
iluzii în devenire...
Şi, cu toate astea, ce-am văzut dimineaţă
este îmbucurător, deoarece semăna cu
viaţa...
nişte sfere stând de vorbă, în linişte
cu crucile nesfârşitelor cimitire.
De aceea îţi poruncesc să dai de o
femeie
şi cât mai e cu putinţă să devii un mire!
5
 sintagme literare Poesis

CARMEN
vieții
ai uitat să o scrii și
să numim asta dragoste

MARIA-MECU
lasă-mă să fiu clipa de neatenție
a dimineții tale flămânde și
să numim asta dragoste

lasă-mă să-ți trimit de sub toate

măștile mele
* cum poate să semene uneori
o urare genuină de noapte bună și
copacul de vizavi toamna
o rudă îndepărtată a lui gică a primăvară întoarsă pe dos
să numim asta dragoste
gică ăla din biografia lui nichita stănescu
îmi semnalează cod galben *
eu sunt *
o doamnă de vârstă bătrână undeva într-o lume
timpul
cu doctorat paranormală
ce ființă pantagruelică
și exist foarte întreagă și vie
mi-e tare greu tocmai am bricolat o prăjitură
cu dovleac acum aici și acum
să-mi amintesc cum când
tot universul miroase a scorțișoară pe acest pământ
unde
ei pot percepe două ființe
mi-a dispărut de la geam primăvara
colindă noaptea amintiri din altă viață uluitor de asemănătoare
sap cu nădejde în sinele meu ca viermele flămînd
prin măr aceeași femeie la două vârste diferite
o fântână
domnule jung
cobor cobor cobor până când vine
bunico-abico căutătoare de misiune și sens
vremea
să sap iar o fântână mi-e dor să mai frig pe plită
scrijele să înfulec tocinei cu smântână aceeași mamă purtătoare de
dar
mălai dulce poveri larvare
cine mai sunt eu
mi-e dor să mai fiu copil sărac același uter îndurerat
rătăcitorul din fântână în fântână
visând la minciunele în
zilele rele apoi viața curge în vreme ce noi
și
urcăm umăr la umăr
te rog frumos abico tot mai ușoare spre o lume
cum o fi început oare toată povestea
să-mi faci chiroști cu brânză de vaci paranormală
domnule gânditor thomas mann
ori cu magiun sau doar cu marmeladă
* când ne-om mai întâlni *
cândva o liniște caldă
orașul zumzăie prin geamul închis
bondar periculos și discret pe vreun plai
aud cum îmi umple oasele
sub ochiul lui dumnezeu spală
eu stau cuminte
pe un picior de rai dizolvă una câte una durerile
mă întreb în câte feluri poți digera
suferința
cum te ajută cuvintele * da
i-am spus într-un sfârșit o fântână a timpului la capătul căreia
să povestești despre asta în fine
„lasă-mă să fiu” începe o altă fântână a timpului
cât de personalizat se poate
domnule thomas mann
muri
lasă-mă să fiu
un pixel albastru pe monitorul tău și și tot așa fiindcă
la fel ca frunzele colorate
să numim asta dragoste liniștea asta
strivite sub picioarele trecătorilor
lasă-mă să fiu o picătură aurie din nu are nici început nici sfârșit
ne lăsăm urmele pe cer
ceaiul pe care îl sorbi și
să numim asta dragoste precum iubirea tăcută
doamne
lasă-mă să fiu litera pe care în graba a lui dumnezeu

6
 sintagme literare
DANIELA
BÎRZU
Peroane
gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat
depărtându-se
oamenii se mișcau mai încet / acele
ceasului se mișcau mai încet
în spate orașul se transforma într-o
iluzie
de acolo de unde veneam eu / de sub
cerul ca un arc electric
desprinderile păreau ușoare / dar nu
era așa
știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de
creion
cu care am scris pe pereții gării //
limpezimea se pierde încetul cu
încetul//
pașii pe asfaltul gros
până la eliminare doar câteva secunde /
în timp ce trenul se apropie
atunci am simțit nebunia
calvarul
inima îmi devenea din ce în ce mai mică
odată cu trecerea în slow motion a
timpului / camera de filmat care mă
privea
le întorceam zâmbete false oamenilor
care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu
știau
aveau să se întoarcă în orașele lor pline
de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu
picioarele de pământ
Poesis
blocurile se înalță din ce în ce mai
mult
ca niște dune imense
// sunt atât de aproape de copii
încât îi pot mângâia pe capetele lor
mici blonde//
dar nu o fac
rămân pe strada încinsă, în mijlocul
ca un paratrăsnet prin care se scurge ei și aștept
fluidul electric al zilei
// pe căldură scriu poeme cu copii
// morți care au existat
cândva și acum sunt doar niște
apoi a venit noaptea și dintr-odată nu fantome//
am mai rămas decât eu și trenul
Poem de dragoste – 1
în căldura sufocantă am întins brațele
și camera s-a oprit din filmat e ca și cum aș fi singură/ fluturii din
stomac s-au înecat în propriul lor
m-am desprins/ am zâmbit morții sânge
senin și am plecat mai departe / aceasta e distanța dintre mine și
în visul meu în care orașul era din ce în mine
ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură am fața acoperită cu o burka
și eram vie / mă gândeam la o pasăre am ochii care văd limpede
scăpată din cușcă dezastrele
o pasăre pe care o găsești zbătându-se tocmai acum când trebuie să urc un
pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se munte
strânge
e liniște dar tot aud muzica unei
simți bătăile aripile ei pe șira spinării / viori stradivarius
același arc electric care se descarcă în
tine / sunetele de joasă frecvență
uitarea
și din tine pleacă mai departe / nimeni mersul contorsionat până la magazin
nu știe unde. și înapoi
Heat am nevoi controlate teleghidat de
către un dispozitiv
aștept să treacă vara cu rănile ei care controlat de alt dispozitiv
se usucă atât de greu
și tot așa / îmi numesc fluturii cap
ceva ustură în aerul fierbinte de mort ceva straniu care să doară /
care să miște
doi copii se iau de mână și trec strada în interior ca și cum ai învârti un
e ceva magic în asta cuțit într-o rană
cum îi înghite aburul asfaltului
și dintr-odată dispar ceva crește riscul de apariție al
nevrozelor
corpul negru radiază în continuu în camera goală încă mă aștept pe
căldură mine / distilând la maxim gândurile
e ceva ipotetic dar așa îmi simt trupul
tânjind fluturii mei zboară liber acum / am
inima se oprește o clipă din bătăi un stomac gol
cineva îmi face un semn cu mâna prin care sângele curge liber
//pe căldură oamenii se sinucid mai îmi dau jos burka și fac haine mici la
ușor// păpuși care vor crește odată cu mine
mâna e la fel ca a mea plina de răni / niciodată nu te-am uitat
7
 sintagme literare
DANIELA
MIHĂEȘ
Două mâțe șicanate
eu, ba eu,eu am dreptate,
hamtutuci în cap se bat;
două mâțe răzgâiate,
șicanate de un fapt
care nu-l puteau pricepe
din motive logice.
"Sunt felină, nu contest,
dar din rang împărătesc,
tatăl meu e rege-n junglă,
peste stepă și nu-ți spun
tremură din toți rărunchi
tot regatul patruped.
eu, urmașul unui re
și cu sângele albastru,
nu accept să-mi treci prin față
fără nicio reverență
care ține de prestanța
unei curți împărătești!"
" Fugi de-aici, măi, nătăfleață,
care junglă, care stepă,
despre care regi vorbești,
tu nu vezi că ești ca mine,
o pisică nu un re ?
Amândoi avem blăniță,
patru labe și un bot,
ne căznim ca să ajungem
la un blid cu lapte bun.
plângem când ne este foame
și ne dăm de-a berbeleacul,
facem tumbe ca circarii,
și tu-mi spui să-ți respect rangul?
Lasă toată mâțâiala,
aerele de savavană,
hai, mai bine-n bălării,
să-i tragem o zbenguială!"
8
Bâldâbâc
Dacă vreți să știți ce fac
astea două rațe-n apă,
bâldâbâc, în lac își spală
ciocul lat și fața toată.
Rece-i apa și înțeapă
ochii ca o ceapă,
dar e lucrul care-l faci
dis-de-dimineață.
E un obicei transmis
de la mama rață,
musai trebuie învățat
printre altele în viață.
Cum ar fi ca să te închini
și să mulțumești la Domnul
pentru noaptea ce-a trecut
și că ți-a ocrotit somnul.
Ziua care ai început-o
e un dar fără de seamă,
poți să fii mai bun ca ieri,
dăruind celor din jur
raze de speranță.
Recviem
Un fluture cu aripile moi,
păstrând culoarea soarelui de toamnă
se agăța de-un fir de iarbă
cu ultimele lui puteri.
Povestea tristă a început, de când
pe miriști, cerul a început să cearnă
petale de cristale reci,
iar florile-au pierdut splendoarea
aureolei boreale.
Ce tristă zi, ce întunecați sunt zorii
și soarele e palid și tăcut,
vântul adie șuierând un cânt;
dormi, fluture încărunțit de iarnă!
Poesis
Alarmă în sat
La vama dintre anotimpuri,
regina gheții a uitat
să își prezinte pașaportul
și a intrat fraudulos la mine-n sat.
Ca mesager, trimite vântul
să spulbere din ramuri frunze,
îngheață râu-n vale
și pe câmpuri, ridică înfricoșate taifunuri.
De frică, veverița, se ascunde
în scorbura copacului golaș,
iar păsărele ciufulite
se-adună-n șir, pe marginea de gard.
Doar în ogradă, orătănii
nepăsătoare de venirea ierni
cotcodăcesc de-a valma,
iar cățelul,
cu-n ochi suspect de detectiv
se întreabă:
"Ce-i cu zarva asta, afară e doar frig!"
Lerui și iar dalb
Ce să facem, surioară,
ne supunem repetat
anotimpului ce n-are
încotro,
și iată...
vine cu-a lui dalbă
și-înghețată haină.
Ia, gândește-te puțin,
ce-ar fi anul fără iarnă,
solul nu ar mai putea
să roadească în primăvară,
pomii n-ar mai înflori,
grâul n-ar mai încolți,
căci sub pătura de nea
gerul nu pătrunde.
Omul ca și noi, defel,
are în cămară
bunătăți ce-a adunat
la sfârșit de toamnă,
acum toți se bucură
de răsplata muncii.
Hai și noi, surată dragă,
să ne bucurăm de iarnă!
Să servim câteva ghinde,
semințe de fag
și-așteptăm frumos să ningă,
lerui și iar dalb!
 sintagme literare Poesis

DANIELA
inima mea trăia cu poarta deschisă.
Atunci m-am trezit.

Viața noastră
SLAPCIU Tatăl meu e înecat în timp.
Negura nopții se așterne, fără soare,
Ca un țol peste viața noastră.
Iubirea ta Ceruri de mătase Brațele mamei îmi aruncă apă și
Inima ei îmi umple farfuria cu
Tâmplă lângă tâmplă, Ascultă cum curge luna Întrebări, în loc de hrană.
simțeam pulsând iubirea, peste obrajii mei Mănânc, apoi, sperând,
prin brațe și prin vene îmbujorați de așteptarea ta. Adorm în ochii mamei.
gonea fierbându-mi firea.
Gustul iubirii tale, Ascultă cum timpul împietrește Cuvinte sinucise
dulceag, amețitor în pupilele moarte
cade în săruturi, pe gura mea, ușor. de dor, de așteptare. Am închis roua
Ca o aripă întinsă, inima ta mă poartă în pleoapele mele păcătoase.
Pe valuri de credință, precisă ca o Ascultă cum gutuile ard, Le-am zăvorât cu lacăte
soartă. candelabre pentru cer, și am aruncat cheia în marea
sunt gândurile noastre. sufletului.
Moștenire Mă asurzise tăcerea.
Ascultă cum Dumnezeu suflă Fugeau îngerii spre bănci de țărână
Am primit iubirea sentimente ce se încurcă, și fluturii scârțâiau prin abur
miilor de neamuri. dansând în ceruri de mătase. de rugină.
Port în sânge valul Am rămas singură, invadată
Dunării ce, mută, Stare de rouă și de negură.
curge fără somn.
Duc în ochi grăbitul, Curge noaptea prin Secvențe
cenușiu oraș, ce stă plete de lună.
prag la fluviu. E parcul pustiit Scapără-n noi tăciuni de cuvinte,
Ca toți bunii mei, de toamnă, de absența ta. Orbim de-ntuneric, murim printre zări,
în pumnul strâns, Curge negura. Se-aud vâjâind crini pe morminte
ascuns, țin Curge, gândul, pe roată trăgând, Renasc negre vase plutind peste mări.
sufletul naiv. Clipele timide, până ieri
herghelii de sărutări, Pornesc către noapte călcând peste
Te aștept de jurăminte. vânturi,
Învârtoșata iubire Lovesc cu uitarea trupuri de nori.
Mă sufoc, cade în inima mea Mori, omule strivit între gânduri,
așteptându-te în noapte. adâncă, peșteră fără fund. Alungă mireasma durerii de flori!
De parcă te-aș înghiți Pieptul străvezind neștiut,
și tu nu ai încape. expiră umbra bolnavă a Secvență
Iubirea, ca o lună, iubirii tale.
răsare în pieptul meu,
E un animal sălbatic
să îmi mai vii o dată,
te rog ca pe un zeu.
Vis Ce-mi străpunge sufletul,
Pe patul ca un leagăn, Fug din calea lui alene,
ce-l aflu iară cald, Se făcea o câmpie, Și m-adoarme cântecul.
stă uitat viitorul, crescând din ape de Dunăre. Mă omor pe stratul vieții,
ce am pus rămășag. Un lotus alb îmi sta deschis în palme. Închid ochii și creez,
Inima, Deasupra, mult deasupra foii, Înfloresc câmpia morții,
ieșindu-mi roșu în obraji, creștea poezia ca o cruce a mea. Trezesc vise – mă visez.
Aude înainte-mi, Eu, m-am întors cu fața spre înapoi.
venind, iar ai tăi pași. Mănăstire, cuib de raze,

9
 sintagme literare Poesis

DANIEL eram organizaţi, serioşi şi munceam

pe brânci
uneori şi nopţile

MARIȘ (ori de câte ori voi deschide o carte

zâmbetul tău nu va apune niciodată)

am simţit nevoia să plutesc

să te întreb dacă mai ţii minte tigrii
După cădere ucişi împreună
se ridică dar chiar şi aşa – citesc în oglindă
nici voi nu ştiţi ne apucă de mână numele tău
ce vie momeală şi frică le e de tot ce ne aşteaptă. scurt ca un clinchet, ca o răsuflare
e noaptea
Secvenţă de toamnă sau poate nu credeţi
vă strecuraţi pe furiş am camera plină de neputinţă
cum era să-ţi stric ziua de îndepărtare. de nemângâiere
în zilele dulci inima mea cea veche sare din mers
cu ghearele ascuţite iar asta nici măcar moartea
uitându-te la tine cum îţi clatini capul nu mai poate lua
nu mai poate schimba
veţi spune că asta e viaţa o să fie mai bine înăuntru
plină de colivii îţi garantez. e răcoare şi întuneric Singurătatea cea dulce
în care vă răscolţi şi ce miros de glicină. m-ai lăsat în hol
toate vedeniile şi cercurile te-ai ridicat şi ai plecat erai un galben plutind peste o casă
zimţul oaselor veche
nu am pentru ce privi în oglindă printre genele unui deşert albastru am rămas cu gura căscată pare
la mine oglinda bizar să pleci
e o fântână adâncă să facem un castel împreună. îmi în fiecare zi
în care plonjez gol spuneai desculţ
să visez îngerii cu o grădină plină de flori aşteptând oamenii la biserică
şi un şanţ de apărare atunci când plouă
mi-e mai milă de voi contra fluturilor exotici
ca niciodată mi-am zis că acolo trebuie să locuieşti
n-am zis că nu-mi place într-o casă galbenă
O zi de splendoare în poienile de sub munte neştiută. în plină absenţă şi mângâiere
nu se cade în plină disperare
unii îşi amintesc să-l deranjezi pe Dumnezeu pentru
despre nimbul sufletului fleacuri până la urmă n-am mai rezistat
ţinându-şi răsuflarea şi cuştile se loveau unele de altele
înainte de a muri Prietena mea care ucise cu un semn că vântul există
împrăştiaţi în ploaie, ca păsările mine tigri cu blana lucioasă şi foarte frumoasă
inima ta
aşteptarea poţi să trăieşti vietatea
săgetarea să nu-ţi spele gleznele în care apusul trăia ca în nişte mănuşi
primilor colonizatori apa mării să-şi consume frigul
(ca şi cum în toţi anii ăştia ne-am cu umilinţă
ascunde repede
o mulţime de oameni şi crini
într-o piele de şarpe) dădea din picioare trecutul ca o
cerul ascuns
şi să ne mai doară din când în când mirodenie rară vrăjitorul din oz
din sinele timpului tău plânsul păsării îşi făcea un nod la batistă tu nu meriţi
clocind un ou străin lumina
sau poate cadenţa unei respiraţii
în marea verde tu nu meriţi să te pierzi în ea era vreo
prin neantul fragil – cu gât subţire şase dimineaţa şi tocmai se ridicaseră
cu vis însămânţată căruia i-am fost prieteni, puţini ani podurile şi malurile şi prăpastia şi
o zi de splendoare totuşi nimeni
e ca şi cum n-ai fi plecat nicăieri
din creştet şi până în tălpi să îmi arate unde eşti doar ecoul ce
şi câtă lumină în jurul tău
din noaptea în care am visat şchiopăta înadins ce să ştie
(ne scoteam ereziile în mănăstirea
beau în neştire predicatorii el despre singurătate
ucraineană –
să rămână din înviere numai învierea ne promiteam că ne vom întoarce aici
o mie de lucruri putrede şi mărunte nevăzuţi)

10
 sintagme literare
DAN
ROTARU
Sonetul culesului de stele
Aveam stomacul năpădit de fluturi,
și, cum mai toți zburau direct în cer,
mi-urcai pe umeri și, c-un bici de fier,
după culori, ai început să-l scuturi.
Revino, azi în mine-i plin de stele,
dar nu-mi ajung, că-așa de iute ard,
și sări în lumea cea de peste gard
prin care merg cu sufletu-n obiele,
te du în ea o noapte și socoate
câtă durere să îndure poate,
azi, sufletul pe care încă-l am,
deși, iubindu-te, mi-l tot pierdeam!
Să nu spargi ceru', adu-mi-le pe toate,
și le-oi dresa, punându-le în ham!
Sonetul pătimirii de îngeri
Chiar dacă-acel la care te duci
e pentru tine soare-răsare,
foc pentru mine-i, fără dogoare,
și doare drumul pe-unde-apuci!
Nu mă ucide graba din pași,
ci mă topește geru-ți din suflet,
și-atunci când liniștea moare în umblet
mă doare urma pe care-o lași.
Nu de ger plâng, ci de suferință,
că mi-e pe suflet, trupul, velință
mai zdrențuită azi ca oricând!
Să-mi fie cald, readu-mă în gând,
că doar iubindu-ne peste putință,
ne vom fi îngeri veșnici, pe rând!...
Sonetul concediilor de iubire
Ce-a fost a fost, acum e-o suferință
ce nu încape-n cuibul meu de gând,
pe care-o-ndur de-o vreme tremurând,
înmărmurit în chin și pocăință.
Iubirea-mi nu încape-n calendare,
căci nu pot fi-n niciunu-atâtea luni
cât, ca într-un ospiciu cu nebuni,
sortit sunt să-mi duc viața, prin născare.
Azi mor de tine-ncet, cum mor de sete,
și neștiut, ca-n carcere secrete,
în care-și ispășesc cei condamnați
să-și piardă sufletul și, ruinați,
ca-o vrabie în gheara-
unui erete,
din viață sunt, de zei,
concediați...
Sonetul divinei
iubiri
De m-aș culca-ntr-un
pat, cu tine lipsă,
și-alăturea de tine m-aș trezi,
e ca și când, în plină zi, ar fi
și soarele și luna în eclipsă.
Să vii să mai sporovăim, o seară,
și să rămâi definitiv a mea,
e ca și când, pe-același cer, o stea
s-ar stinge înainte să apară.
De-auzi cum luna-n raze de destramă,
iubind, nici Dumnezeu nu-ți cere
samă.
Ca să-ți priască tihna ce-o dorești,
nu biciui un cal pus la calești!
Când se visează aurul aramă,
se corăslește tâlcul în povești...
Sonetul luminii de toamnă
Noi ne-am iubit, doar într-un singur
an,
atât cât lumea-ntreagă într-o viață,
și casa, pe pereți, spre dimineață,
se prelingea, topită, din tavan.
Nu ne păsa de ceea ce urma,
nu ne speriau nici zilele limbute
când ascultam cum soarele și-asmute
lumina, dogorind, pe fața ta.
Mai știi că, iarna, lăcrimai de vină,
că n-ai plivit zăpada din grădină,
așa cum vara, florile de crin
ce sufereau de soare ca de chin?
Cât n-am murit, cât toamna e divină,
să ne iubim ca îngerii! Amin!
Sonetul ghețarilor din suflet
Îndură-te și uită-mă domol!
Iubirea noastră-au năpădit-o carii,
și-n inimă ți s-au oprit ghețarii
topiți de-nsingurare, de la pol.
Din tot ce-a fost n-a mai rămas nimic?
Întoarce-te, ți-oi potoli nesațul
de-a mă privi, cât se așează zațul
cafelei dezghețate la ibric.
Pe-obraji atâta plâns ne-a coborât,
și-atâtea lacrimi nu s-au scurs, încât
din ele toți ghețarii-i poți reface!
Fă între sufletele noastre pace,
că de război și lor li s-a urât,
în trup adună-te, și vino-ncoace!
Poesis
Sonetul liliacului orb
Te uită cât de iute trece timpul:
se-oprește și se pleacă-n fața ta!
Hai să ne fim, chiar de ne-om ruina,
ba Rai, ba Iad, cum ne-o veni, cu
schimbul!
Pe lună plină, eu, tu, pe cea nouă,
să ne ochim cu bulgări moi de nori!
Ca să-ți ajungă viața până mori,
pe-a mea ți-o-ntind în palmele-
amândouă.
Ușor, prin poarta ochilor, de treci,
ca să-ți sărut privirea, să te-apleci,
căci te iubesc târâș, nu în picioare,
ca și-n trecut, cu viața viitoare,
că-s unul din puținii lilieci
care numai pe ziuă pot să zboare...
Sonetul sculpturii de fum
Păstrezi și azi acea orânduială
duhovnicească-n felul de-a iubi,
ce-n risipire, ne-o doream, deși
ne măcina ca o divină boală?
A fost doar vis mutat în realitate,
au fost și nopți sfârșind direct în zi,
și neputința de-a le prelungi
cu o secundă de eternitate?
Același de atunci sunt și acum:
flămând de tine, nesătul de drum,
îndrăgostit de zilele în care,
când, pentru tine, bir plăteam la
soare,
și încercam ca, dintr-un bloc de fum,
cioplindu-l, să te fac nemuritoare...
Sonetul întrebărilor
nepuse...
Mi s-a urât de-atâta dor de tine!
Înfometat, de tine nesătul,
cum, fără sporul toamnei, un pătul,
pe zi mi-e mai mult rău decât mi-e
bine.
Nedat, sărutul rană mi-e în gură,
e ca și când m-ai pune să măsor
un fluviu din vărsare la izvor,
rar, picătură după picătură...
De ce-ai plecat, să-mi spui, și până
unde,
la mine-i glasul și nu-mi poți răspunde.
Cum să te-ntreb, ca să te rabd când
taci,
de știi cu toamna asta ce-o să faci,
că te-am iubit doar eu fără măsură,
și de prea bine-ai început să zaci...
11
 sintagme literare
DORIAN
STOILESCU
Tirul fantomă
ametist, verde-dolar, document fals, pumn-viol-cuțit:
eliberare...
fantomatic tir Kiev – Chișinău – București – Budapesta,
trecând prin Viena și multe țări vestice,
trafică feminitate, aducând la cozi fără sfârșit
întinarea pe lame tăioase ce tranșează
destine de femei pe bandă rulantă, cu mână de măcelar,
cu aceleași false refrene, forțând vieți peste linia
sângerândă a graniței:
o, cruce-vioară, lemn al trandafirului mut,
de-acum calvarul chemi doar...
tu, tainică, rușinoasă, est-europeană Guernica!
coapsele coapte sunt pentru depline bucurii
superoccidentale,
sânii prezintă miros inefabil, periculos și plăcut
iar săruturile sunt la cursul valutar al zilei,
urmate de răni care, poate nu se vor închide vreodată,
toate astea devenind ritual –
o religie, în care slujba nu mai e despre cum să trăiești
ci despre cum să nu mori, sau s-o faci cât mai târziu.
în defrișare carpatină ilegală, strânse abject, eterice estice
valute
sfârșesc sub roțile tractoarelor saturniene, în crunt și tăcut
martiraj,
mâinile și trupurile vor întâlni alte mâini și-alte trupuri
strângând până la durere, până va rămâne numai cochilia.
fiecare zi? tot mai degradantă,
vestale slujind templului disperării și-a rușinii:
cât de departe sunt întinsul primăverii și crinii cei proaspeți!
* vreau să scap, dar capul îmi fuge ca un copil autist...
iubiri eterne, mariaje, viață nouă:
schimbate-n amenințări, cazne, hematoame...
dar soarele, bătrân interlop, a văzut prea multe și trece de-
acum,
e-o nouă zi și-atât pentru el,
același foc mincinos, batjocorind răsuflarea,
12
Poesis
lumea schimbată în viscole...
constelațiile Andromedei vor fi alungate pe trotuare...
ceața morții aruncă ochi suverani
peste întinsele-i domenii,
tot mai întinse, cu fiecare clipă smulsă din sângerânda carne
a zilei,
seceta inimii și tăcerea au început să uite cum se cade-n
genunchi...
împărtășania cu hașiș, ultimele șocuri electrice
iau la goană prima zi de anul nou:
proxeneții trag din priză beculețele,
bradul rămâne schelet răstignit, fără suflare.
nu,
ele nu sunt nici măcar numere de dosar,
nici măcar consumabile,
hârtie de xerox, cartușe de imprimantă, agrafe de birou...
nici măcar atât,
femeile astea vor fi ca lacrimile:
se scurg în pământ,
nu se numără:
din amenințări,
din țâșnitul ghearelor,
din cutremurul sfârtecării
sângele se adună, ca o baltă dintr-o găină tăiată...
criminalul-prestidigitator,
înjunghiind gâtlejul zilei de mâine,
face lama să dispară, devenind biet briceag pentru bărbierit:
haide, dă-i bătaie, sapă!
strânge ce poți, grăbește-te, fugi!
nu te opri decât în fanta-eroare social-genetică
din destinul unei noi victime.
*
o, lume, totală schimbare! o, fericire a morții!
culcate-n cenușă,
înfrățite cu huma, ele zac ascunse în cărunte gropi:
nici flori, nici pomi, nici cruci, nici bocet... nimeni, nimic
nu va plânge asupră-le, nicicând...
încă mai adulmec ultima mireasmă din răzoarele estice,
xpe asfalt s-au lipit ultimele vise ale femeilor ucise
tăiat de inoxidabila roată a tirului către occident
care tocmai a plecat din nou
și-l simt trecând peste mine...
iată-l...
 sintagme literare
DORINA ȘIȘU
PLOEȘTEANU
Dacă
motto: întrebările chiar dacă le întorci
pe dos sau le întorci cu lopata
tot alea sunt  ai încercat să miști mâinile de-a
dacă e să subliniem iubirea
zic să aduci un marker roșu
să-i facem o linie groasă și un afiș pe
care să-l punem strategic  banii tăi zburau peste capete
pe autostrăzi
dacă e să povestim de război
zic să scriem scrisori de dragoste în
plicuri roz
să le trimitem ălora de umblă pe străzi
cu armele
ălora de-și ucid nevestele și copiii  stradă pe care treci singur în fiecare
și-n loc de bombe artizanale să-i
înfășurăm cu acadele
să le spălăm creierii cu turtă dulce
să-i punem pe topogane și-n leagăne
să-i dăm de uța
povestindu-le de indulgență
dacă e să dăm crezare morții
zic să ne trăim cu ambele mâini viața
să așezăm timpul în dreptul luminii de
dimineață
să-i facem o poză cu noi râzând
că ce mare scofală-i să fii fericit când ai
de trăit o viață pe gratis?
dacă e să vorbim de doruri
zic să nu mai stăm la coadă zi de zi
căutând în urmă
să ne fabricăm danteluri de lux la masa
din dining room  carevasăzică impactul cu realitatea  huh, man, huh...arde al dracului de tare
și-n fiecare zi  a făcut un unghi de 90 de grade
să subliniem cu marker roșu
pub-ul la care vom sărbători ziua de
naștere
p.s. dacă e să fie ceva ce-am uitat
fie să fie însăși uitarea
Duhul
te-ai înghesuit între paranteze
fotogenice
lungul lor
și te-ai trezit uns cu alifia ăluia de
știe tot
unii au scos limba la tine
alții au scos cuțitul
luminate
așa că te-ai apucat să fugi
să crești în palme nuci și palmieri
dar au răsărit semne de întrebare
pe tălpile tale
și nu ai lăsat în urmă decât
nedumeriri
chipul tău are un conținut aleatoriu
cu dâre de pământ și tăieturi de
spini
uite cum îți cade-n jos colțul gurii
și cum parantezele alea ți se strâng
pe șolduri înțelepte
omul așteaptă și tu barezi privirea
îl îndeși în buzunarele tale artistice
și țopăi de fericire că ești cum el
nu e
la capătul podului nu te așteaptă
nimeni
pantofii tăi de lac...murmură un
vals de nuntă
Grija altora
nu te grăbi să tai fusta aia verde din
dulapul bunicii
dar dacă privești dinspre nord totul
pare acoperit cu iarbă
las-o așa
vecina se machiază cu pricepere
șeful urlă în fiecare zi în pauza de
masă
Poesis
chiar acum natura moartă se întoarce
pe partea cealaltă
iar ăla de la 2 mai dă o gaură-n peretele
din baie
zi și tu dacă merită să tragi o dublură
din viața asta
zi și tu că atunci când bei nu-i mai bine
ca acum
când tragi tu linie ca un deștept și
socotești egalul
nu te-apucă să stai nemișcat ore-n șir
și să te-nvârți în jurul miezului tău de
om 
să rânjești la blana de sub măsuța plină
cu sticle de whiskey
și să lași dracului întrebarea aia din
cântecul francezului
„sufletul unde e, unde e, unde”?
pune mâna și mistuiește-ți iubirile
sapă-n dimineți clipele sexi și-aprinde
o pipă
că oricum au alții grijă să-ți explice criza
existențială
Huh, man
ești prost să crezi că ești deștept într-o
dimineață
sperând să fii domnul charles
ăla de umblă doar în costum negru cu
pantofi negri cu pălărie neagră într-o
limuzină neagră
ești la fel de prost să crezi că-l vei
ajunge vreodată
doar dacă găsești vreo perlă
(dar nu perla lu’ steinbeck)
să o vinzi în centrul orașului la un
bijutier de firmă
să-ți cumperi tot ce are domnul charles
și-apoi
dimineața când dai colțul la river house
să dai bot în bot cu el
ești prost să crezi că el te va saluta când
va duce mâna în interiorul hainei lui
negre
nu va scoate decât pistolul să-ți tragă
un glonț în mijlocul frunții pentru că
după aia...
băutura asta
de unde le scoți? de unde-ți vin ideile
așa ca pe bandă că nu iei nici pauză să
respiri
azi ne dă paddy de băut și dracu știe ce
e, dar în afară de whiskey nu-i dă mâna
să dea
așa că bea, man. huh, ești prost să crezi
că paddy a uitat de unde a plecat.
13
 sintagme literare Poesis

ELENA
poate am stat prea mult
cu singurătățile lor
să mă leg de un fulger să mă leg
să mă ridice el

KATAMIRA acolo unde numele meu

acolo unde numele meu

*
tu
* de smoală ne întind frânghii urcăm
cea care ai fost cândva din mine
ne imaginam acea lumină acel loc acel în clopote deturnăm sensul migrației
ținem ploaia cu din blocul meu din orașul meu din vi-
cuvânt
sele mele
un drum am fost acolo am visat figuranți dinții sărim de la ultima înălțime în mi-
cul neant obosim care ai dormit în cortul meu de pături
de ocazie
pe asfalt noaptea sub milioane de
ne-am ridicat pe vârfuri am atins tavanul frica e câinele meu îmblânzit. plouă cu
bănuți de argint stele
am zburat
e târziu care însemnau milioane de dorințe
ca niște păsări în mare am zburat
așteptând să fie chemate și împlinite
era un festival al berii undeva
* în milioane de feluri
pe lumea cealaltă
mai întâi au fost munții tu
morții veniseră toți să ne vadă
cea care cântai la chitară și cântecul
cu mâinile lor lungi ne deschideau întu- tu ultimul rabin
o deltă cu păsări astrale eu tău alunga
nericul
o piersică pe o farfurie de argint morțile mici furișate între noi
erau mai înalți decât iarba
timpul tăiat felii servit în tăcere pe nesimțite
o fabrică de iarbă erau
de copilul nostru născut tu care veneai în casa mea și mâncai
o recompensă
cu două mâini stângi cu mine pâine cu unt și cu gem și ouă
de la un ghișeu
e posibil ca tot ce văd prăjite
doamne și domni cu părul în vânt ne care făceai păsări din autobuze
trimiteau amenzi să se tranforme în sânge
un mecanism și din radio iubitul nostru nocturn
pentru staționări interzise tu cea pierdută printre altfel de oa-
pentru viraje periculoase deteriorat
bruiază panorama meni
pentru felul în care într-un oraș care m-a trimis prea de-
aveam ochii deschiși de aceea
parte
ne lăsau fără aer cerul are striații
așa cum uneori visul și trezirea din vis
ne închideau în sticle și bisericile ne au devenit
te învață
ne puneau etichete grele și mici
că distanțele sunt reale
inutili ne numeau pe tine prietena mea cu atâtea nume
//si ce dacă ce dacă ce dacă// * te-am iubit și te-am pierdut și te-am
se auzeau până la noi piticii din pădurea poeziile mele nu seamănă cu mine făcut
de stele sunt in depresie postpoemica
monument
ne mai rotim o dată sunt o liturghie sau ce sunt
statuie de lumina caldă de lumina ve-
și gata merg pe ape de când
che
suflu în ceafă morții nu mă tem
hârtie vintage dor urban
* sunt femeia cu aripi de paie
în tine amintirile mele sunt încă vii
azi a plouat ți-am spus aș fi vrut să nu sunt copila părăsită de tacsu
în sufletele noastre sentimentele
mai aprind lumina să fiu doar eu și ploa- sunt fiica unei mame divergente mai vibrează când ating eternitatea și
ia maria m-a am timpul făcut pliculețe
teii
tulburat casa ei e o eclipsă dar eu sunt vând cumpăr nu știu ce e înăuntru
ție însoțitoarea mea de pe cealaltă
aici în tandra istorie a pietrei din zid și rup din oameni fâșii
parte a lunii
ascult ploaia mă fac animal
îți scriu aici și te invoc
ca pe o vioară și mă dăruiesc întunericu- în scorbura visului pe tine și secolul
lui ca unui schit rochia mea trece de tine lupt să îmi las urme de aur nostru trecut
trece de plouă peste mine pe tine și toți anii noștri de pace
timp de limbaj e de apa plouă cu mine ascult muzică și mi se pare pe tine oglindă
în orașele singure cărțile sunt bărci cu că am trăit în care întunericul vremii
oameni mici poate că mă dor umerii curge și nu mai știm
fără să fie a mea durerea să-l oprim

14
 sintagme literare
EUGENIA
PARASCHIV
Elegia nodului
O, Doamne, nodul
în trupuri denumitele Occupy
mări de reclame, palme lucitoare
jos mîinile, guerrila marketing,
ne predai in(de)finitul
cum în necum
să iubim,
să ne hrănim,
să muncim,
să de/filăm
tac prin simbol mereu
sînt în fir cu capătul său
Unu.
Sic transit gloria mundi
iată, instituţia fiscalizării riscului
mările scad prin etichete
cer cactuşii pămînt şi apă
pe valuri vin pachete chetele
strigăte mercur, buzele rogojină
orice Ană are mere şi Manole
meşteri în nod alduiţi
înzidirile suişul, clipa urnirile...
* dar ce vorbesc, deja cîţiva au fost
Broderie
într-o clipă vocea:
ia rimă ceva din îndoirea
cuţitului aprinde zimţii
în scînteie foalele seacă
promenadele selfie-ului
!fii fiinţă fir cu capătul
tot
cronică broderia cu lînă de aur...
Doinire
doinesc irişii verdele
din braţe creşte smirna
ermitajul în ac
sihastră iubirea bea cu inima
unul cu unu paşii
buzele călăuze dorului
lăuză urma...
Iubirea
întru amarul-dulcelui cuvînt
ardem
ne scrumează cenușa
în noi roua încrucită
înzideşte-ne ușă
vîntul de est despleti mările
crește nodul aripile-n om
zbor cuminte, pămîntul…
Trecerea
Cînd plouă cu tunete și fulgere-n oraș
fulguiesc norii urmele bolții de vie
cerul sculptează portativele apei în
ogradă
Mîna Maicii Domnului tiveşte trupurile
copac
treieră trecerea mamei pe-acasă
grinzile
stau împletită-n bobul de grîu cu
aşteptarea zăpezii
stupii-și desfac cărările cu acul,
iubitule,
ne pierde timpul-n miere pe-amîndoi
EraTele
În era postadevărului nimic
frînghii multiplicate de strigoi
mîna invizibilă a pieței, mute bătăliile
scriu pe florile de mină decalogul
cu 13 revine Unul
o, așteptare politică a cărţii
la colțuri servicii de cur/ling de-o liră
doinele cu bătutele muribundele
scene mătură....
Aspiraţie
în frunze
aprinderi de lut şi somn
într-un minut
Poesis
aspiratoarele maşinii imitaţie-a căderii
din coviltire
fuge foşnetul ierbii de ducă
frunzele vărtej
urcă secunda drumeagă
-ascultaţi şoaptele mulţimilor
o stare naturală duce
noul în traduceri vechi
jonglează imprimantele cu dimensiuni
ecomaşini pentru comerţul cu frunze,
dispozitive de hacking natura şamd.
într-o
funcţionalitate in(de)finită
¡atinge dezfrunzire pupilele
cu praful nestins stelele
în ora de pixeli
bat paşii cadenţe de cenuşă
pămîntul
e doinit de frunză
în clipă
rugile sus, numai susul ridică...
Şi visele au înnebunit...
undele radio parcă se învechesc
accelerat
nimeni nu se mai miră, nimeni nu mai
crede în lacrimi
nici măcar neghina în burta chitului
un stol de dinozauri e pregătit de cu
seară
să dirijeze circulaţia pe podul Tamisa
înnobilaţi la Berlin
adună şi- adună lăcustele cu pedigree
de la varză la şotron rachete, pixeli sau
trufe
nemişcate sînt totuşi grădinile
pierdute
zac suspendate-n oglinda Curţilor de
la Bruxelles
nici o umbră nu mai mişcă vîntul cu jar
scrie
epistola frimiturile de mit pentru pitici
dezvăţaţi urechi văzului orb calea
cu raţiunile comunicaţiei Europa
înnebuni visele
(pe Potomac corbii îşi oferă penele lui
Simah
ce-ar mai fi de scris a fost deja scris...)
15
 sintagme literare Poesis

FLORINA
şi am să-ţi spun că sunt bolnav de tine
de-aramă, de albastru şi de vânt
păduri de frunze-or rugini în mine
iar verile s-or trece în cuvânt

SANDA COJOCARU şi am să-ţi spun că sunt bolnav de

toamnă.

Dependenţe
Despre a mea Moldovă cântecul falsat de menestrel
dependenţa de ploi, de tristeţi şi de
în ziua cu mirosuri de lavandă valeţi de
treflă dintr-un biet castel tine
să treci pe-aici, om rupe pâinea-n două
şi-n toamnele cu iz de vreo schimbare de un târg amorţit, de poveşti
şi vom ruga tăcerea ca să plouă
vom număra iluzii de poet oarecare
şi dacă vii om încropi o slovă
cu ceruri gri, apatice trotuare şi ne-om ce se-ncheie târziu cu o parte din mine
eu ţi-oi vorbi despre a mea Moldovă
iubi hapsân şi desuet. ce nu intră-n sevraj şi ce încă nu doare
cât soarele s-o frânge cu putere
dependenţa de gri, de trădări, de
şi-or adăsta pe umeri ploi de miere
Nebunie rugină
să vii pe-aici, ne-or îngâna pricesne
de nimicuri ce trec adevăruri depline
în ierburi pale, până către glezne
ştiu că nimic nu e doar întâmplare dependenţa de-un trup care-şi cere
şi dealurile-or prinde-a flutura
prin toamna asta au trecut biserici lumină
cântări şi snoave către dumneata
plopi sângerii şi partea mea de mare de cafele sălcii, de iertări şi de tine
că n-a plouat demult dinspre câmpie
am fugărit cu mâna întunerici căci, vezi tu? sunt nimic din nimicul
şi ni se uscă vlaşca dintre vie
tramvaie încărcate la refuz mai mare
culori hapsâne mai c-or da năvală
femei purtând pe umeri o povară câteodată mă cred mai catâr decât alţii
cât îngeri tânji s-or vindeca de boală
de toamna asta s-a făcut abuz dependent de iubiri, de tăceri, de
în cerul de melasă înspre noapte
din mâna mea a înflorit o vară trotuare
în poala mea să-mi aciueze şoapte
şi-au început travalii de rugină doar un punct din mulţime, mai înalt
ne-or pribegi zlătari dinspre apus
în ochii tăi am adumbrit tăcere ca înalţii
şi-n palma vieţii or mai fi de spus
iar din absint au început să vină şi mi-e toamnă în vene ca un drog fără
să treci pe-aici, om rupe pâinea-n două
cuvinte blânde ca un strop de miere nume
şi vom ruga tăcerea ca să plouă.
nimic din noi nu e doar întâmplare şi mi-e verde bucolic şi mi-e foame de
noi
De toamnă nici tâmpla ta lipită de lumină
sunt aproape de moarte şi departe de
nici cerul ce se gată de născare
nici iarna tâmpă care va să vină lume
vom epata cu moartea unor frunze ca
nici ploile care îţi cad obtuz dependent de absinturi şi sătul de
vechi soldaţi acoperiţi de glorii
nici îngerii ce se preling aiurea gunoi
purtând gamele pline de meduze şi
de toamna asta s-a făcut abuz dependenţa de ploi, de tristeţi şi de
jinduind albastrele victorii
în pieptul meu a-nnebunit pădurea. tine
vor defila vâscoasele vântoase prin
cât septembrii s-or trece în
faţa noastră ca la cabaret
Bolnav de toamnă spasmodică zi
şi-n târgul fad cu larme siropoase
şi mi-e mov şi pustiu şi mi-e rom şi
îmbătrâni-va blândul menuet
vom împăia amaruri peste seară mi-e bine
n-or fi nici îngeri trişti ca să te vadă nici
şi vor ploua cu noi copaci stingheri îngeri galbeni -gutuie te vor face să ştii
cafegii treziţi de dimineaţă
în târgul gri un timp o să mai moară dependenţa de rugi, de tăceri şi de
ne vom preface-n oameni de zăpadă şi
bătrâni de plumb din liniştea de ieri. noapte
vom iubi acoperiţi de ceaţă
în căni de ceai vor adormi fantasme de mătănii albastre, ameţeli vişinii
c-am staţionat pe-aici ca într-o gară vor
şi îngeri muţi vor alina tristeţi dependenţa de noi, de căderi şi de
şti probabil păsări de gutuie
târzii drumeţi vor depăna din basme şoapte
şi îmi vei spune pentru-a câta oară că-ţi
eu am să-ţi cer aceleaşi dimineţi dependenţa de cer şi de morţile vii
sunt şi dulce sunt şi amăruie
şi am să-ţi spun că sunt bolnav de şi mi-e şase trecut şi mi-e frig în odaie
s-or trece ploi ca de sfârşit de lume prin
toamnă cum atârnă urâtul de oglinzile sparte
umbra noastră până spre pământ
de tine, de iluzii şi de ploi  dependenţa de vers, de beţii şi de
s-or risipi gălbui dame nebune în
şi verde stins va prinde ca să cearnă ploaie
nenorocul primului cuvânt
zăpezi de griji în albul dintre noi de un sân răzvrătit şi de vise deşarte.
or adormi pe loc, ca la comandă în

16
 sintagme literare Poesis

GABI
de viaţă

pe podea golite sticlele de alcool

SCHUSTER
în fiecare sticlă câte-un suflet
încuiat sub câte-un dop de plută
cândva ieşirea în larg
pe un ocean fără puncte cardinale
în jilţul albastru steaua nordului

apoi judecata de apoi

Oraşul (zgomot de viaţă) îngheaţă în vise şi
fără de care lumea ar fi un depozit
dorm
de oase şi cenuşă
furnicar
pământul tot mai îngreunat se-apleacă vom muri iarăşi şi iar
făpturile cu două picioare
îşi schimbă rotaţia până moartea ne va despărţi
le-am văzut pe pod
lipite gură la gură clima se zbate în văpăi înăbuşitoare
răspunsuri şi puncte de sprijin directe O clipă doar...
pentru caii cu patru copite nu există
dumnezeu a părăsit sala tronului nu te grăbi
în tunelurile care fug spre ieşire
timpul s-a răzgândit şi ţi-a dat mâna
ca vâlvătaia într-un horn
Discuţie obiectivă urcăte-n barca nopţii răvăşite
depăşirea e interzisă
gările metroul apa consumată
fereastra mea îngustă vede lumea ce-s două zile ?
barurile fumul urât mirositor
printr-un ciob o dimineaţă şi-un apus
elicopterul placid care se uită în
sufragerie zvon învăluitor de clape îmbracă graţia
violoncelului din lemn de tei stigmatizat de poezie plângi –
pe masă cana cu ceai de iasomie
cu mişcări stângace
fiinţele cu 2 picioare se pătrund
prietenul din oslo s-a mutat cernite litere îşi prind voalul de doliu
se întrepătrund
cu gândurile lui cu tot în pieptene de os
taxiurile galbene bântuie oraşul
într-o vacanţă veşnică şi-apoi tac
compus
din locuinţe stratificate şi industrie a împrumutat vâslele lui ymp
şi s-a dus de unul singur trăieşte ca şi cum ai fi tu
să se cunune cu aurora boreală arta însăşi
făpturile cu două picioare
vin de pe poduri zăpezile stau cuminţi sub tălpi
până la topirea gheţarilor e linişte pe lume
îşi iau bicicletele
nu te grăbi să pleci
doar muzică coagulează în urechile lor
de la exploziile solare s-a pornit timpul plezneşte castane pe asfalt
şi umblă aşa printre trecători
o discuţie obiectivă e toamna cea târzie
câte cineva strigă
despre rostul vieţii sub frunze albă
să întoarcem capul şi
despre pulsari heliu şi lumină zăpada mieilor
o facem
zăpadă însângerată
este mereu ceva de văzut
În jilţul albastru zăpadă nevenită
unul zboară peste 4 poduri
trage aer în piept
oamenii te mânâncă din ochi nu te grăbi
şi o ia razna printre zgârie-nori
un turn înalt de păr roşu mai plângi cuvinte
unde scările roşii lucioase coboară
pantalonii scurţi şi tobele tobele întemniţat în paradisul
spre
în spatele scenei un afiş mare stigmatizat de poezie
times square
JAZZ
e tot mai linişte
în urma lui
pe scaune se văluresc capetele teşite din vale fumurile se ridică greu
pe pod poposeşte prudentă lumina
din piatră de lima nici suflet obosit nu se aude
nopţii
nasuri pătrate moartea scânceşte îngrozită
sprâncene de la o tâmplă la alta de-atâta frumuseţe
cu parcul încă pe tălpi
fiinţele cotropesc miile de locuri de ochi rotunzi şi delăsare
dormit vom muri iar şi iar
ca în lădiţele cu matjes chiar dacă suntem absorbiţi

17
 sintagme literare
GABRIELA ANA
BĂLAN
Tibi
Prea trist poemul - îmi spuneai, atunci
scrie
ceva mai vesel
dacã la vârsta ta
poezia e despre calul alb care paște
trandafiri de pe morminte
mai târziu vei scrie cu noroi
în loc de cuvinte! - bine tatã, pe o
poezie
veselã ce-mi dai? rãspundeam
timoratã
ce vrei? mã întrebai
o excursie în URSS! ziceam
ia-o!
n-am luat-o! râzi tatã
de sub copita calului alb din versul
meu gri
azi nici uniunea sovieticã nu mai e cum
știai
pașaportul meu de trecere poate fi
chiar acest bilețel
ultimele cuvinte scrise în viața ta
fãgãduința cã mã trimți în Rusia dacã
scriu o poezie veselã despre prima
mea zi de școalã
râzi din nou îți amintești din nori
am plecat la ore cu ghiozdanul gol
mama învelise frumos caietele în
hârtie albastrã
le-a așezat pe masã
arãtau atât de bine cã noi nu ne-am
îndurat sã le punem în geantã
învãțãtoarea a zâmbit nu-i nimic așa
sunt bãrbații
dar ghici de ce m-am întors acasã
fericitã!
în recreația mare am fost rãpitã!
Tibi de la D m-a gãsit la careu m-a luat
de mânuțã
m-a dus în clasa lui m-a așezat lângã el
în bãncuțã
așa cum stãteam noi la grãdinițã
ce poezie poate fi mai veselã de atât!
18
imagineazã-ți douã învãțãtoare
disperate
alergând pe coridiare
una cã are în clasã un copil în plus alta
în minus
și nu mai zâmbi chiar am reușit pentru
prima datã în viațã
sã mã încalț cu șosete la fel
acum dupã patru decenii îmi cumpãr
numai șosete de aceeași culoare
le pot încurca de câte ori vreau
mã simt pregãtitã sufletește sã ies în
recreația mare
sã îl caut pe Tibi la careu
pentru cã știi tatã eu cred cã și el încã
mã cautã
și acum are rãbdare sã asculte poezia
mea tristã
despre ziua întâi din septembrie
excursia promisã nu mi se mai pare un
premiu demn
pentru cã tatã nu mai ai timp sã asculți
poezia mea veselā
calul alb a terminat demult de pãscut
trandafirul
Tibi e chiar acum în direct pe canalul
de știri
povestește despre noi pe când eram
pionieri
îmi vine sã îmi ung felia de pâine cu
unturã
sã îmbrac uniforma sã plec la școalã cu
pantofii rãmași de la sora mai mare
așa era mai știi?
Aş vrea
Aş vrea să mă împiedic de o piatră
în formă de pasăre
statuia zborului
nu aş putea-o plăti cu arginți
n-aş avea cui răspunde, ca fiul de rege,
Poesis
invocând spargătorul nuci
sper să nu fie o pasăre foarte mare, ci
una care să poată zbura dacă voi fi
pusă la zid
şi mi se va porunci ,,ridică piatra”
să mă sprijin pe aripi când zidul începe
să curgă
din visul meu ca o singură lacrimă
de piatră în formă de pasăre
Mătănii
iar vine frigul mult
mult mult mai repede decât mă aştept
îl voi primi nepregătită, cu toate
gândurile
uitate la uscat pe o sârmă ghimpată
ruginită
şi mărturisesc nu mi-e teamă acum
ci abia atunci când mă va găsi cu
gândurile uscate
înşirate pe mărgele de mătănii.
acest octombrie viclean
acest octombrie trece prin mine
ca un şarpe beat de l-ar
arde focul mai repede se încolăceşte
pe fiecare bătaie a inimii îmi
muşcă timpul pe dinăuntru
atât de puțin mai apucă să scapere
afară
acest octombrie mă cațără pe felinare
pe acoperişuri pe unde a mai scuipat
sâmburi din timpul meu
miner cu sita ruptă pe malul râurilor
de noroi
caut aurul secundelor printre stele
acest octombrie viclean încuie luna
îmi fură scările din gânduri
pune focuri în ele
pe cărări cu frunze moarte merg
înainte
înainte când nu te cunoşteam
când eram frumoasă
când octombrie era doar o ploaie de
toamnă
 sintagme literare Poesis

GABRIELA Mister

VERBAN
Câtă însingurare
E-n fiecare pom
Neroditor.

Poem
Renaşte-Mă, Doamne Despărţire Lacrima zborului
În strigătul ucis.
Umple-mi sufletul cu stele A căzut o stea
Visele Pământul s-a deschis într-un abis
Cu flori de crini Pe o latură eu
***
Curăţă-mă prin iubire Pe o latură tu
Secera lunii
Fă-mi prieteni din străini. Poli magnetizaţi în aceeaşi durere
Cosind
Naşte-mă încă o dată Nu ne putem atinge
Tăcerea zăpezilor.
Fă-mă pasăre uşoară Există doar un punct
Sufletu-mi secat şi rece Poemul
Nu-1 lăsa, Doamne Răstignit pe un cuvânt. Absență
Să moară.
Cuvântul Fără tine zăpada
Cât un poem – zbor solitar –
Ne înfruntăm Semicerc aruncat
Te-am îmbrăcat, iubire Să te subjug încerc Peste timpul din noi.
În formele ideii Sclav înlănţuit
Ca să te pot reţine Memoriei mele Embrion
Între tristeţe şi extaz Gândul
Tentaculară ideea Căutând esenţe Sângerează tăcerea
Te absoarbe într-un cuvânt imens Să te subjug încerc În linia frântă
Cât un poem. Să te reţin Cuvânt. A gândului
În geana abisului
Surâsul tău P.S. Fascinant, cuvântul mă
Nenăscute zboruri
absoarbe...
– tu sărutând
În ochiul timpului coapsa întunericului –
S-au strâns *** Sângerează tăcerea…
Atâtea ploi de secunde Sufletul – o petală de cer
Surâsul tău filtrat prin pleoapa serii
Nesfârşit de albastră... Cât de stingher e omul Speranță
Fără iubire.
P.S. Surâsul tău - un ochi micuţ de cer. Plouă iubirile
Peste lume
*** Fluidă clipa
O lacrimă de cer Lacrima A-mpietrit în noi
O petală de cer Tu nu mai crezi
Să ne pierdem conturul Numai tu Coapsa tremurată a mării
În fecundele ploi Poţi însingura luna. Conturându-se
Eu voi fi Pe aurifere nisipuri
Lacrima de cer
Clătinată
Meditaţie Eu
Îmbrăcată în valuri
În ochii tăi adânci Așteptând...
Gândurile
Cât o eternitate.
Fântâni
Scăldatoare de stele.

19
 sintagme literare
GAVRIL
IOSIF SINAI
Jogging
fac jogging prin satul meu
praful ca o vorbă de duh se lipește de
mine
e mai scump ca orice produs electronic
eu doar repet în alt mod povestea
uitatelor clipe peste lutul din drum
sub talpa picioarelor
îmi fug urmele
cailor zdraveni și carului
pe a cărui loitră în ziua de târg
sau privit și iubit bunicii mei prima
oară
cu gândul să-și cumpere o scară
îl aud cum îmi spune tata
vorba lui nesfârșită
în timp ce pune coasa în cui pe poarta
șurii
avea plăcerea să tragă brazda când se
crăpa de ziuă
cum tata făcea
iau colțul pe ulița mică
tot așa de bătrână
îmi joacă ochii o învârtită
de la o poartă la alta
îi văd cum ies pe portiță în zi de
duminică
la hora din mijlocul satului
băieți și fete zâmbitori
o bătrânică cu moșul la braț
sprijiniți pe un ciot de salcâm
invidioși bârfesc vremurile ce trăiesc
cu tineri vai
prea răsfățați
gândesc cu voce tare
m-am oprit să le zic bună ziua
dar nu era
decât o cruce veche
pe care se putea citi cu greu
numele
când timpul îmi făcea cu ochiul
20
există Dumnezeu
am scris și alergat prin satul meu
cu hora într-o poză îngălbenită
***
îmi spun o poveste la tine în casă
prin care învăț să aud
când plouă cu îngeri
în ogradă
înviorează literele rămase
în câteva coșuri
destine prind a se coace
m-am molipsit de la copaci
de la sfinți
am siguranța
poveștilor care se mută
dintr-un secol în altul
scobind în omul din mine
texte de iubire
fără
note de subsol
într-un fir de zâmbet scurs
pe două buze împietrite pe crucea
udată cu doruri astâmpărate
de golul și ciopârțirea inimii
pusă în nenumărate bucăți
peste neantul nevrozelor și
incapacității
stau o rostire cuminte
să te am din brațele tale
tu un Cuvânt un Cristos
eu o frântură de literă
din vastul cuprins al textului scris
La cules
un soare răbdător pe cerul care picură
în fragmente de zâmbete
la cules porumbul pe dealul fofelzii
câteva vrăbii gălăgioase
se sfădesc pe crengile unui păducel
zbrr... într-o clipă de spaimă
ies din cucuruz grohăind
Poesis
doi mistreți
în fugă trec culmea
gândurile săgetează crusta timpului
nici că a fost nici c-o să fie
în palmele crude ca o jucărie știuletele
dezbrăcat de frunze
cade lângă opinca
vrăjită în gând un pantof
o lume deosebită între parfum și
cafenele
ulițe largi pavate și calești
așa spunea în șezătoare
băiatul popii alexandru despre oraș
de bine pentru cine vrea de carte să
s-apuce
la cucuruz mai ostenea bunicul multă
vreme
aurul mălaiului îi mângâia degetele
noduroase
cu palmele bătătorite frământa în zile
grija așezării noastre în lume
chipuri curioase sub soarele răbdător
prin țărâna și praful oaselor ce nu mai
dor
zâmbind a lui făptură din toamnă
o culeg
Mai pun de rugă
mai mult decât soarele la amiază
încălzești și topești inima rece ca
piatra
te scufunzi după noi
ticăie-n șoapte somnul dulce
la nunta morții îmbătrânite
ceasul o față de demon
un ochi în moaca de oțel
solicită vedere în orizontul cenușiu
prind de mână
un înger atunci când sună
grăbit mă trezesc la un pas de
rugăciunea
plecată spre scara lui iacob
o trag de umeri mă lupt disperat
o țin de picioare mă zbat nu mă las
se moare în viață mai bine
decât capul ascuns al unui călău
dezvrăjită din mine
o rugă ce știu
cuibărit lângă piept
îi stau în rostire
primul cui am cercat
ehei... coboară un înger
mai ai de urcat
 sintagme literare Poesis

GELA
mama s-a-mbrăcat în rochie de
mireasă
i-am ținut trena

ENEA
până la vorbele tatei

Viziuni

pielea pantofilor peste pielea

Martorii de ziua morților
picioarelor
toți avem zile și când n-avem
îmi sângerează călcâiele/inflamate
suflă aer în membrana aripilor luăm cu împrumut
asemenea unor tuberculi roz-
se rarefiază oasele de la alții/care
bombon
mustul n-au ce mai face cu ele
rochia mă strânge
încă ține carnea în viață după astfel de sărbători în lanț
fiecare gură de aer este o rebeliune
martorii se face brusc liniște
a circuitelor de sub frunte
văd totul/apa tulbure începe să ningă/... /hainele ni se acoperă
în timp ce respir
pluta în derivă și mâinile
aud cum plesnesc ațele
burta verzuie a amfibiei/pliscul/ și fața
libertatea pare o pensă descusută la
înghițitura și planeta/care
timp
martorii se tot învârte obedientă
mă cumințesc ( în corpul meu)
își parchează sentimentele pe mal în jurul acelorași fulgi de lumină
asemenea unui copil pe scaunul
cu schimbătorul de viteze al orei deschidem gura
frizerului
blocat teiubescul iese cu frisoane
o să vină ea frumusețea
creează atmosferă e greșită formula matematică a fericirii
vei fi propriul tău erou
între lumea lui A și lumea lui Z/valuri zic filozofii
(îi spun în gând corpului)
martorii e greșită rețeta tortului
vei mânui spada
dau anunțuri la ziar/ cine a pierdut un strigă disperate gospodinele/.../
vei
metis paradoxul se scurge peste marginea ființei
reteza capul de șarpe al deznădejdii
să-l caute pitbull asemenea unui sirop
durerea crește în sunete grave/se
martorii au o durere cumplită de pisicilor
răsucește
dinți/și li se umflă limba
ca un sfredel
niciun calmant de la dulceață
mă rezum la contemplație
sunt peste tot nu mai miaună nu mai torc
deschid ochii la câțiva metri distanță
gălbejiți foșnitori nu mai ucid colonii de șoareci
de mine
un preș pentru frigul pământului la câțiva ani
martorii Astrală aleg unități de măsură ca pe niște
își scot unul altuia măseaua de minte consumabile
se ascund în butoaie/se rostogolesc dacă-mi plesnesc vase de sânge
într-o fraternitate precară
plesnesc rând pe rând și mă inundă propriul gust
cred în mitul reîncarnării
toate cercurile istoriei aceasta-i ultima dorință/să mă amestec
am fost cândva un parc natural
lumea se umple de interjecții printre nori
unde se adunau bătrânii la povești
și de fapte ploaia să-nceapă
copiii
de la unghiile mele date cu ojă
să se dea în leagăne/de-atunci
Hate-speech-ul îmi place mirosul de tei înflorit
Am vorbit și să citesc ziare la rubrica decese
ziua pisicilor îmi amintește
de ziua marinarilor plecați în larg cu tatăl meu în somn
de ziua minerilor mi-a spus că nu se mai întoarce
îmi amintește de ziua sfinților dimineața
evadați din calendare în coliva cu nuci
21
 sintagme literare
GEORGE G.
ASZTALOS
Poem pe inima goală
eşti în parcare la supermarket
şi vezi un balon roşu cu panglicā
scăpat la cer de un copil
totul devine un dejavu duios
de criminal
pentru că dragostea ne face
dragostea ne omoară
ne scapă la cer
şi rămâne după ea
doar o ciudă puerilă şi inocentă
nu sunt greşelile mele
deși îngerul meu păziterminator
ştie că am comis câteva
şi mi-a tras-o urât în
gâții mei de nenorocit
dar încă e cu mine şi mă ține
încă mă ține şi e cu mine
când mi-e foame
stomacul mă anunță
că e gol
când mi-e sete
gâtul
uscat
inima nu
inima din senin
se duce la cer
goală
şi încă mai zboară
Photodrăcie angelică
Şi acum eu ce mă fac
Cu grămada asta de
Poze îndrăgostite fără tine
Poze îmbrăţişate fără noi
Poze spintecate în carne vie
Instantanee absurde din care
A fugit şi amintirea
De care s-a sictirit şi moartea
22
Poesis
Cu împăcarea aceea că după mine vei
fi bine
Și liber sincer cu adevărat bună de
iubit
Last summertime
Vara se stinge ca o dragoste
În care seninul e trăsnit de furtună
Şi care inocente fiind
Nu se şterg
Toamna nu e departe în ceață
Rămân ca nişte
E totuşi calmul înțelegerii
Mici greşeli iertate uitate
Simțim că revin păsările
Care-mi ard ochii doar mie
Din țările reci
Cred că le păstrez ca pe relicve sfinte
Habar nu avem
Şi când mă pune dracu
Să iubim
Să iubesc din nou
Dragoste
Le dau foc şi îl exorcizez cu ele
Dar avem pe altul
Să se ducă-n mă-sa
Şi să ia aminte!
GPS cu semnal pierdut
Mîine. Ca niciodată
Ea conducea
Eu stăteam pe gps
Mîine va veni ca un copil autist ne va
Să nu ne pierdem eram
lua de mână
Echipa ideală pilot copilot
Ne va privi fix tăcut și absent în ochi
Nu va cere nici milă nici iertare doar
Când se mai relaxa traficul
prezență
Mă apuca strâns de mână
Și noi nu vom putea să-l ajutăm cu
Şi îmi zâmbea fericită
nimic
Ne-am pierdut Zâmbim de departe
Vom fi acolo dar fără noi ca un rîset
Din frumusețea ei
spart
De durere
Mîine va veni din nerecunoaștere să
ne resimtă
Tu vei fi zidită de vie în alt bărbat care
Avuții în neştire
te va strînge ușor
Habar nu mai am
Vei vedea totul cu ochii lui cu
Unde e ea
înțelesurile lui
Nu ştiu nici să trăiesc
Te vei simți cu pielea lui atinsă de lună
Şi nici să mor
plină
În nebunia mea
Eu mâine voi fi acel copil
De fapt sunt mai străin
autist absent și pierit
Decât ultimul asasin
Poate mai am bun simț
Iar tu nici nu vei ști
Cât să dau şi la alții
Atât de mult te-am iubit încât pentru
tine
Atâta că mi-e greu
Aș fi murit
de inimă rea
Cu o frumusețe de nebunie autodi-
Mi-e greu
structivă
De inimă
Cu inima la gura bucuriei
Rea
 sintagme literare Poesis

GHEORGHE
erai doar întrupare
a iubirii
precum se răsfrînge

SIMON Verb în levitare.

În clipa aceea fugară

mi s-a revelat sufletul tău
întreg întregit
Aşteptări migratoare pe cărarea umbrită de har pe care-l întîmpin
purcede Verbul acum
Aşteptarea migrează în urma noastră în amintirea clipei precum Verbul treimic
reptilă uriaşă asfinţind jertfit.
umbrind pînă şi cerul în disperare din ce în ce
adumbrind pînă şi gîndul şi tot mai rar. Mai presus de iubire
care ne însoţeşte
ca o stea de mare Abisul din cuvinte Mai presus de iubire
spre Infern. e doar iubire
În abisul tăcerii din care ne putem elibera
Dihanie necunoscută ne e dat să auzim doar prin jertfire.
lăcomia îşi ascunde viclenia cuvîntul zvonind
fiindu-ne dat cum pădurea veghează Mai presus de sine e sufletul
să o vedem cum înfulecă la intrare golit spre amintire
în grădina deliciilor într-un schit. ameninţat de smintire
cum simţurile trezite fiindu-ne dat să auzim
îi înşfacă pe oameni Nu există repetiţie în om doar glasuri răspicate
pe nepregătite. ci numai în natură. întărindu-ne prin pustiire
nici şoaptă
Fără să ştie că Brueghel Singurătatea înfloreşte biruitoare nici foşnet
le pîndeşte din umbră doar în sufletul omului nici zumzet
în grădina supus îngrijorării ci doar adiere de suflet
supliciilor şi nu repetiţiei. spre mîngîiere.
sub oblăduirea
demonilor Omul Doar în preajmă
deşucheaţi un abis purtat de cuvinte şi în prea strîmta apropiere
deghizaţi poem viu al cunoaşterii eterne privind în ochii străinului
ca o teorie sublimă în care îşi face cuib părerea ne pierdem din vedere.
despre arta închipuirii. de o clipă.
În imediata apropiere
Amiază fugară În contemplare mută clipeşte clipa
abisul e doar între cuvinte. în zbor de primenire a luminii
Ne spălăm cu lumină pe mîini din care răsar
amiaza curge liniştită în fîntîni Verb în levitare fără pricină de umbrire
frunzele freamătă mulţimea de nume
cercetate de un duh nevăzut. Într-o clipă în urmă
o singură clipă să vestească
Privesc cerul mi-ai apărut în lumină înnoirea cerească.
însufleţit de imaginar străină de orice întîmplare

23
 sintagme literare Poesis

GINA
dimineața

cataractă

GOIA
Obsesiile unui bărbat
cuminte
se hrăneşte din
carne de femeie
Poetesa, câinele și perna matură
halloweenul supusă în fiecare seară

două zile de chefuit una-n pub alta-n visele care nu se mai termină soarele este colorat
pat cu prieteni ca un ghemotoc de vată
o așezare de-o secundă-n cot și un drogați din zilele
vertigo ciclului
flămând de-un nurofen iubiți
el făcuse un foc pătimaș ca o femeie care insistă îi spun că iubirea este
despuiată pofticioasă
după-o noapte cu alcooluri insistă şi că ne drogăm
în gelozii unul din
dimineața ți-o găsești în poale ca un altul
făt avortat pe cealaltă
televizorul ca un mesager blestemat parte animale de pradă
îți aduce taifunul în casă același vis pe-un aşternut
suferința semenilor care nu se mai sfârșește ţesut din tinereţea
și putrezimea politicienilor bunicii
un alt tânăr s-a sinucis în Dublin și dormi
internetul și batjocura ca o stare de atât de treaz îmi apasă gura cu
fapt că te trezești obosit palma
să nu-l strig
dau cu Freud de podea și înjur toți cafea nu mai e pe alt
terapeuții nici măcar un plic de ceai nume
care handicapează societatea umană
ești singură în casa asta mă desface dinspre
între rahatul politicienilor și terapia în care paturile coapse
ipohondrilor scârție de sex şi mă priveşte
o să rămânem o societate bolnavă ca pe-o
bolnavă în fiecare pradă
bolnavă noapte
undeva nu ştiu ce gândeşte
să vină dezghețul ăla propovăduit de sus doar linia
pinguinii la etaj ochilor
de la polul sud taie-n
să ne încălzească inima-ntre coaste dar la parter mine
gleznele și mai ales lipsa de empatie e atâta
singurătate brazilianca
de halloween o să-mi port costumul că doar tace şi bâlbâie
natural visurile plăcerea
ca o veritabilă vrăjitoare mă trezesc ca pe-o
înspăimântată rugăciune
*
las câinele afară suntem animale
singură somnoroasă şopteşte
înțeleg diminețile
somnoroase îmi pierd echilibrul şi-i ling saliva
spre baie din colţul
înțeleg gurii
întoarcerea de una mă agăț de pereți
singură și apare

24
 sintagme literare Poesis

IRINA
și am litere uitate pe portative
de cord.
onomatopeic îți șoptesc

ALEXANDRESCU
te iubesc...
te citesc din ziare
pe pânzele pictate de un
Braque.
în Ateliere de suflet
Viața n-a fost niciodată Cu vălul alb, ca doliu ce ți-l port ! ochii văd spre văzduh
ieftină Și într-un joc de plâns ,sub nebunia doar păsări
Din cărțile de care mă acuzi, cu aripi geometric măsurate...
mă întorc cu fața la perete
În vagi secunde rupt-am bucuria... ... TU,
și pot liniștită să mușc
Bucăți de ploaie, râsu-mi să scufunzi ! linia mea
gratiile patului
mi-am ascuțit dinții Nu tremur , nici nu plâng și nici nu spre alt orizont.
cu sângele tău rigid sufăr
stau lipită de umbra de mine “Decât” un infinit pe-al morții prag, În timp ce mă voi
o storc până De mâine-mi voi închide glasu’-n cufăr împreuna!
îi ies ochii din orbite Și pun zăvor și îngeri care tac ! coastele mele
se rostogolesc
Îți las prin testament trei vieți căzute te vor face bărbat
și podeau se ridică
Ce vor vorbi în ziua-n care mor, într-o noapte
pe poantele negre
Un bon de ordine sub lumi pierdute când voi avea mai mult
în ciorapi de plasă
Si șapte aripi rupte pentru zbor ! timp
urlând
...până atunci vei ajunge
în cămașa de forță
Tu le vei folosi cum se cuvine să privești
la care nu ai uitat
Și se cuvine să-nțelegi cândva cercurile concentrice
să agăți floarea
Că-n crunțile dureri au fost coline ale sânilor mei
miresei
Și câțiva munți clădiți din mucava ! prinși cândva
îmi amintesc încă vremea
de semicercul mâinii tale
cerului șperlă Îți las și dreptul meu la o vacanță ca un teatru
ne îmbrăcasem toate Și scoica mea s-o pui la gât IUBITEI, de păpuși
într-un alb indecent Tu mi-ai fost ușa, poate și o clanță scena este din piatră de moară
cinci degete la o mână Și toată dragostea nebună pentru iar picioarele mele încolăcesc șerpi
și prelungirea paharului tău viață ! galbeni
pe scaunele unui mare dramaturg
Eu sunt bolnav de dumneavoastră, tu îmi pui garoafe
“Doamnă, viața n-a fost niciodată
Doamnă, pe catafalcul
ieftină”
Eu sunt bolnav și nu mai am vreo unui
spune licoarea
șansă , munte
stând picior peste picior
E înăuntru chinul cât o toamnă eu degust sângele tău
...
Și împietrit în teamă...ca în transă! la crama din mijlocul
mă trezesc în același pat
coapselor mele
în care mușc
Așa-mi spuneai mereu, dar MOR genunchii mi-i prind
liniștită
trecutul cu așchii din ochiul total
gratiile...
Și-l trec pe lista pentru surdo-muți, care moare
doar floarea de la butoniera
Respir prezent și-ascut cu dinții cnutul după fiecare Dumnezeu cunoscut
cămășii de forță
Cu care o să mângăi mâine frunți ! Nu!îmi strigai,
a murit !
nu există miez mereu...
eu, goală, te voi pune
Ascut cu dinții cnutul Linia mea spre alt orizont pe coji de nuci
În noaptea asta să se stingă luna îmi văd capul ancorat în timp ce mă voi împreuna
Și stelele să ia veștmânt de mort , în două părți, cu cel ce-ai fost
M-ai răstignit pe țărmuri ,în faluna tâmpla îmi palpită dual și ai murit!

25
 sintagme literare Poesis

IRINA LUCIA
Borne si semne
Copilăria te-a lăsat departe, cu
haine de împrumut,

MIHALCA ca pe un drum îngust de călătorie.

Soldaţii se luptă cu trandafirii.
Crede-mă!
Cromatică. Tumult. Dorinţă
neîmplinită
Aici, doar aici este patria mea Avram Iancu, Horia, Cloșca, Crișan,
în inima unui visător.
Tudor, Bălcescu și Cuza,
Carol, Ferdinand, regina Maria, Un martir a murit în haos.
Tu, numai tu știi! Aici ți-s rădăcinile,
aici, cimitirul cu oasele străbunilor, batalioanele ce-au trecut Carpații,
în cântec de luptă, spre întregire, Vezi sau nu vezi firimiturile lăsate
aici ți-e neamul – scutul neclintit
cei prigoniți, cei deportați din loc în loc,
din piepturile
și cei care-au murit în lagărele în spatele zidurilor cenuşii, din
trecute prin foc și sabie,
comuniste. partea uitată a oraşului.
aici, grâul a crescut cu sângele
O piramidă a nemuririi! Un abur moale se-nalţă.
și râurile de lacrimi,
Auzi sau nu auzi şoapta copacilor,
aici ți-s mama și tata,
Tu, numai tu știi ce-nseamna ruga, pasul tainic,
aici copiii,
bocetul suspinul indefinit al pietrelor
aici, meleagul unde te-ai născut
și durerea mamelor şi cântecul simurgului
și primul cântec de leagăn ascultat,
pentru fiii plecați la război ce-şi muşcă
aici ai făcut primii pași
– candelă veșnic aprinsă în inimi. ultimul deget de singurătate.
și-ai crescut vlăstar ‘nalt ca brazii,
Simţi sau nu simţi vântul
aici ai simțit dulceața graiului strămoșesc.
Tu, numai tu știi ce-nseamna ce-şi poartă, în zbor,
întruparea și-nvierea, ecoul tăcerilor din amurg.
Tu, numai tu știi ce-nseamnă suspinul,
dorul și jalea, potirul și pâinea, trupul și sângele,
urme și pași, Sedus de miraj, praful trupurilor
chiuitul și hora, dangătul clopotului,
stele ce ard, fluier și nai, noastre
rapsozii,
semnul crucii făcut pe pâine, este praful depus de-atâţia ani
sunetul buciumului și-a doinei cântate,
zidirea Anei și înălțarea lui Manole, în căutarea sensului.
cuibul de rândunică și barză,
Miorița, ouăle încondeiate, Poetul moare dacă
flamura tricolorului
ia și portul țesut și cusut, războaiele lui sunt încheiate.
privit cu mândrie în zare,
psaltirea în graiul lui Dosoftei, Încă trăieşti în colţul durerii, fără
pâinea coaptă-n vatră,
amintirile și poveștile lui Creangă, cheaguri,
turmele de oi pe dealuri,
scrisorile, Luceafărul și doina lui fără vreun handicap.
susurul izvorului, Dunărea și marea,
Eminescu, Istoria s-ar putea repeta,
adierea vântului în codrii și-n plaiurile-
carul cu boi, țărăncile ca într-un balansoar,
ntinse,
și ciobănașii pictați de Grigorescu, reîntâlnindu-ne, din timp în timp.
crestele munților și zborul acvilei în cerul
înalt. coloana infinitului
și pasărea măiastră a lui Brâncuși, Mergând pe inima străzilor sumbre
tânguirea viorii din balada lui am pus adevărul imperceptibil
Tu, numai tu știi, aici au trăit și-au luptat
Porumbescu, în geanta ta de umăr,
cei mai viteji
corola de minuni a lui Blaga, atunci când te vei face nevăzut.
și cei mai ageri regi și voievozi – trecuți în
rândul sfinților, rapsodia lui Enescu,
lacrima de pe malurile Prutului Şi timpul ambiguu, întârziat, nu s-a
soldați, țărani – talpa țării, revoluționari
și toate câte și care-au stat și stau la terminat, încă.
și-atâția eroi
temelie. Cuvintele care vor exploda pasiunea
căzuți pe câmpurile de luptă
nu se vor mai deschide.
ale Moldovei, Ardealului și Țării
Să nu uiți, să nu uiți, române! Biserica şi-a pierdut clopotul.
Românești,
Cu lumină, cu iubire, cu recunoștință, Sub ruinele distrugerii, am căutat
pentru credință, pentru țară și neam
cu tărie flacăra vie,
– Dromihete, Burebista, Deceneu, Scorilo,
să spui tuturor: pentru a ne regăsi rămăşiţele.
Decebal,
– Aici, doar aici este patria mea, O fereastră înţepenită se deschide,
Mircea, Alexandru cel Bun, Ioan Corvin,
România! un peisaj nou se-ntinde în faţa
Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș,
ochilor.
Mihai Viteazu,
Constantin Brâncoveanu,

26
 sintagme literare Poesis

LAURA CĂTĂLINA
făcut-o. după 2 săptămâni eram în
bucătărie și mâncam niște cartofi
prăjiţi, când am auzit la radio
n-am cercetat pe net să văd dacă

DRAGOMIR
așa e - și eram și prea alcoolizată și
aș fi văzut aiurea
că o iubești, și eu năucită de
moment nu mai făcusem dragoste
demult, deci vezi cum e, am zis da.
adică de ce să nu-mi scrii? cum vine asta? tragi linii, faci
Coeficientul ipotetic cercuri.
LAURA ai CĂTĂLINA
amintiri minunate DRAGOMIRdin perioada cu exces de greutate din
… adică: wow, ce sex mișto, ce deștepţi am fost tu și
pricina sarcinii abordai italiana ca pe singura limba în care-ţi
rezistent, bla bla și gata, mai bem ceva, să fi avut și ţigări,
S-a născut în data de 8verificau
iulie 1976, ăștia
la Buzău.
bagajele la aeroport.
hai la somn, mâine va fi atât de diluat totul și-o să cazi iar în
de ce să pui în contra faptul că ești prea bătrână pentru asta,
lehamitea existenţială proprie, ce bine c-am făcut-o și n-a
A publicat volumele: așa cum îţi spun, îmi amintesc de tine, de faţa mea aproape
rămas doar atât, idee.
asfixiată deEditura
„Una şi aceeaşi faţă a diferitului”, aplombul mersului
Bookmasters, pe jos. 2015, poezie;
Bucureşti,
„Nunanit”, Editura Punctulși ce dacă pe te îndrăgostești
Azi, Deva, 2016,când poeziedeja ai iubit
pentru prima
copii în dată nici
câte idei n-ai strâns până acum chestii care s-au întâmplat în
colaborare cu cunoscuta artistamăcar plasticănu
dinpăreai
Braşov,oIulia
doamnă
Şchiopu;îţi neglijai unghiile ca pe niște
ciuda ta, doar ca viaţa să-ţi dea peste nas, eu nu râd de toate
coincidenţele astea, mă refer c-a fost sex chiar„Caracterul
dac-a pornit triumfal puncte împotriva ta. cântate”, Editura Eurostampa,
al înmormântărilor
Dudeştii Noi, jud. Timiş, 2016,de ce săvolum
poezie, nu-mi scrii,român-spaniol.
bilingv în celelalte privinţe suntem bine
de la o carte,
amândoi.
de multe ori în viaţă ai fost leneș - ce să ne mai ascundem
Ziceam mai sus: mai ales când ești singur
după cuvinte - leneș să duci până la capăt idei, uite
A publicat în că-n
antologiile: CarteDiem, Editura Vocativ, Bucureşti, 2015; Singur - 2015;
să desenezi în Autocad
seara asta am făcut sex și-am rămas și noi cu ceva.
ASPRA – 2015; Damele poeziei.
amanţii ca niște petice de siguranţă
bine, la nivel raţional îmi dau seama că Anah, așa în
publicat amrevistele:
vrut, că Sintagme literare; 13 plus; Axis Mundi; Itaca; Antares (revistă USR);
am mai încercat eu în tinereţe
mă cunoșteai și n-am avut chef să-ţi arăt minunăţiile
dublă apariţie în de
NewlaYork Magazin; Sintagme găseam
literare 2015, Argeş;
nu măAlmanahul
plictiseam literar
niciodată, 2016;de
chestii făcut sau de
piept în jos, tu ești gen: wtf? care-i rostul tricoului
Mozaic; în scena
Feed-back; Boema (dublu număr); Cenaclul de la Păltiniş.
gândit, imaginat, etc, dar atunci stăteam într-un colţ de masă
asta? adică dormi la bustul gol - ai un tatuaj
Premiiacolo unde euPremiul pentru poezie al Editurii Minela; Meritorie clasificare în
şi distincţii: Și am zis, aaa, perfect, ca să nu mă întind prea mult
am ţâţa dreaptă - pijamalele sunt făcutecadrulca săConcursului
le dai cadou Traian T.Ana m-a fascinat
Coşovei; Participareși hipnotizat
la concursuldintotdeauna, dar poate ca era
„Distincţiile Revistei
am primit odată una mi-era mică am ţinut-o în dulap o
Itaca – poezie”, Dublin, 2015,de culavolumul
zodie „Una şi aceeaşi faţă a diferitului”, Editura
vreme, apoi am aruncat-o și da, mi s-a întâmplat de multe
Bookmasters, Bucureşti, 2015; oricum, m-am simţit
Premiul Concursului tot timpul
Naţional pentru uncelimpostor
mai bun volum
ori să plec dimineţile spre casă și urăsc chestia asta.
de debut în poezie, intitulat că i-am
„Poezia - zis căahabar
oglindă nu am
sufletului”, ce face
Dudeştii eajud Timiş, iunie
Noi,
vezi, te pricepi la râs, la haz, poate lumea ta ar trebuie să
acolo
fie un alt om, Badboy, zici că e nume de2016, cu publicare
ciocolată adică de nuvolum; Finalistă la Premiile Naţionale „Mircea Ivănescu”, Sibiu,
august dacă o să vrei să-mi povestești, e ok, iar dacă nu, e la fel de
te dai în lături de la a iubi femei măritate și a 2016.
scrie poezii
ok, nu facem concurs de dezvăluiri
despre/pentru ele, sâmbătă trecută ascultam Membraoa piesă pe FB, DE ESCRITORES Y ARTISTAS RUMANOS de Espana.
ASOCIACIÓN
dacă nu, lucrurile devin mai simple: sex, cafea, vin, sex, zăcut
dar pe care mi-o recomandase un prieten și când a văzut la
în pat pur și simplu
un moment dat, se prefăcea că e supărat că nu i-am acordat
nu știu dacă e asta ordinea dar așa cred.
lui credit, să știe lumea cui dă likeurile cu adevărat. și eu,
Nanit e un fel de noapte bună? De mult voiam să întreb
făcând pe inocentul: dar ce, ba, scriitorii care stau la bodegă
și trag cu urechea în jur și scriu după aia chestii își dezvăluie
O să-mi aduc aminte de tine într-un final de povestire
ei sursele? ete ca nu. 1 scriu-poftim, am început lista)
(pe care o s-o
și în momentul ăla am început să râd crezi că poeziile se
știu, adică știu cum vei arăta pe stradă, în sensul ăsta
scriu așa, din aer?
tu ești o Catalunya frumoasă, te-am văzut eu de mai demult
Îmi place intimitatea când abia te cunoști te face comod,
oricum, nu prea am făcut inginerie, doar am încărcat saci de
aproape transparent e ca și cum ai fugi c-o haină căreia doar
sare cu spatele-mașini întregi, că așa înţeleg unii că trebuie
tu i-ai văzut preţul scăzut, ceilalţi au privit-o ca pe un pumn
să fii în hall of fame și nu în contexte
de bomboane sau ca pe o revistă porno, inaccesibile ambele.
când eram student, toţi îmi spuneau, aaa, e de viitor
Mă bucur că te cunosc în ziua asta de duminică e singura zi
adică era exact faza a 3-a ca acum, în care eu nu mai am chef
când îţi pasă de părinţii lui, de cum se numea locul unde-a
să mă îndrăgostesc, că mă ţin și eu de cuvânt, na
lucrat prima dată.
dar pe de altă parte, apropos de nimic, sunt și momente în
Niciodată lunea nu mai poţi avea același interes.
care vreau să scot încet de pe tine chestii
M-ai întrebat dacă te iubesc, nu o zic de laudă oricum o
nu vezi și ce emoticoane folosesc?
tăiasem la culcare deși nu era mare lucru unul dintre noi
Am căutat și aici aproape
avea treabă a doua zi, mi-a plăcut mult făcusem dragoste
să am ce e cel mai frumos pe lume
tocmai făcusem dragoste deci vezi cum e să-ţi aduci aminte
de paște am găsit bureţi iuţi și i-am pus pe plită să mă ierţi
luat pe neașteptate am zis da
sunt buni, o să mă duc și la biserica cu preot rus
dar după aia mi-am dat seama că nu simt chestia asta, că de
mă îmbrac și merg, numai dacă mă lași
fapt nu îmi doresc asta
e mare, au lucrat la ea ceva timp a ieșit sperietor de
frumoasă
voiam doar să o pun pe net moka știam eu așa, în mintea
eu dacă te iubesc fii blândă
mea, că aș fi fost prima care-o face și evident, n-am
doar tu și mama Cristului aveţi buze roșii.

27
 sintagme literare
LAVINIA ELENA
NICULICEA
Emoții la superofertă
Știe cineva de unde pot cumpăra
raze
din material de calitate,
să nu se decoloreze în zilele
ploioase?
Aștept Black Friday
să cumpăr emoții la superofertă în
toate limbile,
să înțeleg poveștile cu zâne și feți
frumoși
încă neașternute pe hârtie.
Mă uit la data de expirare,
să știu ce vis consum mai întâi.
Am înțeles că noi singuri
trebuie să ne confecționăm fericirea
ciopărțind clipele de singurătate
după mărimea inimii noastre.
Geometria sacră a vieții
Viața-i o ecuație complicată,
cu plusuri și minusuri,
iar moartea-i, marea (ne)cunoscută,
ce ne dă cheia spre un
misterios portal.
timpul – răspunsul constant
la întrebările adevărului,
extrage rădăcina cubică
a clipelor de neuitat,
oamenii de lângă noi
lăsându-ne rest amintirile cu ei.
le putem multiplica, iubind și dincolo
de
algoritmii neînțeleși.
trag o linie de compas spre un alt
univers
și înțeleg geometria sacră a vieții.
oamenii își schimbă veșmântul uzat
c-un dor de a fi în tendințele
singularității...
28
Dâre de melancolie
toamna nu a învățat codul
bunelor maniere
îmi intră cu bocancii în suflet
ar fi trebuit să se șteargă
de pragul tristeților
nu m-am îndurat să le duc la
anticariat
și au lăsat dâre de melancolie
aș vrea să-i întorc gândurile spre
soare
cum întoarce un copil paginile unei
cărți
să uit cum plânge cerul monoton
neîmpăcat în lipsa păsărilor
pe coapsa ei scrijelesc lumina –
tatuaj al unei lumi pierdute
m-am trezit la amiaza toamnei
să simt în culori ruginii
ca un greiere capitulez
în fața frumuseții ei
și îi cânt...
Ploaia de la five o’clock
aștept ploaia de la five o’clock
să servesc o melancolie ruginie -
renunțare dulce-amară
servită dintr-o ceașcă intactă
precum amintirea mamei
un porumbel voiajor a decis
să-mi țină companie într-o vineri
ploioasă
să-mi povestească despre cum
se iubește în înălțimi
cum a făcut un salt imortal pe Lună
nefotografiat de paparazzi
și cum să învăț să fac acrobații pe
firul întins
al clipei ude
fără teamă că gravitația m-ar putea
ucide
zăresc în irisul violet al toamnei
o lacrimă de miere
Poesis
mă lupt cu fluturii nopții pentru a o
avea
are gustul unei vieți adunată-n vers
Liber la toamnă
Fac inventarul unui amurg,
Și pasul lunii calcă apăsat,
Prin vene, clipe ruginii curg,
În ochii mei s-a înnoptat.
Frunzele îmi cântă sonate,
Felinarele sunt palide și nude.
Stelele chicotesc rușinate,
Dorurile îmi umblă zălude.
E sâmbătă, e liber la toamnă.
Serviți un pahar de poezie?
Încă o ploaie mai toarnă,
În mine e foșnet de melancolie!…
Chiar dacă speranțele ies lipsă,
Voi compensa cu fior de poezie,
Să nu mai fie nicio tristă eclipsă,
Cu lumină să ni se facă transfuzie.
E sâmbătă,e liber la toamne.
La vise, nopțile să ne condamne!
Oglinzi
voi face ţăndări oglinzile în care
timpul
ne obligă să fim reflexii obtuze
printr-un ciob opac văd conturul
fericirii
dansând cu umbrele misterioase
nu voi mai farda inima
vreau să-i surprind zâmbetul firesc
ca o copilă cu pistrui pe faţă
ce nu-i acoperă sub straturi de
aparenţe
ademenitoare
viaţa mă plimbă pe aleile înfrunzite
fără falsă pudoare
din când în când o înveşmânt cu iluzii
fierbinți
și țurțuri de speranță
o dezbrac de uniformele trecutului
o acopăr cu frunzele firave căzute
din Rai
și coc mărul mușcat
pentru a păstra pe buze eternitatea
şi poate vor înmuguri clipe lungi
să ne ajungă pentru 1001 de
primăveri
 sintagme literare Liuba Lavric-Botezatu. Republica Moldova
Poesis
Mereu la începuturi

LIUBA
Că-mi convine starea-n loc.
Dar, de fapt, e - amar necazul
Celor ,,tari”, scoși de pe cont.

BOTEZATU
La o margine de lume,
Cu coroana împinsă-n glod,
Stă copacul fără nume,
Fără razem, fără rod... Iubește-ne,

Mă caut închinându-mă acelora pentru care Doamne…

mă sacrific!
Mă caut în fruntea încrețită de ani ai Martie 1977 Iubește-ne, Doamne,ființa,
mamei pe Coborând în adânc Iubește-ne ne-ntârziat-
tâmplele-i ninsorii Coborând în adânc
Arss poetica - profil de pedagog. Ispita în goană se-- avântă
și-n palmele tatei, bătătorite de Străbat infinitul cu inima pământului Pândind după colț–colțurat.
muncă, în mână Iubește-ne, Doamne,ființa,
mă caut. I-ascult pulsul și-o ridic: Iubește-mă demn, preacurat.
Mă caut în ziua abia începută, Cât mai sus- Răul, vezi se încruntă,
în pomul cu ramura aievea înverzită Cât mai sus. Pune-l la punct, acalmat.
și-n țârâitul greierilor Coborând în adâncprefer Iubește-ne, Doamne Sfinte,
pe marginea drumului înălțimile. Iubește-ne neîntârziat.
mă cautîn Trec prin ani cu inima pământului în Cu Crezu-ncrustat în cuvinte
lumeîn palme, Și gândul mereu măsurat
viață mă caut... Îi simt propulsările și-o înalț: Rogu-mă, Ție Părinte,
Și mă găsesc reînviind - Atât de sus- De-apururi Slăvit-Împărat.
atunci când frunza renaște, - Atât de sus- Iubește-ne, Doamne, Tu- sfinte,
când pământul De-asupra capului. De-acolo de Sus- resemnat.
palpită-n razele soarelui – primăvara. Și inima-mi Iubește, pe cât e posibil, muritorii
Reînvii și mă găsesc reflectă tensiunea arterială a veacului. Ce-n chinuri de veci
în ciripitul vesel al păsărilor, - Și mai mult – Pe pământ sunt lăsați-
în gânguritul voios al copiilor. - Și mai multmă Să pătimească,
Mă caut acolo unde sunt – pasionează înălțimile. Să pătimească pentru păcat …
unde știu că trebuie să fiu – Și mai multȘi Iartă-mi, Doamne, păcatul,
unde aș putea să fiu și să nu fiu. mai mult- Iartă-ne, Doamne, pe noi.
Și mă regăsesc Sfredelesc adâncimile. Fă, să dispară -necazul-
în ochii mamelor Am scos inima pământuluiși, Minciuna, răzbunarea,
ce-și dezmiardă la sân odraslele, transplantându-mi-o, Vrajba în păs de război.
în privirile picilor ciufuliți la repaos întrevăd Nemurirea... Ziua Înălțării–înalțe
și-n pasul șovăielnic al adolescenților, octombrie, 1977. Frumosul și binele – n noi.
ce-și achipuie drumul în viață, mă Auzi-ne, Doamne, ruga,
caut. La o margine de lume Iubește-ne, Doamne, pe noi.
Mă caut... Blagoslovește--ne ,Doamne, Datul-
și-mi simt persistența abia atunci, La o margine de lume, Iubește-ne cu crezământ
când buzele mele ridică în aer roua La o margine de fond, Acum și pururea
de pe florile Stă copacul fără nume În ceruri și pe pământ...
ce mi le dăruie elevii în semn de Năucit de-atâta colb. În numele celor sfinte,
respect. Văd prin gaura mulțimii Apără-ne, Doamne, ființa!
... Și mă bucur de viață, Cum minciuna-și face loc Iubește-ne, Doamne, pe noi.
mă bucur că existcă Și se înfoaie că rutina Salvează-ne, Doamne,Credința,
trăiesccă E-n postură de noroc. Slăvește Crezul în noi...
trăiesc Mă prefac că nici nu-mi pasă,

29
 sintagme literare Poesis

LUCIAN
O tristețe supraviețuită
Sacoșa cu cumpărături te apără
De marile decepții

IONIȚĂ Suntem lipsiți de posibilitatea de

Câinele din vis
poezia aceasta ar fi trebuit să fie
Despre câinele meu din vis
Dar mi-am zis: ce pot să face eu cu
Un câine care latră idei
Și mănâncă oasele nopții
Un câine aduce alți câini
Ideile se amestecă
La fel ca sufletele
Încât nu știi care- i sufletul tău
Care- i câinele meu
Prin buzunare ținem ascunse tristețile,
Gânduri și vise
Nu m- a întrebat nimeni
Dacă am vrut să mă nasc
Și viața aceasta străină
Care nu se mai sfârșește
De parcă ar vrea să mă învețe c-e-v-a.
Minipoeme
Am sărutat cuvintele
Uitate pe buzele tale
Cicatricile iubirii pierdute.
Pe frunzele pădurii
Aripi de îngeri
Toate cu numele tău.
Vântul mută frunzele uscate
Din nucii bătrâni
Pe liniștea ta:
Dimineața
Un fluture începe călătoria
În jurul inimii.
Amintiri
Din când în când răscolesc amintirile
vechi
În locul chipului ostenit
Apare propria sa imagine răsturnată
Așa cum luna își fotografiază
anotimpurile
Și fiecare persoană trece prin ea însăși
Uitându- și propria existență
Din sacoșa cu cumpărături
Lumea pare perfectă
Roșiile și vinetele au alungat toate
iluziile
Victorioasa întoarcere a omizilor
Maschează invazia fluturilor fericiți
La capătul unor ziduri
Ne- așteaptă efemerul unor oglinzi
înflorite
Un greier se- nalță fericit
În aerul aspru cum nisipul
Nepăsător destrămându- l!
Compoziție
Există o disciplină a amintirii
Care se sprijină pe iluzii
Ca vița de vie pe araci
Visezi printre vise care te visează
O inteligență comestibilă
A prevedea finalul
Ne multiplicăm în lucruri care ne pierd
Capcane pentru văzduhul din noi
Fantome care se disipează
Fiindcă nu știi ce trebuie să faci
Se cuvine deci să ai parte
De o viață confortabilă
Iluzia naște mistere absente.
Cineva îmi răpește somnul
Pânza de paianjen îmi închide
fereastra
Din clopotele oarbe ale nopții
Voi compune cândva un portret.
Târziu
Văd dublu ca o viță de vie altoită
Un ochi visează cu pleoapele
zdrențuite
Celălalt strigă lacrimi gâtuite
În mantia ochilor străini se odihnesc
Amintiri fragmentate cu cuțitul nopții
La masa tăcerii s-au așezat două
umbre
O poveste în care nu se întâmplă nimic
Un cântec fără cuvinte fuge cu o grabă
suspectă
Încercând să-și recapete identitatea
O pasăre mănâncă semințe de tristețe
Mi se pare că ,de foame, îmi va ciuguli
somnul
Și mâna care cerșește cuvinte se- nalță
Pe muntele care are șapte vieți.
Aș vrea să mai adaug ceva în viață
Dar în ochiul meu s- a făcut târziu.

30
 sintagme literare Poesis

MARIA 8.
dilemele se zbat
în liniştea asta

DOBRESCU
care nu mai crapă
Filip,trebuie
să decojim tăcerea
altfel
nu pot uita distanţa
1. 4. ei
merg pe străzi necunoscute ce ascunzi
şi tac în tăcerea asta, Filip 9.
tăcerea dezveleşte mai bine ai lăsa îmi amintesc jocul
un oraş ruginit să pătrundă un cub pe care-l rostogoleam
care se clatină în liniştea mea lumina spre marginea subţire
merg mai departe lucrurile ar căpăta contur a singurătăţii
unde aş fi putut întreba ceva ca la facerea lumii tu, Filip,
nu este decât o biserică închisă iar noi am deveni imitai lupii
cu lacăt o linişte mi se părea ciudat
aşadar 5.Filip, tu dai vina pe ferestre şi-atunci luam asupra mea
călătoria tăcută spre capătul luminii în întuneric povara tăcerii
s-a încheiat nu devenim liberi
sunt liberă? priveşte în jur 10.
timpul e un zid prea înalt am ales să uit,
2. pentru noi Filp
există zile şi când dormi într-un pat de copil
când iubesc oamenii nici nu ştim ce-i dincolo îţi dispar ridurile
există zile lumina ne linguşeşte e un experiment
când nu privesc pe nimeni nu trebuie pe care îl repet
atunci intru în casa să putrezim în amintiri privindu-ne pe când inima
lui Filip furiş mi se umple de cute
şi cer o cafea tăcerea se face călăuză liniştea te strigă pe nume
Filip nu mă mai cunoaşte nu îi răspunzi
dar se preface că 6. de teamă
şi lasă iar să se-nfiripe Filip, viitorul nostru să nu te fi confundat
prietenia noastră este alb
îi vorbesc despre vrute şi nevrute pentru ce urmează 11.
înviem anotimpuri nu cred că ne ajunge o noapte Filip, avem cu toţii o poveste
când se face toamnă singurătatea asta are
eu fug şi-l las în întuneric 7. şi ea o poveste
sunt zile când nu vreau sau nu ştiu mergem pe dâre de melci mă întrebi
să primesc nimic ca să păcălim timpul de ce căutăm mereu drumuri închise
3.Filip, mai ţii minte grădina cu tu, Filip, trişezi suntem (două) duminici lungi
ciocârlii? ca de obicei într-un poem spre iarnă
eu mă plimb şi azi prin ea pentru că dar asta nu se pune
umbra ta dacă urma o să dispară 12.
e trainică pe-acolo tu te vei smulge brusc ştiai, Filip
şi mi se aşază şi o să te ascunzi în oraşul acesta
domol în orbite înainte ca lumina să se înmoaie oamenii îşi măsoară
acum tu eşti egal cu tot nu te voi striga singurătăţile
ce nu se mai întâmplă voi rămâne aşa cu bucăţi de inimă
ca o piatră pe care le aşază
mărturii
pe ramurile copacilor fără umbre

31
 sintagme literare
MARIA
JORJ
* îmi calculez clipele nașterii
eu am ales Doamne
într-un târziu am ales
să mă înghită nesomnul
am ales să oscilez cu pași
nesiguri
între pânda de noapte
și încăpățânarea femeiască
de-a îmblânzi întunericul
așternut peste fântâna secată
am ales jumătăți de ofrande
iar celei care cândva vorbea
oglinzilor
îi fac semn să tacă
eu am ales Doamne
o haină de piele putrezită
peste care curg apele brăzdate
de șapte ori șapte generații
am ales limba necunoscută
a semnelor
pentru a înfrunta în felul meu
lupta cu îngerul
am ademenit strigătul de luptă
nocturn
despre care nu trebuie să vorbesc
decât o singură dată
* între tâmpla dreaptă
nu există distanță
spre moarte
nu există prezentul
care lasă în urmă
trecutul care nu există
și viitorul care nu există
sunt vie pe măsură
ce timpul se aruncă
în succesive începuturi
sunt vie
înainte și după ziua trecută
singuratatea ei e stranie
și plină de sens
32
Poesis
să danseze în jurul meu
să nu mai știm unul de altul
să ne împartă să ne despartă
precum fumul
ce n-aș da să port o limbă necunoscută
în gândirea mea
în muțenia întipărită pe gura încleștată
mi-am promis să pătrund într-o zi
într-o ierarhie pierdută oarecare
în jurul aceleiași pâlnii epiderma acestor cuvinte
transparența ce-mi conține să explorez strigătul încolțit pe viu
ființa nu se știe unde stingheră
este cel mai elaborat voi lovi zidurile beznei
tesseract nu se știe dacă acest poem se termină
nu există distanță dacă mai există ziua aceasta ora
spre moarte aceasta
sunt vie și moartă nu-mi pot aminti.
deopotrivă.
*
* nu uit
ferită de ochii lumii zilele în care
îmi studiez fața pregăteam cina
oasele stoarse de pulsiuni așezam hăinuțele copiilor
de salturi stranii apoi
între două oglinzi cămașa ta împrospătată
par desprinsă de realitate înainte de moarte
un fir invizibil îmi împarte trupul ultima utopie
poate penitența e pe sfârșite în prima zi
poate mai e vreo scăpare când mi-am mutat
poate abandonul amănuntele ochiului
zâmbetul acesta conturat de sânge a doua zi
ce-mi amintește de prima rochiță care nu a venit
de primii pantofiori niciodată
care m-au făcut să pendulez împotriva voinței.
și tâmpla stângă *
să nu mai pătrundă acolo nici o frică pielea de femeie
cum spuneai tu în care mă scufund
să-i fac loc morții între noi își exhibă propriul limbaj
zilnic această infirmitate
zâmbetul se face tot mai mic multiplică stigmatele trupești
zilnic
cuvintele de rezervă după care scurm știu pe de rost
sunt firave urme de brumă. privirile chirurgilor
mirosul aspru al frigului
* ieșit în afară
oh, ce n-aș da cuvintelor să-și știu că nu e de ajuns
amintească știu.
 sintagme literare Poesis

MARIA
în privirea bătrânei norii se spală

OPREA fără oprire –

două trestii în tușul de cerneală

Haiku clasic în depărtare

două siluete –
amurg în toamnă – floarea de castan –
marea atinsă de nisip
câte-un pic din răcoarea pe cumpăna fântânii
coșului de fum alte litere

vânt de toamnă –
o creangă ruptă – întoarcerile –
o pană răsucită între valuri
toate alinările peste bătrânul cireș
pe timp de ceață norul de stele
un cearcăn –
raza de lună și mai aprinsă
ultima mură – zborul de cocori –
la gardurile de lemn călcâiul neatins
tulpinile –
câte o coasă la firul ierbii
repaus în umbra cocorului
Haiku pe două linii
ploaie măruntă – roata olarului –
în somnul bătrânului fragilitate –
mai picură roua de pe fântână
farul de veghe în ochiul de sârmă și crizantema

fără orizont – fragilitate –

puful de păpădie firul de păpădie –
în ochiul de sârmă și crizantema
pe lângă palme cerul încă se caută pe sine

firul de păpădie –
vârful de stâncă – crizantemele –
cerul încă se caută pe sine
deodată dalia petala unui acoperiș la rădăcini
în ofilire crizantemele –
tulpinile –
petala unui acoperiș la rădăcini
haina de ploaie – repaus în umbra cocorului vârful
o ușă se deschide de stâncă –
câteva secunde –
la întoarcere deodată dalia
și cerul în urma cocorului
în ofilire
apus de toamnă –
urmele coșarului ploaia de primăvară –

33
 sintagme literare Poesis

MARIUS
nu ştiu cum lutul are formă,
nu ştiu cum sufletul se naşte fără
moarte.

IULIAN ZINCA
M-am uitat cât să mă uit să nu ştiu,
atât, că m-am uitat.

Ploaia din noapte

Noaptea se cade într-un tumult de
Apriori Descărcare ploaie printre priviri de ochi.
Ochii se aşteaptă ca şi cum le-ar fi frig
Înaintea timpului, apriori, sufletul. Nu Am descărcat, în dimineaţa asta, tot şi se dor în lipsă,
ştiai dacă se trăieşte dorul în lipsă de îmbrăţişare unul cu altul,
sufletul în timp până în ultimul simţ al trăirii. unul într-o parte,
sau A ţâşnit tăcerea, celălalt în cealaltă parte
timpul din suflet din cuvinte, şi
şi eu, eu nu eram nici neghina, de în tot tremurul nu văd ce îi desparte.
după ploaie, rămasă la tulpina din iarba călcată de cer.
de floare albastră e culoarea pe cer. Ploaia se înfrigura în stropi de suflet. Răsăritul e departe,
e departe până acolo
Din ce o fi făcută şi culoarea unde îşi înghit
asta de tumult şi linişte, deopotrivă? Tăcerea cuvintelor
Uneori, se pictează, ca şi cum cuvintele
ar fi o pânză, nori. Când am vorbit ultima dată, sau
Unii eu cu mine, tăcerea,
sunt albi şi se zboară, mi-am zis ca o să mă tac.
alţii ochii
sunt negri şi se cad. Ochii se pierd în A trecut, o vreme. Nu ştiu cine scrie,
vârtej, ca-ntr-o tornadă acum, şi
eu sau minele meu rămas undeva,
de praf, în mine, se plâng,
de cuvinte, ca pe o bancă, la umbră, de stejar? în continuare,
se aşteaptă se plouă...
Până şi gândul miroase ca şi cum ar fi o
înaintea sufletului, apriori, timpul. amintire, Limba tăcerii
pentru mâine. Scriu. Scriu şi nu ştiu de ce, pentru ce
Aripi de dor Sunt cuvinte din tăcere sau tăcerea din să scriu când nici cu_
cuvinte!? vintele nu se mai aşează, într-o ordine,
Am vorbit să-nvăţ să tac, ca o faleză pe care
am tăcut să-nvăţ s-ascult, Uitare să te plimbi
am ascultat să-nvăţ liniştea, sau
am căutat liniştea să-nvăţ frământul, M-am uitat că m-am uitat, atât, să te aştepţi
am frământat lutul să-nvăţ gândul, m-am uitat cum m-am uitat, atât, sau
am gândul să-i ascult şoaptele, m-am uitat de ce m-am uitat, atât, să te dori
am şoaptele nevorbite, neştiute şi am m-am uitat pentru ce m-am uitat, atât, sau
dorul. m-am uitat din ce m-am uitat, atât să te înmuguri
sau
Dorul cât să te taci

de dinainte de şoapte, să mă uit cu gândul înlăuntru, cu tine

de dinainte de gând,
de dinainte de frământ,
de dinainte de linişte,
de dinainte de tăcere,
de dinainte de cuvinte
şi înainte era, doar, zborul.
Unde sunt aripile?
în faţa tăcerii care se curge ca-ntr-o
să mă uit cu tăcerea din şoapte, albie cu amintiri, la goană, de strigăt
să mă uit în tăcerea din ochi, după tine.
să mă uit în bătaia de lacrimi sau
ploaie, Am scos limba la tăcere până când o să
să mă uit din (ne)cuprins de cer mă muşc, odată, de ea, să văd,
atunci,
să cu ce o mai tac,
acum,
nu ştiu cum în fâlfâiri de aripi se nu ştiu,
zboară,
nu ştiu cum se (în)rădăcină simţul, am treabă...

34
 sintagme literare
MĂDĂLINA
BĂRBULESCU
Răzvrătirea cerberilor
Libertatea noastră nu are stăpân!
Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut
lui Christos sau vreunui demiurg
păgân;
nici zeilor din norduri, ce-nvârt
iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,
nu li se mai pleacă nomade seminții,
deși în urma lor, stirpe după stirpe
se naște și se-afundă făr’ a zămisli un
ultim
soi de floare, sânge rupt din soare,
care să le-atârne istoria-n vârf de cer;
rămân doar ei, adamici, înfrânții
victorioși,
ce vin, trudesc și pier.
Nici măcar credința nu mai stăpânește
mintea spovedită de cerberii din noi,
ci ne poartă pasul, cu grabă și cu
râvnă,
spre Ziua de Apoi.
Lumea s-a desprins de nașterea-i
păgână,
în vremea când șaduful făurea arginți
și din canope Sfinxul reîntrupa doar
prinți.
Acum, iubirea noastră se-afundă în
țărână,
iar visul treaz se curmă pe năluci de
sfinți.
Levitează focul pe tânga de pe cruci,
răzbește în nocturnă; prin mine trece
moartea,
mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe
umăr,
se-ntoarce și îi spun:
– Libertatea mea nu are stăpân!
Consorțiu
Hrăneşte-mă cu mâna ta!
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,
să-mi fie consoarta anilor lumină
şi până la pământ,
să-mi fie plecată închinăciune,
născută din vântul de sud.
Să stăm în jurul mesei,
de parcă am sta în jurul universului
să ne ospătăm.
Dar nu miel – n-am vrea
să-L sacrificăm pe Dumnezeu...
Sură despre dor
Dorul meu – un copil plămădit în
foaierul unui erg,
Un mirador pe care poposesc șoimii tăi
yoghini,
O patimă neștearsă, într-o misivă, de
ochiul tău imberb,
Un ultim devot răstignit... printre spini,
O geamie în care sufletele nu mai au
descântec,
O rază de lumină, așteptând în arcul
răsăritului,
O noapte-n Marrakesh ce încă-mi
arde-n pântec,
Dorul meu – un iatagan ce-atârnă
deasupra capului.
Mireasa freudiană
Destinele noastre par a se dizolva
unele în altele,  Sufletul meu răstignește șerpii
ca și cum ar fi pictate în tehnica
sfumato, 
sub auspiciile unui creator priceput;
același creator care răstignește
surâsul femeii
pe un fundal cu orizont asimetric, 
iar apoi își vinde capodopera ca
suvenir
în lumea de dincolo. 
Numai destinele unora se despică 
și lasă lumina să zacă în suflete,  margini,
ca într-un sarcofag;  când sufletul meu pune suflet în
altele se închid,
iar întunericul le pândește viața,
ca pe o mireasă freudiană.  ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?
Poesis
Lumina mea
Lumina bate la poarta dinspre lumea
taților.
Acolo ea stivuiește focul și arde
porumbeii
trimiși de timpul care mistuie, zi și
noapte,
comoara celor neștiutori; vede cum
fuge
foamea din fața hranei, setea din fața
băuturii
și nenorocirea din fața fericirii.
Doar ea poate să se păzească de călău,
pentru că știe că moartea este Sinele
său.
Vălul facerii
Sufletul meu are margini.
E ca o întreagă lume străjuită,
când răsare, de Zidul Plângerii,
iar când apune, de stâlpii lapidării, din
Mecca.
În miezul lui, se înalță Yggdrasil,
a cărui coroană se revarsă,
îmbrăcându-l
într-un văl al facerii de alte suflete –
unul născându-se dintr-altul
și toate, tribut dumnezeilor din mine.
Sufletul meu vânează vulturi
mâncători
de alte suflete, în oglinzi,
în ape line și adânci,
în ochii lepădați de credință,
chiar și în seninul din moarte.
înnodați
la capetele vieților netrăite,
pe cei care se fac punte între
cercurile dantești și Omul lui da Vinci.
Și atunci, mă întreb:
ce caută la rădăcină mea
vulturii aceștia mâncători de alte
suflete,
șerpii pe care i-am răstignit între
pieptul tău
și în pieptul celor asemeni ție,
35
 sintagme literare
MIHAI
SAVIN
Confundarea
între cosmosul cel de ieri
și cel pierdut în larga uitare,
înfrângerile clipelor comestibile se aud
iar aerul deznădăjduit cu grămada
cade,
pe o nesupraveghere cărunt vărgată.
parcurile olfactiv se deschid spre mine
și-n trena gesturilor infinite,
tăcerile acele cu ochi îngreunați de
lună
se adună risipiri în cătun
și o târâtă pătrundere e lăsată
până-n veghea feroce a ideilor
puse la răcoare.
în fiecare colț al zilei, orice ai zice,
neîncetări întregi de plânset reiterat
se-nșiră,
auzindu-se cum între sfere și alte
rătăciri,
se trage din partea unui suflet mai
nemilos
curcubeul e împușcat sub stern
confundat cu-n fazan cu viață de cer
mângâiat de fluturi într-o realitate
nepereche.
Credeam
credeam că-s venit așa într-o doară,
doar pentru a deschide fereastră utilă
în viață...
de sub ocupația cerului ochiul să mi-l
sustrag
mecanica lui în foamea negației s-o
lepăd
în codul nemilos al divagațiilor să
răsune balansând.
m-am obișnuit cu soarele conviețuire,
sub care-mi muncesc lumina...
spre niciunde neapărat să mă las târât
36
din mână făcând cancanurilor plânse
de oglinzi.
într-un si bemol fiind nevoit să mă
repet
ritm disciplinat, mi-am dat seamă
și-n tangibila vibrație cosmic să mă
ascund
cu mâna întinsă în iluzie,
ifosele de stânga din drum să le întorc.
credeam că n-aș purta asemenea visări
și o asemenea trezire de a vă putea
scrie...
dintr-un profund nevertebrat strivit de
văicăreli
sau din rămășițele țipătului de stradă,
azvârlite infinitului pe capătul răsfățat
încoa spre noi.
Cuget de seară
e o delăsare a cerului zăpăcit
prin emoția de început a unui violet
zbânțuit prin împrejur.
e o posibilă traumă
a ierbii ce urcă în poezii albastre…
acuși fug numai stele pe bălți
și un glas apsidal  un cheag de roz ghemuit într-o
născut doar pentru încercuiri de glezne
și a îngriji foloasele orbitelor relative
dezvelind așteptările.
bubuie însingurarea, vâjâie aspirația.
e o hoinăreală de gând neaciuat
ce sigur se va întrerupe undeva,
poate-n dezamăgirea înșirată pe
clanță…
cuget profund străpuns de albastrul
ochiului
și migdala din mână e scăpată
peste hăul ce-și ridică gulerul la
cămașă.
la un capăt, de-o depărtare refuzat
se aude o văicăreală de-a binelea
spartă-n cer.
o amintire ucide balconul răsfoit de
cercuri gri,
Poesis
speranțe ard în răni grave,
smintitele jertfe mângâie diformul
recent.
ar mai fi și niște realități ce înfășoară
iubirile ratate
de când s-a descoperit tăcerea în
oglindă,
de când candorile se joacă de-a
bucuria
pe ecouri întruna neterminate.
Dâra
naivitatea mergea pe o margine de
metal
mințind că ar fi o zare de zenit
scăpată din mila rezistenței.
totuși, eu eram la adăpostul bucuriei,
deoarece amintirile îmi acopereau
partea care-mi absentează
pentru mișcarea supremă până
dincolo.
în treziri goale stările luau forme
ciudate
și se infestau cu dimensiunile
odihnite-n stâncă.
și cu sintezele zilei ce coborau
trotuarul
rămas doar o romanță de piatră.
legănarea se ridica la puterea a patra
dincoa de gând,
ostenind căutarea unui nou coeficient
de zbor,
spre ciudata senzație că aș fi
delăsare gri.
ș-o mândrie curbată m-ar trece
și asta nu demult, doar de când cu-
ncetul
poemul meu traversează saloane
mereu antice
și din alungatele oglinzi naivelor
voluptăți
ating zvonul de seară ce scrisului nu dă
pace
și arborilor afișează romantică
abatere.
când eu trecut în acele stări de verb
de lut,
cu ipoteze aprinse azvârl,
în amara nădejde a câinilor
ce au uitat să latre
 sintagme literare
OANA
FRENȚESCU
Vorbele pieptănate
vorbele pieptănate se strecoară
în ambalajul acela greu de pe umeri
din movila de gânduri
elimin paltonul cu buzunare sparte
din care curg ideile mărunte
absenţa mea albă inventează
o iubire necalculată risipită peste toate
lucrurile inutile şi plictisul inocent
ce cască în camera cu fereastra
întunecată
străzile şi oamenii devin un amestec
de cuvinte
pe care se aşază soarele nepăsător
fără grabă în cuibul de tăceri
cade o stea moartă.
Între două tăceri
e vorba de golul rămas între mâini
de vidul ce-și lasă urma sub geam
supunerea mea față de literele ce vor
să vorbească
strigând după mine
scriu despre gânduri dureroase
drumul lunecos al lunii
ispitele din ochiul care arde
liniștea înfășată-n mătase de fluturi
pacea lui Bach pe clape din vocale
despre aerul din afara ferestrei
e un fel de eliberare din destin
un produs al iubirii lăsat să facă duș
un fel de împăcare cu lumea
pictez o silabă cât un înțeles din cripte
nepăzite
o alta cât o piatră care plânge
fără contur e una ca un abur
ce timid se apropie de tine
resturi insignifiante devin firimituri
Poesis
zale-n picioare prematur
neumblarea în hainele toate
pereții albiți amprente pe silabe
dintr-un amurg cuminte pe genunchii
mei
Noapte resetată
noaptea e resetată cu noi modele de
nedefinite
stele
între două tăceri
forme dichisite din plictisul mâinilor
nefăptuind singurătatea
Am convertit rup din infinit un timp gol
am convertit iubirea până la urmă
echilibru pe marginea serii
în clik-uri tot mai rare
întocmește paralelele să ajungă la
cu sigilii pe cuvintele verzi
marginea gândului comun
cu un adaptor universal estompând
trecând prin unghiuri și coordonate
sentimentele
tulburi
ce aleargă din urmă
împăturindu-le cu grija de a nu fi
ochiul meu rotund se rostogolește
strivite
tandru peste gleznele tale
gata să coboare răsăritul pe umbra
ascult strigătul frunzelor descompuse
norului
intrând pe geam
pe potecă aceea repetentă din vară
şi mă extrag din formele roze cu greieri
unde verdele e amestecat cu albastru
în tumult
iar povara verbului neîngenuncheat
acoperind cu mâna cuvintele pe foaia
se află sub pleoape
albă
ce-mi ies printre degete să nu te vadă
cuvintele merg tot mai repede în
lumina amurgului
voi face o aşezare întârziată din
devenind arămii îndoind toamna ca
cuvintele oprite
pe-o meandră
pentru o după amiază rotundă
alunecând ca o fierbințeală într-un
poem
Timpul s-a terminat nelăsat să doarmă
timpul s-a terminat
și dacă n-am fost eu acolo era ceva
Sunt singură
un fel de înfrunzire protejată de zei
nu am o formă precisă
prin ochii patimii
muzica pulsului era pe cealaltă parte
adevărul oricum e descifrat de haina
tăcerea umbla pierdută colorând totul
luminii
în alb
iar imaginile recompuse se strecoară
ca pe o sârmă de întins rufe
secretul rămâne în catedrală
lipsește relativul și chiar depărtarea
cu semne profunde pe răni
e atât de aproape aducând luceafărul
poate
noaptea de toamnă umedă
îmi arde ochii atât de aproape
fereastra e-un spațiu pentru vedere
din versuri ies frunze uscate
câinii vagabonzi trec strada pe zebră
nu știu de mai ești dezvelit de
nu mai contează esența din verdele viu
întuneric
chemarea de pe cărare
în toamna asta galben înflorită
așteptarea lunii pe o casă pictată
sunt singură în căutare
contează înserarea fără contur
cu degete create pentru a scrie
mâinile parcă din vreascuri
37
 sintagme literare Poesis

PETRUȚA
decât durerea simţită în coapsele mele
înfometate de acuplarea promisă
ai ucis toate sinapsele

NIȚĂ
cu vocea şi si-la-be-le apatice
reiterând numai că... mai au de
așteptat
până vei pleca din nou
aici
Viaţă morţii moarte în distanța dintre ceea ce era
dincoace de orologiul meu fără
imposibil și improbabil
ştiam că e dragoste secundar
ne-am născut cu frica de moarte
dar am zburat prea aproape de soare recunosc
naivi cum suntem
aripile noastre au luat foc la ora când Chronos îşi bea cafeaua
la spaima ei adăugăm în ceas aniversar
am ars eu fac dragoste cu toate absenţele tale
încă un pas spre întâmpinare-i
mai strălucitor decât soarele ca şi cum
purtăm cununia “până ce moartea ne
mai arzător decât iadul ca şi când
va...”
incendiile noastre individuale norii de deasupra insomniilor
naştem prunci să-i dăruim înainte sau
(prea luminoase pentru a se contopi) se coboară la mine încet...
după noi
ne-au despărțit imperceptibil...
ne îmbrăcăm hainele de rugă
totul a ars în urma noastră apoi mă trezesc arzând
de parcă am aştepta întâia moarte din
stelele au căzut din stele în otrava de silabe
lume
iar cerul s-a prăvălit peste potop „poate că ar trebui să fim doar prieteni
şi ne sperie când auzim că merge în
ne-am separat unul de altul ...”
vizită la cineva
și implacabil pentru totdeauna mda, poate...
cum să nu-ţi pese de ea?
ne salută într-un ceremonial riguros ne-am stins
atât a durat eternitatea De dus...
iar noi o primim fără bocitori
ne plângem singuri morții
Absenţe când te îmbrățişam
pragmatici cum suntem
îți creșteau aripi de lumină
nu mai plătim alte guri să ni-i strige:
îmi place de tine aici mă sărutai
“un’ te duci tu...?”
e ca şi cum ai fi plecat (...) şi-ți curgeam mir în sânge
suntem nisip
îndepărtarea ta până dincolo de de fiecare dată
vrem să ne schimbăm rolul pe-o stâncă
orizont cerul se răsfrângea
ne plângem noi pe noi să ne ridicăm
umple umil cadranul orologiului meu în formă de cruce
de pe umeri
de singurătate amândoi călătoream
propria cruce
cu minutarul te-ai de agățat de râsul într-o golgotă a iubirii
de ce să plângem moartea cuiva
meu din umărul drept
nici măcar noi nu trăim
eu de chemările tale cu secundarul îți izvorau munți
peste care treceam
Când mă gândesc la tine cum, care secundar?
cu paşi de nouri
(și ce-ar fi fost să nu fie aşa acela care nu se îndreaptă niciodată
spre ora 00:00 iar pe cel stâng
m-am gândit să-ţi spun o minciună)
ar trebui să fii fericit ți-l spălam cu lacrimi
că nu trăieşti insomniile miezului de cântam psalmul neființei
... că noi la un moment dat
noapte până m-ai născut din coastă
am fost două comete
ochii tăi îşi ţin numai triumful zilelor două trupuri
care se năpusteau prin spaţiul vast
doar aşa... privind către miezul de zi lut peste care s-a trecut
orbitele noastre tot încercau
în care eu îmi spânzur suflare de timp
să ne aducă împreună
toate aşteptările nocturne azi purtăm amândoi
ne-am luptat cu o atracţie irezistibilă
în patul umplut cu mai puțin aceeaşi cruce
(știind prea bine că era inutil să
luptăm) parfumul tău

38
 sintagme literare
TEO
CABEL
Sinaia
jumătate de pahar dominată de rubiniu
licoare din struguri jertfiți
la umbra mălinului, la masa din butuc gros
peste cartea mea trece o furnică
ducând în spate sfârșitul unei amiezi de mai.
Sinai, a, o scenă înconjurată de cortina munților
cel care are conștiința adâncului său are prezența
muntelui din adâncul său.
căzând înăuntrul tău
ești pe muntele pe care ți l-ai construit singur
din ce ai citit, din ce ai scris, din ce ai iubit
din ce ai sădit, din ce ai împăcat, din ce ai construit
un mierloi îmi toarnă de zor trilul său
umple cealaltă jumătate a paharului
parcă aici m-am născut
sub acest mălin, la Sinai, a, ce să fie
obiectul acesta care face zgomot acum?
ce liniște era!
telefonul meu sună.
Marea
am privit marea
se legăna în propria ei poveste
trăgea de țărm să-i arate adâncurile ei
când am privit marea din mare
cu valurile până la gât
n-am putut spune, te privesc de la egal la egal
ea mă îmbrățișa.
să nu-i pun patimile la încercare
am înotat spre tine la mal.
Sfârșit de vacanță
ultimul val al vacanței se sparge la mal
spumos.
în fața, încă, pescărușii, marea
în spate barul, cafeaua fierbinte și muzica
mai poți să stai cu gândurile tale pe plajă?
e timpul de plecare,
mă întorc,
în fața cafeaua fierbinte și muzică
în spate pescărușii și marea.
valurile rămân o melodie de fundal pentru gânduri
răsăritul soarelui trece din realitate în poză
Poesis
o parte din mine își caută obiceiurile cotidiene ale orașului
în care mă întorc.
Picior de plai
O vacă neagră pe păşunea verde,
soarele îşi saltă un ochi (şi se pierde)
în porumbul de la marginea satului.
Petre dă ’neaţa bună lui Nicolae,
dar tot îl înjură-n gând, după treizeci de ani,
că i-a luat-o pe Ioana, bălaie.
În grajd la Gheorghe
găleata s-a umplut de lapte,
la poartă latră un câine, a început de viaţă
și a sfârşit de moarte.
Soarele se ridică indiscret într-un cot,
o vacă neagră şi o vacă albă,
Dascălul îşi aprinde candela şi se-nchină,
mai ieri am luat-o pe Florica,
din ochii adânci am băut setea credinţei,
vorba ei, puntea care m-a salvat din mine
spre timpurile ce aveau să vină.
Mă laşi să văd dacă ţi s-au copt merele,
de Sfântul Petru?
Ion, pe uliţă către Maria:
Cine zicea şi unde că s-a născut veşnicia?
Maria râde. Lasă, că la mine nu-i de scuturat
încă, dar merele se coc sub ie.
Vasile stă la poartă,
cătarea lui pe uliţă împietrită:
hai mă şi mănâncă, se răceşte mămăliga,
te-aşteaptă oamenii la treabă!
el tace, doar ascultă, copita calului
bate a drum lung, a parastase şi soroace.
Ileana pune brânza la scurs,
fuge la telefon, da mamă e gata,
îi aştept să vină!
Pe uliţă nechează un mânz.
O vacă neagră, una albă şi toate celelalte
Vaci bune de lapte.
Copiii veniţi în vacanţă stau cu gândul la salam
și la snacksurile de pe raft,
cocoşul sare pe gard, se uită cruciş la soare
la Nicolae, la Gheorghe, la dascăl, la Ion,
la Maria, la Vasile, la Ileana, la Petre :
cucurigu! cucurigu!
vara-i lungă, nu vine acuma frigul.
În câmp soarele mângâie boabele de struguri
se coc în ele nunţile satului. Se văd
cum se duc cei care au venit
fără să fie întrebaţi,
și aniversările şi sfeştaniile...
39
 sintagme literare
VASILE DAN
MARCHIȘ
De restul sentimentelor
Când mă gândeam
ce mai am de făcut
la ceas de seară târzie
muza m-a interceptat astfel:
Dacă pentru sentimentele pe care
i le-ai creat lui Dumnezeu
n-ai cerut nimic material
cum ceri cu bani marfă din magazin
ci ai cerut ceva pentru suflet
Domnul a fost de acord cu cererea ta
ca să-ți ofere aceste poezii ...
Dar mi-a zis să te întreb
ce să-ți dea
de restul sentimentelor ?
Mai neobișnuită ca oricând
precum o foaie de hârtie goală
muza aștepta de la mine un răspuns
Atunci am grăit muzei:
Spune-i Tatălui Ceresc să-mi dea
de restul sentimentelor,viață !
Poezia nu mai e un simplu joc
Văd un copil că stă trist
Îl întreb:
Ce te frământă ?
Copilul m-a uimit cu răspunsul:
”Știi,când eram mai mic
și mă puteam juca de-a poezia
te foloseam pe tine în loc de pix...
Te făceam să alergi cu mine prin zăpadă,
și ai modelat cu mine zăpada în diferite forme
Toate acestea
mi le închipuiam a fi cuvinte imaculate
pe care nu știam să le scriu...
Acum mi-este jenă să mă mai joc ...
De fapt în cazul meu poezia
nu mai poate fi considerată un simplu joc.!”
Îl întreb uimit:
-De ce?
Mi-a răspuns:
-Deoarece,acum știu să scriu !
40
Poesis
Fenomen bizar
Fără atribuții viabile și fără complimente
ca la un examen de corigență ratat
vântul troienind zăpezile,
tot mutându-le dintr-un loc în altul
ca un școlar nepregătit,bilele abacului,
la întâmplare,
una la stânga ,
două la dreapta,
neștiind nici în acest fel să socotească...
Acum vântul s-a oprit
din necunoștință de cauză
de parcă
momentan a uitat cum să spulbere zăpada...
Dar cum s-o spulbere...?
Fulg cu fulg...?
De unde atâta timp pentru
un fenomen bizar ca acesta
în capul primăverii ...?
La kilogram...?
Cu ce matematică știe ,
e în plopul acela troienit prin pornirile sale sarcastice....!
La ochi...?
Nici vorbă,dacă în goana sa haotică
dă orbește în toate zidurile...?
Să ia zăpada la grămadă...?
Da așa poate...!
Ca hoții...!
Chiar mai rău,ca tâlharii,
suflându-ți chiar și pălăria de pe cap...!
Vântul s-a pornit iar pe străzi bezmetic
ca un uituc
nu-și aduce probabil aminte
prin ce cotloane și-a troienit zăpezile...
Acum spulberând o grămadă mare de zăpadă
pe toate străzile
nu știe,nici nu vede unde să o ducă....
Sau consideră că o va putea reașeza
fulg cu fulg,
în locul unde a căzut din cer...
În acest sens
vântul nu poate promova
acest examen de corigență
nici prin indulgență
cu toate că e considerat amnezic
și în rândul celor cu deficiențe de vedere...
 sintagme literare Poesis

VIOLETA
și-atunci am găsit o scară și sub scară
o furnică uscată
și-am înțeles
că acele trei lacăte

PINTEA
sunt singura mea avere, ele
și furnica aceea
uscată...
iubito, mai pune o felie
de lună pe foc
* urcă-te pe coastele mele
uși... ca pe o scară
uși albe, uși roșii, uși grele, iubito, la noapte oricum va fi
ușoare, defecte, perfecte... toamnă și
eu am îngălbenit demult
* de pe vremea când
cel mai greu se modelează carnea!! în piețe se vindea
dragostea învelită în
în fiecare nod de cravată există mătăsuri
o intenție de asfixiere acum se vinde împrăștiată pe
mecanică a echilibrului dintre foile ziarelor de seară
vertical și orizontal. și nici nu ai apucat să citești
mâna mea are intenții erotice mascate că la noapte va fi o mare eclipsă
subtil de urmele de creion chimic, sunt așa că iubito
exagerat de timidă ia întunericul acela
când hașurez contururile cuvintelor rotund
de noapte... și fă din el
rămân la intenția de a colora în roșu un
doar gândurile adiacente realității. foc negru
fiecare dimineață îmi întinde și rămâi acolo pe
o cărămidă pe coastele mele
fierbinte între prima
- fă-ți o casă - șoptește îngerul și-o și
trec dintr-o palmă în cealaltă ultima respirație...
până la ultimul jar de nisip...
e-al treilea înger care mă parăsește dezamăgit, *
dezamăgit și mereu cu o altă ușă fetițele își duc
atârnată de-o aripă... sarcinile până la capăt
apoi pleacă - cuib de cuc -
- fă-ți o casă!! țipă îngerul fetițele își duc
și nu mă aude când îi șoptesc că sarcinile până la capăt
sufletul se risipește cel mai ușor fotografia va ține de foame
- trei zile
înger sărman cu o ușă la capătul degetelor
atârnată de-o în orfelinate
aripă... se pun paturi
suprapuse
primul s-a trezit îngerul albastru și pereți suprapuși
și a cerut de mâncare peste cerul acoperit
i-am dat partea mea dreaptă și de clor al podelelor
un sâmbure de piersică fetițele își duc sarcinile
al doilea s-a trezit îngerul galben până la capăt... peste
și a cerut apă podelele acoperite cu
i-am dat ochii și un pumn de mătase
piper seara se înșiră cerificate de
al treilea Înger trebuia adormit naștere anonimă
el voia o poveste, eu trebuie să plec în abecedar ana nu mai are mere
peste trei ani la un drum lung și nu în abecedar
aveam leac pentru întrebările lui ana are copii
și nu aveam loc în brațe pentru și-o durere
trupul lui într-un ghiozdan
jumătate dumnezeu, jumătate abandonat
ferigă albastră, jumătate din mine lipită în
de spatele lui numele fiului...
și nu aveam cum să duc în brațe un inger în numele tatălui...
un sfert femeie/trei sferturi dumnezeu în numele mamei...

41
 sintagme literare
CONSTANTIN
GEANTĂ
MEFISTA ȘI LUMEA EI
I - Sincer, nu ştiu Zoorel!
- În curând vi se va decerna marele premiu al Convivilor
întru sanguinitate. Altfel spus, veţi intra în Confederaţia
scriitorilor rupeştri.
Omul trecut de 70 de ani, cu o statură medie, a cărui
frunte se lăţise considerabil trecând de creştetul capului şi
pornind înspre ceafă, zâmbi dezvelindu-şi partea inferioară a
danturii, în care era vizibilă lipsa unor dinți.
Femeia, surâzând cu şiretenie, l-a întrebat pe Kooman :
- Bine, şefule, dumneavoastră care sunteţi tricent în
etno-bazmo-demonologie, folclorul papuaşilor şi basmele
neozeelandezilor, nu aţi putut să puneţi o vorbă bună şi
pentru mine pentru a ajunge mai repede în Confederaţia
scriitorilor rupeştri?
- Vezi, draga mea, răspunde omul cu o bunătate ce
aducea mai mult a neputinţă, nu sunt eu cel care hotărăşte
astfel de oportunităţi în arondismentul Lonceav. Sunt alţii la
catedra de etno-speologie care bat zarurile. Şeful lor este
Zoorel- profesor universitar doicenţi. Deşi eu sunt tricent, el
fiind în forumul de conducere, îndrumare şi control, are o
funcţie care îmi doboară gradul. Mai este şi Hellim, care face
parte din catedra de indo-neozeelandeză, care se ocupă cu
colecţionarea cipurilor din mormintele romeilor de pe valea
Lutal, cel care analizează creaţiile inconştiente din perioada
traianistă. Dar să nu-l uităm nici pe cel mai important scriitor
din arondismentul Lonceav, şi anume Eteem, cel care
influenţează deciziile în această regiune.
În timp ce vorbeau, a apărut Zoorel, bărbat simpatic
care nu depăşea cu mai mult de două palme înălţimea de
1 etrum. Zâmbind, se adresă femeii trecute de 60 de ani,
căreia cu greu îi dădeai 59, şi care datorită înălţimii sale îi
privea de sus pe cei doi .
- Bună, Mefista!
- Bună ziua, domnule Zoorel!
- Ce mai faci?
- Am venit pe la domnul Kooman.
- Salut, Kooman!
- Salut, Zoorel!
- Cred că i-ai spus despre premiere?!
- Ei, ce zici, Mefista, eşti încântată?
- Desigur, domnule Zoorel!
- Să ştii că eu nu te consider cu adevărat scriitoare, dar...
42
Prozã
întrucât am cunoscut-o pe mama ta, biata Ezen, şi la
sugestia lui Hellim şi Eteem, am hotărât să te primim
în Confederaţia scriitorilor rupeştri. De asemenea,
la sugestia lui Kooman, dorim să-ţi acordăm premiul
Convivilor întru sanguinitate.
- Ah, dragă Mefista, zise Kooman, am uitat
să-ţi spun ceva! Dar... mai bine spune-i tu, Zoorel!
- Bine, Kooman, tu eşti bun ca preşedinte,
dar ce te-ai face fără spiritul meu organizatoric de excepţie,
fără genialitatea şi fără capacitatea mea de mobilizare
exemplară?
- În sfârşit, Mefista, marele premiu de 10 000 de credite
URNO va trebui să-l împarţi cu noi. Ţie îţi vor reveni cca
500 de URNO, impozabili 80 %, iar restul va merge către
Comitetul Confederaţiei scriitorilor rupeştri.
- Accept, zise femeia cu un aer foarte trist, doar nu
degeaba am publicat 799 de cărţi.
II
- Dragii mei, zise Eteem, am deosebita plăcere de a-i
înmâna distinsei Mefista Firfirea placheta Convivilor întru
sanguinitate, împreună cu un considerabil card de 10 000 de
credite URNO, precum şi medalia Ordinul scriitorilor rupeștri
clasa a XII-a. Deci, dragă Mefista, te felicit şi îţi înmânez
marele premiu al scriitorilor debutanţi.!
Mefista primeşte placheta, cardul şi medalia de fier
placată în aluminiu.
- Mulţumesc, domnilor Zoorel, Kooman, Heelim, Eteem!
Știți, sunt foarte emoţionată, abia îmi stăpânesc lacrimile şi...
mă scuzaţi! Izbucneşte în plâns.
- Acum aş spune şi eu câteva cuvinte în calitate de
Preşedinte al Uniunii convivilor întru sanguinitate, din
arondismentul Lonceav, zise Kooman. Dar mai întâi te rog să
te potoleşti, Mefista, ştim cu toţii că eşti emoţionată! Te rog
să iei loc!
- M-am potolit, domnule Kooman, mulţumesc!
- Aşa cum spuneam, distinsa scriitoare este autoare
a 799 de volume, broşuri, articole, referate şi comunicări
pe teme de biblioteconomie, literatură comparată între
localităţile arondismentului Lonceav, monografiei Ţării
lui Hui, în colaborare cu 24 de etnografi, muzeografi,
cercetători naţionali, zonali şi locali, coordonată de un grup
de trei eminenţi profesori din Hermannstadt, în care domnia
sa a contribuit cu cel mult trei pagini. Acum dau cuvântul
domnului Heelim.
- Domnilor, doamnelor, stimat auditoriu, colega noastră
s-a străduit într-o viață de peste 60 de ani să scrie continuu.
Când era mică, a publicat desene în revista grădiniţei
„Mătrăguna şi nebuna”. Apoi în revista şcolii „Trăim decenii
de împliniri măreţe” a publicat ghicitori, curiozităţi, poante şi
 sintagme literare
versuri, culese de te miri unde. Când a ajuns la liceu a publicat
foarte mult în gazeta de matematică ,,Trei ori trei minus trei”
probleme şi exerciţii pe care colegii săi le rezolvau din Gheba
pentru ea. Dânsa fiind șefa clasei răspundea și de colecționat
plante medicinale, sticlă și hârtie. Eu, ca propagandist, am
remarcat-o încă de la vârsta de cinci ani când a recitat poezia
pe care nu o voi uita niciodată, ,,Gărgăriţa e bolnavă”:
„De pe-o frunză de castan,/A căzut o gărgăriţă/Pe o
alta de bostan/Şi şi-a sfărâmat guriţă.//Multe zile a zăcut/
Lâng-o margine de lac,/Iar când bine s-a făcut,/O-nhăţă
un pitpalac./Gărgăriţa a murit,/Pitpalacul a plecat,/Iar eu
singură, mâhnită/Plâng la marginea de lac.”
Izbucneşte-n lacrimi.
- Doamnelor, domnilor, stimat auditoriu, zise Zoorel,
vă rog să-l scuzaţi pe colegul nostru Heelim care este foarte
emoţionat! Aş vrea să vă spun şi eu câteva cuvinte din partea
domnului profesor universitar doctor Zoorim, coordonatorul
monografiei Ţării lui Hui, din Hermannstadt, care nu a putu
să fie prezent deoarece bunica sa în vârstă de 144 de ani
are astăzi a 75-a cununie civilă cu un domn mai tânăr cu 50
de ani ca dumneaei. Astfel, distinsul profesor quatrucent
universitar Zoorim mi-a comunicat următoarele prin fax:
„Trimiteţi stimatei Mefista Firfirea toate urările de bine şi
spuneţi-i că pentru a deveni un istoric autentic trebuie să
scrie încă de 70 de ori pe cât a scris în timpul colaborării
noastre. Aici mă refer la cele trei pagini din monografia Ţării
lui Hui, care sunt, de fapt, cuprinsul acestei lucrări. Lucrarea
propiu-zisă a avut 799 de pagini.” Domnilor, doamnelor,
stimat auditoriu, zise Zoorel, şi eu recunosc că deşi doamna
Mefista Firfirea nu este încă o scriitoare autentică, precum
nu este nici istoric, după cum remarca distinsul profesor
quatrucent universitar Zoorim, totuşi, astăzi o primim
în rândurile noastre, în speranţa că vor creşte membrii
cotizanţi, precum şi cei asociaţi ai Forumului letal „Cuvântul
care ucide”. Vă mulţumesc.
III
Ridicând telefonul, pretorul zise:
- Da, doamnă secretară Urinela!
- Domnule pretor Oriel, vă caută doamna bibliotecară
Karicia Bubincu! Susţine că vrea să vă spună ceva foarte
important.
- Să intre.
Urinela, adresându-se bibliotecarei, zice:
- Poți, să intre Karicia.
- Bună ziua, domnule pretor din arondismentul Lonceav,
sectorul Căciumeţii.
- Bună ziua, Karicia!
- Ştiţi eu...
- Te rog să-mi spui ce ai de spus, dar mai repede, deoarece
am mult de lucru.
- Domnule pretor Oriel, aş dori ca biblioteca noastră să
Prozã
poarte numele distinsei doamne Mefista Firfirea. Dar… vă
mai amintesc că un oarecare Tin San mă cam fredonează
la melodie spre a lansa şi el cele zece volume ale sale la
biblioteca noastră.
- Ignoră-l, Karicia, dacă nu poţi să-i dai „delete“ sau
mută-l în carantină! Cât despre Mefista, tocmai acum trebuie
să sosească şi o să-i comunic vestea că începând de la întâi,
luna viitoare, biblioteca arondismentului Loncea, se va numi
„Mefista Firfirea”. Altceva?
- Nu mai am nimic de zis, domnule pretor.
Oriel sună. Secretara intră:
- Da, domnule pretor?
- Expediază acest fax. Condu-o, te rog, și pe doamna
Karicia!
- Bine domnule, dar..
- Ce mai este, Urinela?
- Vă caută domnul Kurmale!
- Să intre!
În timp ce ies Karicia şi Urinela intră Kurmale.
- Bună ziua, domnule pretor Oriel.
- A, domnul Kurmale! Luaţi loc, vă rog! Sună şi intră
Urinela.
- Da, domnule pretor.
- Două cafele, te rog!
- Imediat! Iese.
- Care este problema, domnule Kurmale.
- Domnule pretor Oriel, v-aş propune să o numiţi
pe doamna Mefista Firfirea consilier cultural al preturii
sectorului Căciumeţii.
- A, bună idee!
- Este o distinsă scriitoare, talent cum rar se naşte o dată
la un an de zile și cel mai mare scriitor de la ea de acasă
unde locuiește împreună cu cei doi fii și paisprezece nepoți.
Din păcate, soțul ei ne-a părăsit dispărând fără urmă după o
beție de pomină acum vreo zece ani. Mulți zic ca l-au răpit
extratereștrii, eu însă cred că a plecat sa-și facă schimbare
de sex peste hotare și s-a rătăcit în vreun bordel. Dar v-aş
ruga să mă ajutaţi şi pe mine să-mi scot volumul „Memorii
inutile”!
- Fiţi fără grijă, cu ocazia împlinirii a 75 de ani, voi anunţa
oficial sprijinul pe care vi-l acord ca să scoateţi celebra
dumneavoastră carte care...cum ziceaţi că se numeşte?
- „Memorii inutile”.
- A, da, „Memoriile fără sens” !
- Sunteţi genial, domnule pretor Oriel ! îi voi zice
„Memorii inutile. Memoriile fără sens”.
- Pe dumneavoastră vă voi ajuta să vă scoateţi cartea,
iar pe doamna Mefista o voi numi consiliera mea personală.
Numai dumneavoastră şi cu doamna Mefista sunteţi capabili
să faceţi ceva în acest nenorocit de sector Căciumeţii din
arondismentul Lonceav.
Sună telefonul:
- Da, Urinela, cine mă caută? Mefista? Să intre!
43
 sintagme literare
CORINA
VLĂDOIU
Eu sunt băiatul cu părul albastru
(fragment de roman)
***
A doua zi m-am trezit ca după o luptă… mă simțeam
așa obosit, toată noaptea mă luptasem cu himere, cu frânturi
de imagini, cu senzația de cădere în gol care mă făcea să
simt că nu am niciun punct de sprijin, că sunt așa vulnerabil,
expus, translucid. M-am ridicat cu greu și m-am îndreptat
spre baie; mă târâiam din nou, mă căram ca pe un bagaj prea
greu și enervant de care aș fi vrut să mă descotorosesc doar
că era imposibil, îmi era necesar… m-am adunat sub biciuirea
rece a apei, m-am restructurat, mă regăseam, îmi atingeam
pielea și realizam că sunt, asta era bine, nu mă evaporasem.
M-am îmbrăcat lejer, blugi și tricou, și am coborât la micul
dejun pe care mama îl pregătise la repezeală și în timp ce mă
făceam că mănânc, cafeaua îmi reda starea de certitudine,
îmi reveneam, iar în urechi auzeam programul pe care mi-l
făcuse deja șefa; m-a anunțat că nu va merge ea cu mine la
analize ci va trimite pe cineva de la firmă să mă ia, un coleg
sau așa ceva care mă va și aduce înapoi. În mintea mea deja
îi dădeam replici de genul: „s-o crezi tu că mă întorc tot cu
ăla, ce? am nevoie de dădacă? sunt chiar așa de pămpălău
să nu pot veni și singur când oi avea chef?” Și continuam așa
plictisit până a ieșit pe ușă și m-a lăsat în pace, mai spunând
încă o dată că mă va suna când va veni cel ce ar fi trebuit să-
mi fie călăuza prin labirintul policlinicii…Of!
După ce am fumat liniștit pe balcon și mi-am terminat
cafeaua, am așteptat docil cu nasul în telefon până la apariția
unui tip, cel pe care îl trimisese mama de la ea de la firmă
să mă însoțească la policlinică și am plecat. Vasile, așa îl
chema, m-a binedispus, avea vreo treizeci de ani dar parcă
era un puști de vreo douăzeci, până la policlinică mi-a spus
o mulțime de bancuri, era foarte tare tipul, le spunea așa de
parcă era un actor pe scenă, în fața unui public rafinat. Eu nu
mai puteam de râs. I-am recomandat să meargă la un club
mișto unde se făcea stand up comedy, era prea talentat să
nu speculeze asta. I-am dat adresa și un număr de telefon al
unui tip de acolo care ar fi putut să-l susțină. Bineînțeles că
nu am ținut minte niciun banc, că așa sunt eu, îmi place să
ascult dar nu țin cu dat naiba vreunul și oricum nu am darul
de a le spune, eu nu sunt un actor bun.
44
Prozã
La policlinică am coborât singur și am mers unde îmi indicase
mama prin telefon și acolo am intrat pe mâna unei asistente
foarte tinere care m-a dus peste tot, mi-a luat toate probele, am
făcut și câteva ecografii, radiografii, tot tacâmul și a rămas ca în
câteva zile să primesc rezultatele, o suna ea pe mama.
Era ora zece. Aveam la dispoziție restul zilei pentru mine.
I-am spus lui Vasile că merg singur acasă, că eram destul de
mare să mă descurc și i-am făcut cu ochiul. Cine știe ce-o fi
înțeles, probabil că am și eu o tipă și că mă întâlneam cu ea și
mi-a făcut și el complice din ochi și a plecat la firmă că altfel
șefa se enerva și nu-și dorea absolut deloc asta. Mama era o
furtună greu de oprit, deci mai bine să nu fi fost declanșată.
Am pornit încet, măsurând distrat asfaltul încins, cu pași
împleticiți. Era toamnă dar parcă eram în mijlocul verii așa
de sufocant era. Trebuia să caut umbra pomilor că altfel
soarele mă orbea chiar și cu ochelarii. Mergeam fără vreo
direcție anume, priveam lumea de parcă oamenii erau niște
ciudățenii, nu mă dădeam în vânt după plimbări decât dacă
era vorba de una prin pădure sau printr-un lan de grâu; îmi
place atât de mult să mă plimb prin grâul încă verde, îmi place
mirosul de pământ, de iarbă și să simt pe piele mângâierea
spicelor și a frunzelor care mă excită teribil. Claxonul
enervant al mașinilor m-a trezit din reverie, trecusem ca boul
pe roșu și oprisem toate mașinile, creându-se o ambuscadă
acoperită de înjurăturile enervate ale șoferilor. Am mers mai
departe, n-am fost așa afectat, dă-i dracu’, ce știau ei despre
plimbări, grâu, iarbă verde!?
Am auzit la un moment dat o melodie suavă care-mi
amintea de o vară la mare, (frumoasă vară!) și hipnotizat
am ajuns la o terasă unde nu mai fusesem niciodată (și eu
care credeam că le știam pe toate) și am intrat într-o altă
dimensiune: melodia era a celor de la The Mono Jacks - Un
sfert de secundă. Mesele erau niște bijuterii mici din lemn
la care nu ar fi putut să stea mai mult de două persoane și
foarte apropiate, pe niște scaune din nuiele, confortabile ca
niște coconi, agățate într-un suport de metal care le susținea;
erau așezate între paravane de pânză albă care dădeau
impresia de baldachine intime, peste tot plante exotice,
iarbă, multă iarbă și un aer dulceag, plăcut pulverizat, la
propriu, de stropi de apă dintr-o fântână arteziană deosebită,
parcă din documentarele de pe Discovery, din nu știu ce țări
exotice precum Arabia Saudită sau Siria. Am pășit vrăjit și
m-am așezat într-un cocon la o măsuță și am așteptat să
apară cineva, aveam poftă de ceva rece de băut și de ceva
de mâncare. Nu am așteptat mult și de după o perdea din
mărgeluțe translucide care scoteau un sunet pe care nu aș
putea să-l redau decât sinestezic, amestec de culoare, de
lumini, de arome, de cântece, a apărut o tipă foarte drăguță
care mi-a luat comanda, recomandându-mi nu știu ce
cocktail cu nu știu ce fructe exotice și nu știu ce salată; m-am
 sintagme literare
relaxat în spațiul ăsta fără să mă simt stresat sau preocupat
de ceva. nefericita care se pregătea de un divorț, să-și părăsească
La un moment dat lângă mine am auzit două voci, nu
vedeam pe nimeni dar vocile se auzeau foarte bine. Am
ascultat neintenționat, dar discuția era, de fapt a devenit,
treptat, foarte interesantă:
- Nu știu ce voi face dar cred că voi pleca eu din casă,
nu am nevoie de la el de nimic, am nevoie doar de liniște
și de mine să mă regăsesc, simt că am pierdut timpul, pare
clișeizat dar chiar am pierdut timpul, nu ne leagă nimic, nu
avem copii deși mi-am dorit atât, acum îmi dau seama că e
mai bine așa, am auzit un glas care îmi părea cunoscut.
Tristețea din vocea femeii m-a frapat, părea lipsită de
viață, epuizată, stoarsă de orice vlagă, îmi crease o stare de
empatie, îmi venea să mă ridic și să o iau în brațe, eu care nu
sunt așa de ușor de impresionat, sunt mai distant, dar de data
asta flexiunile glasului ei mă pătrundeau într-un mod nefiresc.
- Draga mea, tu știi ce vei face, dar eu dacă eram în locul
tău plecam demult, mi se pare că te-ai consumat sufletește și
trupește într-o relație de complezență. Ce ți-a oferit, că știu
că nu a fost prea prezent în viața ta? De ce ai avut nevoie de
ideea de a avea un bărbat prin casă, că doar te-ai descurcat
mereu singură și, repet, știu asta mai bine decât oricine. Te-
am văzut și dărâmată, și depresivă... s-a auzit cealaltă voce
tot de femeie.
- Tu știi destul de bine, doar la tine la cabinet am făcut
terapia, tu ești psihologul meu, confesorul meu specializat
în suflete pierdute; fără tine nu cred că mă redresam și de
fapt cred că voi avea nevoie toată viața de tine. Am rămas cu
niște urme care dor al dracului de tare…
A urmat o pauză în care una dintre ele a început o
conversație la telefon și apoi i-a spus celeilalte că trebuia să
plece pentru că era nevoie să ajungă la cabinet.
- Eu plec dar vineri seara ne vedem la mine, după ce
termini orele, parcă ai până la șapte, nu? Petrecerea va
începe pe la opt-opt jumătate, cred că ai timp să te pregătești.
Vrei să vin eu să te iau?
- Nu, stai liniștită voi veni eu singură, voi termina orele
mai devreme, am o clasă în practică și e tocmai ultima și-
mi convine. Sper că nu ai mulți invitați, nu am dispoziția
necesară pentru prea multă aglomerație și zgomot sau
conversații cu persoane prea vorbărețe, a adăugat vocea pe
care o simțeam în flexiunile ei, familiară.
- E o petrecere restrânsă, cu prieteni, te vei simți bine, ai
nevoie de socializare. Ți-o spun în calitate de terapeut. Deci
vineri seara, te vreau frumoasă și relaxată. Plec.
Apoi s-a auzit un foșnet ca și cum s-ar fi atins de lemn un
material și am văzut spatele unei femei foarte înalte care se
îndrepta spre ieșire, grăbită. Cealaltă a rămas în continuare
cred că aproape douăzeci de minute, singură, fără niciun
Prozã
zgomot. Nu mai aveam stare, eram curios cine era, cum arăta
soțul, casa, să se găsească, cum o spusese. Eram curios încât
la un moment dat chiar am avut intenția de a găsi o scuză,
de a înscena ceva să o văd. Dom’le, cât de curios devenisem!
Mă fascinase vocea și nu în ultimul rând povestea. N-a fost
nevoie să fac nimic, totul mi s-a servit pe tavă. Tipa de la
masa alăturată s-a ridicat încet, cu greu, mi-am dat seama
după oftatul care s-a auzit din nou dureros, de om sfârșit
care-și face curaj să pornească; și-a luat geanta care era de
fapt un rucsac (l-am văzut apoi de multe ori cu tot ce era mai
femeiesc în el) și… prin fața baldachinului meu, fără să mă
vadă, a trecut diriga mea cea nouă!
Ei! Deci ea era cea care divorța! Am rămas multă vreme
șocat, nu știam nimic despre ea (nici nu mă interesa prea
tare atunci) și dintr-o dată aflam că divorțează, că nu e chiar
așa de dură cum dăduse impresia, era vulnerabilă, încerca
să-și găsească echilibrul, sensul, drumul. Ciudat! Oamenii
ăștia sunt atât de ciudați și de absconși, de vulnerabili
și acum știu că de fapt aparența nu e NICIODATĂ esența
cuiva! Nu puteam să nu mă gândesc că o judecasem și că îi
pusesem deja etichete.
Cine eram eu să fac asta?! Dar oricum noi toți etichetăm,
fără să ne pese de om și de problemele lui, pentru că oricum
fiecare avem viața noastră și nu avem timp pentru alții (am
spus astea în încercarea de a mă scuza pentru faptul că sunt
așa superficial)! Acum vedeam lucrurile într-o altă lumină,
dar de fapt de ce mă interesa pe mine ea? Nu mă interesa,
dar ușor intra, fără să vreau eu, în viața mea, fără ca ea să-și
dea seama, fără să facă vreun gest deosebit.
A plecat pur și simplu, urmărind-o așa din spate, cum
mergea dreaptă, chiar rigidă, îmbrăcată sport într-o pereche
de blugi și o cămașă neagră cred că de mătase, care îi învăluia
așa de bine trupul mic și delicat, încât din spate nu-i dădeam
mai mult de 25 de ani deși avea mai mult, mult mai mult.
Îmi venise instinctual să o iau la fugă după ea și ...ce? ce să-i
spun ? că-mi pare rău de situație, să o îmbrățișez? Aș fi fost
ridicol, nu? Nu, clar nu, în alte dăți nu am mai gândit așa,
nici nu mi-a mai păsat, pentru că tot ce am făcut a fost exact
cum am simțit, fără să mă mai gândesc la diferențe, la ridicol
sau la nefiresc! Atunci însă m-am abținut, aș fi speriat-o.
Știam cum stau lucrurile în ceea ce o privește, dar de ce
mă interesa pe mine, ea? Nu încerc să mai găsesc explicații
nici acum, nici atunci și niciodată! Știu doar că am simțit că
trebuie, TREBUIE să fiu cu ea!
(va continua)
45
 sintagme literare
DUMITRU
ICHIM
TOT LA GURA OCEANULUI, BAY OF FUNDY,
NOVA SCOTIA
Stăm în gospodăria lucrurilor ca niște marțieni care nu
știu ce sunt lucrurile în sine și nu cunosc limba prin care
să comunice cu ele. Toate lucrurile,după filosoful Maxim
Mărturisitorul, ar fi ''rațiuni inteligibile'' spre om, iar Stăniloae
le numește ''cuvinte''. Pentru a ne înțelege om cu om folo-
sim un limbaj al vorbelor.Prin ele comunicăm despre noi,
cine suntem, de unde venim și spre ce ne îndreptăm.Astfel
prin dia+logos aflăm și despre partenerul nostru cine este,
de unde vine și în ce direcție se îndreaptă. Vorba noastră nu
este numai sunet, ci prin întrepătrunderea dialogică, precum
o sită care cerne, ajungem să ne cunoaștem ( Cog+noscere=
a cunoaște împreună) și aceste scule devin concepte, imag-
ini mintale. Trecem printre nominaliști și realiști și ajungem
din nou la ''rațiunile'' lui Maxim Mărturisitorul. O sculă dacă
nu o poți stăpâni cu mâinile tale nu-ți este bună la nimic. Sau
un gard, în absurd, dacă nu are ce împrejmui e o grămadă
de scânduri stivuite într-o fabrică de cherestea. Deci vorba
ca să devină concept, cu ea trebuie să ''îngrădești'' ceva.
Cunoașterea nu ne-ar fi de niciun folos dacă nu am putea-
o cuprinde cu mintea noastră și pentru a o înțelege avem
nevoie neapărat de ''comprehendere'' ( a prinde împreună
ceva, a îmbrățișa ceva). Vous avez compris? =D Omul este un
cuvânt. El nu ar avea sens dacă nu s-ar declina altui cuvânt,
de a face parte dintr-o propoziție inteligibilă, dacă nu și-ar
căuta sensul în celălaltă ''oglindă''. Toate lucrurile din jurul
nostru sunt cuvinte: și masa, și familia, și steaua, și copacul,
etc. Toate cuvintele devin transparente sensului creațional,
devenind o revelație naturală a Lui. Dar nu e de ajuns numai
să cunoști. Motivația ''îmbrățișării'' nu este una cognitivă,
ci una de iubire. Vrei să-i revelezi cuiva prin cuvinte iubirea
ta. Și astfel ajungem la revelația supranaturală când Cuvân-
tul, a doua persoană treimică, s-a întrupat în om adevărat.
Tu știi asta, oceanule! Fiica ta, Marea Galileii, ți-a povestit
de atâtea ori despre Regela pescarilor cel care vorbea cu
marea, mult mai direct decât mine, când se hărjonea cu vân-
tul întrecând măsura ordonându-i să se liniștească. Nu mi-ai
spus nici până acum cum este cu memoria apei. Din toate
lucrurile din lumea aceasta numai tu și omul purtați simbolul
treimic H2O. În aceeași cameră, nu-i zicem celulă că sună
prea a temniță, deci în aceași cămară a nunții sunt doi hidro-
geni și un oxigen, două arderi, două inimi și un duh care le
46
Prozã
sporește arderea, iubirea. ''Cămara Ta, Mântuitorule, o văd
împodobită...'', așa se aud corurile în fiecare odaie de nuntă
atât în H2O-ul tău și cel al sângelui nostru.
Tu ești puțină piatră de munte, iar restul ești H2O, nuntă
și veșnică nuntire. Planeta Albastră! Câte camere de H2O ai,
Oceanule? Au venit îngerii să le numere, dar numărătoarea
lor a căzut în vârtejul numărului cu care au încercat să
socotească stelele și nebuloasele adâncului prea înalt. În
număr e ascunsă cheia nenumărului divin și căpetenia
oștirilor, Lucifer, cel mai strălucit arhanghel al genunilor
cerești a fost ispitit să I-o fure și a căzut neputând ca ochiul
lui să se plece lui H2O. La fel ca tine e omul: un pumn de oase
și restul apă! Altfel, ce este chipul și asemănarea Lui decât
iubirea, libertatea de a iubi, de a fiu mai presus decât tine
și decât toate lucrurile, dar amândoi având aceeași siglă, pe
H2O. Deasupra cămarei de nuntă, scrie cu hieroglife de aur
și foc: ''Ce a unit Dumnezeu omul să nu desfacă!''. Numai Sa-
tanael a-ncercat să descercuiască cercul tainei cea din veac
ascunsă și a căzut!
Cât te iubesc, Oceanule, când te dezlănțui ca o turmă de
lei sărind unii peste alții, uitând de legile firii, de parcă ar avea
aripi de stihie precum are inima omului când se dezlănțuie!
Dar la fel te iubesc când vii, aici la Bay of Fundy și, ca nicăieri
pe lume, șoptind adânc pe adânc, cum ar zice Regele Poeților,
spre Adâncul născător de înalte și neasemuite adâncuri ale
negrăitului și ți se dezleagă numărul! Și iarăși mă repet, îți
amintești când ai uitat de legăturile în care te-a tocmit Zidi-
torul, când îndrăgostit ți-ai desprins aripile imensului albas-
tru spre zborul suprem printre aștri și când erai gata ai auzit
din înalt: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ că nu a sosit
nici timpul, nici sorocul spre trâmbețele Iubirii de Apoi!'' Și
de atunci, în fiecare zi, îți strângi tot neamul tău de râuri și
fluvii și ești gata, dar ecoul vocii Lui te străpunge până în
rărunchi. Tu te întorci la groapa ta de pământ lăsând fundul
de ocean pentru mine ca o carte deschisă. Numai aici pot să
mă afund ca într-o peșteră a sinelui, iar tu îți tragi apele în
lături făcându-mi loc pentru revenirea în sine. Oare Socrate
o fi fost pe aici, că prea știa multe despre nașterea omului,
cum numai tu cu zgârcenie mi le dezvălui ca dintr-o carte cu
multe pagini rupte.
PEGGY'S COVE, NOVA SCOTIA
Înainte de a ne întoarce la Toronto mai facem o vizită la
''Peggy's Cove'', mai ales că nu este un capăt de țară de la
hotelul nostru. Trecem prin același peisaj straniu, din loc în
loc - câte o stâncă uriașă înaltă ca un bloc de câteva etaje
și ajungem la peisajul lunar de la ''Peggy's Cove'' pe care e
cățărat farul. Acum știm să ne ferim și să evităm porțiunile
negre pe care poți aluneca direct în ocean. Poate că în afara
peisajului spectacular și al farului alb, punctul de atracție
al turiștilor de a se fotografia, nu aș fi dat mare importanță
 sintagme literare
dacă nu ne-ar fi sunat pe mobil, de acasă, Julian, fratele lui
Matei, o bibliotecă ambulantă, singurul ''visător'' din fami-
lie care seamănă cu mine, în privința aceasta, care aflând
unde ne aflăm ne-a trimis cu mintea la o carte care se află
numai în biblioteca ''New York Library'' în care sunt cuprinse
legendele indienilor în care una se referă la ''Peggy's Cove''.
Conform acestora oceanul este personificat ca o ființă pe
seama căreia se bat duhurile bune cu cele rele. În timpul
verii stăpânesc duhurile bune care sfătuiesc oceanul să aibă
grijă de pescari și să le dea noroc la pescuit și să-i păzească
precum ar fi copiii lui.
Întreaga coastă a Atlanticului trăiește din această me-
serie, în primul rând, simbolul drag al provinciilor din
răsăritul Canadei fiind mreaja, sau homarul pentru Nova
Scotia. În timpul verii oceanul se află sub influența duhurilor
bune așa că pescarii sunt răsplătiți cu dărnicie pentru munca
lor. Dar începând cu sfârșitul lui octombrie și începutul lui
noiembrie duhurile bune sunt învinse de duhurile rele și
acestea pun stăpânire pe frâiele oceanului. Din părinte se
transformă în tiran, care nu-și mai recunoaște copiii, și cu
valurile urmărind cu dușmănie răzbunătoare orice barcă
sau corabie ar îndrăzni să-i nesocotească legile. Unii spun că
în acestă perioadă își trezește toate vânturile năpraznice și
pleacă la vânătoare de oameni. Se zice că noaptea, dacă ești
atent, se poate auzi din depărtările posomorâte precum o
jelanie groaznică repetată în mii de ecouri: ''Vreau carne de
om, vreau carne de om, vreau carne de om!''. Așa se face
că, pe la 1800 și ceva, oceanul a văzut o corabie venind spre
limanul înviforat încărcată cu bărbați, femei și copiii. Era în
noaptea în care întunericul era atât de gros că îl puteai pipăi.
S-a năpustit asupra corabiei, cu tot vârtejul de vântoase ale
stihiilor negre trezite din iad , și o ridică până la cer pe vârful
unui val, apoi răsucindu-o o aruncă în străfundul întunericu-
lui. Un fulger despică genunea în două, iar când bubuitura tu-
netului se răsfrânse asupra lui în lugubrul de ecou se auzi, de
data asta destul de clar răgetul gros și înfiorător al oceanului
de se zguduiau cerurile: ''Vreau carne de om, vreau carne de
om, vreau carne de om!'' Apoi o ridică pe povârnișul unui
val până sus ca pe o cutie de chibrituri rupându-i cu mânie
pânzele catargului și după încă o blestemată de răsucitură
o zdrobi trântindu-o de vreo câteva ori de pietrele lustruite
ale țărmului așa cum le vedem până în zilele noastre. Scân-
durile începură să zboare în toate părțile până-n clopotnițele
bolților de năpastă.Ce să mai vorbim despre pasagerii navei
zdrobite?! Parcă fuseseră supți ca de un aspirator și trecuți
prin ceasul întunecat al morții. Întâmplarea face că a doua
zi printre puținul ce mai rămăsese din corabia trântită de
stânci de câteva ori printre pietrele însângerate descoperiră
pe fata bijutierului care, împreună cu tatăl el și cei doi frați,
plănuiseră un nou început de viață, ''la capătul lumii'' cum
ar fi considerat vikingii aceste tărâmuri. Pescarii au obser-
vat că Peggy, cum o alintau pe Margareta, încă mai răsufla.
Prozã
Căutând printre cadavrele însângerate de printre stânci nu
mai găsiră pe nimeni să dea vreun semn de viață. Ocean-
ul era obosit acum după muncirea de către demoni toată
noaptea. Avea spume la gură și între vis și realitate valurile
lui istovite de cel rău abia putea îngăima printre gemetele
macabre : ''...de om...de om...carne''. Nimeni nu a știut ce
Fata Bijutierului avea în rucsacul din spate. Ca din pământ,
în câțiva ani, naufragiata își ridică o vilă de toată frumusețea,
vopsită în verde, dar nu primea pe nimeni. Era zveltă, cu
ochii ca de viezure neastâmpărat, cu părul strâns în coc și de
fiecare dată purta tot alte și alte bijuterii. Tot ținutul vorbea
de Golfulețul lui Peggy, Peggy's Cove, dar nimeni nu știa cine
era Margareta și cine era elegantul domn care șchiopăta abia
observabil de piciorul stâng. Într-o noapte, era pe la sfârșitul
lui octombrie începutul lui noiembrie, când un ocean de
flăcări izbucni prin toate ferestrele vilei ca valuri înalte de
văpăi și până dimineața mistui toată vila despre care se vor-
bea în tot ținutul răsăritului. A doua zi pescarii nu mai văzură
nici gardurile albe, nici balcoanele trufașe ca niște prințese
îmbrăcate în verde, nici turnul cu acoperișul roșu. Era doar
o grămadă sinistră și neagră de moloz cu niște bârne încă
fumegând somnoroase, dar nicio urmă de Peggy și distin-
sul domn care șchiopăta abia observabil de piciorul stâng.
Peste ani și ani în Lunenburg o vilă asemenătoare apăru ca
din pământ cu toate detaliile celei de pe marginea oceanului
și unii spun că chiar ar fi văzut-o pe doamna și domnul care,
la fel, stăteau departe de amestecul mulțimilor. În orice caz,
a rămas doar un nume, un nume de care în zilele noastre
noii căsătoriți în extravaganța lor vor să-și lege imaginile de
nuntă de acest nume . ''După statuia Libertății, Peggy's Cove
ar fi al doilea loc din lume unde de fac așa de multe foto-
grafii'', ne zice ghidul zâmbind și ridicând mâna spre cer ca
un fel de ''Dumnezeu știe!''
Despre nemuritoarea poveste de dragoste și cine a fost
cu adevărat Peggy am aflat la un han de pe Salmon River de
la hangița care purta același nume și care a scris în carnețelul
meu de note: ''Margit says thank you for coming in!'' și m-a
rugat nu cumva să o spun la nimeni despre nemuritoarea
poveste de dragoste auzită de la indieni și păstrată în familie
ca fiind ceva ce poartă asupra-i pecetea blestemului. A făcut
excepție cu mine când a auzit că vorbesc serios că am plecat
să aflu nu capătul lumii, ci al lumilor, limanul de a trece pe
sub timp. ''Taina este taină, mi-a zis cu un zâmbet amar, dar
plin de înțeles, și trebuie să rămână taină. Iubirea femeii care
a învins chiar blestemul unui ocean furibund, prins în mreaja
duhurilor rele slobozite de vraci și șamani, nu e îngăduit să
fie romanțată. Despre iubire nu se scrie, ci iubirea trebuie
trăită și păstrată în taină precum lumina dătătoare de viață
a raiului.''
47
 sintagme literare Prozã

IRINA
- Ce să mai judec căpitan!? Ce? Dezertorii,
trădătorii? Păi ăștia merită direct omorâți!
- Domn Colonel, să trăiți, e tânăr…N-o fi știut
ce face…Copiii, fomeia lui…

ALEXANDRESCU - Aici nu-i front pentru dame, domnule, aici e

război!”
Nu mai apucai să zic ceva , că-l lăsaseră în
pielea goală. El se uita drept, nu se clintea…
“- Acum spânzurați-l de picioare! urlă colon-
elul”
1. "Ce are să-mi văd muierea, ce are?" Atunci văzui că sus, de un pom, era legată o funie…
Aduseră două scaune. Io nu crezui ce văd…Doi soldați îl luară
După război mă întorsăi acasă, la Bistreț. Fusăi “lăsat la
și sprijiniți de alti doi, se urcară pe scaune și-l atârnară pe
vatră”, căpitan. Ce-mi fu dat a vedea pe front, mi se păru așa
bărbat…cu greu, după ce-i legaseră mâinile..
rău, că odat’ ajuns acasă, bolii vreo cinșpe zile. Nu mai știam
“- Leganati-l acum, zisa colonelul”
de mine și parcă uitai tot… Când ieșii prima data la lumină,
- Domn colonel…e tânăr…mai bine lasați să-i dau eu o
nu știam unde să mă uit . Stăteam peste drum de cimitir și
bătaie și-și bagă el mințâle în cap!
tot nu înțelegeam ce dracu’ aud în creștetul zilei…bocănituri
- Căpitane, dacă nu taci , tu urmezi!
și plânsete. La noi, aci, pe marginea Dunării, lângă Craiova,
Tăcui…acu’ îmi amintii că atuncea am tăcut…
fomeile jelesc mortu’ într-un fel anume…îi fac poezii, își fac
“ -E , ce zici, spuse colonelul omului din ștreang, acum îți
poezii . Auzeam dimineața, la prânz, ba odată și noaptea, au-
place? Te mai gândești la muiere?”
zii un glas de fată cântându-și iubitul, mirele nenuntit… Dar
Bărbatul tăcea, dar o dată zvâcni, și-l scuipă drept în ochi
cel mai mult auzeam glas de femei:
pe colonel! Colonelul se ridică de pe bancă , luă o cantă
“- Ionele , maică / unde plecași mamă-lea? Ce făcuși
cu apă și-o aruncă pe el…Io zisăi că “lasă…asta să fie…”Da’
aicișa?/Că plânge muierea ta/copilașii după ia….mă
odată auzii băiatul icnind, pielea i se înroși …și parcă prinse
lăsaaaaași tot singureeeea”
culoare de hoit. Colonelul urla:
Apoi vocea se oprea și începea iar, cu răutate parcă:
“- Ia muiere, ia! Ce ! să scad eu din grad pentru un amărât
“- Ochișorii tăi, ochișorii tăi, să-i mănânce viermii…N-ar
de țăran…? și mai aruncă o găleata de apă clocotită, apoi po-
mai avea trai p’acia cu “armili” lor cu tot!”
runci a-l freca cu zapadă…Sodații se codeau…
Nevastă-mea, Fănica, tot zicea:
“- Fi-rea-ți voi ai dracu’! Mă! Execută ordinal!”Soldații
- Hai, hai în cas’! Las’ că oi ieși tu mâine, nu vezi că te cla-
luară zăpadă și începură să-l frece pe tânăr. Omu’ deschise
tini? Nici la la vale, la porumb, nu poți s-o apuci!
ochii brusc și mi se uită în ochi. A mirare…a ce-o fi fost? Zvâc-
Io mă tot ridicam, în fiecare dimineață și apucam spre
ni încă o dată, tare, apoi căzu în ștreang…
linie…Fomeia mea :”nu și nu”. Pân’ într-o zi:
Nu-l dădură jos până dimineața…Când mă dusăi acolo și
-Fă, tu ești cu capu’? Da’ ce-are de ies?
pusăi sa-l dea jos, era cu ochii ficși, nu răi, ficși de parcă spu-
Fomeia se uita a frică și oarece milă la mine și-mi zisă:
neau:
- Mă omule, nu știu io ce făcuși tu acolo, pe front, da’
“Ce are să-mi văd muierea? Ce are?”
daica Leana spusă peste tot că-i omorași pe Ionel și-i lăsași
muierea cu trei copilași…
Stătui locului și mă gândii…Cum așa? Și mă trăzni așa…
2. Ramona copilăriei mele...
odată! Mă clătinai...
Bălțile Bistrețului! Delta copilăriei mele... când seara se
Fugise fii-su’, dezertase și venise colonelul la raport:
lăsa altfel peste tot satul și din bătătura bunicilor auzeai
“- Capitan Costea Valică! Unde-i Ion Buzatu?”
broaștele și greierii... și "mamaile" care strigau:
Io mă pierdui atunci, că-l văzusem de cu seară…se tot
- Irina, hai mamaie, că se făcu noapte...
foia.Ba-i și zâsesem” Mă , ce drac’ ai ? Nu te mai foi ! Ce faci
- Lili! hai acasă...Lilișor !
acu’? Du-te de te culcă!”…
-Ramona, hai, gata ! că mâine plec la colectiv cu noaptea
-Raportez , să trăiți! La cort tre’ să fie ,ori la tesălat caii !
în cap și tataie-tu-i peste baltă, la canton. Hai că ai treabă!
Dezertase Ionel, si-l găsiră mai pe la pranz, prins în niște
Eu și Lili ne mai codeam, dar Ramona pleca repede.
sârmă ghimpată, lângă pădure…Se înțăpenise acolo și era
Mi-o aduc aminte azi ca și cum ieri ar fi fost...era o
plin de sânge pe-un picior . Îl băgară la arest…
fată plinuță, mereu desculță și “râzândă”. Avea ochii verzi-
În timpu' zilei de urmă , mă chemară la judecată…ca era
căprui...verzi în soare...o fată de la oraș că și celelalte pri-
din plutonu’ meu… da' numa' judecată nu fu…
etene...dar altfel.
Ionel era în cămașă…și nădragi, un fel de izmene de se
Ea venea în vacanță la bunici, se juca, dar făcea și tre-
poarta sub uniformă, iarna…Ningea , de zâceai că Dumnezău
burile unei case cu gospodărie.
nu mai are altceva de aruncat pe pământ. Barbatul, tânăr! Îl
Patru fete ne întâlneam, mai ales în vacanțele de vară:
știam din sat, era al daicăi Leana…
eu, Lili, Ramona și Iuliana. Ramona mi-a fost atunci cea mai
- Dezbrăcați-l , tună colonelul…
dragă și apropiată, iar astăzi o simt tot lângă sufletul meu
Io începui atunci:
prin ceața aceea veselă, îndepărtată, a copilăriei, când nimic
“-Să trăiți domn colonel, da’ nu-l judecați?
rău nu era la orizont. Azi orizontul este prea aproape și prea

48
 sintagme literare
crud uneori....
Dimineața, în odaia de la drum intra soarele prin perdele-
le albe, apretate cu "apret". Mă întindeam în patul înfățat
de mamaie cu cearceafuri și "perini" albe dintr-un material
răcoros, tare și rece. Cămașa de noapte a bunicii îmi venea
până la tălpi, eiii ! iute mă fulgera o fericire și iute săream
din pat :
- Mamaie ! Mamaaaieeee! țipam din cameră...era vară,
dar în copilăria mea, lângă Dunăre și bălțile Bistrețului,
diminețile și serile erau răcoroase. Mie mi se înfiora carnea...
și azi țin minte fiorul ăla...In timp ce eram în ușa verandei mă
uitam la trandafiri, spre obor și vie și iar strigam din rărunchi:
-Maamaaaieee!
-Iiiiii, mânca-o-ar mamaie pe ea, te treziși ? Ce să-ți dea
mamaie să mănânci ?
Eram o scobitoare de copil.
-Ouă în tigaie cu brânză... și-o zbugheam iar în cameră
sărind în pat.
După ce mâncam, plecam întinsă la Ramona, era la
câteva case mai încolo pe uliță. Nu strigam, intram direct. Îi
auzeam glasul:
- Piii, piii, piii... marș Lupu, na, dăduși în apa rațelor,
scârbă!
-Hai mă, Ramona, ce faci?
- Aaaa, te treziși? Ce să fac, dau la pui. Lupu, marș, n-auzi
!!!
- Hai mă, Ramona ,pe la mine, vii?
Fata sta aplecată, toca ceva și amesteca într-un lighean
cu mălai.
- Nu pot acum, stai așa că termin cu rațele și mai am por-
cul și gata. Ia și tu niște grașiță ca să terminăm mai repede...
(mă uitam după iarba aia, o plantă cu frunze lucioase, ”grase
și apoase" , o știam tot de la Ramona)
Când terminam, mergeam la mine. Mamaie sfârșise în
ogradă, frământa pâine pentru țăst.
-Mamaie, fă și turte...mai ai dulceață ?
-Am mamaie, fac...da' voi ce faceți ? Hai de vă duceți de
luați și voi două sifoane!
- Ei, mă duc...nu vezi că-i " lipăr" ???
- Hai mă mamaie, că va dau și de suc și de înghețată!
- Păi ce, trecu nenea cu căruța ???
În fiecare zi sunetul bucuriei noastre era:
"Înghețatăăăă, înghețată"!
Fugeam că dracii, desculți, cu câte doi lei pentru două
cornete și le mâncam cu poftă...era galbenă, nu prea dulce...
mai mult gheață,dar era o bunătate pentru noi.
- Săru' mâna, ziceam trecând pe lângă vreo femeie
bătrână ce sta pe scaun la poartă.
- Să trăiți, ghea ! Da' ale cui sunteți voi ?
- Eu sunt a lu' tanti Ionica a lu' Buzatu !
- Și tu fa' ?
- Eu , a lu' tanti Mărioara lu' Valică.
- Ahaaa, și ce , plecarăți la sifoane?
- Păi da!
- Eh, să trăiți maică !
La întoarcere, Ramona căra mai mult sifoanele.
- Ramono, ziceam, hai la baltă !!! Îi zic eu lu'mamaie să
mergem, vii ??? O luăm și pe Soni a lu' Bălteanu. ( Bălteanu
era țiganul de peste drum și Soni, o țigăncușă mai mică decât
noi, frumoasă și veselă)
- Mă, aș merge, da' trebuie să dau iar la animale. Să vină
mamaie de la colectiv si-ți zic !
…
Ramona !
I-a murit tatăl devreme, să fi fost noi de 14-15 ani. Am
cu ea cele mai frumoase amintiri, am făcut împreună prostii
de copil....ea, copil așa matur...ea care cânta: " incichidana,
incichidana...daniopârdana"...
Te iubesc, Ramona copilăriei mele !
3. Nunta
Nunțile la țară ! Pe malul Dunării, la Bistreț, nunțile
țineau trei zile. Sâmbăta seara era “danțul”sau dănăcitul,
când veneau doar tinerii și petreceau cu viitoarea mireasă
și cu ginerică.
Mă duceam și eu să mă uit. Eu cu Ramona copilariei și
vacanțelor mele de vară. Acum…dacă nunta era departe, nu
mă lăsa mamaie fără ea. Așa…pe uliță sau mai încolo, la vreo
două, poate, plecam singure, de mână.
- Ai tanti Ionica, întreba tanti Marioara, bunica Ramonei,
să le lăsăm?
- Da, stai liniștită, că trimisei vorbă soră-mii Sanda, să
vadă de ele .
- A, așa !Dacă vorbiși dumneata, e bine. Că mă întreabă
mă-sa unde e și n-am trai dup-aia!
Ei, și uite așa,mergeam eu și Ramona la dănăcit. Cortul era
deja ridicat în mijlocul uliței și lăutarii începeau să cânte pe
la 6, 7 seara. Țin minte că mă așezam lângă ei și-i urmăream.
Unul cu toba după gât, altul cu țambalul, trompeta. Acor-
deon și vioară. De obicei, cel cu vioara era conducătorul…un
fel de dirijor. Fiecare acord nou, cântec nou, era condus de
ridicatul sprâncenelor și ochii bulbucați ai violonistului. Și ju-
cau mâinile pe țambal de nu le vedeai, toba bubuia, trompe-
ta și acordeonul, ce mai! Ziceai ca ți se sparg timpanele.Eu
râdeam câteodată până mă înecam :
- Ce-ai mă? întreba Ramona
- Păi nu vezi, Ramono, ce umflă ăla obrajii și ăsta cu toba
ce mutră importantă face când dă în ea. Zici că-i brotac.
- _”Noroadă” mai ești, râdea prietena mea. Numai drăcii
îți închipui !
Eram curioase să vedem mireasa înainte de ziua cununi-
ei. O urmăream cu un respect copilăresc, noi fetițele, cu gân-
dul la rochia de a doua zi. O urmăream cât e de frumoasă sau
dacă râde. Ea era așa…un fel de mirare în sufletul nostru. De
mâine se marita! Ni se părea că astăzi o mai puteam vedea
fata tânără ce statea pe marginea șanțului și cosea muște
pe etamină cu cele de vârsta ei.Așa era în gândul meu. Și îi
iscodeam fața să văd : știe ea că n-o să mai stea la cusut pe
etamină sau la “stegari”? Știe?
Se înălța parcă…, devenea mai misterioasă…și dacă ieri
râdeam cu ea, azi mi-era cumva rușine să-i vorbesc .
Tinerii din tot satul se adunau la danț. Pe margine, pe
podețe, sau pe șant, pe scaunele cu trei picioare, mai tinere
sau mai bătrâne, femeile vorbeau :
- Ete fa nașii! Gherase cu nevastă-sa, Măria! Ete-l la “cos-
tium” și cu cravată! Da’ parcă-i ieșiră ochii, i-o strânsă bine
asta a lui! Ia!și Măria se dădu cu roșu pa buze! râdeau toate.
49
 sintagme literare
- Lasă fa, zise Lica din deal, da’ de cănd asta a lu’ Gherase,
Lilica, e cu Vasile, nu era în vorbă cu Ion ?
- E, ce Lico, ce te miri? Pă’ nu-l puseră pe Gherase, pe
tac-su șef la C.A.P.? Acu umblă cu al primarului, ce, mai e de
nasu’ lu’ mumă-sa ,Ion? Mă întâlnii mai acu’ cu Măria :“ Că
de cloțe, că de vier…cine o avea…și io întrebai : “Ai Mărie, da’
fata nu se mărită?” “Ce să facă? Păi, nu! Cum să se mărite? “
“ Păi nu termină, ghea, școala de “coafoară”?” “ O termină,
da’ să intre la oraș, la Craiova și să termine și băiatu’ arma-
ta…” “ Pă’ ce, zisei io, că Ion a terminat ălălalt an!” “ “Ce
, daică, îmi dau io fata dup-al lu’ Drușchitu? Fata mea are
“bocătărie loată” mobile cu lustru și catifeluri. Ce să facă
cu Ion?” “ De, păi io auzâsăm ca au venit ai lui în pețit astă
primăvară. Nu ziceați voi că le faceți casă lângă fântână, pe
linia mare ?””E, astă primavară fu astă primăvară…că omu’
meu , acum, de când cu răspunderea, zise - REFUZ! CE? Nu
e de măritat! Să ia leafa de la Craiova și să plece d’aci! Ete, la
curu’ vacii? E fată cu școale!”
Femeile tăcură pe ganduri…
- Aha, sări tanti Sanda, ba să-l ia dracu’ pe tac-su. Cum o
dă pe blegu’ ăsta al primarului? Bolbâit și bouălean!
Și eu și Ramona ascultam. Și în mintea noastră copilăroasă,
amărâtă ni se păru fata lui nea Ghearase ! Îi luarăm seama…
Juca așa, cu ochii în pământ, cu un baiat urât și împiedicat.
O știam. Treceam uneori prin fața casei și ea stătea pe
pod,la poartă și citea. Singura fată din sat pe care o vedeam
eu citind, nu doar cu fusul, etamina sau iglele pe căpute.
Citea.
- Mă ,Ramona, dar Ion unde-i?
- Uite-l colo, lângă dada Fănica!
M-am uitat la baiat. Înalt, obraz curat, alb. M-au speriat
ochii lui . Ochii lui lipiți de fata care îi era dragă! Erau lucioși și
simții cum mi se face pielea de găină. Strângea pumnii une-
ori și dădea cu bocancul milităresc țărâna din față…
Jucau tinerii și vorbeau babele. Jucau tinerii și ridicau tot
praful din uliță. Mireasa, cu rochie înfoiată, luată pesemne
de la Craiova, juca și râdea liniștită.
Eu…nu știu cum, dar uitai de mireasă, uitai de mirare. Îmi
rămase chipul lui Ion în suflet. Îl știam vesel , că mai venea
de-i tăia lu’ mamaie câte-o găină:
- Ioane, hai mamă de-mi taie și mie găina asta că-i zi de
post ăi eu nu pot!
- Viu tanti Ionica, stai așa…și râdea. Intra în curte și se uita
la mine “ Ce citești, Irina?” Ai tanti, da’ citește nepoata, că o
tot văd…”
Mamaie râdea și ea:
-E…citește prea mult! Cară cărțile de la Craiova cu gea-
mantanul dupa ea…
-Las’ tanti, că și Liliana mea citește și ce frumos îmi
povestește…
Și i se lumina fața …
… -Eeee, oi mărita-o când o zîce tată-su...că nu-i de capu'
A doua zi, mă îmbrăcă mamaie frumos,să văd și eu mirea-
sa la udat, când o învelește, când se plimbă prin sat…
- Ramonaaa! Ramona! o strigam pe prietena mea și ple-
cam amâdouă iar.
- Hai! Să nu plece la fântănă, hai!
Când cotirăm pe ulița cu nunta, lume multă! Nu era
muzică…
50
Prozã
- Ai fa? Așa? Ptiu! Cu C.A.P.-ul lui cu tot! Na de te satură
de mobile și bocătărie! Ochii ei, dadă, ochii lui, dănăcel!
Nu înțelegeam… Și în curiozitatea noastră de copii de
10 ani, ne strecurarăm printre oamenii care ba vorbeau, ba
plângeau, ba…
De grinda cortului atârnau două corpuri…O fată cu părul
negru și un flăcău înalt…
Ochii lor, ochii lor, pecete pe sufletul meu și acum!
Liliana și Ion, “mirii” amintirii mele din zi cu nuntă pe
uliță!
4. Haide, Ana ! Gata este...
În octomvrie, după ce se culeseseră viile de pe malul
Dunării și începea să clocotească zaibărul, dănacii satului
chemau lăutarii din Bârca și-i arvuneau pentru horă . Erau
zile vesele în lunile astea de sfârșit de toamnă și când vedeai
bărbații și fomeile mergând așaaa...mai în cruce, neținând
bine drumu', era semn că se făcuse vinu'!
-Ce faci Neaa...?
-Ete merg . ..
-Mergi sănătos , da' vezi și la șanțuri ...mai râdeau ăi tin-
eri strigând ."Hăis, n-auzi mă , hăis ,ceapa mă-tii, mă băgași
în șanț !
Femeile mai tinere sau mai bătrâne se așezau seara pe
scaunele cu trei picioare și făceau capute de lână pentru
iarnă . Lucrau cu cinci igle și mâinile noduroase de muncă se
mișcau repede...
-Al dracu' de cârcel, na, fa, că-mi rămasă țapăn degetu'
și le tot zic să facă și ei coșaru' ăla că trage vântu' și ploaia...
Lilii, liliiii...nu mai poci !
La 1914, sărăcia alerga desculță pe la satele de la malul
Dunării, în sud de tot, pe la Dunăreni, Cârna, Bistreț...tocmai
murise regele Carol I și pe tron urcase Ferdinand...țăranul
spera, da' tot el era talpa și mâna pământului .
În anul cu pricina, de brumărel, se cunoscură la horă Ana
și Gheoarghe. Ea, codană, își adunase părul negru în creștetul
capului. Ieșea întâia oară la horă , cu mumă-sa , tanti Frusina
'a lu' Ciupitu. Avea șapteșpe ani și ia albă , țesută și cusută de
mână, în casă, cu fir roșu și negru, cămașă cu poale, catrință
și brâu , făcute în război , la clacă.
Când să iasă din bătătură , rupse un trandafir să și-l pună
în coadele răsucite .
-Na, că asta-ți trebuie...să mă faci de râsul fomeilor ! Să
nu te vaz așa , că-ți rup păru' din cap, auzi ?!
Ana lăsă trandafirul din păr, da-l ținu în mână .
-Bună zâua , Frusina ! La horă, cu fata ...? Faa, mare se
făcu....da' cât are ?
-Bună zâua, Lina! Ete vrea și ea la horă , că nu fu pân'
acu'. Făcu șap-șpe, acu, în septemvre!
-Pai de, s-o măriți fa, că-i veni timpu'!
iei !
Ajunseră la horă . Fetele se bucurau gălăgios că se găseau,
gătite toate și cu capul plecat. Câte una, mai îndrăzneață, râ-
dea tare și dănacii se uitau înspre ele.
Gheorghe se liberase din militarie, să tot fi avut vreo
22 de ani, era înalt , brunet, cu ochii negri și rar la vorbă .
Era dănac, da'cauta să se ia cu cineva. Voia o fată cuminte,
 sintagme literare
neieșită în lume, curată și cinstită.
-Fa, Ană, ia ce se uită la tine Gheorghe ăsta 'a lu' Buzatu,
se liberă din militărie și cică cată să se-nsoare!
-Și ce, ce treabă am io ? zise Ana, dar se uită furiș cu coa-
da ochiului la flăcău .
Ei, taman uitătura asta prinse Gheorghe și simți că i se
'moaie sufletu'...oacheșă și cuminte.
Se duse la Valică, tot dănac și el:
- Ai mă , Valică, a cui e fata aia oacheșă, cu coadele pe
cap ?
-Na!!! Nu te-o pune dracu' să faci ceva??? Mă , Gheor-
ghe, asta mi-e vară după maica, e fată cuminte, acu' ieși și
ea întâi la horă !
-Mă, eu pe asta mi-o vreau !
-Pă' atunci, pune pe mumă-ta să vorbească cu tanti Fru-
sina ...și du-te și tu ca omu' !
Și ...întins, se duse spre fată.
-Joci ?
Fata nu zise nimic, ridică ochii și zâmbi . Jucară liniștit . Ea
era sfiită, da' Gheorghe tot o întreba :
-Ieși deseară la apă ?
Ea-și ferea privirea....
-Oi ieși , de mă lasă maica.
Și uite-așa, o așteptă Gheorghe seara, fata nu ieși . A
doua seară, la fel.
-Maică, io să știi că mă hotărâi, o iau pe Ana 'a lu' nea
Marin Ciupitu'. Du-te mata de vorbește cu mumă-sa, că nu
iese la poartă.
Își luă fomeia broboada și plecă, da' se-ntoarse suparată
foc...
-Iote cum nu mă făcusem io de râsul satului...! Cică n-o
dă maică-sa decât după unu' ca să plece la oraș , că cică e
mică....
Gheorghe tăcu.
-Mă, tu m- auziși ?
-Auzii....zise încet ,dar apăsat, flăcăul.
-Mă baiete, nu face vreo nărozie, că-i fată cuminte , e fată
mare, și eu mă am bine cu ai lu' Ciupitu, cu tot neamu' !
Se vazură după două zile pe uliță.Ea mergea iute, cu o
paporniță și un covoraș la subraț. Gheoarghe dadu să-i ajute:
-Las', nu te apropia, vin' și ia-ma deseară ! Maica face
clacă, ia-mă atunci !
Ramase în "miljocul" drumului flacăul....
Seara, luă calu', îl priponi trei case mai încolo la fântâna
lu' tanti Lina și așteptă în șanț.
În casă la Ana era lampa aprinsă în odaia de la drum. Auzi
vocile fomeilor la clacă și zgomorul sec al "războiului" când e
tras pe fire. Râdeau și vorbeau.
-Ana, lasași canta goală! Du-te de ia apă, auzi tu ?
Atât aștepta Gheorghe, fugi la fântână . Ana, cu cănțile
goale, ajunse. I se uită în ochi...
- Acu' mă iei ?
-Acu'! vii?
Fata tăcu...
-Doar nu te gandisi ca nu mai vrei ? întrebă pierit flacăul
Ana lăsă cânțile, îi atinse chimirul și se apropie de cal...
-Saltă-mă !
O săltă ! O săltă pe cal, luă hățurile și plecă ...un colț al
gurii i se ridică a zâmbet și cu mâna o mângâie încet pe cozile
Prozã
împletite.
-Haide Ana! gata este...
5. Niță al lu' Negrupunte
Îi spunea Niță a lu' Negrupunte. Era un băiat oacheș,
înăltuț și deșirat...tăcut ..parcă își ținea toate ale lui într-o
desagă. Nu l-am văzut râzând vreodat'. Fuseseră trei frați...
doi baieți și-o fată, dar pe la patru ani, cel mare dintre ei,
muri de gălbinare...așa ziceau fomeile din sat de le întrebai.
Tac-su , Mihail pe numele lui, era repezit și deștept ! Așa
era vazut, dar iute la supărare...se făcea așa...negru la față...
de aci și porecla Negrupunte...
În satul ăsta de pe marginea Dunării, la Bistreț, să fi auzit
ei de-un mafiot sau mai degrab' să fi văzut vreun film pe la
Craiova, la oraș ??? Ce să mai! Așa-i ziceau: Negrupunte ! Era
jandarm, da' avea patima jocului la popice și a beuturii.
Pe mamă-sa o vedeam rar, că nu ieșea la poartă...o fe-
meie înaltă, blondă părea (câteva fire scăpau de sub bas-
maua legată la spate),cu ochi mari , verzi și blanzi. Treceam
uneori prin fața casei lor, o vedeam alergând desculță te miri
ce făcând, iar barbat-su, Negrupunte, tot țipa. Glasul fomeii
lui nu se auzea.
Într-o zi, trecui mai după-amiaz' prin fața curții lor și au-
zii râsete. Mă mirai și mă uitai înăuntru, peste gard. Niță și
mumă-sa, fiecare pe câte un scaun cu trei picioare- el îi ținea
cu mâinile niște fire de lână și ea le făcea ghem.
Mi-a ramas, așa, în cap, râsul lui, ochii negrii și parcă pli-
ni de viață privind la fața mamă-sii ...și fomeia zâmbindu-i
...da' parcă un zâmbet cu două fețe, un ceva cald da' și cu
amărăciune.
"Ete", așa mi-i amintesc eu...Niță, băiatu' ce purta ochii
drept și tăcerile ca un om în toată firea, copil, cu mamă-sa!
Era bun de școală, trecea descoperit la cap
dimineața,desculț, cu bag de samăp...ceva, o carte, tablița
de scris și nește merinde...să fi fost mămăligă tare cu branză?
Avea o desagă făcută în casă în pătrate albe și negre din lână,
ca toți copiii de la sat. Se uita în pământ și mergea...
Lumea...rea, mai râdea de el: "Ce faci, mă, Niță? Iar mer-
gi cu capu-n-tre 'umeri? Du-te de ia-l pe tac-tu din răscruci,
că-i căzut, beat...iar fu la popice și pierdu...Biata mă-ta..! Îi
mănâncă sufletu'.
Baiatul nici nu se uita, doar i se împreunau sprâncenele și
se ducea încet înspre răscruci.
-Veniși, mâncate-ar brânca!...să mă iei tu pe mine??!! Că
acu' te duc la post! TU măăă, să mă întrebi tu pe mine ce și
cum....'mnezaii tăi, pă n-ajung acasă la mă-ta, că aia te tri-
mise !!!
A doua zi ieșea țața Leanța:
-Fată lică, fată lică! Iară îi omorâ ăsta, jăndaru', pe Măria
și pe copii...pe Niță saracu’ îl bătu rău, de nu se mai ridică,
ghea. Ai fa', ce-o fi având omu' ăsta cu ei, că fomeie mai
frumoasă și copchil mai dăștept...rar p'aci !
Ascultam și eu. Dimineața îl vedeam iar mergând spre
școală, mă uitam și iscodeam să văd "bătăturile", da'...nimic.
Era la fel ca-n orice zi. Numa' obrazul și mâinile îi erau negre.
Într-o zi , auzii eu de la maica că Niță plecase la oraș, la o
cucoană de făcea nasturi.
Trecură doi ani și mamă-sa muri.
51
 sintagme literare
- Zi fa', Leanțo, om e ăsta ? să nu trimeată el telegraf lu'
Niță, măcar la-ngropăciunea mă-sii să vie !!!
Mai târziu, se schimbară vremile, plecai la București și
mă măritai, și când să mă întorc acasă cu trenul, văzui p'al
bătrân, Negrupunte, în gară:
-"Haidereți" la pogaci calzi ...ia cucoană un pogac...face
un bănuț!
Mă oprii...în spate ,doi ochi negrii, mari, de om în toată
firea...se uitau la bătrânul cu pogaci de vânzare, apoi trecu
pe lângă el.
Era Niță...al lu' Negrupunte !
Și mireasa plângea în urma mortului
Cald! Așa cald că atunci când călcam pe la prânz prin
țărâna uliței, simțeam până în suflet arsura picioarelor . Mer-
geam încet, cu maica, străbunica mea, mergeam “la mort”.
În satele din sudul țării, pe lângă Dunăre, mai cu seamă
în Bistrețul vacanțelor mele, așa spuneau oamenii când par-
ticipau la înmormântare…
- Săru’ mâna, Da’ Ană !
- Să trăiești, Floareo !
- Da’ un’ te duci?
- Ete, la mort …
… - Ionele maică/unde plecași mamă-leaaa?/ Ce făcuși
Cu două seri înainte, când stăteam la linie, sub dudul
mare, unde se adunau și mai bătrâni și mai tineri, auzii de
undeva, de departe, țipete și plânsete, voci multe . Femeile
se opriră din “taină” și întoarseră capetele :
- Ce-o mai fi, ghea? Dă un’ s-aude?
- Parcă din răscruci...
- S-or fi încăierat iar ai lu’ Gherasă!Fomeia asta îl bagă
în pâmânt pă omu-su’!Pă’ unde-o fi beut iar?
Dar plânsetele erau așa...parcă altfel...parcă de durere,
nu de scandal.
- Mă, zisea nea Tudor, ian tăceț’ ! Ăla de pe bicicletă ,
de vine, nu-i Valică ? Muri careva, e cu capu’ gol !
Ne întorserăm toți cu privirea spre răscruci.
- Bună sara , Valică ! Ia de stai o țâră, zise maica, cin’
muri, mă ?
Bărbatul dădu piciorul peste cadrul bicicletei și cu pălăria
într-o mână, pe coarne, se apropie încet :
- Ăl mare al lu’ Vasile, Da’ Ană ! Ăl de era la marinărie.
Ete acu’ veni Leana de la Poștă, că dădură ăia telegraf și cică
muri înecat. Căzu pe jos mumă-sa și nu poci să zîc ce-i acolo-
șa !
Omul vorbea rar, apăsat, dar cu o voce gâtuită. Mă uitai
cum bărbații își dădeau pe rând pălăriile jos de pe cap . Fe-
meile țipară scurt și începură să vorbească toate odată.
- Liliiii, fată lică, fată lică! ăl de avea acu’, în octomv-
rie nuntă!Ionel! Săracă Măria, n-apucă să fie și să „ia” să fie
soacră mare...
În seara aia, oamenii vorbiră despre mort :
- Na !Da’ ce cominte era! Ce flăcău frumos…Tinăăăr,
tinăr! Și acu se libera...avea nunta pusă cu Nuța lu Buzatu!
Și-și amintiră ei de când era copil, ce și cum făcea, ce și
cum vorbea. Fiecare spuse câte o întâmplare, de parcă toți
trăiau în aceeași bătătură cu mortul.
După două zile, pe la prânz, aduseră mortul acasă. Mă
52
Prozã
pregăteam să plec și eu cu maica, în răscruci.
- Maică, zise bunica mea, să n-o lași să vadă mortul,
m-auzi? Că s-o fi umflat și se sperie fata !
- Vorbiși ! Las’ că bag eu samă ce și cum! N-auzâși că-l
și îngroapă? Cică e sicriu’ „coperit”...
Maica își puse pe cap o basma neagra și luă două lumânări
de lângă lampă:
- Irina, du-te maică de culege nește gura leului, da’ să
fie cu soț, auzi ?
- Cum cu soț, maică? întrebai mirată
- Adică ia și tu „fo” șasă ori opt, că „alfel” trage mor-
tu’ după iel pă altu’ ...
Plecarăm. În răscruci , se strânsese lume multă- femei,
copii, bărbați. Și ce am văzut atunci, îmi rămase și azi ca
amintire...ca un lucru și ciudat și frumos, dar o frumusețe
dureroasă, cruntă!
Cât era ulița de lungă, la fiecare poartă, femeile puseseră
o cantă cu apă pe podeț și așteptau. Deodată, se auzi
claxonul unei mașini care venea încet, cu farurile aprinse.
Una câte una, femeile se închinau și aruncau apa din cantă
în fața mașinii. Și cum se apropia mașina, începură să plângă.
Aici, ăn sud, pe malul Dunării, la Bistreț, femeile jelesc mor-
tul într-un fel anume...îi fac poezii, își cântă printre țipete și
lacrimi durerea și chiar povestesc din viața celui dus...
aicișaaa?/ Că venea acu nunta/și plânge mireasa ta/ mă
lăsaaaași tu singureaaaaa!
Mama mortului , toată în negru, se bătea cu palmele
peste genunchi și în spatele ei, zării mirată, o fată frumoasă
îmbrăcată în mireasă, care plângea la rândul ei, lăsându-se
în jos, spre pîmânt. Un flăcău legat peste mijloc cu un ștergar
țesut în război, cu alb și roșu, ținea sus, cu mâinile un brad
împodobit cu hartie creponată, albă...dar îl ținea cu vârful
în jos..
- Maică, de ce-l ține așa? E brad cala nuntă!
- Păi de, maică, dacă plecă dănac de pe lume...așa să
țîne..să aibă umbră pe lumea ailaltă!
La pălărie, flăcăul, ca toți barbații de altfel, avea legată o
panglica albă. Un om cu o goarnă, sufla din timp în timp din
toți rărunchii. Atuncii văzui că erau muzicanții de pe la nunți,
dar acum cantau valsuri lente, cu ochii plecați și aveau toți
ștergare legate la instrumente.
O fetiță îmbracată în rochiță roz, cu funde mari, ținea
tabloul mortului. Flăcăul zâmbea în poză, îmbracat marinar.
O bucată neagra de pânză acoperea colțul tabloului și acolo
era prinsă floarea pe care o poartă de obicei, mirele la nunta
lui.
Eu, însă, rămăsei cu ochii la mireasă și începui să plâng,
cu lacrimile de copil, când fata se agăță cu mâinile de sicriul
închis, țipând :
- Neicî-al meu, neicăăăă...Ioneluș, ieși de-acolo!M-
auzi tu? Ieși că mă făcui mireasăăă...mireasăăă cum vroiai
tu...Neicăăă!
Și plângând și vorbind cu iubitul ei nenuntit, mireasa în-
cepu să meargă în urma mortului...
 sintagme literare Prozã

LAURA CĂTĂLINA îi fusese clar ca noi împreună eram

foarte expresive și m-a îmbrățișat
sau cel puțin așa spunea și n-a mai

DRAGOMIR
vrut să mor deși, ce visezi, în viața e
de-a-ndoaselea.
Cu toate că nimeni nu mă
invitase să plec, chiar înainte să
termin de făcut bagajele simțisem
Mereu mă gândeam că dacă va fi să mă văd cu tata va LAURA fi în un anumit interes al mamei ca decizia mea sa fie definitivă
și CĂTĂLINA
îmi dădusem DRAGOMIR
seama că dacă aș fi cunoscut-o n-aș mai fi
genul ăla de centru unde alcoolismul era vândut familiilor ca
o specie de aventură spirituală terminată prost, erau câteva continuat in casa noastră de când începuse să mă strige,
S-a născut în data de 8eu iulieprimisem
1976, la Buzău. două nume și mereu îmi imaginam că până
în zona în care noi locuiam și aș fi putut să termin 10-15
minute de stat cu el privindu-mi mâinile , liniile mișcate în la un punct asta îmi construise o personalitate anxioasă și
A publicat volumele:
locuri unde nu mai fuseseră, aș mai fi dat si impresia că mă contemplativă în același timp, și după nega că ar fi făcut-o și
„Una şi aceeaşi faţă a diferitului”, Editura Bookmasters, Bucureşti, 2015, poezie;
interesează, că sunt atentă în felul acela intim„Nunanit”,
în care nu Editura mergea mai devreme să se așeze în fața televizorului.
ti se Punctul pe Azi, Deva, 2016, poezie pentru copii în
duce privirea când simptomele bolilorcolaborare
mentalecucaută să te Mă gândisem c-o să-mi spună că va continua să fie mama
cunoscuta artista plastică din Braşov, Iulia Şchiopu;
convingă că au însemnat ceva in viața ta. mea și că dacă o sa încep să mă preocup sau să-mi fie frică
„Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate”, Editura Eurostampa,
Aveam vocația întâlnirilor eșuate, veneam
Dudeştii Noi, jud.din
Timiş,sat,2016,ea o să mă iubească din nou, în schimb mă lasă să îi iau
poezie, volum bilingvromân-spaniol.
probabil asta mă făcea și mai năpăstuită, umerii nu-mi telefonul si să-mi sun amicii și, până la urmă, asta era tot ce
stăteau niciodată bine și din pricina lor îmi dădeam
A publicat credea
seama CarteDiem, Editura
în antologiile: ea că e Vocativ,
dragoste. Bucureşti, 2015; Singur - 2015;
mult prea târziu că-mi cereau să vorbesc ASPRA – 2015; despreDameletata,
poeziei. Să fiu decisă era un lucru, să găsesc și forma adecvată
învățătorul meu mai făcea asta " a venit toamna,
A publicat vorbește-
în revistele: Sintagmeși literare;
oportunitățile
13 plus; Axis de-a
Mundi;pleca, până (revistă
Itaca; Antares și accentul
USR); cu care
mi cu cuvintele tale despre cum vine toamna" în New York
și aștepta
dublă apariţie reflexionam era ca o formă lipsită
. Magazin; Almanahul literar Sintagme literare 2015, 2016; Argeş; de abundența a liniștii,
Mozaic;
Și ei continuau acolo ca și cum decizia Feed-back;
mea, felul înBoema altceva.
care(dublu număr); Cenaclul de la Păltiniş.
Premii şi
aș fi putut pierde interesul pentru părintele meu, nu ardistincţii: Premiul
fi pentru Dacă aș al
poezie fi Editurii
avut cuMinela;
cine vorbi
Meritoriecu clasificare
siguranță în că m-aș fi
fost decât triviale oportunități ale unuiacadrul
ce Concursului
nu se știe salvaTraian T. Coşovei; Participare la concursul „Distincţiile Revisteipoate sta un
îngrijorat, îmi doream și mă întrebam : cât timp
si toată comunitatea lor, își spuneau așa Itacapentru
– poezie”, Dublin, 2015,individ
că bolnavii cu volumul îngrijorat
„Una şiînainte
aceeaşisă se asinucidă
faţă sau Editura
diferitului”, să omoare.
Bookmasters, Bucureşti,
au nevoie să știe că se pot întoarce acasă cândva , ar fi fost 2015; Mama
Premiul spunea
Concursului că genul
Naţional ăsta
pentru celde
mai preparative
bun volum țin și de
de debut în poezie,
foarte aproape de-a cunoaște cum e sa mori și devenise prin intitulat cultura
„Poezia - unuia,
oglindă a ea mereu
sufletului”, explica
Dudeştii în forma
Noi, jud aceea
Timiş, din care puțini
iunie
asta cerc și atotcunoscătoare. 2016, cu publicare de volum; Finalistă înțelegeau dar
la Premiile care nu-ți
Naţionale lasă niciun
„Mircea dubiu
Ivănescu”, că inteligența ei
Sibiu,
Să stau la Centru nu era mare lucru. august 2016. rămânea inaccesibilă.
Membra a ASOCIACIÓN DE ESCRITORES
Priveam cum așteptau toți, niciodată coada nu era foarte Îmi lua toată duminica,
Y ARTISTAS la o anumita
RUMANOS vârstă nu te gândești
de Espana.

mare pentru că nimeni nu voia sa fie văzut acolo, nu era ca la că nu se pleacă de acasă duminica, să îmi dau seama ca
maternitate unde lumea își face timp și dacă e să-ți dorești, aveam tot timpul doar pentru mine.
la o adică, poți spune tuturor dacă vrei fată sau băiat . Planurile mele nu includeau grupuri de oameni, chiar
Îmi aminteam cum îmi fusese util să merg cu clasa la dacă ei ajungeau în dreptul meu, înălțimea , câteodată,
muzeu și cum, era și profa cu noi, mă gândeam la mamele figurile.
1
fără de care nimeni nu s-ar fi înscris la genul ăla de excursie Îmi dădeam seama că, departe de-a fi forma cea mai
oficială. adecvată , lumina le lasă fețele în urmă și nu intra in planurile
Fusese frumos, în felul ăla în care se emoționează o nici unuia sa ceara odihna de care era nevoie.
femeie și își dă seama târziu că nu a privit și doar preocuparea Singurul lucru vesel pe care îl au orașele mari e că
vulnerabilă cu care ascundea de mulțimi, devastarea laudelor muzeele, gările , w.c.-urile, când trebuie să se închidă se
străine, îi promiseseră necesitatea unui bărbat care să știe să închid pentru puține ore.
facă față și cu care să vrea să se întoarcă acasă. Așa oamenii pot vizita din nou, calatori din nou, pot avea
Pe mama o vedeam mereu când mi se terminau intestine funcționale. Mulți au așa de muncă.
călătoriile, câteodată o luam în brațe, câteodată doar căutam În orașele mari poți lua lucruri de la locul lor, și într-un
un loc unde să dorm și ea continua ocupată cu lucrurile din gest de mărinimie a neatenției colective, să nu ți se ceară să
jur, coincidențe ale unei vieți spirituale după care jinduise. le dai înapoi.
Mamei nu i se mai întâmpla nimic chiar dacă lunile si Pentru o clipă îmi păru că toată lumea vine spre mine,
anii arătau că trăiește și tipul ăsta de tranziție cu care nu că se vor așeza, cuvintele și gesturile lor asta dădeau de
știa ce sa facă mă întorcea, pe ușa camerei mele găsisem o înțeles și mă gândeam că discuțiile care durează evident că
cruce desenată, mama mereu a desenat prost si efortul mă au nevoie ca oamenii să stea jos pentru că oricât încerci să
speria, iar ea îmi spusese că exprimase doar ce simțise într- explici ele se termină rău.
un anumit moment și că pe urma se pusese să doarmă și De undeva de unde poți vedea bine unul poate dormi.

53
 sintagme literare
Virtuțile încep, ca și înmormântările, cu ceva de care te
despărți. Nimeni nu i-ar fi pus obiecții mamei să fi vrut sa
fie înfuriată. Ar fi avut propria-i istorie de povestit, fusesem
numai noi, putea atinge ordinea și semnificația. Societatea,
căsătoria ei devreme, până și despre tata, câți fuseseră
martori ai tatei, ar fi obținut niște cuvinte de culpă și după
atâta agitație ar fi iluminat sufrageria, vecinii ar fi mâncat
fructe cum fac de multe ori vara iar eu, cineva mi-ar fi
povestit până la urma, aș fi simțit o dorință fricoasă de-a fi
salvată .
Plecasem, pentru un moment oscilarea mea se făcuse
între Dumnezeu și deficitul de atenție, aproape ca n-am
interes să discut despre asta mai ales ca oamenii analizează ,
internetul are multe de oferit spunea cineva.
Dumnezeu îi iubește pe cei săraci cu duhul, aș fi putut fi
popa sau militar de carieră , desigur dacă aș fi fost bărbat,
desigur dacă ar fi fost război.
Niciodată nu fusesem atenta la viată celorlalți,
argumentul logic era ca in ciuda atâtor lucruri trăite aveam
doar 17 ani si sa fi trebuit sa reflexionez in felul acela in care
sunt instruiți universitarii, sistematic, m-ar fi pus in situația
de-a avea control asupra mediului si poate chiar sa port
discuții interminabile despre postura de observator ca parte
a rezultatelor predictibile si asta ar fi însemnat sa adopt o
poziție si eu numai sa fiu vulnerabila nu aveam chef.
Ajunsesem la 6 ani, mă aduseseră din casa bunicilor ca sa
stau cu ei si, mai ales, sa nu pierd un curs, capabila sa aleg
intre mama si tata. Pe ea o priveam, la el eram atenta doar
când se sprijinea suficient cat sa nu-si compromită loviturile.
In ciuda durerii, îi admiram pentru posturile comode,
pentru cum își distanta palmele ca sa nu obosească si abia
atunci îmi doream sa ajung ca el.
Îmi era frica ca nu voi ști sa o fac si c-o sa mă limitez,
aici pun doar cuvintele bunicii, sa fiu o persoana de totala
încredere.
Sunt mame care iubesc mai mult dar, cum nu le puteam
pune una lângă alta, despre a mea credeam ca era tot de ce
aveam nevoie.
Nu știa sa plângă bine dar știa ce sa facă cu cei din specia
ei. Si oricum, dragostea nu trebuie sa duca undeva anume.
Copiii si îndrăgostiții, când se opresc sa tragă aer, miros
atât de frumos.
Avertismentele fuseseră mult timp forma necondiționata
prin care familia mamei își arata intențiile de-a rămâne in
contact cu noi, sugestii limitate la a ne face sa fim de acord
ca in casa noastră se întâmplau lucruri ce se recunosc cu
dificultate.
Mama cădea in păcatul copiilor care-si vor asigurata
iubirea, probabil ca daca ar fi înțeles de la început ca unul
se poate si odihni din a fi merituos, cenzura începe de la
gusturile celorlalți, emoțiile nu ar mai fi abuzat de ea.
In ciuda constantei, succesul era singurul căruia ii acorda
atenție, căsnicia fusese lăsata sa aparțină doar lumii si lui
Dumnezeu, ei nu puteau fi niciodată întâlniți mai încolo de
grijile zilei.
54
Prozã
Înțelesul vieții venise cu o idee greșita, se realizaseră,
nimeni nu iubise, fusese ca un semn ca amândoi erau
sănătoși, își terminaseră studiile si aveau nevoie de admirație.
In timp ce aștept mă întreb cum ar fi fost sa par o fiica pe
care chiar au vrut-o.
Mi se întâmpla sa fiu inofensiva câteodată si chiar
sincera, probabil ca as fi greșit si m-ar fi luat cine știe ce viciu
pe perioada zilei si cine știe ce viciu noaptea, mereu m-au
deranjat neliniștile pe care mi le-a adus inteligenta, mama
spunea " te iubesc dar mă superi mereu" si când îmi zicea
asta as fi preferat sa mă fi dat unor oameni care vând mult
si cumpăra mult si ea sa fi fost mulțumita ca a făcut treaba
ca lumea.
Privirea bărbatului nu părea sa distingă intre capriciu si
satisfacție sexuala, ar fi fost obligat sa mă duca destul de
departe si chiar sa-mi restabilească o anumita libertate.
Așteptările creează încredere, in fata mea se vedea ceea ce
se putea descrie ca mâncare si băutură la troc, necesitățile
ne scutiseră de căutări.
Admiram cum pentru prima data sănătatea mea
impresiona un bărbat tânăr, sănătatea si faptul ca îmi
luasem lucruri de acasă, nimic nu se pune in serviciul sexului
ocazional așa cum o face o femeie care nu refuza si mai e si
curata.
Nesigura ca voi avea hrana pusesem toata silința, cu cat li
auzeam mai puțin cu atât panica mea știa ca nu ne vom mai
recunoaște după, nu semăna deloc tatei.
E posibil sa fi ajuns sa vorbesc despre sex ca despre
propria mea reușita, femei si bărbați au scris Evanghelii, eu
m-as bucura sa povestesc esențialul despre bolile venerice,
daca nu o sa aud de Dumnezeu nu o sa pot înfrunta sexul,
bărbatului cu care mă culc ii explic cârti pe care nu le-a
citit, gesturile făcute din convingere nu mă lasă sa plâng&
gratitudinea orgasmului nu mă lasă sa plâng, seamănă tatei,
o sa locuiesc cu el si in casa lui.
Pe Dumnezeu l-am schimbat de loc ca sa pot simți foamea,
mă umple de bucurie sa anunț paternitatea binevoitoare,
doi.
Nu aveam siguranța ca mama si tata nu cheltuiseră
bani ca sa rămân singurul lor copil, pentru un moment
posibilitatea de-a face lucrurile fără sa trebuiască sa-mi
verific sentimentele in forme colerice, îmi reamintea ziua
excesului de mâncare, fariseismul cu care mă bucuram sa
rămân in casa, aproape un minut vorbind de viată mea
interioara fără sa simt ca trebuie sa plec sa caut ajutor.
Eram cea mai mare, plecasem după ce apucaseră sa mă
boteze, urmau sa mi se mai întâmple lucruri.
Chiar înainte de muncă vorbisem cu Matteo că locuințele
din oraș erau pe locul trei între cele mai scumpe din zona și
asta ne dăduse forța și motivația statutului, o altă femeie ar
fi anticipat implicarea și s-ar fi pierdut în reacții imediate, ar
fi mers de la o mișcare la alta suplicând afecțiunea celui venit
să reclame banii pentru sex.
Vârsta mea încă era departe de cea a singurilor oameni
tineri care așa și muriseră si eu îi știam . Asta mă inspiră ca,
 sintagme literare
ajunsă la ora compasiunii, să nu am nici idee ca aș fi putut să
o cer la schimb, mi-ar fi trebuit autoritate să mă pun în locul
femeilor-prostituate și eu, cum încă nu pierdusem totul,
primeam sexul cu gesturi de iertare și exprimând susținerea
bărbatului care mă dădea așa cum altele făceau din îngrijitul
consortului o vocație pe viață.
Matteo era inspirat cerând explicații, din câte lucruri
puteau să îi placă la mine se oprise la faptul că, așteptând
la schimb, nu structuram petiția ci consideram ca ea va veni
odată cu afecțiunea.
" Nu sunt prietenul tău, cum nici cei din casa ta nu erau
oameni buni" , rochia sub care crescusem îi stârnea râcă, "
am putea avea însă copii. "
În realitate, Matteo nu făcea aceleași lucruri acasă ca
atunci când umbla după considerația unuia si altuia.
Fără să mă iubească sau să mă admire, sentimente pentru
care ar fi trebuit să rămână ceva mai mult prin preajmă,
găsise felul de-a mă ține, victima și protagonistă.
Dorința de-a mă lăsa însărcinată era felul său de-a mă
asigura că n-o să-mi refuze un loc unde sa fiu alimentata,
lucru care indica cumva o recunoaștere a valorilor, în familie
și, până mai încolo, în comunitate.
" Să interesezi, să produci, să nu mori! " , incapabil să
impună memoriei o altă formă de-a fi ascultat, Matteo mă
lovea ca să se poată auzi.
Imaginația îi permitea să creadă că, orice ar fi făcut,
cerințele lui mereu vor rămâne cu mine, vor sta chiar și când
el n-o să le mai spună și în ziua în care voi începe să le spun
eu viața mi se va transforma în condiție.
În lipsa vocației singura forma sa fac sex bine era să
practic constant, intelectului i se puteau cere lucruri a
căror îndeplinire, în alte condiții, m-ar fi făcut să îmi doresc
moartea.
Și eu nu puteam să aștept până să mor, oricât de ofensiv
ar suna, să-mi recapăt dreptul la corp.
Înțelegerea nu mă provoca deși lipsită de precizie înceta
să mai fie semnificativă și contextuală.
Abandonul casei alor mei lăsase a mai fi altceva decât
o întâmplare fizică, o preferință simțită cu rapiditate,
respingere mai înaintea revoltei și împărțire de bunuri din
care eu nu rămăsesem cu nimic.
Plecasem o dată și încă o dată demonstrând că sunt
fată bună cu care toți vor să fie prieteni, doar pe Matteo îl
făcusem pentru mine însămi.
Orașul surprindea cu ușurința cu care răspundea
apogeului, convins ca nimic nu e mai sigur prestigiului ca o
identificare rapida a viciilor.
Obiceiurile vizuale ale fetelor, acum ca deja trecuse mai
bine de un an de când întrebările nu îmi mai făceau rău,
apărau o strategie a prostituatelor care lasă tot la o parte ca
sa-si asigure clienții.
Frica de-a nu fi luate in considerare le urmarea arătând o
fragilitate pe care nici singurătatea, nici capcanele abuzului
nu reușeau sa le dezvăluie.
Prozã
Toate aveau sau cunoscuseră, părinți& bărbați care-ar fi
înlocuit cu numere amorul inexistent. Unele, copii cu care
mai vorbeau la telefon si cu care se arătau bine intenționate
si, niciodată, sincere.
Răspunsurile se limitau la indicii ca se vor întoarce,
semne ca răzbunările si resentimentele aparțin sinelui așa
cum educația nu va reuși niciodată.
Matteo, sub al cărui ochi stâng se prinsese o cicatrice
aproape atârnată, valora locurile unde oamenii sunt tunși
zero, pușcăriile și spitalele bolnavilor de cancer, locuri unde
nu mai ești sigur de nimic, consecințele ajungând la minte
înainte chiar ca trupul să-și piardă încrederea. Se uita la
Sabina, prevăzător îi spunea Ina, incapabil să asculte nume
lungi și îi dădea impresia că era mai bine ca celelalte fete și
asta îl făcea să simtă panică. Nu transforma necesitățile în
motivații, când îi dădea partea înceta să mai existe pentru ea,
împărțea banii între propriile interese, tot ce nu putea mânca
arunca, lucru imposibil de imaginat într-un loc unde totul se
putea schimba în favoarea acceptării. Matteo se surprindea
căutând ceva în comun cu ea, dezlegarea unei reacții
spontane care să-i facă posibilă înțelegerea. Ina desconsidera
opțiunea de a fi împreuna, făceau sex asemenea zilierilor
punându-se în drumul lui cu voința cui vede cu claritate ce
fel de moarte i se cuvine. Matteo nu-i merita fiii și se simțea
pierdut tocmai pentru asta. Femeia nu se păzea de ce făceau
sau ziceau cele cu care lucra, ar fi însemnat să caute de ce în
unele avea încredere și existența celorlalte o justifica doar.
Libertatea care o făcea să își vină în sine era să nu rămână
emoționată gândind dacă fusese iubită, indivizii fac asta și
deodată simt nevoia să aibă în jur semeni și viața să aibă
sens, exact ce nu poți face fiind, cuvintele cred că apar și în
dicționare, curvă. Ar fi putut să se roage, știa de un Dumnezeu
cu care un timp avusese o promițătoare, chiar dacă de la
depărtare, prietenie. Înțelegerile vin însă cu o insistență care
forțează intimitatea și lăsă totul baltă chiar dacă nu nega
că ar fi trebuit să o facă mai câte puțin, in eventualitatea
tentației de-a se întoarce. Cu toate astea fu capabilă să nu-l
nege chiar dacă nici relația cu el, așa cum nici altele, nu-i
dăduse demnitatea după care s-ar fi putut schimba. " Și
văzuse Dumnezeu că era bine" , își pregătea în absența lui
Matteo, nu se îndoia că nu-l va convinge, " Dumnezeu a creat
bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Lui" , Matteo
nu știa asta, voia să fie bine primit și niciun Dumnezeu nu
putea schimba pregătirile. Ideea că ar fi putut avea un loc
unde să poată fi singură continua încurajând-o, identității
ei i-ar fi făcut bine lipsa descendenților, asta că rezulta
aproape imposibil să naști și să nu trebuiască să mergi unde
sunt școli, magazine, cimitir. Da, sunt și copii care dintr-o
dată nu mai plâng și asta se întâmplă in fața mamelor lor,
de aici și frica că ai putea fi mereu pus să alegi când ei nu
se mai aud, chestiunile de viață și de moarte vin, de asta
fiii trebuise numiți constant cu același nume, experiența îmi
spune că e singurul fel de caritate care există. Voința făcea
ca iertarea să îi ajungă amestecată cu dialoguri imaginare ai
căror interlocutori își lăsaseră deja răspunsurile și plecaseră.
55
 sintagme literare
Avea ceva interes felul în care considera sigure explicațiile pe
care și le dădea, oricărei preocupări îi corespunde un trecut,
printre primele lucruri pe care le poate face un om vinovat
e să numească ambiguu sau să-și găsească discipoli. Își
cerea să fie disciplinată ca singura formă de-a mai crede că
s-ar putea vreodată reîntoarce normală, demonstra că încă
continua să fie un copil, primea pedepse de care se asigura
că n-are nicio vină, femeie fiind nu ajunsese să fie.
Rareori Matteo o întreba ce vede, epuizarea de după
sex și-o arăta mâncând sau bând apă, ajungea lângă ea cu
scalpul proaspăt ras, știa că nu trăise ca prizonier al nimănui,
ar fi fost imposibil să vrea să-i arate pielea încă umedă după
care să o lase cu tot ce avea, cu bărbații de ici și de colo și
c-un uter ce.nu fusese de nouă luni. Se gândea la el obosit,
se gândea cum ar fi să-l aducă mort, genul de consolare
rapidă și, până la un punct, chiar romantică dacă era să se
contemple scena, moartea unui tânăr întoarce lumea cu
fața la Dumnezeu, deși nu sunt scrise predici, un pește tânăr
mort e o reconciliere. În forma asta chiar îl iubea.
Banii lui Matteo sponsorizau o viață de lucruri și-o
popularitate care-l situa cât ceilalți să nu ia decizii proprii
în preajmă, intuiția era fericirea care îl împiedicase să
piardă chestii care chiar l-ar fi durut, se asigurase să îi fie
cunoscute răzbunările și nu acea parte de viață care doar lui
îi era imposibil să o ignore. Pe stradă Inei îi venea ușor să-l
disprețuiască, duseseră existențe care nu se apropiau decât
în ultimul an, ceva asemănător felului în care se strânsese
cu vecinii ca să se asigure că declarațiile lor îl vor face pe
taică-su să rămână pentru totdeauna instituționalizat. Ce nu
înțelegea era trebuința lui de-a sta în casă măcar câteva ore,
când asta se întâmpla comanda și îi cumpăra lucruri pe care
și le putea ține. Din felul în care îl trata se descria o femeie
tristă, cu familie și părinți. Uneori iubim doar pentru că nu
e nimic să se interpună. Transformase femeia care îi era
prostituată într-o iubire în care se implica cu o privire clară
care îi permitea să nu se lase prins de caracterul neplăcut al
lucrului care o înconjura. Situa pe toți acei bărbați recenți
într-o biografie unde fuseseră obligați să ia decizii care
includeau împărțirea și alegerea favorurilor. Situația, de
administrator a ceea ce era al ei și al lui, îl rezuma ca martor
al vieții ce i se întâmpla Inei, prima oară când o văzuse
practicând sexul se învățase să privească doar marginile
chiar dacă cunoștea bine cine era cel cu care se culca așa
cum știa și rezultatul. Căutase întotdeauna un adevăr, firea
sa calculată îi spunea că oamenii care reușesc trebuie să știe
cui să nu se asemene, nu poți fi arogant decât cu valorile pe
care deja le cunoști. " Femeile fac doar lucruri adecvate" ,
o văzuse pe maică-sa întotdeauna îndeplinind furii departe
de casă, dându-și acceptul din frica de-a nu deziluziona
prea curând și, cu cât se gândea mai bine, își dădea seama
că nu o deranja să muncească în toate zilele sau că oricum
era din chestiile care cel mai puțin o interesau. " Nu toate
femeile știu să facă ceea ce o curvă bună, chiar și departe de
peștele ei, da. " "Ăsta-i cazul meu" , știa din memorie ce se
simte când părinții din jur, uneori chiar ai tăi, te consideră fiu
56
Prozã
exemplar, curajul replicii imorale o făcu să zâmbească, " sunt
curva exemplară a lui Matteo" , popii pe care îi mai întâlnise
și ea de-a lungul timpului, popii și profesorii, fuseseră și din
ăștia câțiva, evident ar fi considerat-o o pierdută. Diferența
între ea și cele care continuau în casele lor era doar că
prostituția pe care o practica era făcută într-o formă vizibilă.
Știa suficiente rugăciuni și se gândea să se roage cât să se
vadă. Era pentru a doua oară când zâmbea. După atâta
timp își dădu seama că doar păcatul o făcuse să primească
ceea ce i se cuvenea, împrejur nu mai erau oameni care
să-i spună ce se întâmplă, spontaneitatea e singura care
neavând suspiciuni te lasă să participi la fapte și asta se
primește cu alinarea cui află că și-a recuperat sănătatea. Nu-
și amintea o singurătate asemănătoare, înainte doar pățea
ca oameni pe care se bucura să îi vadă dintr-odată să o lase
fără să mai știe nimic despre ei și ea să-și convingă mânia
cel mult dormind cu lumina aprinsă sau spărgând lucruri
care ii aparțineau maică-sie, asta ca respingerea să coexiste
celorlalte resentimente. Dacă ceva urase la poveștile cu zâne
era finalul unde se ierta totul, generozitatea ușuratica care
încheia aventurile în nunți și botezuri. Așa cum i se păruse
că pe cât de elogiabil era Isus toată chestia asta de așezare
la masă cu unul și cu altul, oricât de dezinteresați i-ar fi
putut părea, îl împinsese la epuizare fizică. Cine nu a fost
îndrăgostit nu știe cum e să stai pregătit de orice nebunie,
să-ți miroasă rochiile reconciliant a circumstanță ieftină și a
topografie colectivizata.
Anumite miracole de care încă iți e rușine trebuise
respectate cu efort și determinare.
Femeii îi era la îndemână să nu-i tremure vocea, luase
în serios să trimită târziu după popa, patul era bine făcut
pe Dumnezeu îl iubise, în defavoarea opiniei generale nu ai
de ce să închizi ochii și să mergi încet pentru a avea amintiri
fericite.
Încrederea cu care bolise și își amintea, lăstar orb.
liniștea când i se făcea greață, erau ca se hotărâse (pentru că
despre hotărâre e vorba) să îi fie frică de sine ca și cum de un
dușman ar fi despărțit-o puține ore.
Deciziile, nici cele apreciate nici defavorizatele, nu separă
intre bine și rău, binele e aici& răul e aici, dispuse să se
situeze și noi să ne punem să facem, felul în care alegem
să depindem lasă reacțiile la mâna interpretărilor. Până la
Matteo nimeni nu se întorsese după ea, nici măcar nu avusese
frați, ai ei nu îi lăsaseră decât posibilitatea de-a controla cum
poate primi și arăta că e o victimă, suspiciunile nu evaluau,
găsind păcatele obligau confesiunea. Era în punctul ăla când
i se făcea frică, bărbatul nu avea nevoie de nicio patologie a
deținătorilor de patrimoniu ca să se arate bucuros că o are
și nici să se distanțeze punând rușinea să-i împiedice stima
de sine. Nu cunoscuse suficient ca să poată face comparații
și asta o împingea să extindă asupra dragostei ce credea că
e puterea unui om care nu se plângea niciodată. Să nu fi fost
Matteo nu și-ar fi dat seama că se poate ierta, convingerea
pasivă i-ar fi dat tot ceea ce ar fi avut nevoie. Era destul
de importanta pentru cineva cât să poată percepe invidia,
 sintagme literare
nu merita viața celorlalți și asta o făcea să vorbească cu
bunătate despre propria-i existența.
În multe aspecte prostituția rămăsese singura formă de
amabilitate asupra căreia se putea pronunța știind ce spune,
frica face același lucru ca și distanța, oamenii nu mai scriu
scrisori, cine să aibă suspiciuni când primește o scrisoare
amabilă, nici nu-ți vine să te mai desparți de ea, pe maică-
sa ar fi vrut să o vadă citind fără ca nimeni să mai treacă
pe lângă ea. Din câte lucruri făceau referință la curve i-ar
fi descris, asta și reduce decadența când treci pe lângă ele,
fie singur fie în grupuri, de ce nimeni nu se așază, e un gest
liniștit să iți fie milă și în câteva minute să pleci, asta chiar
e o chestie realmente specifică și semnificativă și maică-sa
arătase întotdeauna interes pentru cei cu probleme la locul
de muncă. Simți nevoia să o vadă cea de acasă mai mult
decât o dată.
Rareori includea amintiri cu cei despre care știa că pot
aștepta, fusese crescută fără să știe în tot momentul ce i se
întâmplă și poate de asta recompensa pe cei care îi dăduseră
cea mai puțină atenție, punctuațiile sunt dintre lucrurile cele
mai ușor de făcut și așa se și gândise să îi reunească în cele
din urmă. Orele dimineții îi permiteau să primească atât cât
cerea, inocenta de după somn îi făcea pe toți să se bucure
că o pot vedea muncind fără supraveghere, tații au genul
ăsta de problemă emoțională între ceea ce fac puțin și ceea
ce fac mult, după care se gândesc că majoritatea timpului o
petrec acasă ceea ce înseamnă că oricum se comportă bine.
În același fel își dau seama de multe lucruri și își și răspund.
Inițiativa lui Matteo decidea pentru amândoi, uneori e de
preferat ca sentimentele să te asigure doar, iubirea te face să
îți vină în cap cum ajung să se atingă mâini și guri și alte feluri
în care nu poți să uiți, el doar se prezenta lângă pântecul
ei și se unea cu fața deși știa că milostivirea femeii oricum
nu-l putea face fruct. De câte ori venea să li nască își ținea
picioarele goale, asta lăsa calm zgomotul, îl susținea doar
căldura și aia înclinată ca o bucurie care doar te acceptă,
restul bărbaților nu știau că Ina n-o să se mai întoarcă, urmau
să se strângă de mai multe ori, câteodată toți& uneori făcând
schimburi, asta incluzându-i și pe cei care o iubeau deja, e de
ajuns să te uiți la mâinile femeilor ca să știi că nu fac aceleași
lucruri. Îl lăsase să depindă de ea, mângâielile curățau casa.
Nimic nu o prevenise că va începe să aibă încredere în el
exact cum era. Nu adusese a bun, cum ar fi putut disprețui
atâta timp pe cineva care merita, virtutea lui fusese că deși
îi vorbise de locuri și oameni continuase capabil doar pentru
el, niciodată nu trebuie să lași pe altul să meargă primul la
Dumnezeu și așa să-ți acoperi lipsa curajului, ca să nu pierzi
timp pe Dumnezeu nu ai de ce să îl cauți în casa oamenilor,
când știa ce era înăuntrul celorlalți corpul lui își dădea
imediat seama ignorând orice formă de competiție.
Avusese și Ina lucruri de care fusese sigura, întâmplări
despre ea și încă câteva vieți alăturate. Pentru un copil pe
care nimeni nu-l iubise, Matteo o iubea mult.
Întoarcerea lor nu se potrivea niciunei descrieri chiar
dacă, dând proprietăți extinse faptelor, mai mult de unul
Prozã
aștepta explicații în favoarea gestului împăciuitor. Inaugura
o stare de mulțumire care-o neliniștea, maică-sa dădea
semne că începuse din nou să-și cumpere haine care să-i
țină mulțumit prestigiul, taică-su continua în locul ăla în care
puțin îl interesa dacă are o fiică sau nu, evidența imediată era
mult peste ceea ce era obișnuită. Împăcarea, de atâtea ori
pierdută, explica de ce era nevoie să fie de față amândouă,
Matei era un al treilea care se bucura de departe, cu discreția
cui nu e obișnuit să trăiască fericirea așezat. Fusese nevoie
să se întoarcă ca să aibă o mamă, îi părea ciudat să nu aibă
nevoie să vorbească despre injustițiile de care se ascunsese,
era dispusă să o arate și celorlalți, oamenii mereu au poftă să
le vorbești despre situații dezordonate, asta îi face să creadă
că au o viață așa cum nu a ajuns peste tot, problemele
celorlalți stimulând o speranță pe care altfel puțin se poate
conta. Ce se întâmplase după fericire soluționase problema
de ce Ina călătorise mult și mai ales de ce, deși stătuse în
puține locuri, cunoscuse atât de multă lume, familia se
întrebase ce ar fi făcut ei, cum s-ar mai fi așezat la masă știind
ce văzuse ruda și atunci se hotărâseră să vorbească foarte
rar despre toate acelea sau să povestească cum alții, pentru
că toți aveau prieteni și întâmplări pe care nu le păstraseră
pentru ei și sfinți, aleseseră să le meargă bine ridiculizând
posibila stimulare a corectitudinii. Iertarea se întorsese câtă
să poată fi văzută, indiciile manifestându-se cu disciplina
fertilă a cui se convinsese că fricile decid doar pentru cei
care le iau să nu mai fie la îndemână, un declin ascuns îl
absentează pe Dumnezeu și ce e mai plictisitor decât să te
duci spre ispășire tu singur timp în care în lume să fie doi-trei
Dumnezei sau chiar mai mulți și să nu-i aleagă nimeni să-și
lase tronul, când se gândea la lucrurile astea avea o viziune
realistă despre rolul divinității în toate și asta îi permitea să
pară autentică în derularea oricărei suferințe. Ca să nu mai
poată fi iar făcute distincții, Ina nu numai că stătea în casa
mamei sale dar și rămânea neseparata ăsteia, așa cum fac
toți fii care, odată plecați, se întorc.
Stările concrete, cum era Matteo ( de pildă) , erau
singurele care o mai aduceau în fața celorlalți.
Se întorsese să fie mai mult decât cea pe care să o cheme
la masă, se manifesta pronunțând cuvinte care existau și,
cu toate astea, actele gloriei divine excludeau să zici pula
chiar având motive și timp, pe ea o înțelesese cu statul
maică-sa și acum îi venise rândul să o țină, urcând spiritul de
întrajutorare până la nivelul de a-și vindeca una alteia rănile
și încă mai erau câteva lucruri.
Se întorsese să fie mai mult decât cea pe care să o cheme
la masă, se manifesta pronunțând cuvinte care existau și,
cu toate astea, actele gloriei divine excludeau să zici pula
chiar având motive și timp, pe ea o înțelesese cu statul
maică-sa și acum îi venise rândul să o țină, urcând spiritul de
întrajutorare până la nivelul de a-și vindeca una alteia rănile
și încă mai erau câteva lucruri.
57
 sintagme literare
NICOLAE
SÂRBU
Un arbore plîngea frumos
Mathyas se scutură din nou de frig, trăgîndu-şi înciudat
lîngă trup haina, căci o simţea parcă mai subţire decît era
ea în realitate. Din senin se porni să bată un vînt ascuţit ca
o lamă, pătrunzător, apoi puterea lui crescu, şi prin pădure
se auzea doar un vîjîit aspru, căruia nu-i prea bine să-i stai
în cale. Trecuseră şaptesprezece ani de când a ajuns aici,
de cînd convoiul oprise pe un tăpşan cu iarbă moale. A
învăţat limba, a cunoscut oamenii, obiceiurile. Nu o dată l-au
chemat la parastase, ori la nunţi, iar a doua zi, în zori, cînd
scoteau mireasa la fîntînă, chiuia şi juca mai ceva decît un
localnic. Trecuseră şaptesprezece ani, dar tot nu se obişnuise
cu vremea, cu vînturile schimbătoare, luîndu-te prin
surprindere, cu zăpezile ce izolau localitatea lor cîteva luni
pe an. Aşteptau primăvara ca pe o eliberare a eului încătuşat
în nămeţi şi geruri. Zăpezile se topiseră de cîteva zile şi
martie se anunţa o lună mai bună de lucru pentru stînjenarii
şi cărbunarii Steierdorfului. Prea frig, totuşi, pentru vremea
asta, gîndi. Numai vîntul care vine de la Dunăre-i de vină.
Dinspre Dealul Frumos răzbătea pînă la el, ca un vaer
amplificat de şuierul vîntului, zgomotul joagărului de la
Iudina. De cînd l-au pornit, să tot fie vreo zece ani de atunci,
nu mai putea să asculte în tihnă apa Minişului. Acum, dacă
vrea să-i audă şopotul de spumă, se duce noaptea, cu
ceilalţi la păstrăvi. Îl învăţaseră păcurarii de la Gîrlişte cum
să-i prindă pe-ntuneric, cu lămpaşul şi cu furculiţa. Mergeau
mai mulţi, să nu-i atace vreo fiară. El se ducea doar aşa, să
fie la număr şi să asculte apa, ca o muzică străbătînd, pînă
departe, întunericul. Drept e că, de cînd au montat joagărul
de la Iudina, treburile mergeau, pentru colonie, mult mai
bine. Dar nu la asta îi era gîndul acum. Ştia că, pe măsură ce
se afunda în pădurea de anini, pe Valea Aninei, o să piardă
murmurul din auz şi va fi numai cu ale lui, aşa cum e în fiecare
zi, ducîndu-se către locurile unde arde el cărbunii de lemn.
Pleca dimineaţa, cu toporul, unealtă şi de lucru şi de apărare,
cu coşul de crumpi ori fasole şi legume pe care şi le fierbea
acolo, în pădure.
Căută cu privirea, undeva în dreapta, la vreo cinci paşi
de potecă, copacul lui, al lui Mathyas Hammer. Nu era nimic
deosebit de ceilalţi. Tot aşa, drept, frumos, dar parcă mai
mic. Aici se obişnuise să se oprească de fiecare dată, pentru
58
Prozã
a-şi trage sufletul şi a-şi lăsa gîndurile să zburde libere, în voia
lor. Cum văzuse el, în ziua aceea, două căprioare strecurîndu-
se iute, ca o părere, în frunziş ! De atunci era şi aşa a rămas
: bradul lui. Şi ca să nu mai fie nici o îndoială, a scrijelat, în
ziua următoare, la vreun metru de rădăcină : M.H. – 1774.
Atunci i s-a părut lui că arborele plînge frumos, ca un copil,
sau ca ceva fără nume, în pieptul său de flăcău. Şi tot atunci a
hotărît să vină mereu la umbra bradului, nu a aninului, din a
cărui coajă femeile făceau culori, pentru a mai sta de vorbă.
Îi spuse lui odată baciul Gheorghe, păcurarul din Gîrlişte, că
bradul are suflet de om, că-ţi înţelege păsul.
„De-aia e tot verde, că el este chiar tinereţea omului”.
Venise şi el din Austria copilăriei, cu O Tanenbaum, cîntat în
jurul pomului de iarnă, împodobit cu panglici şi cu tot felul
de dulciuri. Dar cînd i-a spus baciul că la el în sat, de fiecare
dată cînd moare un tînăr, se coboară de pe munte un brad,
cînd i-a cîntat din fluier şi din gură Cîntecul bradului, a simţit o
furnicătură pe şira spinării. Venea, se aşeza la rădăcină, direct
pe iarbă, îşi privea mai întîi numele scris în coajă, ca pentru a
se convinge că nu a greşit locul, că e într-adevăr la rădăcina
bradului său, apoi se uita la vîrful pierzîndu-se în cer. „Parcă a
mai crescut de-atunci. Era doar un pui de brad.” Scormonea în
jur după pămînt gras, din acela de-i ducea nevestei să pună la
muşcate. Îl punea la rădăcină, turna şi cîteva cîrcege de apă,
aduse dintr-un izvor găsit mai încolo. Apoi acoperea totul cu
muşchi, răsuflînd uşurat. Ştia el că bradul nu are nevoie de
aşa ceva, ca prunii de-i sădeau prin grădinile din spatele casei.
Dar nici rău nu putea să-i facă. „Cît voi trăi eu, n-am să las pe
nimeni să te taie. Pot să facă din toată pădurea cărbune şi să-l
trimită la Ciclova, pentru aramă, şi la Reşiţa şi la Dognecea,
pentru fier. Dar de tine să nu se atingă, m-auzi, că fac moarte
de om !” îi spunea el şoptit.
Le învăţase toate astea, cu fierul şi arama, nu numai de la
cărăuşii ce duceau cărbunele cu căruţa pînă la Oraviţa.
Sunt numai doi ani de cînd ajunsese şi la ei zvonul că vin
turcii. „Ăştia-s mai răi decît lotrii din Jitin”, le spusese atunci
Andreas Berger, fost tăietor de lemne, ales pe urmă judecător
de pace. Au păţit-o de cîteva ori cu lotrii din Jitin. I-au aşteptat,
o ceată întreagă, călări, cu puşti şi cu pistoale, pe cînd se
întorceau de la Oraviţa, cu grîu şi pînzeturi. Le-au luat tot ce
era de-ale gurii, ba pe unul care a strigat la ei l-au dezbrăcat şi
l-au bătut cu biciul, să le ştie de frică, apoi le-au dat drumul.
Cînd au auzit de turci, şi-au părăsit casele lor de lemn şi au fugit
la Dognecea. Acolo a văzut întîia dată el cuptoarele de fier şi
parcă l-a prins ciuda cu cîtă lăcomie înghiţeau cărbunele de
lemn, ars atît de greu, el ferindu-se mereu de frig şi jivine, prin
pădurea ce parcă nu se mai sfîrşea niciodată. Dar nu, de aici,
de la grămăjoara asta de pietre, trebuie să o ia către bradul lui.
„Îi spun numai că Ion e bolnav şi n-a putut să meargă la şcoală.
Cu frigul ăsta, nu stau mult.”
 sintagme literare
Se aşeză, totuşi, lîngă trunchiul puternic şi i se păru că
vîntul încetă să bată. Simţea cum bradul îl fereşte, îl ocroteşte
grijuliu, cu îmbrăţişarea sa de seve. Prin frunziş străbătea o
geană palidă de lumină şi numai gîndul ei te încălzea. „Bine
mai zice Gheorghe că pădurea ţi-e şi tată şi mamă. Ea te
apără de frig şi de ochii duşmanului. Tot ea te hrăneşte,
la nevoie. Cît de gustoase sunt ciupercile şi cum te mai
înviorează rachiul de coarne!” Rachiul tot de la păcurari au
învăţat să-l facă. La început au fost nişte neînţelegeri şi cîteva
capete sparte. Dar ei veniseră cu acte oficiale de la Maria
Tereza. Aşa le-a spus contabilul Peter Kastel din Oraviţa,
consăteanul lor din Steiermark, atunci, în anul 1773. I-a dus
într-un luminiş din mijlocul pădurii şi le-a spus, celor treizeci
şi patru de familii ce au de făcut şi cum au să-şi primească
drepturile. Cînd grîul promis a ajuns la jumătate sau chiar
mai puţin, tot de la păcurari au deprins şi gustul mămăligii,
deşi la început n-o puteau suferi.
A mai fost pe urmă o supărare cu o fată. O prinsese în
pădure un flăcău de-al lor, unu cu mustaţă şi cu un spate cît
o uşă. Vreo trei zile au căutat-o părinţii şi vecinii prin pădure.
Plecase după mure şi au crezut, cînd i-au dat de urmă, că a
mîncat-o ursul. A patra zi, către seară, ce să vezi, vine fata,
roşie în obraz, cu ochii plecaţi şi cu ursul cioban după ea.
Doi fraţi de-ai ei, fără vorbă, au sărit la el în spate, înainte
de a apuca să spună bună seara. Abia după ce i-a trîntit pe
amîndoi, de-a rupt poarta cu ei, a înţeles ce vor. „HO, că io
am vinit s-o cer de nevastă”. Şi a plecat. Au hotărît că aşa
ceva nu se poate, iar pe fată au ţinut-o toată noaptea la sfat,
ce şi cum, şi de ce. Numai că fata a dispărut a doua zi. N-au
mai căutat-o. Vine, din cînd în cînd, le-aduce un caş de brînză
de oaie cît o roată de căruţă, cîte un kil de răchie de-aia
tare, de-ţi arde gura şi îi pune pe Văsălie şi Iohanna să-i zică
lui tată-su, Franz, „Kis ti Hand” şi „Auf wiedersehen”. Şi se
întoarce înapoi la Gîrlişte, unde şi-au ridicat o casă de piatră,
cum încă nici n-a fost la Steierdorf pînă acum.
Da asta parcă s-a întîmplat mai tîrziu, după ce s-o deschis
localul de petrecere al măcelarului Filip din Oraviţa. Aici,
povesteau cei ce-au fost de faţă, s-a dus păcurarul cel
oacheş mai întîi, mîniat pe socru. „O să vină el să mă roage”,
zicea, dînd pe gît un nou pahar cu vin de Tirol şi izbind cu
pumnul în masă, de se făcură ţăndări vreo şase pahare şi
două sticle. A plătit, deşi cîrciumarul nici nu se gîndea să-i
mai ceară vreu creiţar. Apoi a ieşit înjurînd aprig la întunericul
coborînd dinspre Tîlva, ca o perdea neagră pe care-ţi vine
să o sfîşii. Nu se ştie dacă Franz i-a cerut sau nu iertare
ginerului, dar puteau fi văzuţi adesea la Filip, unde păcurarul
îi spunea : „Bea, tatăă, că io plătesc, c-am dat bine mieii”. Şi
cînd bătrînului i se roşeau prea tare urechile şi nasul, îl lua
subsuoară şi-l ducea acasă.
Îşi şterge fruntea fără motiv. Nici urmă de sudoare. Parcă
Prozã
ar fi vrut să şteargă toate gîndurile ce nu-i priveau pe el şi pe
Barbara. „Doamne, e şi păcat că mă gîndesc aici, lîngă bradul
nostru, la alţii ! Ce-ar zice ea dacă ar şti ! Ar crede, poate, că
am uitat. Or, aşa ceva nu se uită”.
Ea venise o dată cu cel de-al doilea grup de colonişti din
Germania, un an după ei, în 1774. Era tot aşa, primăvară.
Se-adunaseră cu toţii în centru, să-i privească. O remarcase
încă înainte de a pune piciorul jos din căruţă. Avea o privire
verde, rece, parcă ostilă. Aşa cum i se păruse şi lui, la început,
pădurea asta sălbatică, nesfîrşită. Şi totuşi, el simţise această
privire ca pe o pavăză pentru un suflet sensibil. „Parcă-i o
căprioară înfricoşată”. Barbara Hoffman, cum va afla că
o cheamă, abia după ce se îndrăgostise. Mică, subţire,
cu o gleznă părînd că dintr-o clipă în alta se frînge, cu un
păr întunecat, castaniu, avea să remarce mai tîrziu, făcea
figură aparte faţă de cele din jur. „Numai fustele de ele”, îi
trecuse ca o străfulgerare prin gând, făcînd, fără să-şi dea
seama, primul pas. S-au întîlnit odată pe drum, privindu-se
lung, fără cuvinte şi lui i s-a părut că aşteaptă un răspuns,
un gest ocrotitor de la el. Peste o săptămînă s-au trezit, tot
din întîmplare, mergînd împreună pe poteca răcoroasă. A
prins-o de mînă şi au mers aşa, în tăcere, pînă sub bradul
acesta, ce-a devenit bradul lor. După o vreme, ea şi-a pus
plîngînd capul pe umărul lui. S-au căsătorit în iulie.
Era prima nuntă din Steierdorf. La douăzeci şi şase iulie,
cum avea să scrie, mai tîrziu, părintele Colestinus Metz, în
Protocollum copulorum. Acelaşi care, într-un alt registru,
Protocollum baptisorum, nota că fiul lor Ioan, primul născut
al coloniei, s-a botezat la 1 ianuarie 1775. Cuprinsă între o
căsătorie şi o naştere, moartea bătrînei Magdalena Abel fu
repede uitată, deşi era primul lor mormînt pe un pămînt
unde aveau să trăiască şi să se îngroape generaţii întregi, una
după alta. Părinţii Barbarei prinseseră de veste de legătura
lor de dinainte de nuntă, lucru devenit mai clar, cînd copilul
s-a născut mai devreme. N-au uitat asta decît mult mai tîrziu
cînd, cu banii primiţi pe bulgărele de huilă, i-a cumpărat
bătrînului o pipă de spumă de mare şi cîteva pachete de
tutun de Makedonia, iar soacrei nişte prafuri pentru pus
dulceţuri şi o pereche de pantofi ascuţiţi de lac, cum nu se
mai văzuseră pînă atunci în colonie, de-o invidia şi nevasta
judecătorului Andreas Berger.
Se ridică, simţindu-se, ca de fiecare dată, mai uşor.
„Bradule, am venit să-ţi spun că Ion îi bolnav şi nu s-o dus azi la
şcoală.” Îşi luă toporul cu coadă lungă şi coşul cu fasole uscată
nefiartă şi porni, uitîndu-se să vadă unde a ajuns soarele pe
cer. Se înţelesese cu Gheorghe să aducă el, Mathyas, fasolea,
iar păcurarul să facă o mămăligă, s-o manănînce cu multă
ceapă de apă, că începuse să-i placă. Va rămîne peste noapte
acolo, iar dimineaţa vor veni cu căruţa să ia şi cărbunii lui,
arşi la foc domol, într-un luminiş, zi şi noapte, prin lapoviţă
59
 sintagme literare
sau pe arşiţă. A rămas credincios cărbunelui de lemn, în timp
ce alţii s-au dus la joagăr, la Iudina. El nu putea suferi ţiuitul
ascuţit al fierăstrăului mecanic, mînat de ape, tăind în carnea
aromată a copacului. I se părea că lemnul plînge, cerînd
îndurare. „Nu pot”, le-a spus şi a plecat, prin pădurea de brazi,
prin cea de fagi, prin pîlcurile de anini. Îl usturau ochii, i se
înăcreau hainele de fum, dar îşi spăla sufletul cu linişte şi cu
fluierul lui Gheorghe. După ce se sătura de cîntat din frunză,
după ce îşi vărsa năduful pe domnii de la Oraviţa, ce-i luau
brînza pe nimic, încît nu mai avea cu ce-o duce pe baba la
spiţer, Gheorghe scotea fluierul şi pe loc murea singurătatea,
şi fugea necazul, iar lui Mathyas i se părea că lemnul acela
plînge frumos, cu lacrimile lui. Nu ca la joagăr la Iudina.
Îi părea rău de baba lui Gheorghe. Într-o noapte, stînd
lîngă focul mai mult fum decît flacăra, cînd moşu’ sforăia de
parcă ar fi vrut să sperie urşii, baba i-a spus povestea fiului
lor. Sătul de sărăcie, acesta a plecat la minele de aur, să
cîştige, apoi să vină-n sat să se însoare. Nu s-a mai întors.
I-au trimis doar un pachet de cîrpe, hainele lui, pe care baba
le-a bocit o săptămînă, apoi le-a îngropat după casă, unde a
pus un brad în loc de cruce. Aşa a învăţat el ceva din tainele
brazilor. „Îs mulţi ficiori, maică, zicea bătrîna Floarea, de să
duc în făbricile de fier, or la mine, şi nu se mai întorc, dă
rămîn căşile pustîni.” Tot ea l-a învăţat cum se poate vopsi
cu coajă de anin. Barbara a încercat şi au ieşit nişte culori
cum nici cu vopsele de drogherie nu reuşeşti. Şi multe l-ar
mai fi învăţat baba Floarea – i-a spus odată un descîntec de
dragoste, că n-a dormit vreo două nopţi, se tot uita pe cer –
dacă nu se îmbolnăvea. Acum nu mai poate urca să-i ducă
moşului de-ale gurii. Îşi face singur.
Cînd s-au mai împrietenit, într-o zi, i-a cerut lui moş
Gheorghe să-i boteze copilul. „Îs prea bătrîn taică. Dacă
vrei să-mi faci o bucurie, spune-i Ion, ca lu’ răposatu ăluia
meu”, zise bătrînul ştergîndu-şi ochii. Şi părintele Colestinus
l-a scris Ion. Cu toate că socrii continuau să-l strige Johann.
Primăvara următoare s-au întîlnit din nou la Curmătură. Era
un loc mai ferit, cu iarbă bună şi unde vînturile lăsau lemnele
să ardă liniştit. „Ce-mi face finul ?”, întrebă moşul. Şi prinse
un miel alb, cu o steluţă neagră în frunte. „Să i-l duci, că doar
eu i-am dat nume”. Multă vreme a stat mielul prin casă şi
prin curte. A doua zi după întîmplarea cu mielul, căruia i-au
pus şi o fundă roşie la gît, cu clopoţei, baba Floarea veni cu
o cămaşă albă de in, cusută la mîneci şi la poale cu vălurele
negre şi cu un pieptar gălbui, brăzdat de rîuri roşii şi negre
„Ţine-le, erau pentru nuntă!”.
Ajunse la locul ştiut, dar nu-l găsi pe baciul Gheorghe. „Ii
bătrîn, vine mai greu cu oile, gîndi, să pun la fiert pînă atunci
fasolea, că fierbe greu.” Alese la întîmplare cîteva pietre, să
60
Prozã
sprijine oala, aşa cum văzuse că fac păcurarii cu căldăruşa de
aramă pentru mămăligă. Aprinse focul şi porni să-şi vadă de
treabă. Cînd se întoarse, după un timp, să mai pună pe foc,
or să mai adauge apă după trebuinţă, înlemni. Vru să strige,
crezînd că vreo fiară e pe aproape şi i-a vărsat mîncarea.
Sunetul nu-i ieşea din gît de uimire, de teamă. Aşa ceva nu
mai păţise el Mathyas Hammer, care bătuse pădurile, în
lung şi-n lat, de la sosirea din 1773, pînă în ziua aceea din
primăvara anului 1790. O zi ce avea să schimbe viaţa lui, a
consătenilor şi a locurilor. În parte, de acest lucru avea să-şi
dea seama mult mai tîrziu. Pe de-a-ntregul nu va înţelege
niciodată, nici el, nici Ionul lui, primul născut al Aninei. Vor
trece vreo două sute de ani, pînă un alt Ion…
Instinctiv strînse mai tare coada lungă a toporului, îi
privi tăişul lat, lucios şi se apropie de oala răsturnată. Una
din pietrele puse drept suport mai fumega încă. Îşi aminti
că mai văzuse păcurari care, în zilele ploioase de toamnă,
se încălzeau la nişte pietre ce ardeau şi ploaia nu reuşea să
le stingă. „Mai ceva decît cărbunele de lemn. Ce pietre or fi
astea?” Lăsă toporul şi plecă să caute cîteva. Găsi una lucind
ca un ochi de lup, după un mărăciniş. Sub ea alta, şi încă una.
Le puse în coş. Nici vorbă să mai rămînă peste noapte singur,
nemîncat, neştiind nimic de moş Gheorghe. Te pomeneşti că
o fi murit baba Floarea şi ăsta-i un semn.
Porni întunecat pe cale întoarsă. Printre anini cobora
seara. Undeva auzi cîteva lovituri de topor şi zgomotul
înfundat al căderii. Apoi încă una. Le simţea în el, dar altfel
decît plînsul frumos al fluierului lui moş Gheorghe. „Dar
dacă pietrele astea ard, înseamnă că nu mai trebuie să tăiem
pădurea. Noi le vom strînge numai, ca pe ciuperci.” „Ciupeci,
Mathyas, ai nărozit ? Nu vezi că ai numai pietre în coş ?”
Fără să-şi dea seama, ajunsese în faţa localului de petrecere
şi vorbise prea tare. Cîţiva începuseră să rîdă. „ce ştiţi voi”,
gîndi strîngînd mai tare coşul la piept şi simţindu-se parcă
deodată mai puternic. Adevărul e că nici el nu ştia atunci.
Încă nu ştia. Începuse să bănuie doar cînd primi, de la domnii
aceia mari de la Oraviţa, care vorbeau în şoaptă, dîndu-
şi unul altuia, pe rînd, pietrele aduse de el, apropiindu-le
încet, îndelung, de ochi, cei cincizeci de forinţi drept premiu.
Se întorsese încărcat de lucruri pentru soacră şi socru, să-i
împace, pentru nevastă, lui Ion îi cumpărase o minge roşie,
cum n-avea nici fiul lui Andreas Berger. Şi mai venise cu
gîndul să-şi facă o casă de piatră în Steierdorf.
Dar atunci, în seara aceea, cînd cei cîţiva bine dispuşi
rîdeau de pietrele lui, iar el mergea cu coşul plin de ochi
întunecaţi, pe mijlocul drumului, nu ştia încă. Simţea ceva, ca
un arbore plîngînd frumos, atît de aproape, atît de aproape…
 sintagme literare
RADU-ILARION
MUNTEANU
GÂNDURI OSTĂŞEŞTI
Camarazilor din plutonul 13
şi încă odată Silviei
Puţinele lucruri pe care le ştiam despre armată se
constituiau într–o imagine a cărei notă convenţioanlă era
vizibilă chiar şi pentru mine. O concepeam ca pe un mecanism
automatizat, care funcţionează după un algoritm rezultat
din prelucrarea datelor propriei experienţe şi cam atât.
Regulamentele militare - tot atâtea programe specializate,
care determină elemente ale mecanismului să execute o
mişcare sau alta dintr–un număr limitat de variante. În
consecinţă, un organism cu o viaţă mai mult sau mai puţin
mecanică, dotat cu o colecţie de programe pe care nu mi le
puteam imagina altfel decât rigide.
Intuiam sărăcia propriei imagini, simţeam, într–o
anumită măsură, nevoia unei experienţe directe, la obiect,
care să–mi completeze, să–mi dinamizeze imaginea, să–mi
explice un mic număr de puncte obscure ce nu se încadrau
în model. Într–adevăr, aveam câteva nelămuriri. Un prim
element, un leit-motiv, întâlnit atât în literatură, cât şi în ceea
ce s–ar putea nu-mi tradiţia orală. Ce se întâmplă în acele
momente de cumpănă, când un comandant e determinat de
o situaţie de luptă reală să ia o decizie, într–un timp limitat,
aproape întotdeauna insuficient, eventual pe baza unor
informaţii incomplete, chiar contradictorii, decizie care să
implice, la rigoare, mai mult, sau chiar mult mai mult decât
viaţa imediată a celor din subordinea sa efectivă? Sigur, am
defint un caz extrm, pentru a contura la maximum ideea,
problema se pune în esenţă la fel chiar renunţând, rând
pe rând, la cele mai multe dintre condiţiile restrictive. Deci,
care e interdependenţa dintre capacitatea de orientare şi de
răspundere a omului care decide şi lanţul consecinţelor, în
care suint cuprinse destine individuale, destine colective şi
chiar destine ale unor structuri. Cum şi unde este încadrat
acest element uman în algoritmul militar?
Dar pe plan individual, de ce se spune că armata
contribuie esenţial la formarea morală a omului? Ca om şi
ca bărbat. Modelul meu, în starea în care se afla, nu putea
răspunde la întrebare. Fapte pe care o întreagă literatură, o
anumită tradiţie şi o experienţă, cel mult indirectă şi oricum
Prozã
rarefiată, mă obligau să le iau în considerare,
trebuia să le integrez modelului meu, prea
strâmt pentru a le cuprinde, să–l îmbogăţesc.
Oare acest atât de scurt răgaz va fi suficient
pentru a găsi măcar unele răspunsuri, oare
experienţa pe care aveam s–o trăiesc avea să
fie suficient de semnificativă?
În acest moment mi–am dat seama că nu
căutam atât idei, cât oameni.
(Nu era nici prima, nici singura dată când aş căuta iute
o oglindă, să nu râd ca prostu’ , aşa, aparent de ce–mi aduc
aminte, ci măcar de propria mutră, dodoloaţă şi pistruiată...)
Dar care este, oare, punctul nodal al modelului pa care
aveam setea de a mi–l construi? Zona esenţială în care
elementul idei şi elementul oameni interferă şi dă viaţă
întregului sistem. Îmi spuneam, cu o anumită emoţie, că
dacă voi izbuti să înţeleg acest lucru, voi înţelege totul.
***
Primele zile de instrucţie: LOCOTENENTUL ne câştigă,
la prima vedere, cu simplitatea lui intransigentă, cu
înţelegerea, cu humorul lui echilibrat. Clişeul meu primeşte
prima lovitură. Un om cu simţul humorului ne face să
descoperim graţie şi naturaleţe în instrucţia de front, să
privim arma individuală ca pe o unealtă înţeleaptă, cu care
eşti obligat să înveţi să te înţelegi, într–un limbaj comun,
extrem de accesibil. Rezervându-şi decizia în cele mai
obscure amănunte ale vieţii de pluton, pentru a susţine în
permanenţă şi pe toate planurile că meseria armelor, pe care
el o iubeşte şi o respectă, se cere învăţată învăţând mereu
să te supui disciplinei, păstrează în colţul ochilor o umbră
de zâmbet complice, o lucire fugară, pandant al tonului
de comandă fără drept de apel. Sugestia e transparentă şi
permanent accentuată: limbajul formal al mediului militar
nu trebuie citit, interpretat şi mai ales utilizat doar formal.
De loc surprinzător, tocmai prezenţa subtextului te face să
asimilezi mai lesne formalismul.
(Culmea era că omul avea cu trei ani mai puţin decât
media de vârstă a plutonului, iar el însuşi se situa, din
acest punct de vedere, la media de vârstă a locotenenţilor
instructori, după cum aveam să mă conving în scurt timp.
Oare faptul că eu, la rândul meu, mă aflam exact la media de
vârstă a tuturor subunităţilor concenttrice din care făceam
parte să fi fost factorul favorizant al faptului, îndeobşte
recunoscut, că–l înţelegeam mai iute şi mai adânc decât
majoritatea colegilor mei?)
61
 sintagme literare
Am auzit într–o zi un COMANDANT, spunând cu aceeaşi
simplitate convingătoare că e îndrăgostit de Regulamentul
Serviciului Interior. L–am privit îndelung. Chipul său exprima
o sinceritate pe care, mărturisesc, n–o înţelegeam cu totul.
Mi–am a-mintit întotdeauna, involuntar, aceste vorbe,
la studiul regulamentelor, căutând instictiv să le pătrund
înţelesul. Aşa am descoperit politeţea militară, demnitatea
militară, aşa am aflat că no-ţiunea de tact, care, pentru
mine, reprezenta o sinteză a relaţiilor de orice natură dintre
oameni, este prinsă în Regulamentele Militare. Am început
să pricep cuvintele care mă urmăreau...
Aşteptam orele de instrucţia tragerii, considerându–le
esenţa pregătirii militare, partea tehnică, de conţinut, a
acesteia. LECTORUL care conducea majoritatea şedinţelor
părea un om aspru, în ciuda renumelui de cumsecădenie
care se filtrase până la noi, alăturat aurei de specialist
de elită. L–am descoperit, ca om, într–o duminică, la
amenajarea poligonului. A apărut pe neaşteptate lângă
mine, mi–a luat lopata Lynemann din mână, m–a ajutat
câteva momente. Apoi a trecut la cel de lângă mine. N–a stat
o clipă locului. L–am regăsit la orele teoretice, explicând,
cu vioiciunea caracteristică, lapidar, sugestiv, eficieent,
fenomenele balisticii interioare şi exterioare, împrăştierea
statistică. Tranziţia începuse să mi se pară firească. Între
timp, descoperisem, în Regulamentele de Tragere, o
disciplină ştiinţific fundamentată pe legile mecanicii, dar mai
ales pe cele ale probabilităţii. Astfel, totul mi–a devenit, de-o
dată, familiar. Apoi, la trageri, am auzit în spatele meu vocea
binecunoscută, în timp ce ocheam: Dumneata vei rata ţinta
62
Prozã
în dreapta jos cu două miimi! Nu mai aveam nici un motiv
de mirare. Ştiam că simte totul, după poziţia, insesizabilă
pentru oricine altcineva, inclusiv a multor ofiţeri, a armei.
Ştiinţa Regulamentelor şi Omul fuzionseră spectacular.
(Cel mai surprinzător e că am găsit o paradoxală înrudire
între fenomenul balistic, de esenţă aleatoare şi ceasornicele
mele, jucăriile care nu m-au părăsit niciodată, care sunt,
dimpotrivă, emblema ineluctabilului; şi asta dincolo de
trivialul comun al mecanismuluiu, dincolo de hibridul
detestabil al maşinilor infernale, undeva, într–o zonă pe
care o simt fără să o pot exprima în cuvinte. Poate că fiecare
vorbeşte, în felul său, de singurul lucru cu adevărat important
din viaţă, adică despre moarte...)
.....
O selecţie mai degrabă afectivă de momente trăite, în
această scurtă, dar densă experianţă umană. Criteriul afectiv
nu ştirbeşte nimic din semnificaţia acestor momente. Cred
că a fost calea cea mai inspirată de a mă apropia de esenţa
lucrurilor Modelul meu începe să-şi piardă rigiditatea.
Bineînţeles, liniile mari rămân aceleaşi, dar, cu fiecare zi care
trece, schema, convenţia, sunt înlocuite de viaţă autentică.
La intersecţiile reţelei de idei descoperite în Regulamente,
am găsit Oameni. Fiecare zi care trece (şi pe care le numărăm
atât de pitoresc...) îmi întăreşte convingerea că voi sfârşi
prin a găsi răspunsuri complete la întrebările pe care mi le
puneam. Desigur, voi înţelege, până la urmă şi pentru ce în
armată se desăvârşeşte formarea caracterului, sau, vorbind
la modul general, formarea oamenuilor.
 sintagme literare Prozã

VERONICA
casa ei, făcând o partidă bună, cu care să fie și ei de accord,
atunci când ar fi să fie, se spulberase. În amarăciunea ei nu
se putea sprijini nici măcar pe soțul ei care la început a rămas
fără cuvinte, evitând să amplifice scandalul iscat în casa lor,

BACIU
iar mai apoi, a fost primul care s-a gândit la copil, că el n-are
nici o vină. Ar fi putut să aibă dreptate dacă, ea, Victoria,
mama fetei, n-ar fi simțit că ceva nu este în regulă și că fata
lor nu le spune totul.
Lucrurile erau destul de încâlcite. Povestea lor de iubire
venea peste o veche poveste de iubire a lui Victor cu cea
Iubiri târzii (fragment) care avea să-i devină soție până la urmă. Lia rămăsese o
greșeală, o rătăcire provocată de năbădăile adevăratei iubiri
cu femeia vieții lui, cea pe care avea s-o urmeze în Germania
Sleită de puteri, năclăită în toate sudorile, ajunse în sfârșit
după ce Lia născuse, lăsând-o într-o bună zi, fără nici un
în holul răcoros. Stătea de mai bine de cinci ani în blocul
avertisment, în ograda părinților lui. Lia ticluise pentru ai
ăsta amărât, unde media de vârstă era destul de ridicată:
ei o întreagă poveste din care rezulta că între ei au apărut
pensionari sau oameni eșuați în viață, așa cum era ea. Pentru
problem, neînțelegeri și că ea nu mai suportă traiul alături
unii era căminul care-ți tine de cald și-ți oferă siguranța unei
de el. De fapt Lia aflase foarte devreme de existent fostei
vieți pe linia de plutire, pentru ea, un provizorat prelungit.
și de faptul că Victor încă o mai iubea, și de la alții și, în
Se feri de întunericul ce-o întâmpină, venind din lumina
cele din urmă, chiar de la Victor. Numai ea se încăpățânase
șleampătă a după-amiezii de iulie, și urcă cu mare precizie
să creadă că pentru copil Victor va rămâne alături de ea.
treptele ce duceau la apartamentul aflat chiar ăn capătul
Umilință, complicații, lașități, așa își începuse viața de tânără
scării. Din apartamentul vecin venea miros de vinete coapte.
femeie ce tocmai devenise mama. Numai faptul că în lupta
Era mulțumită că nu se întâmpla să fie vecina în persoană,
asta surdă , inegală, de a-și păstra primul bărbat din viața ei,
astfel încât să fie obligată șă facă conversație. Își căută reflex
îndepărtase, rănise chiar, alți bărbați pe care i-ar fi putut iubi,
cheia și intră ca și cum s-ar fi baricadat de tot ceea ce însemna
o făcuse să rămână întreagă, așa pierdută cum se simțea.
lumea din afară. Avusese o zi istovitoare, cu drumuri, nervi,
Primul loc de muncă l-a avut chiar în Lugoj, acolo unde
destule de rezolvat, la care se mai adăugase și căldura și
locuiau părinții lui Victor. Fiind a treia ca medie pe lista
oboseala fiecărei zile capitalizate acum în perioada dinaintea
absolvenților, a avut posibilitatea să aleagă dintre cele mai
concediilor.
bune repartiții. După nașterea copilului, pentru a aplana
Prima grijă, ajunsă acasă, era să-și vadă fata în siguranță.
lucrurile și apăstra aparențele, familie respectabilă ce se
Deși de-a lungul zilei vorbeau la telefon, tot mai rămăsese
afla, părinții lui Victor au ajutat-o să se instaleze la Moșnița,
cu spaima asta decând Oti era mica și trebuia în anumite
acolo unde locuia bunica lui Victor din partea tatălui. “Multe
zile s-o lase câteva ore singură, închisă în apartament. Își
o-nvățat de la ie” își spune Lia ori de câte ori își amintește
amintea duioșia ce-o cuprindea când îi regăsea mutricica
de perioada aia și tare mult i-ar fi plăcut ca fata ei să aibă
zulufată concentrată pe piesele ei de Lego, așezată pe covor,
cât mai mult timp o “străbună” ca ea. Așa o alinta pe a mică
în mijlocul sufrageriei, sau mai târziu, făcându-și de lucru
ori de câte ori se afla în grija ei- „vino la Străbuna!” și mult a
cu cărțile și creioanele ei. Lăsa totul baltă și se repezea în
ajutat-o pe Lia în primul an de viață al fetei. Toți se spălaseră
brațele ei, salvată de toate negurile lumii. Pentru Lia era și
pe mâini apelând la străbuna care nu avea cum să refuze. Era
bucurie și sfâșiere de mamă. Poate de aia era Oti un copil
singură și încă în putere, era chiar fericită că poate fi cuiva de
fricos și destul de timid pentru că preluase toate fricile cu
folos.” Vino la Străbuna, puica me! Hai să-ți cânte Buna un
care o crescuse și o protejase cum putuse, de una singură.
canticle…!”și îi cânta încetișor și tremurat, combinând niște
Oti nu avea bunici, mătuși sau verișori decât din partea
versuri care vorbeau despre “durerea zvântată de timp”,
tatălui și ăștia erau aruncați care pe unde, pe unii nici nu-i
despre feciorii care pleacă și nu se mai întorc. Îi plăcea tare
cunoștea și slabe speranțe să se întâmple vreodată. De fapt
mult s-o asculte, glasul parcă-i venea dintr-o altă lume pe
nu-și cunoștea prea bine nici tatăl care trăia cu propria lui
care o purta cu ea și care-I tulbura sufletul. I-a fost dragă
familie în Germania. Lia o crescuse singură de la 1 an și ceva,
Buna, dar când Victor i-a comunicat, după ezitări și vizite din
când rupsese orice legătură cu tatăl copilei. Nu fuseseră
ce în ce mai rare la Moșnița hotărârea de a plecaîn Germania,
niciodată soț și soție, nu avuseseră când. Din povestea lor
și nu singur, asigurând-o că o va ajutacu copilul financiar,
de dragoste venise întâi copilul, prea repede pentru ca
imediat cum va putea, atunci Lia și-a dat seama că trebuie
iubirea lor să fie mai mult decât un foc de paie, după care –
și ea să ia o hotărâre. Nu mai avea nici un rost să rămână în
veșnica poveste- , odată cu responsabilitățile de viitor tată,
locul ăla care nu putea să-i aducă decât durere și neputință.
când ei nu mai erau decât doi student speriați de ceea ce li
Nu-și dorise să fie mama, dar se întâmplase și asta o umplea
se întâmplă, iubirea începuse să dea semen de oboseală.”
de bucurie atunci când privea mogâldeața cu ochi de viezure
Așa e când îi oferi unui bărbat de la început tot” își amintea
și mânuțe ce o căutau cu disperare. Aceeași bucurie văzuse și
supărarea și zbuciumul macă-si la aflarea veștii că fata ei cea
în ochii cenușiu-albaștri ai Bunei când o primea pe cea mica
deșteaptă, premiantă, care n-o făcuse niciodată de rușine,
în brațele ei. Tot copila cu ochi de viezure și cârlionți ce-i
tocmai în ultimul an de facultate îi făcuse pocinogul. Murise
aureolau căpșorul a topit și gheața ce cuprinsese relațiile
și înviase, nu-i mai trebuia nimic, chiar dacă fata încerca s-o
Liei cu părinții ei.
îmbuneze spunându-i că se va căsători cu Victor și totul o să
fie în regulă. Nici n-a vrut să audă! Visul ei de a-și vedea fata
***
economistă cu diplomă la mână și mai apoi de a se așeza la

63
 sintagme literare
ADRIAN DINU
RACHIERU
LA RĂDĂCINILE FIINŢEI – GHEORGHE
PITUŢ
Deși căzută în uitare, lirica lui Gheorghe Pituț, provocând,
în urmă cu ani, sub impulsul Fundației timișorene Augusta,
un festival-concurs de ecou, dispărut sub auspicii bihorene,
dă semne de resuscitare. Cei din Beiuș și-au amintit că, în
anul viitor, poetul ar putea fi sărbătorit la cei 80 de ani pe
care i-ar fi putut împlini (n. 1 aprilie 1940, la Săliște). El,
merită, indiscutabil, această atenţie glazurată festivist în
spaţiul natal iar discursul său liric pare „mai actual decât al
congenerilor săi”, cum opina, în a sa voluminoasă Panoramă,
Marin Mincu. Când intra, „venit din păduri”, pe Poarta cetăţii
(volum apărut în 1966), Gh. Pituţ îşi mărturisea răspicat şi
orgolios filiera transilvană, blazonul rural, biograficul fiind
„absorbit” în text iar gravitatea apartenenţei, cu aură
eticistă, fiind clamată repetitiv. Evident, astfel de motive
recurente, poetica expresionistă, folclorismul şi blagianismul
l-au marcat definitiv pe poetul pornit în aflarea „sunetului
originar”, răsfoind „cartea naturii” şi înviorând – nota Ştefan
Augustin Doinaş – lirismul de concepţie. O coborâre la
„puterile primare”, în preajma izvoarelor telurice, văzând în
sat o vatră cosmică asigură regenerarea celor care, „smulşi
din părinţi”, dezrădăcinaţi, acuză, strigător-deceptiv, „de
pe muntele Datoriei”, uitata cutumă morală. Încearcă,
aşadar, să-şi redescopere rădăcinile fiinţei, să-şi alunge
spaimele provocate de reificare, de „răul secolului”, de
invazia întunericului. O lume în destrămare, asaltată de
„puhoaiele materiei”, bântuită de „viscole negre”, în care
chiar Dumnezeu „rugineşte / în cuibul nepăsării” – iată
peisajul propus cu tuşe neoexpresioniste de poetul care îşi
pune speranţa în căutare. Fiindcă lumea, aflăm, este „darul
gândurilor bune”. Chiar dacă „suntem strălucitori şi efemeri
ca florile neantului”.
Gh. Pituţ a fost, neîndoielnic, un om bun, înconjurat de o
puzderie de prieteni-poeţi. E drept, iniţiativa acestui Festival a
pornit de la Timişoara şi nu din Ţara Beiuşului. Până la urmă,
printr-un transfer normal, el a fost preluat de bihoreni, Fundaţia
Augusta angajându-se a tipări, la editura sinonimă, manuscrisul
încununat cu marele Premiu. Ceea ce s-a şi întâmplat ani în șir,
recolta (lirică şi exegetică) fiind bogată.
De simplitate expresivă, lirica lui Pituţ sondează zona
gravă. Acest „bărbat păduros”, văzut ca un poet al nopţii (cf.
M. Ungheanu), nu cultivă imaginile bucolice. Dimpotrivă,
cutreierat de interogaţii şi nelinişti, el simte că lumea
veche, arhetipală, e primejduită. Apocalipsa citadină (vezi
Fum, 1971) vorbeşte despre insecuritatea fiinţei. Sosit în
„cetate”, el denunţă oraşul ca loc demonizat, provocând
dezordine, alienare. Asediat, subconştientul tenebros,
terorizat de „jungla marilor oraşe” visează un spaţiu sacru
pentru a vindeca ruptura, ieşirea din sine. Să observăm că
64
Atelier critic
deschiderea cosmică nu are de-a face cu retorica
romantică (stelele, neapărat fixe, sunt „înşurubate
în gheţuri negre”) după cum pădurea (contrapusă
cetăţii) invocă primordialitatea, scuturată însă
de elemente feerice. În fond, poet al ontosului,
preocupat de întemeierea fiinţei (scria Paul
Dugneanu într-o carte despre „devenirea
poetică”, echipată cu utile repere cronologice,
întocmite pilduitor de Valentina Pituţ), autorul
volumului Noaptea luminată, cu simţurile exacerbate, în
alarmă, copleşit de acest univers apăsător ne anunţa că
înoată „către izvor” (vezi Bucuria). Structură conflictuală
(cum a demonstrat cândva Valentin F. Mihăescu), cultivând
un productiv dualism, poetul are, repetăm, nostalgia
originilor şi dezvoltă, cu mijloace suprarealiste, viziuni mari,
apocaliptice, creionând un univers catastrofic, impenetrabil,
de vreme ce „un Sfinx e universul tot”. Să nu uităm că
originala sa semioză poetică, analizată de Paul Dugneanu (Ed.
Muzeul Literaturii Române, 2007), atentă la intertextualitate
nu putea ignora sonetul (ca poezie canonică), anunţând,
cu reflexivitate calmă, întoarcerea la clasicitate. Cercetând
„devenirea poetică”, acelaşi Paul Dugneanu distingea două
etape majore în creaţia lui Gh. Pituţ, apariţia Stelelor fixe
(1977) fiind o bornă de neocolit după statismul primei faze,
definită prin „aluvionări succesive”.
În fine, „convertirea” (ca opţiune formală) nu înseamnă
şi părăsirea vechiului univers poetic. De cert rafinament
prozodic şi cărturăresc, sonetistul Gh. Pituţ, rămâne,
deopotrivă, orfic şi orfevru, sublimându-şi trăirile şi domolind
răul existenţial prin „sprijin anteic”. Încât acest „primitiv
modern” (cum l-a văzut Marian Popa), atât în imagerie cât
şi în poetică, pildă de fraternitate scriitoricească, ar avea
dreptul, într-o vreme a contestărilor (unele furibunde), de
„o postumitate demnă de poezia sa” (cf. Geo Vasile). Re-
naşterea Festivalului ar consfinți că cel retras „pe spatele
tăcut al lumii” beneficiază, şi prin strădaniile soţiei (de o
remarcabilă tenacitate), de un viitor cert. Chiar dacă acest
poet aparte nota înfrigurat, în mai 1991, pe un plic, versuri
cumva premonitorii (v. Îndreptaţi cristalul): „Viaţa noastră
n-are / Altă căutare / Decât are valul”.
Să amintim apoi, pe urmele altora, că Gh. Pituţ şi-a
construit discursul liric pe suportul unui „energetism
afectiv” (cf. Romul Munteanu), conjugând miracolul naturii
cu recunoştinţa filială, mărturisită deseori. În acest topos
„priincios”, edenizat, devenit o securizantă rezervaţie
mitologică (casa, codrul, muntele), poezia a rămas o datorie
princiară, oblojind rana dezrădăcinării. Pe temelie aforistică,
cu iz moralizator, ea purta spre cititor, fără afectare şi exhibare,
o îngrijorare tragic-vizionară. În preajma ei roiesc, desigur,
marile interogaţii. Cu gravitate ardelenească, poetul le va fi
cercetat răbduriu, mâhnit de încălcarea unui cod străvechi,
recunoscându-şi finitudinea: „E noapte nesfârşită-n urma
mea. / Trupul meu e o lumânare / cu flacăra îngropată în
ea”. Sfârşind neaşteptat (6 iunie 1991, la Bucureşti), cel care
publica Ochiul neantului (1969) are dreptul, acum, la o altă
vizibilitate într-un climat literar confuz şi gălăgios, asaltat de
cohortele veleitarilor. Căutând fără istov sunetul originar,
semnatarul volumului Cine mă apără (1968) se va apăra
tocmai prin poezia sa „curată”, provocând armata exegeţilor.
Poet „cu satu-n glas”, Gheorghe Pituț n-a vrut să seducă,
refuzând grația lirică în numele fondului grav, ardelenesc,
cinstind temelia etică și reîntoarcerea la matcă.
 sintagme literare
CAMELIA
ARDELEAN
Mirela Ianuş Dinga – arzând sub amnarul
cuvântului
Mirela Ianuş Dinga, un
nume deja cunoscut în
lirica românească actuală,
deşi poeta îşi duce de mult
existenţa pe meleagurile unde
Francesco Petrarca vedea
lumina zilei cu peste şapte
sute de ani în urmă, revine
în forţă pe „ringul” poeziei,
într-un dans pasional, vestind
reverberaţiile unui suflet
incandescent şi sincer până la „nervură”, pentru care scrisul
reprezintă oaza încolţită în deşertul griului cotidian.
Noul volum, Zbuciumul amnarelor (Editura eCreator,
Baia-Mare, 2019), unde actantul este, la fel ca în cele
anterioare, tot ea, însoţită (sau nu) de partenerul de viaţă, ne
(re)cucereşte cu imagini diafane sau, din contră, concentrate,
dar inedite în ansamblu şi expresiv conturate. Cele aproape
70 de poezii cuprinse în carte au ca temă predominantă
dragostea, evidenţiind pendularea între lumină şi neant a
unei inimi zbuciumate, însetată de tandreţe şi frumos.
Poeta ne aminteşte că angoasele din lumea magică a iu-
birii sunt (poate) cele mai periculoase („În furtuna de parfum
și frunze/ învățăm să facem fricii față” – Vămile amnarelor),
fiindcă răvăşesc fiinţa şi duc la moartea sentimentului de si-
guranţă, mai ales atunci când „Livezile se sprijină de vânt/
și noi, pioși, ne rezemăm de rouă, iar „Sub tălpi sunt spini
ce sapă un abis/.../ la porțile deschise către vis”(Calendar).
Singura soluţie viabilă pentru ieşirea din labirintul neîncre-
derii şi al dezamăgirii ar fi compromisul sau renunţarea la
ego: „Doar roza vânturilor ne somează/ să părăsim răspântii
fără rost/ când amforele zării sângerează/ cerșind în carnea
noastră adăpost” (Mori de vânt).
Oricare ar fi însă problemele resimţite în cuplu, sintagma
„la bine şi la rău” îşi dovedeşte (din nou) veridicitatea/ne-
cesitatea, demonstrând că orice piedică poate fi dărâmată,
Atelier critic
dacă simţămintele sunt reale, iar partenerii formează două
jumătăţi ale aceleiaşi sfere, bătând tic-tacul reîntregirii: „Tan-
goul iederii înalță-un far/ și tu mă porți prin ceață ca pe-un
scut”, în timp ce „pierduți în verde, fără călăuze,/ cioplim din
clorofilă un amnar” (Pierduţi în verde).
Amnarul, unealtă sacră a scânteii şi a aprinderii focului,
termen utilizat şi în titlu, revine nu întâmplător pe parcursul
mai multor poezii, el sugerând metamorfoza, trecerea de la
întuneric la lumină, de la obscuritate la elevare spirituală,
fiind totodată un simbol pentru sclipirea literatului (în cazul
de faţă, al poetei) în „lupta” sa cu toanele muzei, dar şi ale
destinului, potrivnic uneori, ce se dovedeşte a fi adesea un
profesor de temut pentru formarea omului, în „rolul” său de
soldat pe frontul literelor.
Continuând „dansul” pe acelaşi ritm şi son, poeta îşi
expune simţămintele fără false pudori, dezvăluindu-ne că
începutul iubirii (sale), ca orice început, a fost unul însorit
(„Tu-mi dădeai bucăți de infinit,/ ochii mei nășteau mărgă-
ritare,/ din genunchiul ierbii spre zenit/ rătăceam pe porta-
tive rare”), însă crepusculul acesteia i-a lăsat în cuget gustul
amar al singurătăţii în doi: „Pe corăbii putrede, tăcerea/ ne
ducea spre margine de gând,/ ne adulmeca adânc durerea/
răstignirii viselor de rând” (Călăuze), căci „...prinși în ritua-
luri interzise/ tăiem în gheață flori cu miez de foc/ pierzând
la zaruri scutul pentru vise,/ dreptul la ghilotină e-un noroc”
(Ghilotină).
Visul este un alt simbol des întâlnit în cuprinsul cărţii, el
fiind o cale de „acces” între două lumi distincte, un mod de
transcendere, o „aventură” într-un „spaţiu” creat „artificial”,
după placul şi necesităţile spirituale sau sufleteşti ale celui în
cauză. Înclinaţia spre oniric a poetei denotă că ea doreşte să
se ridice deasupra banalului sau a mediocrităţii (ceea ce şi
reuşeşte), evadând din „mrejele” unei vieţi comune/como-
de, pentru una ideală/ireală, fie ea şi limitată de barierele
imaginaţiei sau ale realităţii obiective.
Versurile ce dezvăluie o latură concupiscentă a Mirelei
(„Mă străbați în taină cu privirea/ de la ochi și până la călcâ-
ie/ sub peceți de umbră parcă firea/ ne îmbracă-n nesfârșite
frâie” –Mă străbaţi...) alternează cu „tablouri” în tonuri ele-
giace, în care împletirea reuşită a toamnei, „îmbibată” de
nostalgia iubirii pierdute, creează imagini de impact asupra
cititorului, etalând metafore „confecţionate” cu minuţiozi-
tate: ”Eu picătura asta de alint/ ce-o libera pe arbori iarăși
vântul/ o ferecam în boaba de argint/ pe care-o lăcrima în-
cet cuvântul” (Pârjol tomnatic); „tăcerea se lăsase desfrun-
zită/ ca toamna care ruginea-n cuvânt” (Un fel de toamnă);
65
 sintagme literare
„Rănile acestei toamne lungi/ le cârpim stângaci c-un fir de
gând/ în troienele de frunze, blând,/ cresc capcane ca să nu
m-ajungi” (Gustul toamnei); „Și cu mâini de gheață aspirând
la rug/ mă culegi din marșul frigului decis/ și mă duci spre
grota unicului vis/ ce-n răscruci uitate pune toamnei jug”
(Răgaz); „Apusul se curbează pe lăstuni/ înduioșat de vâr-
furi de aripă/ din cioburile toamnei tu m-aduni/ știind că de
lumină fac risipă” (Turnir tomnatic).
Aripa, cel de-al treilea simbol întrebuinţat în volum sem-
nifică avântul, (dorinţa de) eliberare(a) din „cătuşele” de
humă impuse de divinitate (sau de noi înşine, până la urmă),
creionând personalitatea puternică a Mirelei, ce-şi susţine
cu tărie crezul poetic, în căutarea drumului spre sine şi/sau
spre inima cititorului. Ea se abandonează agorei literare fără
reţineri sau ostilitate, zborul albatrosului din sufletul său
fiind, când lin, când tumultuos, dar mereu plin de curaj şi
vitalitate.
Atunci când dantela iubirii s-a destrămat (aproape) în to-
talitate, nici rugăciunea pare să nu mai fie o soluţie: „Purtând
pe umeri sipete cu rugi/ fugim peste hotarele de humă” (Si-
pete cu rugi), mai ales când „ne-nvelim înduioșați cu bezna/
ce la gâtul iernii-a fluturat” (Arcaşi). Orice am face însă, nu
putem scăpa din lanţurile sorţii, de ceea ce ne-a fost predes-
tinat: „Ne așteptăm din ere glaciare/ robiți în îndrăznețe pi-
ruete/ stigmatizați de aurore care/ ţâșnesc din cozi ascunse
de comete” (Cenuşa timpului).
Trecerea cu uşurinţă de la versul clasic la cel liber este
semn că poeta stăpâneşte ambele modalităţi de exprimare
a eului liric. Ea preferă (tot) forma adresată, pentru contura-
rea unui tablou cât mai veridic, unitaritatea tematică neştir-
bind din farmecul întregului: „tu visezi/ să mă îmbrățișezi/
precum un arc de triumf/ cenzurat de uragane/.../ În faptul
înserării/ ne regăsim/ în adnotări rătăcite/ pe calendarul/
efemer al irișilor” (Îmbrăţişare).
„Răstigniți/ între dunele secundelor/ mișcătoare,
înșelătoare,/ defrișând umbre-n zare” (Risipire), cei doi
(foşti) îndrăgostiţi „gustă” un echilibru precar pe „frânghii
de lacrimi” (Deznădejde), resentimentele transformându-i
66
Atelier critic
în „Sfincși de negură/ învolburați unul în altul” (Capcană).
„Noi suntem/ plâns ce-abdică/ și care,/ aruncând în amurg/
ceru-n mare,/ a sculptat/ semnul mut de-ntrebare”(Semnul
întrebării), ne mai declară poeta, sperând că „Într-o zi totul/
va deveni o încrengătură/ de amintiri/.../ un exercițiu de
lectură,/ rămășițe de-armură” (Mirare), chiar dacă „azi nu
știm/ ce notă doare/ pe-al tăcerii portativ divin” (Tăcere).
Teama revine în „peisaj” ca o pecete a îndoielii, marcând
neputinţa comunicării şi a eliberării din ghearele vanităţii:
”Pașii noștri se târau zdrențuiți/ peste dinții fricii/.../ ne pre-
săram unduios/ în nisipul înrudit/ cu cel al Saharei/.../ nisip
ce noaptea/ sângerează/.../ alungă și cheamă/ umbrele, fan-
tasmele/ ce se scaldă în apele mov/ ale setei noastre de noi”
(Paşii noştri). Acest sentiment negativ are o explicaţie logi-
că, pe care autoarea ne-o împărtăşeşte cu francheţe: „Un fir
de fum/ ne leagă fără vlagă/.../ jăratecul pe care călcăm/ în
miez de noapte/ călăuzindu-ne spre abisuri/ e doar restul pe
care ni-l dă/ în momentele de exaltare/ destinul” (Acoladă).
Poemele Mirelei debordează de entuziasm şi mustesc
de nectarul cuvântului, germinează şi rodesc fructe pline
de savoare. În căutarea perfecţiunii, ea abordează moduri
de exprimare originale, incitante, pentru a atinge coarda
sensibilă a celor care se aventurează pe insula sufletului
său. Fervoarea cu care scrie dovedeşte pasiune şi implicare
necondiţionată, volumul reflectând povestea unei iubiri
în spirală, ce oscilează între exaltare şi deziluzie, între
bucurie şi durere, peste toate acestea aşternându-se, ca un
„pansament” al veşniciei, praful amintirilor.
Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, una din personalităţile
marcante ale culturii române din toate timpurile, afirma
că “Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul
poetului”, Mirela Ianuş Dinga ne demonstrează că poetul
face o simbioză perfectă cu propria creaţie, care este
„cochilia” sa, locul în care poate fi el însuşi, unde nu trebuie
să poarte măşti sau „veşminte” ce nu i se potrivesc, unde se
simte acasă...
 sintagme literare
CEZARINA
ADAMESCU
O VIZIUNE DE ANSAMBLU ASUPRA
POEZIEI RELIGIOASE A POETEI
ALEXANDRINA TULICS
Poezia mistică, atâtea zeci de ani ostracizată și chiar
interzisă, pedepsită pentru semnificațiile ei, în ultimii zeci
de ani a cunoscut o fervoare fără precedent. Nu puțini sunt
acei creatori care, ținându-și credința sub obroc atâta timp,
au țâșnit pur și simplu spre Înaltul pământesc și ceresc, ca
ofrandă și imn de laudă Creatorului, care i-a ajutat pe poeți
să reziste tuturor persecuțiilor la care au fost supuși, pârâți,
denunțați, siliți să suporte iadul închisorilor comuniste
pentru convingerile lor religioase.
Libertatea de credință, o dată dobândită, n-a mai stat
nimic stavilă în calea exprimării acestor convingeri, sub
formă artistică, poetică, epică, dramaturgică, picturală ori
sculpturală.
Autoarea de față se înscrie și ea în marea familie a
scriitorilor de literatură religioasă, în efortul de a-și manifesta
bucuria de a-I închina imnuri, ode și poeme Creatorului, prin
Duhul Sfânt.
Când am primit manuscrisele autoarei Alexandrina Tulics,
mărturisesc că am fost puțin neîncrezătoare, nu atât pentru
cultul practicat, nu atât pentru distanța care ar fi putut fi o
stavilă între noi ca persoane fizice, ci pentru faptul că era o
operă copleșitoare, de peste 1300 de pagini, dispusă în cinci
volume de autor, scrise cu minuțiozitatea scribului care vrea
ca nimic să nu-i scape și să, consemneze chiar și lucrurile
care ni se par nouă nesemnificative.
M-am speriat puțin, deși mai citisem asemenea epopei
lirice, strânse într-o viață se om și revărsate apoi spre
oameni, cu o forță de penetrație fără precedent.
Autoarea, deși aproape necunoscută în mediul literar
contemporan, nu s-a grăbit să-și publice creațiile decât la
maturitate, după îndelungi reveniri asupra lor, deși poeziile
par spontane și proaspete. Și oricât ar susține cineva că scrie
Atelier critic
sub dicteu, că a fost inspirat de Duhul Sfânt, tot omul
este cel care mânuie condeiul, cel care greșește, rectifică,
șlefuiește, până la a găsi nuanțele cele mai potrivite cu
gândurile și simțirile sale.
Acest sentiment a durat până am deschis primul
manuscris și m-am adâncit în lectură, care m-a cucerit
definitiv. Am hotărât că merită efortul de a-i parcurge
gândurile, simțămintele, Crezul, transfigurat în versuri care,
atunci când e vorba despre Dumnezeu, nu mai țin cont de
regulile de teorie a versificației ori de alte criterii specifice
poeziei clasice sau actuale. Și efortul a meritat, căci, se pare
că este un demers misionar evanghelic care în zilele noastre
se înfăptuiește foarte greu, cu multe eforturi, dar care are un
impact pozitiv asupra oamenilor, indiferent de apartenența
lor religioasă.
Și nu mică mi-a fost mirarea să întâlnesc experiențe,
trăiri, exemple de creștini care și-au dedicat energia, timpul,
facultățile cognitive, întreaga capacitate de acumulare și
redare a unei vieți total dedicate lui Dumnezeu.
Menționez că pe toată perioada parcurgerii operei sale,
cu atenție și multă aplecare, m-am simțit liniștită, interesată,
plăcut impresionată de tot ce citeam, chiar dacă autoarea
scrie într-o manieră strict personală, nu imită pe nimeni,
nu face parte din grupări literare la modă, nu percutează la
rețetele de succes ale confraților într-ale scrisului.
Consider acest efort îndreptățit, pentru că e firesc ca
experiența de viață a autoarei să fie cunoscută de cât mai
mulți oameni.
Și cei care vor fi atinși de aripa Duhului Sfânt, vor putea
gusta pe deplin aceste diamante literare, care strălucesc
chiar și în țărână, probând adevărul că poți găsi pietre
prețioase, chiar și acolo unde nu te aștepți.
Drept pentru care, m-am decis, cu acordul autoarei,
să adun aceste considerații despre scrierile sale, să le
sistematizez și să le încadrez în specia memorialistică.
Găsim în poezia domniei sale”Oaze de-odihnă şi popasuri
luminoase”, dar mai are o calitate: redă speranța celor ce au
pierdut-o și îi face pe acei ce nu cred în nimic, să-și revizuiască
atitudinea, să mediteze mai mult și să ia o hotărâre asupra
drumului pe care îl mai au de parcurs. Aceasta este ca o
piatră de hotar, ca o piatră de încercare în fața confuziilor și
a derutelor cu care se confruntă creștinii de azi.
Și în acest sens, cărțile Alexandrinei Tulics ar putea
67
 sintagme literare
constitui un adevărat îndrumar de credință de care omul
are nevoie, într-o lume laicizată îndestul ca să-și piardă orice
nădejde de mântuire.
Cât privește dragostea de Țară și rugăciunea pentru ea,
poeta se exprimă în dorințe fără echivoc:”Aş vrea să îmi mai
răcoresc piciorul / În ţara plânsă căreia-i duc dorul, Să-i /
mângâi fruntea-atât de plânsă De / hoţiile ce-o aruncară
jefuită, De aur, / bogăţii, şi fala-i smulsă. / Aş vrea să-mi plec
din nou / genunchiul Pe glia strămoşească, S-/o-mbrăţişez,
să-i sărut rana, Şoptind-n suspini:/ — Rezistă! Domnul nu
ne lasă… / Aş vrea să-i sorb din mâna-i / bună Un strop de
rouă şi să-i fac / cunună Din flori, cum ne iubeam / odată ‘N
poienile-i atât de / parfumate… Aş vrea să-i dau tot / înapoi
Ce-odat’ mi-a dăruit: / Pâine şi aur, tihnă, bogăţii, / Daruri de
nepreţuit…/ Aş vrea să-mi iscălesc iubirea / Pe braţul ce m-a
legănat, / ‘Ntr-o îmbrăţişare caldă / Ca în copilăria fără de
iernat…” (Rezistă, Domnul nu ne lasă!)
Alexandrina Tulics are, în această ipostază de autor
de texte religioase, rolul de interpret, aflată la jumătatea
drumului dintre om și dumnezeire. Mutatis mutandis, ea
nu este profet, dar, un slujitor al profeților, care, inspirați de
Duhul Sfânt, aveau viziuni, vorbeau pe înțelesul tuturor, se
adresau mulțimilor și adeseori pentru aceste servicii, aduse
neamului lor, erau izgoniți, bătuți, pedepsiți și chiar omorâți.
Sunt cunoscute cazuri în care au fost aruncați în cuptorul
încins, în groapa cu lei, lăsați să moară în deșert, dar ei nu au
contenit să-l propovăduiască pe Mesia, pe Acel care trebuia
să vină să mântuie omenirea.
Misionarisul ei se manifestă prin cuvânt, respectiv, prin
versuri religioase pe care le împarte credincioșilor care vor
68
Atelier critic
să primească astfel de literatură. Pentru Dumnezeu nimic nu
e de prisos, nimic deajuns. Cu cât îi dăm mai mult, cu atât
darul se înmulțește, sporește.
Pentru poetă, sufletul este ”țărmul iubirii” unde poposesc
sentimentele bune, și unde înfloresc virtuțile creștine:
Credința, Speranța, Iubirea. Nu degeaba poeta spune:”Că
noi suntem asemănaţi cu pomii, / Dar rodul ni-l primim din
ascultare, / De Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, / De viaţa o purtăm
în „alb de floare“.
Îi urăm autoarei har și inspirație ca să-și desăvârșească
lucrarea duhovnicească începută, spre lauda lui Dumnezeu
și bucuria celor care vor avea bunăvoința să o citească.
Poezia Alexandrinei Tulics este atât de densă, atât de
bogată în sensuri și nuanțată încât, lecturând-o, te îmbogățești
fără veste. Și dacă știi să păstrezi aceste avuții sufletești cât
mai mult, te poți socoti ales. De Dumnezeu, de viață, de
oameni. Veșnic aceeași și veșnic împrospătată, păstrând în
ea esența credinței, poezia religioasă este îmbrățișată de
mulți autori contemporani, în diferite modalități de expresie,
plăcute și pilduitoare pentru toți. Ea ne ajută să înțelegem cât
mai ușor învățătura din Sfânta Evanghelie pentru că posedă
nenumărate mijloace de exprimare, figuri de stil specifice
genului liric.
Apoi i-am dat seama că vorbim același grai: graiul iubirii
de Dumnezeu. Limba lui Dumnezeu se numește poezie
mistică.
Să urmărim adevăratele repere ale poeziei mistice
semnată Alexandrina Tulics.
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
„VREI, NU VREI, AMERICA TE SCHIMBĂ!”
JURNALUL MARINEI ALMĂȘAN DIN
„INIMA” AMERICII
Marina Almășan ne provoacă
în cartea sa Și eu am descoperit
America* la o călătorie prin
fascinanta lume nouă, desenată
de societatea informațională și
industrială până la nivelul de mit.
Este mitul modern al oamenilor în
căutarea noului, a unei aventuri
fără egal. Cartea este un jurnal de
călătorie la New York și autoarea
îl dedică celor care doresc să
„descopere” sau să redescopere
America. În acest jurnal Marina este
dominată de prezența metropolei,
de civilizația americană menită să impresioneze lumea.
Dacă în jurnalul de călătorie la Tokyo autoarea era stăpânită
de o curiozitate aparte, aici ea transmite sentimentul total
al cuceritorului care capturează vizitatorul. Este o lume în
care brandurile comerciale controlează totul, se impun prin
nume, capital, afacere la limita suportabilului. America are
brandurile ei și s-a construit în jurul unor industrii și servicii
care sunt necesare în societatea de azi: IT și tehnologie,
producția și vânzarea bunurilor de larg consum, serviciile
financiare care pătrund în toate celulele unei colectivități
și controlează viața. Din carte avem o panoramă a acestor
branduri, o definiție comună, larg acceptată, în așa manieră
încât lumea să înțeleagă ce înseamnă puterea numelui
comercial. Din o sută de branduri care influențează istoria,
46 sunt americane. De la Apple la Google, de la Coca-Cola la
Microsoft, lumea este modelată în stil american. Dar sunt și
alte lucruri care au pătruns pe celelalte continente: industria
gogoșilor de toate felurile, a fast-food-urilor, a pantalonilor
blue-jeans. Toate se remarcă prin cantitate, prin agresiunea
tehnologică și pragmatism.
Călătoria are ceva magnetic, autoarea pășește cu
îndrăzneală prin acea lume și are curajul s-o redescopere
pentru că multe tablouri sunt cunoscute din filme,
documentare, cărți, narațiuni moderne, marketingul agresiv
al companiilor americane, muzica amestecată cu adrenalina
sonoră, curiozitatea celor de periferie, Internet. Citim pe
ultima copertă: „Americanii, într-un fel sau altul, sunt demult
aici. Pentru NOI e mai greu să ajungem la ei. Chestiune de
bani, vize, motive, concedii, frici, <<cu cine lăsăm copiii>>
etc. De aceea o călătorie virtuală, văzută prin ochii unui om
de televiziune care pretinde că nu-i scapă niciodată nimic
Atelier critic
și care e gata să vă împărtășească emoțiile sale, fie
pozitive, sau… pozitive!, pare soluția cea mai comodă”.
Ce descoperim în jurnal? Călătoria presupune o
imaginație bogată și disponibilitatea de a vede dincolo
de cuvintele obișnuite ale celui care scrie cu pasiune…
Facem o incursiune în inima Americii, străbatem pe
jos cele mai importante edificii, parcuri, muzee, clădiri
impozante, gări, bulevarde și… cimitire. Lipsa de
prejudecăți, curajul, ineditul și tehnologiile fac lumea
fascinantă, dominată de spații imense, lumini pătrunzătoare,
sunete care marchează trecătorul și-l țin captiv. Suntem
invitați pe Tărâmul Făgăduinței, ni se explică New York-
ul ca o mașină de măcinat cafeaua, suntem purtați pe
marile bulevarde și ni se expune logica mișcării pe acestea,
străbatem „Central Park” etc. Descoperim un muzeu imens,
încape toată planeta în el, inclusiv piramidele egiptene,
„savurăm” o cafea specială, care a făcut istorie – Starbucks
etc. Suntem încurajați să trecem pe vestitul Pod Brooklin, să
pășim prin gara imensă, capăt de călătoriei și vise, să glumim
alături de americani sau să gustăm mâncărurile diverse, tip
fast-food, plus să vedem sexul dintr-o altă perspectivă, așa
cum este în realitatea lumea pe care ne străduim s-o eludăm.
Impresionată este vizita pe Insula Ellis, locul unde soseau
imigranții, locul unde speranțele căpătau forme dure și
reale, până la sânge. Iată ce notează jurnalista: „Clădirea,
devenită Muzeu al Imigrației, îți relatează istoria devenirii
poporului american. Fotografii și filme de arhive legate de
viața imigranților, dar mai ales de prima lor respirație pe Ellis
Island, te infioară…” (p. 84). Locul impresionează turiștii,
americanii care retrăiesc fragmente din trecutul propriilor
familii, punctul unde istoria arde și marchează ființa celor
care au venit aici să-și construiască o patrie a lor.
Marina ne conduce pe locul unde au fost Turnurile
Gemene, numit simplu 9/11, un loc al timpului brutal, de
ciment și sânge. Există un muzeu, el reface momentele tragice
ale evenimentului care a zguduit lumea, vizitatorul poate
vedea și trăi frica. Iată un fragment din capitolul dedicat
istoriei recente: „Într-o vitrină – un bolovan uriaș. Nu este
un meteorit, cum ai fi tentat să crezi, ci un <<compozit>>, un
amestec am morții, care adună laolaltă metal, piatră, sticlă,
hârtie, material textil și… fragmente de corp omenesc. Lumea
trece într-o tăcere deplină dintr-o sală în alta, oprindu-se din
loc în loc, pentru a citi explicațiile fiecărui exponat, ale fiecărei
fotografii” (p.120).
Există un cimitir al personalităților care au trăit la New
York, Cimitir Green Wood, un spectacol fastuos al celor care
au marcat destinul altor oameni: politicieni, avocați, actori,
guvernatori, oameni de afaceri etc. Moartea i-a egalizat pe
toți, faptele lor păstrează, însă, efectele în istoria orașului, a
continentului, a lumii…
În Muzeul Body Word`s Pulse se află corpuri umane
plastifiate, ele marchează ființa care echilibrează universul,
omul cu slăbiciunile și puterile lui. Reținem o frază: „Scopul
uimitoarei expoziții este acela de a-i determina pe vizitatori
să-și respecte și să-și îngrijească organismul, acordând
atenție felului în care aleg să trăiască” (p. 141). Vizitatorul
își vede interiorul, admiră miracolul vieții pe cadavre
nerevendicate care au fost supuse tehnologiei plastinației, o
mumificare modernă, sugerând „nemurirea”.
69
 sintagme literare
Cum totul este afacere la New York, observăm că:
„Faimosul cotidian The Economist însuși a propus, la un
moment dat, utilizarea <<Big Mac Index>> – un indicator
economic prin care prețul unui sandvici Big Mac din diferitele
țări ale lumii poate indica, prin comparație, puterea de
cumpărare din țările respective” (p. 178).
Călătoria propusă cititorului are și părți care evidențiază
aspectele mai puțin plăcute ale vieții la New York, există
numeroși „homless”, oameni fără adăpost, sunt un popor
în popor, fără resurse, la limita de jos, minus casă și minus
destin. Fiecare poartă un mesaj cu tragedia lui, un bilet, un
gest, o melodie la muzicuță, o haină uzată, un semn modern
și tocit până la epuizare. De asemenea, pe Hart Island există
peste un milion de morți nerevendicați în cimitir, marii
anonimi pe care societatea i-a împins la liman, i-a scos din
evidențe.
În paralel există un spectacol al străzii, tinere frumoase
acceptând nuditatea ca mod de viață în Times Square,
pictate cu steagul american peste sânii grei și frumoși, ca
mesaj al purității duse în extrem, un fel de Capela Sixtină
răsturnată în piața centrală, plasată orizontal, ca o lume
alunecată în prezent dintr-un trecut abandonat.
Arta este prezentă prin muzee, expoziții, artiștii nu au
limite estetice, scara valorilor este forțată la maxim. Alături
de mari capodopere sau obiective preluate din toată lumea
apar artiști care recompun cosmosul prin tehnici diverse. Un
român, Sasha Meret, compune opere de artă din… furculițe,
are succes și este unic.
A fi un newyokez real înseamnă a respecta multe
condiții, de la starea financiară la folclorul urban, sunt
definiții clare, acceptate de locuitori, este o grilă de valori
autohtone… Un astfel de individ a reușit să numere pe cer
cel mult doisprezece stele, poartă haine negre, frecventează
localurile de noapte, ia un taxi până la sala de sport, înjură în
mai multe limbi străine și se declară multilingv, în momentul
în care cineva intră în el, verifică dacă mai are portofelul în
buzunar etc.
Pentru străini, deci și pentru români, a vizita metropola
presupune work and travel, a munci și a călători. Iată câteva
idei despre acest program: „Prin programele oferite de
American Experience, ei pot lua contact cu stilul de viață
american „din interior”, nu doar ca simpli turiști. După ce
devin parte a unui astfel de program, după ce respiră, o bună
bucată de vreme, aer american, cei mai mulți tineri se întorc
la fel, dar de fapt… deloc de fel! Vrei, nu vrei, America te
schimbă! Devii mai responsabil, înveți să te descurci singur
și, cel mai important, dobândești o experiență de viață”
(pp.200-201).
Autoarea jurnalului reține o serie de impresii ale unor
tineri români legate de această experiență, din acest contact
direct cu o altă civilizație. Mărturiile lor sunt relevante
și luminează cititorul în legătură cu viața americană pe
viu: „Pentru mine, America este locul unde m-am trezit la
realitate. Am văzut ce înseamnă să te descurci singur și a
fost greu la început, dar după ce m-am obișnuit, am putut
70
Atelier critic
să mă bucur și de New York. Este un oraș superb: oameni
dezinvolți, locuri minunate” (Ramona Bâlă, Craiova, p. 203).
Jurnalul cuprinde episoade interesante, cititorul poate
„pipăi” lumea americană din această carte și se poate
recalibra în ceea ce privește capitalismul globalist și energic.
Marina Almășan folosește un limbaj accesibil, dinamic, se
străduiește să transmită informații pertinente, emoții de la
fața locului, face legături între New York și restul lumii, își
amintește de frumusețea vieții. Are umor, este puțin ludică
și ironică, acestea atrage receptorul spre o lectură agreabilă.
Pe unele locuri folosește termeni americani, termeni
consolidați în viața de zi cu zi și în civilizația de azi. Ei s-au
impus prin exercițiul mundan al mirării. Cartea are înserate
mai multe fotografii expresive care sugerează cititorului
atmosfera americană. Este un stil care îmbină dinamismul
expunerii jurnalistului cu responsabilitatea unui scriitor
martor la evenimente. Experiența din televiziune, de viață,
empatia pentru cititor, toate conduc spre o lectură care
stârnește curiozitatea, pe alte locuri revolta bunul simț, în
final ritmul mesajului se impune în mintea celui care dorește
și el să „cucerească” America.
Sunt mai multe persoane care au scris note în prefața
cărții, au sugerat importanța „călătoriei” prin lectură.
Nicolae Melinescu, jurnalist cu experiență, subliniază:
„Acest jurnal de bord are ritm; prin succesiunea de planuri
și de locații, devine cu fiecare paragraf și cu fiecare pagină
o călătorie imaginară captivantă. Alternanța dintre impresia
imediată în fața unui reper faimos și retrospecția pe care
acesta o declanșează face ca întregul conținut să poarte în el
atât valoare literară, prin transmiterile emoționale, cât și o
valoare instructivă prin datele documentare atent drămuite
cât să ne informeze, dar să nu ne copleșească” (p. 13).
Lectura cărții permite cititorului să „viziteze” New Yorkul
cu ochii minții, imaginația fiind stimulată de stilul autoarei. Ea
ne-a invitat la un spectacol special, dinamic, atractiv bazat pe
imagini în cascadă. Este un jurnal cu adrenalină, mulți își vor
recunoaște visele, alții vor retrăi o călătorie realizată cândva.
Umorul presărat în carte dă o notă de comunicare pe „viu”,
de trăiri epice și lirice care merită remarcate. Stilul de viață
american a ajutat-o pe Marina Almășan să fie o cuceritoare a
lumii americane și să ne cucerească prin empatie.
Statuia Libertății domină fundalul aventurii și gustul
libertății…
*Almășan, Marina, Și eu am descoperit America! Jurnal
de călătorie la New York, 205 pagini, București: Corint
Books, 2016; pref: Alex. Ștefănescu, Ovidiu Folcuț, Nicolae
Melinescu, Alice Năstase Buciuta, Constantin Chiurciu,
Octavian Andronic; fotografii interior și copertă Victor
Socaciu jr.; o carte sprijinită de Ministerul Afacerilor Externe
al României, Consulatul General al României la New York,
Oficiul de Turism al României la New York, Ambasada SUA la
București, NYC & Company.
 sintagme literare
CORINA
VLĂDOIU
Puzzle emoțional în romanul Culorile
rândunicii de Marius Daniel Popescu
Contactul cu proza romanescă a lui Marius Daniel
Popescu, mai întâi cu romanul Culorile rândunicii (2014) și
abia apoi cu Simfonia lupului (2008) m-au pus în legătură
directă cu „autenticismul”, cu „originalul”, cu „visceralul”
filtrate de scriitor și prin poeziile din volumele, unele publicate
în străinătate, în Elveția: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală.,
(4 x 4, poèmes tout-terrains) primul volum de poezie în
limba franceză Lausanne, Antipodes Publishing, 1995 , 113
p.  (  ISBN    2-940146-01-2  ), Oprirea mișcărilor  , Lausanne,
Antipodes Publishing, 2004 , 139 p. ( ISBN  2-940146-48-9 )-
2006 Premiul Rilke, Vent silencieuse Lausanne, BSN Press,
2016, altele publicate în România: Jucării din lemn ( volum
de debut), Brașov, Unicorn 91, 1992, Fotograful de muște ,
Vlasie, 1993, Etajul 5, vara , Arhipelag, 1994, Groapa de nisip
și leagăne , Magister, 1997. La aceste volume de poezie se
adaugă un volum de nuvele inedite reunite sub titlul Léman
Noir, Lausanne, BSN Press, 2012, 224 p. Romanul Culorile
rândunicii e un roman al personajelor feminine (bunica,
mama, mătușa, soția, fiica, învățătoarea), reprezentări ale
vieții în tot atâtea „culori ale rândunicii”, care îi marchează
destinul scriitorului și-i declanșează amintirile trăite și
retrăite emoțional, firesc, uman.
Roman al simbolurilor dar și al experiențelor trăite
autentic și într-un mod radical, Culorile rândunicii scris de
Marius Daniel Popescu, apărut la Editura Polirom în anul
2014, aduce în prim plan imaginile vieții din trecut, petrecute
în România și viața petrecută în Elveţia, cu flash-uri relevante
pentru cititorul-român care înțelege sufletul altui român ce-
și ia cu el în drumul spre altă lume, amintirile, tot bagajul
emoțional alcătuit din chipuri, întâmplări, copilărie, colegi de
clasă, învățătoare, școală, familie completate în mod firesc,
alternativ, cu întâmplările prezentului altui spațiu căruia
îi spune (in)direct acasă dar cu toată convingerea emoției;
prin episoadele care au în centru jocul cu fiica sa și arta
scrisului dezvăluie alte experiențe, alți oameni, alte chipuri,
propria familie, soția, dragostea, trenurile, peroanele care
Atelier critic
devin punți de legătură între prezent-trecut, între România
ceaușistă și Europa de vest (Elveţia – țara de adopție , Franţa,
Germania, Belgia, Suedia, Austria).
Viața și moartea, fericirea şi tristeţea colorează drumurile
și începuturile, toate câte sunt, de fiecare dată existând
convingerea că se poate pune punct și că se poate începe
oricând de la capăt încă o viață adăugată la toate celelalte
trăite până atunci. Memoria afectivă declanșează resorturi
care scot la suprafață, pentru încunoștiințarea cititorului,
întâmplări, oameni, chipuri, trăiri care definesc emoțional
dar și faptic existența scriitorului în spațiul României ante
și postdecembriste dar și în spațiul țării care l-a adoptat
aproape firesc, Elveția cum însuși afirma autorul într-un
interviu de Stelian Țurlea publicat în „Ziarul de duminică” în
19 decembrie 2014: „Da, viaţa mea a fost şi continuă să fie
o aventură însă sunt conştient că „aventura” mea nu este
mult deosebită de „aventura vieţii” celorlalţi, fac ce pot,
cu energia şi calităţile mele, mă „impun” cum fiecare se
„impune” acolo unde trăieşte, unde munceşte, unde iubeşte.
Am fost şi încă mai sunt şofer de autobuz (la jumătate de
normă din 2008), sunt obişnuit din adolescenţă să fac mai
multe lucruri în acelaşi timp, diferite sau chiar contradictorii,
profit de faptul că-n Elveţia este uşor să fii scriitor şi şofer
profesionist. Dintr-un anumit punct de vedere, „o luăm de
la zero” în fiecare clipă a vieţii noastre, începem ceva nou la
fiecare pas, la fiecare clipire, la fiecare respiraţie. Principalul
este să ne adaptăm, să învăţăm tot timpul, să „creştem” în
permanenţă, chiar dacă ne îndreptăm spre „îmbătrânire
Un alt filon care susține trama acestui roman autobiografic
este arta scrierii, a trăirii prin cuvânt. Trăirile sunt legate
între ele de un fir epico-liric care le combină, le îmbină, le
naște firesc, așezându-le sub aripa întâmplării jocului ca
într-o „recreație a cuvintelor”; există aici în țesătura scrierii
romanului un fragment care surprinde tocmai această
„recreație a cuvintelor” în care scriitorul pare să se joace și
creează un „joc” în care piesa centrală e litera „n” în jurul
căreia se compune și recompune, de exemplu, cuvântul
„canin”. Se compune o imagine vizuală a ”reconstruirii” ca
într-o pictogramă, a cuvântului „canin” care se conturează
de la stânga la dreapta, pe o foaie albă A4 și e urmărit cu
ochiul atent al celui care analizează și se autoanalizează în
actul creației. Cuvântul pare banal, litera „n” e banală dar
declanșează într-un joc parcă fotografic sau ca într-o peliculă
cinematografică cu diapozitive, curgerea „unor cuvinte și
litere” într-un spațiu limitativ al foii A4.
Poezia lui „n” mi s-a părut foarte originală, e cu atât
mai surprinzătoare cu cât (se) asociază cu alte cuvinte care
71
 sintagme literare
conțin această literă care produce un portret încifrat al
creatorului lui „n”, în oglindă, „naște non-eu”, un alter ego
„nonșalant”, plin de „nerv” al cărui „nimb” se concentrează
pentru depășirea unui „nod nocturn” gordian.
Celelalte cuvinte se îmbină într-un puzzle inovator în care
etape existențiale se înlănțuiesc firesc într-o lume a lui „nou”:
„nuntă”, „naftalină”, „nap”, „negocia”, „net”, „neutron”,
„nivel”, „neîncepere”, „nostru”, „noapte”, „nutritiv” și
„număr”.
Jocul lui „canin” e unul inedit, ludic dar luat în serios
pentru că prezintă circuitele unei existențe, una percepută
aparent impersonală, cu amendamentul că vizează
observația atentă în conturarea treptată a unui destin; totul
pare, toate par, însă totul este, toate sunt.
Am încercat să văd puțin dincolo de cuvintele lui „n”
(necunoscuta matematică transpusă în planul umanului? ),
am dat cortina la o parte și am încercat după un „interviu”
cu ele, o asociere (personală) la nivel semantic a acestora
chiar cu riscul de a fi pusă la punct de autor (el este regizorul
magistral al propriei „piese de teatru”); doar el și-ar permite
să mă apostrofeze și să spună că nu e așa, că nu am ”văzut”
bine. Cu toate astea voi lua fiecare cuvânt și-l voi așeza
într-o listă cu asocierile mele semantice: „n naște” – un
alt eu chiar dacă e un non-eu; „nonșalant” – îl asociez cu o
independență aproape adolescentină în alegere drumului în
viață, fără teamă, cu capul înainte, penetrând lumi; „nilon” –
artificialitate și totuși o legătură între ceva ce s-a pierdut și
altceva ce poate fi prins/ găsit/ pescuit/ legat cu un „năvod
natur” – original, nefalsificat aruncat într-o imensitate
necunoscută care așteaptă să fie explorată; „nimb” – aureola
artistului, a căutării, a cunoașterii, a speranței găsirii drumului,
alb, strălucire; „nod nocturn” – separate sau împreună
cuvintele simbolizează una sau mai multe răscruci de drumuri
care conferă mister, necunoscut și deschidere spre lume/
lumi; „nuntă” – fericire, iubire, familie, etapă esențială care
împlinește ființa; „nutritiv” – stimulativ, propice, favorabil;
„număr” – asocierea necunoscutei aparent numerice ”n” cu
o infinitate de alternative; „naftalină” – miros de vechi, de
stătut, de trecut; „negocia” – tratarea cu destinul, așezarea
la masa negocierii cu destinul; „neîncepere” – stagnare,
pauză, analiză a existenței dinaintea și de după un moment
esențial; „nostru” – ideea de împreună, de intim, de zonă
sigură, protejată.
Am constatat că astfel de jocuri cu litere și cuvinte apar
frecvent în acest roman, semn că fiecare literă poate avea
72
Atelier critic
capacitatea poetică de a crea fără a respecta canoanele
vreunui gen sau specie literară ci pur și simplu din nevoia
de joc se creează sublimul, chiar și prin banal , în măsura în
care între sacru și profan nu există antinomie ci raport de
sinonimie cum spune chiar autorul în același interviu din
„Ziarul de duminică” din anul apariției romanului, 2014:
„Pentru mine banalul nu există precum ceva diferit de
sacru. Totul este, în acelaşi timp, sacru şi banal, sau invers;
depinde de „unghiul” interpretării. Unul dintre elementele
sacralităţii este ritualul, iar acest ritual se întâlneşte în viaţa
de zi cu zi a fiecărei persoane, în cotidianul oricui: faptul
de a se deplasa, de a face un pas, sau mai mulţi, constituie
un ritual, un banal-sacru. Umanitatea a fost obişnuită, şi
încă mai funcţionează cu „sacralităţi” impuse de „lideri”
religioşi, politici, economici, sociali, ştiinţifici etc. Aceasta nu
ne împiedică să realizăm, de mai multe ori pe zi, momente
şi gesturi şi gânduri considerate, de către doctrine mai
mult sau mai puţin „totalitare”, precum „neimportante” şi
lipsite de sacralitate, reprezintă pentru noi „starea ideală,
sacră, pură”, sau un ritual pe care îl trăim cu desăvârşire, cu
puritate a trăirii, în pace totală cu tot ceea ce ne înconjoară”.
Astfel literele „f”, „b”, „m”, „l”, „g”, „p” , „t”, „v”, „d” sau
„s” consoane seci, dure capătă o melodicitate, o sonoritate
aparte prin cuvintele formate cu și din ele, într-o notă
dadaistă parcă de amestec dar nu chiar întâmplător pe cât
s-ar crede. Astfel de exerciții poetice mai apar și cu alte
litere, cu vocalele.
„Jocul literelor” din cuvinte este propriu acestui roman.
O serie de poeme au litere care au rol de „cuvânt”, iar
lectura acestor mici capitole se poate face numai „cântând”,
repetând literele precum notele unei partituri. Romanul,
poemele sunt partituri din viața omului Marius Daniel
Popescu transpuse de scriitorul Marius Daniel Popescu ca
gesturi de rememorare, exteriorizându-și cu luciditate și
putere, nevoia de a se povesti, trezind și răscolind trecutul.
Marius Daniel Popescu rupe cercurile intimității și se
rememorează fără a-și farda viața, emoțiile, durerile sau
bucuriile, „se joacă” pe el, autentic, el își este regizorul.
Distincția dintre poezie și proză vine atunci când trebuie
să decidă în care registru al acestor două categorii ar vrea
să introducă un text. Dispariția liniei dintre poezie și proză
vine atunci când „percepe” „subiectul” și atunci când omul
Marius Daniel Popescu vrea „să citească” în el însuși. Aici nu
există nicio barieră.
 sintagme literare Atelier critic

DANIELA
acel sânge/să fie izvor de aur/în ochii cuiva”.
Intenţia de plasticizare are mai multe nume sau
variante cu deschidere spre culoare, formă şi lumină, spre

TOMA
incandescenţă – un dialog cu sinele din care reiese că lumea
se transformă în blazon al cunoaşterii, iar efectul acesta
nu trebuie nici măcar explicat, pentru că vine de la sine şi
anulează pasul nemilos al vremii, întreaga sa curgere iar
„ceea ce zici în continuare trebuie să fie măcar la fel de
dens/trebuie să umpli razant paharul/altfel se va putea vorbi
Cuvântul se mărturiseşte întotdeauna de un dezechilibru/...doar razele din soare proaspăt smulse/
onest, ca o prelungire a ideii de nemurire în vaza de lumină să le-aşezi”.
Cotidianul e deschis şi insinuant, obligatoriu de descoperit
Lumea cuvintelor e cea care poartă idei surprinzătoare
felul în care se etalează pentru a se defini cel mai bine, „ce
ce pot presupune sau anula natura superficială, tot ceea ce
e cotidian acum încet e şters de-o mână/singurătatea urlă/
freamătă poate fi ţinut sub control, poate avea în vedere
cine-o aude nu ştie ce înseamnă/căci nu e gol de oameni sau
un model la care să se raporteze, „printre piese de puzzle
de lucruri/un gol de îngeri trebuie să fie...”.
trăite/câte un chip prea tânăr.../în case/cei fără stăpân îşi
Fără îndoială, schimbările vor crea noi ipostaze ce vor
pregătesc/ochelarii negri pentru
deschide, la rândul lor, drumuri
noapte.../toate în jur se cicatrizează
paralele cu linia vieţii, într-un oraş
oarecum .../cu ochii în cuvinte/pe
al căutărilor pentru că „dincolo
care le mângâi de parcă ar fi căpşoare
de marginea cerului nimeni nu se
de feline/ne zâmbim/nimic nu ştiu
îmbracă/în flori sau cu păsări”.
despre ele/decât că până acum nu
Sigur că fiecare descoperire
m-au mâncat ...”
va duce la o nouă experienţă, la o
Desigur, universul acesta se
altă definiţie a clipei ce părăseşte
suprapune peste adevăr sau măcar
dimensiunea fără anunţ prealabil –
peste iluzia lui şi nu are de-a face cu
ştiutul şi neştiutul trec perturbând
prudenţa, poate doar se completează
realitatea pe care poetul vrea s-o
pe alocuri cu limitele, cu certitudinile,
reţină în cuvinte, în sensul lor cel mai
chiar şi complicaţii putem menţiona
ales, mai profund, mai tainic şi „nici
„şi nu mai trebuie să mori/ci să le
pământul să nu-l înghită/pe-acela
aduci/ceea ce trebuia de la-nceput
ce, odată viu/din înălţimea tinereţii
să fie/viitorul/naşterea de sine”.
a căzut”.
„Și nevăzută mâna scria aceleaşi
Cuvântul, în esenţă, cuprinde
cuvinte cu alb iar şi iar ...” riscant,
tensiunea şi tinde spre valenţe
dar cu ample mişcări, cu spaţii
desăvârşite, contopindu-se cu mâna
libere pentru sensurile multiple ale
care-l îndeamnă să se mărturisească
cuvintelor, într-o relaţie profundă
onest, ca o prelungire a ideii de
cu acestea, cu demersul artistic
nemurire, doar lui, „pentru nimicul
entuziast sau nu, dar, cu siguranţă
lumii/îi va mai bate inima /cea de
lucid, generează trăiri dintre cele mai
toate zilele”.
surprinzătoare „până ce bolta noastră nu se va arcui graţios/
Impactul nu poate fi decât acela de victorie care se
punându-şi punct/în pământ/căci jumătate de arcadă nu-
configurează singură, într-un spaţiu dinainte trasat cu
nseamnă decât/un mare semn de întrebare”.
inteligenţă, cu gravitate şi cu alb ...
Se poate spune că Alexandru. V. Dan aduce spre sine şi
„Poetul, un veşnic căpitan de vas/de el însuşi învestit/
apoi spre cititor un amalgam de stări dintr-un itinerar grevat
aşteptând într-o gară pustie/apocalipsa/căreia nu-i va acorda
cu semnificaţii aparte, cu dorinţă, cu poveste, cu îndoială
nicio atenţie/înainte de a-şi fi încheiat/poemul”.
uneori, dar cu fidelitate, întotdeauna „şi ai mai fi vrut ca

lacrimile să se prelingă/numai pe oglinda ce-ţi stă în faţă/şi

73
 sintagme literare
DANIEL
LUCA
Iubire și prietenie
Volumul de versuri Sânge de
sub tălpile mele de Andrei Caucar
(Editura Fundației Culturale
„Ion D. Sîrbu”, Petroșani,
2018), apărut în urma obținerii
premiului „I.D. Sîrbu”, poate fi
caracterizat prin două cuvinte:
iubire și prietenie.
Cele două sentimente, deși
simțite de toți, nu pot fi zugrăvite
decât de poeți, pentru că ei văd
lumea cu alți ochi, dinolo de
obișnuit („deseară că dimineața
e murdară / se termină banii și
ideile și pâinea”), până la marginea
cuvântului și a iubirii („Până la
marginea cuvântului am mers /
până la iubire am zis”).
Iubire față de Dumnezeu („îngerul vine și pleacă / durerile
vor doctor lângă ele de parcă / Mila Ta n-ar fi de ajuns”), față
de mamă („când a murit mama / pentru o clipă / ai casei toți /
ai casei au murit”), față de femeie („atât de mult te-am iubit /
și după ce m-ai părăsit / îmi era teamă că te pot învia”).
Dar ea vine însoțită (dincolo de profunzimea palpabilă)
de temerea de neînlăturat a pierderii („îi este frică de
noapte / dar și mai frică de ziuă / în pustietatea aceea / din
inimile noastre”).
Prietenia, la urma urmei, nu este decât tot o formă de
iubire, iar poemul cu tine îndulcesc ceaiul amar, dedicat lui
Dumitru Velea și lui Daniel Marian, reprezintă o dovadă cât
se poate de limpede în sensul celor afirmate („pun la încolțit
câteva visuri / mușc[ din mărul înghețat / suntem prieteni –
mă reazem de tine / până se face o singură umbră că pleacă
/ un singur rând de pași / o singură durere de cuvinte”).
Iar prietenia cu moartea vine, paradoxal poate, în sprijinul
vieții, numai că nu oricine este capabil de așa ceva (doctorița
„e prietenă cu moartea – mă amână / uneori zâmbește - și e
atât de frumoasă / că încep să o cred pe rețetă”).
Ceea ce contează cu adevărat este extragerea frumosului
din jur în detrimentul urâtului, pentru că viața este un
miracol de care trebuie să te bucuri până la ultima fibră („ce
mai contează cerul și pământul / când ți-ai asigurat frumosul
vieții / o infirmieră jura că-i obligată / să spele sânge de sub
tălpile mele”).
Poezia lui Andrei Caucar e un spectacol al sensibilității, al
sincerității și al simplității la care e musai să îți cumperi bilet.
74
Atelier critic
Sufletul cuvintelor
Volumul de versuri Al cin-
cilea anotimp de Ion Toma
Ionescu (Editura Detectiv
Literar, București, 2019)
este împărțit în cinci părți,
echinocțiul de primăvară,
solstițiul verii, echinocțiul de
toamnă, solstițiul iernii și al
cincilea anotimp, fiecăreia re-
venindu-i, astfel, un anotimp.
Titlul fiecărui poem consti-
tuie și primul vers, totul con-
tinuând firesc, fără poticniri,
asemenea unei cascade.
Poezia lui Ion Toma
Ionescu este când despre
trăire și sentimente, când despre revolta față de o societate
nedreaptă, față de îngrădirile la care este supus individul de
către cei care își urmăresc doar propriul interes, fără a avea o
viziune de ansamblu asupra (in)acțiunilor lor nesăbuite.
Bunăoară, omul nu poate trăi în afara timpului, având
același punct de plecare, nașterea, și același punct de
sosire, moartea, iubirea fiind doar o stație pe parcurs (între
dragoste, „și moarte / amușinând / omul e o pendulă / fudulă
de urechi // altfel ar / auzi de departe / îngerul strigând rar /
fiare vechi răscumpăr / fiare vechi / în numerar...”).
Și totuși, nimic nu e simplu, fiecare având de parcurs
propriul drum, fără a semăna cu al altuia, iar cuvintele îi vor
fi însoțitoare perfecte întotdeauna, un fel de înger păzitor,
pentru că sufletul lor se pliază perfect pe cel al omului („firul
de ceară alb din literele / mele s-a împletit / cu un fir de
mătase roșie / și să se întregească minunea / în trup mi-au
încolțit bulbi / de ghiocei”).
Cuvintele au, de altfel, o lumină proprie, dar care
trebuie descoperită, întreprindere deloc facilă („caut lumina
cuvântului // numai că bestialele flori de cireș / mi-au
străpuns simțurile / toate organele ciuruite / au căpătat simț
olfactiv”).
Nu e de mirare că pagina ajunge să nu mai fie suficientă
pentru ca literele să se desfășoare în voie (în cartea în care
scriu eu, „ninge tot timpul / caligrafiez cu acribie / literele albe
/ zăpada iese din pagini / abia de mai disting / marginile”).
Totodată, și moartea e o carte compusă din cuvinte („știi
moartea / e o carte / în care scrii / mereu / și ajuns / la sfârșit
/ crezi că păcălești / alungind literele / ca și cum ai fi / un pic
dumnezeu”).
Pe de altă parte, indiferent de vremuri și de spectrul
represiunii, omul nu trebuie să se declare învins, ci are
obligația de a lupta contra nedreptăților, Sighetul fiind un
exemplu crud ce nu va putea fi vreodată uitat („cuvintele
își pierd respirația / literele expuse pe gratii în ziduri /
descărnate de lumina soarelui / ca niște prune uscate rescriu
/ rescriu o tulburare a istoriei”), dovadă stând și protestele
tinerilor din ziua de azi („ei sfidează mașinile / înotând în
carosabil / contra curentului / încălcând flagrant / liberi /
regulile / nescrise ale istoriei”).
 sintagme literare Atelier critic
Libertatea adevărată trebuie apărată pentru că, adeseori, Viața și moartea se află într-o cursă permanentă, fără a
din păcate, este prost înțeleasă („viața în libertate / se se ști dacă se vor intersecta vreodată ori dacă ele aleargă
încolonează pe stradă / într-o paradă gay”). în paralel („viața mea / și moartea mea // se vor ajunge ele
Omul se află, așadar, între lumină și întuneric, însă vreodată?”).
depinde numai și numai de el de care parte va sta („flacăra Până și inima (iubirea) este tot o formă a morții („din tine
lumânărilor / sapă în ceară / bezna / tăcerilor”) toată // voi îmbrățișa / numai inima // apoi // o voi așeza /
Al cincilea anotimp, deși există, nu poate fi atins, oricât peste mine // ca pe o lespede / grea // și plină / de moarte”
l-am căuta, deoarece el se creează pe măsura cercetărilor – săpânța în al nouălea gând).
noastre („unde e doamne / al cincilea anotimp // și timpul Dar moartea poate fi și lumină, lumânarea fiind
/ un păianjen de pământ / se risipește în oase / țesând / modalitatea prin care aceasta se transmite de la om la om
giulgiul alb de mătase și / despărțindu-mă de umbră... // („moartea mea // se întinde // în toate / cimitirele // ca o /
umbra care nu mai sunt / mă petrece / fluturându-mi cu lumânare // care își poartă / lumina // din mână / în mână”
mâna /din trenul / de noapte”). – săpânța în al zecelea gând) .
Prezentul volum este bine închegat, poemele intense, Pe de altă parte, fără moarte nu s-ar mai putea vorbi
puternice producând vibrații în cititor, cuvintele învăluindu-l despre înviere ori chiar naștere („după / înviere // oamenii
fin cu sufletul lor. / nu vor / mai muri // ei se vor naște // drept // în lumea /
cealaltă” – săpânța în al douăzecilea gând).
Moartea morții Nici nu poate fi alfel, din moment ce în fiece individ
pâlpâie o fărâmă de divinitate („în fiecare / om // care a
Cimitirul „nu prea vesel” murit // Dumnezeu // pune / un semn viu”).
de la Săpânța este cel care Volumul Moartea nu trece de lumea cealaltă este
l-a inspirat pe Laurian Stăn- cu și despre suferință, despre durere și greutăți, despre
chescu în volumul Moartea lupta omului cu el însuși și cu ceea ce îl înconjoară spre a
nu trece de lumea cealaltă supraviețui, un volum despre moarte, dar și despre trăire și
(Editura Brumar, Timișoara, speranță.
2010, ediție bilingvă, româ-
nă-engleză).
Volumul pare a fi dedicat Înflorirea absenței
morții (ce reprezintă adevă-
rata înțelepciune), dar există Se întâmplă ca
aici și viață, care, la rându-i, volumul de versuri ră-
este ea însăși moarte, însă utatea unui parfum
moartea morții [„se pare // de Marius Dumitrescu
că singura înțelepciune / din (Editura Brumar,
univers // este moartea // Timișoara, 2018), ultimul
(...) // ea pare meditația ab- antum, să marcheze un
solută / a materiei // în care viața // pare un fel / de moarte sfârșit de drum.
// a morții”]. Legătura dintre autor
Totuși, nu viața este locul cel mai sigur din univers, ci și poezie (ori despre ce
moartea („moartea / este cel mai sigur loc / din univers // înseamnă pentru acesta
dar nimeni / nu a ajuns până acolo // pentru că locul acela // poezia) este devoalată
este dincolo / de lumea cealaltă”). în poemul Ars poetica
Se spune despre cimitir că acolo este „satul ăl mult”, („plânsul este felul meu
această idee transpare și din existența cimitirului de sub / de-a fi singur / poezia
un alt cimitir din poemul săpânța în al șaisprezecelea gând felul meu / de a plânge”).
(„sub cimitirul / nu prea vesel // de la săpânța // există un alt Plânsul în și prin poe-
cimitir / nu prea vesel / în care morții / coboară pe rând // și me este firesc, e o stare
se îngroapă / unii pe alții // la nesfârșit”). de spirit, însă mărturisi-
Astfel, moartea își află locul, aparent paradoxal, într-o rea în sine reprezintă un
altă moarte („sub cimitirul / nu prea vesel // de la săpânța act de curaj, o dovadă de
// moartea mea / stă ca o stea // îngropată // în moartea sensibilitate și sinceritate.
altcuiva”). Este prezentă aici o permanentă luptă cu singurătatea,
Dacă omul moare, nu înseamnă că și umbra sa va pieri, ci o dorință expresă de a o ucide, însă chiar și dusă până la
aceasta va suferi o transformare, orientându-se spre lumină capăt nu are sorți de izbândă [„și-a omorât (scriu ziarele) /
(„umbrele noastre // nu mor / odată cu noi // ele devin // cu sânge rece singurătatea / când / l-au găsit / era tot singur
umbrele / razelor de soare”). / dar mai liniștit”].
Cât despre suflet, acesta funcționează, practic, ca o Această luptă e cauzată de curgerea timpului, care nu
poartă, despărțind viața de moarte prin el însuși („sufletul iartă nimic, iar fotografiile vor sta drept mărturie („încet
acesta // care desparte / viii de morți // prin același suflet”). încet rămâi / singur în toate / fotografiile”).

75
 sintagme literare
Până și zilele ajung să se mănânce între ele, destinul fiind
crud, necruțător („o sticlă goală // un pahar plin // zilele
mele au început / să se mănânce-ntre ele / cu toată ura” -
versuri cât o premoniție).
Ba chiar absența poate înflori în cele mai neașteptate
situații, precum între iubiți („absența-nflorise / noi eram noi
/ și atât de aproape / că nu ne puteam atinge”).
Singurătatea vine însă însoțită de tăceri adânci, tot mai
adânci („orice am face tăcerile / ne ies cel mai bine / când
încep ele / să se iubească”). Dar adevărata tăcere e cea cu
iz de moarte („nu știi ce-i tăcerea / dacă n-ai auzit / cum se
topește / ceara / morților tăi” – Menuet).
Pericolul tăcerilor este căderea în întuneric și dispariția
luminii, a sentimentelor fierbinți și pure („taci așa de mult /
că ți se-ntunecă ochii / și acoperă lumea / tot mai goală de
noi // adorm una câte una” – Întunecare).
Și totuși, există viață, există trăire, o permanentă căutare
a fericirii și nu lipsește mult ca scopul să fie atins.
Poate că fericirea e chiar descoperită, însă fără ca
importanța momentului să fie conștientizată cu adevărat
[„într-o zi chiar am crezut / că sunt fericit doar pentru că / un
foșnet domol mângâia / ceafa sângelui meu / dar cineva (nu
știu cine) / m-a contrazis: / ți se pare bătrâne / cade frunza”].
Dar există un interval în care timpul și moartea stau în
loc: copilăria, nefiind însă vorba aici de vârstă, ci de o stare
(„moarte întreruptă / de copilărie”).
Deoarece visul, speranța, iubirea (de un erotism pur, dar
pătrunzător: „trupul tău gol / este o biserică / în care intru
cu sfiala / celui ce știe”) nu pot fi înfrânte, realitatea se mută
cu arme și bagaje în... irealitate („pentru că nu mi-a fost dat
/ să-ți aduc nimic altceva / decât trezirea la vis / irealitate e
numele meu”).
Volumul de față alungă singurătatea poetului, chiar dacă
atât de târziu, spre a-l aduce în sânul celor care îi vor rămâne
necondiționat alături, cititorii.
Apocalipsa după Daniel Marian
Preocupările lui Daniel
Marian din volumul
de versuri catalogul cu
apocalipse (2019, cu ISBN
de autor) nu sunt noi,
însă sunt îmbrăcate altfel,
prin raportare la volumele
anterioare: viața, moartea,
iubirea, timpul, zborul.
Acum, de pildă,
încearcă să ne convingă de
faptul că Alina este doar
un mit și nimic mai mult,
adică pur și simplu nu
există. Aceasta fiind destul
de greu, după câte a scris
despre ea („aline nu există
/ decât așa / între o lipsă
/ și o rigipsă / de spațiu /
de timp / de preocupare
/ / de presupunere / de
geaba”). Pentru că ia forma unei apocalipse, de distrugere
76
Atelier critic
a iubirii, neexistând ca ideal decât în plăsmuirea minții
poetului, încrezător într-o iubire absolută, perenă.
Inima își ia soarta în propriile mâni, nepăsătoare la cele
ce vor urma, și sare din piept („inima mea nebună / a sărit
din piept / și a început să umble / după fluturi”; „important
e că există / undeva între cer și alt cer”).
Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să se ascundă, să
fugă de iubire, ci doar că trebuie să o trăiască, indiferent de
consecințe („scoateți-mi ochiul drept care nu vă vede bine
/ (…) // degeaba fraierilor că-n ochiul cel stâng încă / zace
iubirea”).
Pentru că între iubire și trăire există semnul egal, sunt
expresia bucuriei de a fi viu („mai vii de așa doar în cărți /
îmbrăcate în piele de urs / din ambele părți / vieții-i dăm
curs”), doar între naștere și moarte nu e nimic altceva mai
bun de făcut („nu aveam cum să exist / sau n-aș fi știut dacă
/ aș fi existat – ce dracu bă / unde ați mai văzut arătare din
asta / care să se tot nască încontinuu / în timp ce inevitabil
moare – ”, inconvenabila existență).
Poetul este, așadar, singur ființă cu mai multe vieți într-
una singură, numai el poate să se nască și să moară de mai
multe ori chiar și într-un singur poem, și nicidecum pisica,
așa cum în mod eronat s-ar putea crede („ia poetul şi pune-l
/ între paranteze de poţi / pune-l între virgule sau / pune-i
nişte puncte de suspensie / ca şi cum s-ar face infuzie / când
el atât de indecent / nici măcar între ghilimele nu stă / şi
atunci ce să mai ştii face cu el / dacă tot nu-i bun de nimic
/ dă-l la reciclare-n amaru’ lui / taie poetul în poeme / cât
mai discrete cât / perioada de înjumătăţire a uraniului / care
e nimic la scară istorică / acolo pe scara neviului / da taie
poetul în poeme / după care să-l coşi să-l descoşi”).
Însă nici el nu e scutit de o luptă crâncenă cu timpul,
a cărui moarte anunță, de asemenea, o apocalipsă („la
moartea timpului va fi plin / de toate cele făcute şi desfăcute
/ balamuc mare pomană / fără invitaţii dezmăţ orgie / nu
mai avem timp şi / nu mai avem timp / toate vor striga
cum timpul lor / s-a dus să se mai facă o dată de ocară / să
mai fraierească o lume / de n-o fi murit de tot / al dracului
vârcolac strigoi şi moroi” – timp blestemat).
Și totuși, deși s-ar părea că timpul nu îl va putea învinge,
poetul sfârșește prin a fi răpus, moartea sa fiind o altă
apocalipsă revărsată asupra omenirii („ce pot să mai spun
eu când / dintr-odată mi-au obosit dimineţile / dacă mi-a
murit rătăcitorul fără umbră / chiar mi-e pustiu de toate cele
// Doamne rătăcitorule fără umbră / deja mi-e dor de fratele
meu / mai geamăn decât mine!”, poem dedicat memoriei
poetului Mihăiță Talpalaru).
Treptat, încetul cu încetul, omenirea ajunge în fața
apocalipsei totale, finale, când cerul se apropie din ce în ce
mai amenințător de pământ („tot mai mult pământul / se
apropiase de cer devenise strâmt şi scârţâia / în menghina
ruginită / nu mai era loc în picioare / cel mult în genunchi
/ apoi culcat la firul ierbii / se tot strângea orizontul / şi al
naibii ce scârţâia – catalogul cu apocalipse I).
Singura șansă pentru om de a supraviețui este zborul,
însă acesta nu se află la îndemâna oricui, puțini fiind capabili
de a se înălța în înalturi („azi nu e pasăre azi e zbor”).
Fidel jocului său cu cuvintele, Daniel Marian nu își
dezamăgește (în majoritatea covârșitoare a poemelor)
cititorul nici în acest volum, ci îl determină să își pună
întrebări și să trateze viața la modul serios.
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Ionuţ Calotă
Noi ce din linia întâi
(Ionuţ Calotă – „cum să supravieţuieşti în
dragoste”, Ed. ArtCreativ, 2018)
Îmi trec prin minte o sumă de
situaţii periculoase, toate de pe
front unde se merge visând dar
niciodată pe măsura realităţilor
grave şi mai mult, iminente. Ce
ai tu să cauţi în deplinătatea
focului izbucnit de la un gest, de
la o privire, şi să arzi ca un brav şi
neînfricat, da, ai vrea tu, vreme ce
ţi se înmoaie genunchii şi îţi umblă
fluturii peste tot.
Cu felurile de simţire şi de
manifestare ale poeţilor au fost
probleme tot timpul. La ei funcţionează acea exacerbare a
stimulilor care ar trece neobservabili în rândul oamenilor
liniştiţi şi la locul lor. Un grăunte de sentiment autentic erupe
într-o galaxie fabuloasă, sunt identificate naşteri şi renaşteri
aşteptate şi justificate.
„cum să supravieţuieşti în dragoste”, nu prea ai cum,
dar Ionuţ Calotă crede, insistă şi bine face. El pune la bătaie
recuzitele şi mecanismele ce până acum n-au fost doborâte de
vijelii vce desigur au mai fost, ba chiar s-au ţinut lanţ, absolut
logic şi omeneşte. Strategia sa este una la vedere, nu foarte
eufemistică, concludentă şi eficientă. Se pune poetul într-o
firidă de imponderabilitate, sărac material şi bogat sufleteşte,
şi ce să vezi, aici dă de „silfide”, mitologice germanice duhuri
aeriene feminine, foarte ușoare și agile, care, împreună cu
silful, întruchipând elementul aerului. Da, chiar aşa se prezintă
poetul: „tu nu mă crezi dar eu te aştept aici/ de la începutul
lumii/ trăiesc într-o casă care încă/ nu s-a construit/ din când
în când mai scot steagul alb/ să-ţi aduc aminte că exist/ am
fost părăsit aici/ pentru că nu am crezut în zeul lor/ de atunci
camera mea a ajuns o imensă/ sală de aşteptări/ locuiesc în
aceeaşi casă cu ploaia/ sunt singurul/ pe care ploaia nu îl udă/
locuiesc într-o cochilie/ în această poezie nu mai încap/ alte
cuvinte/ în această casă nu mai încap/ alte persoane/ pentru
că doar tu/ semeni izbitor/ cu mine”.
Straşnică şi aproape cinică privelişte pornind de la
constatarea daunelor la nivel emoţional, care şi irecuperabile:
Atelier critic
„ai început să mă iubeşti brusc/ fără antrenament/ fără să
ştii măcar că exist/ mi-ai deschis inima fără anestezie/ şi ai
găsit acolo/ un rulou de benzi animate/ uitat din copilărie/
ai coborât în curtea mea/ urmărită de obloanele rămase
deschise/ mi-ai arătat de unde răsare/ cel mai bine soarele/
în copilărie acolo umflam/ buteliile îngheţate/ am uitat să-ţi
spun/ sunt de dreapta/ pentru că scriu cu dreapta/ asta mă
ajută să fac acest film al meu/ un salt în necunoscut/ precum
prima noastră întâlnire/ ce s-a petrecut/ într-o fotografie”
(fără anestezie).
Toate ca toate, dar ce să mai zici, în faţa unei declarativităţi
de felul ăsta... „iubesc această femeie cu frunzele verzi/ cu
cuvintele dezghiocate/ cu braţele pline/ de îmbrăţişări/
ca o primăvară căreia îi place/ să umble cu umerii goi/ ea
îmi aduce vise de nicăieri/ privirea mea/ ajunge înlăuntrul
ochilor ei/ ca un ecou/ de inimă” (danielis).
E clar, el poetul şi mă gândesc că şi el omul, se află în
plin fenomen al iubirii. Nu îl treziţi pe nicicare, asta e partea
nebun de frumoasă a vieţii!
Costel Stancu
Densitatea memoriei trezite
în variantă cinetică
(Costel Stancu – „dominic sau despre
imitaţia umbrei”, Ed. Hestia, 1995)
A se lua la cunoştinţă me-
moria şi a se centrifuga, acea
memorie a lucrurilor ce odată
întâmplate de la sine fără prea
multă pricepere, abia atunci e
timp şi loc de a doua lor naş-
tere, ceva mai evoluată, prin
intersecţii şi vămi în care se ca-
talizează cu simţurile desfătate
pe coridoarele minţii.
Chiar şi din piatră seacă, din
praf şi din cenuşă, se pot isca
lucruri măreţe, pe care niciun
cor al ghicitoarelor precum
nici vreo prevestire cuantică nu le-ar fi putut determina la
înfăptuire. Se practică acea unicitate tehnologică asupra
materiei dislocate în simpla ei formulă energetică, de unde
se ia patos suficient pentru o geometrie variabilă ce urmează
a fi parcursă de la crepuscul la înălţare în sens programatic.
Din aval şi din amonte de eventualitatea clipei, apar
mai întâi difuze umbrele, pentru ca mai apoi să se ivească
şi substanţa, sau după caz trunchiul ideii explodate la un
scurtcircuit dintr-un sâmbure în care până atunci se plimba
ceaţa, oricum ceva de genul ăsta dar mai profund.
Costel Stancu se proiectează pe sine laolaltă cu nervurile
ce-l ţin ancorat în plan existenţial, aceasta are loc în ipostaze
77
 sintagme literare
inedite, majoritatea uimitoare sau cel puţin incredibile.
„dominic sau despre imitaţia umbrei” fiind o carte cu o
soartă subtilă, despre care am aflat şi eu acum, după un sfert
de secol, când însă cred că ar fi momentul recuperării unui
impact frontal.
De remarcat, alături de densitatea uneori sufocantă, şi
greutatea excesivă ideatică şi imagistică. Este precum ar
trece pe autostradă un angrenaj de mare gabarit, cu toate
luminile aprinse şi cu girofaruri; este imposibil să nu îl vezi,
chiar şi pe ceaţă.
După block start, din momentul prim avem de ştiut cu
cine şi cu ce avem de-a face, se jumulesc dimensiunile la o
simplă încercare de a cuprinde formele, în timp ce fondul e
unul ce îţi trezeşte ghimpi şi scaieţi pe cărarea pe unde vin
înţelesurile. Concentrare maximă la atingerea simultană a
mai multor puncte cardinale pe care nu le veţi găsi pe hărţi.
„eu am pictat găoacea cerului cu păsări de pradă/ va veni
un tîlhar şi se va aşeza în mijlocul crucii pe care o fac/ cuiele
păstrează urma durerii sau a dezmăţului// zarul cu feţe
nevăzute/ e rostogolit pe masa regelui până înnebuneşte/
falsa profeţie momeala torţele împing lumina/ spre fundul
încăperii unde aştept/ cel ce te iubeşte o să te vândă cândva
spui tu/ alerg şi în urma mea încremeneşte mişcarea/ urma
piciorului gol sub vârtejul de frunze/ scriu: părul femeii
seceră iarba uscată uitarea o/ limită pur întâmplătoare a
fiinţei/ ce vei împărţi doamne celor ce/ îţi cer să li te arăţi
la chip// în aer pluteşte încă splendoarea interogaţiei...” (1).
Dincolo de conotaţia dogmatică, se vede clar o răsucire
conceptuală pe fondul unui influx de sensuri, în această
accepţiune alegorică. Nicio dimensiune nu se tranşează, par
a nu exista dimensiuni ci o imponderabilitate relativă dată
de un asumat lux interpretativ. De fapt, acest (lait)motiv se
instalează pentru o bună şi fertilă parte din demersul poetic,
oarecum spiralat tenace... „trec râul îngeri îmi joacă pe
unghii/ nu ştiu de mă nasc ori mor/ chinuit sînt de friguri
şi fluturi cu capete de înecaţi/ mi se prind de picior/ un
dovleac cu ochi care învaţă să creadă/ eşti tu aşteptându-mă
pe celălalt mal/ când eu în grabă mă rog cuvintelor/ rece şi
inegal/ o să vin o să plec cumpărat ori vîndut/ pe aceeaşi
înfăţişare a banului/ ochii mamei se usucă/ în jos pe apa
iordanului/ de atâta linişte cocoşii au aprins casa/ şi acum
sar fericiţi din balcoane/ doar iuda vine-ntruna să îşi plângă/
faţa căzând din icoane” (2).
Tărie a unui suflu liric incontrolabil oricum l-ai întoarce
să-l zăpăceşti formularistic, pentru că poetul în exerciţiul său
profund respirator, o ştie pe a lui, acea iluzie ce nu permite
deziluzii. Aşadar carte puternică în spiritul optzecismului,
apărută în anii nouăzeci, şi aflată în plină vigoare acum când
ne (re)întâlnim cu ea.
78
Atelier critic
Carmen Secere
Descinderi, incursiuni şi nevindecări
(Carmen Secere – „babilon / macii lui
monet/”, Ed. Vinea, 2019)
Îţi trebuie aşa: un şevalet
pentru sentimente, o pană
subţire pentru respirări şi
desigur o întreagă recuzită
de aripi pentru cuvinte.
Da, pentru că ele cuvintele
trebuie învăţate despre zbor
înainte de a se învieţui. Se mai
întâmplă şi accidente, ca la
orice îndeletnicire...: vrei să
faci un peisaj cu un sâmbure
de real şi îţi iese un portret
de vis, frumos ori urât, ei,
acuma nici nu poţi să mai ai
şi pretenţii, vis să fie; încerci să transpiri suflul unui vis şi
deodată şevaletul sare la tine: măi, te-ai pomenit cu realul!
Întreaga carte a lui Carmen Secere, „babilon / macii lui
monet/”, stă sub zodia peisagisticii lirice, în mod pictorial ori
gravural. Dezinhibarea de la forme şi substanţe omologate
se simte uneori chiar frapant, prin nuanţări şi chiar
contorsionări. Construcţiile sunt ferme, în cea mai mare
parte aprige, atunci când sar din meditativul profund şi încep
să strige şi să zgârie şi să muşte.
În paleta meditativului, avem acest „drum”: „dimineaţă în
oraşul secret/ cu străzi fabricate din regrete// parcurile sunt
bolnave de promisiuni/ niciodată vindecate// plouă târziu/
pasiunea e contagioasă/ fericirea e un drum în lucru” – se
reia aici laitmotivul graduării stării extatice, atingând razant
conceptul de bază dar refuzând mulţumirea de sine sau de
cele din jur. Iar sub aspectul cinetic, în ritm alert, cataclismic,
parcurgem „străzi”: „în ultimul tramvai/ compostez biletul
pentru nâine/ îl pierd mereu în acelaşi loc/ unde comediantul
îşi uită replicile// prin telescopul din parcul central/ văd cum
se scufundă oraşul// doar câteva străzi până la mine/ şi o
mie de lumi disppărute”.
Pe o ramură elaborată, fără a fi însă stufoasă, se remarcă
această stampă intensă de suflet, bine gândită: „captivă sub
nisipuri mişcătoare/ captivă într-un vis// dragostea ucide –/
scrie cu păcură pe un zid murdar// recunosc gâfâitul acestui
infarct/ şi moliciunea pernei// preventiv mi-am cusust o inimă
de cârpă/ dar şi păpuşarii pot fi veritabili/ impostori” (cârpă).
Poate nu întâmplător, alături îi şade foarte bine,
următoarea „naştere”: „de câte ori îmi iau lumea în cap/
la tomberoanele oraşului/ se strâng pisici schizofrenice//
plimbarea pe străzile andaluziei/ când scriam pe toţi pereţii
„make love not war”/ şi mi-au legat mâinile suspecte/ de
crezuri contagioase// gândurile trecute prin conducte vechi/
 sintagme literare
ruginesc în tăcere// mă caut înainte de a mă naşte”. O
rememorare a unei foste trăiri sau o pală de destin promis
într-o viitoare trăire, cert e că se simte un gust aspru dinspre
o nişă a vremurilor.
Cu totul aparte este ciclul „aur şi tinichea”, în care poeta
o dă pe muchie de viaţă şi pe trăznet de simţiri. Astfel, un
„whisky”: „blugii rupţi pătaţi de whisky/ jazz prăbuşit/ pe
clete înnegrite// miroase înţepător/ a dragoste incinerată//
dau de pomană nopţi/ mă doare că alţii nu ştiu să le-mpartă//
dansez pe masă în barul/ cu intrare liberă/ râd// râsul mă
sfâşie”, ori un „new orleans”: „pielea creolă miros de alge/
accent peltic din franceza cajun// şi dimineaţa liliacului/ în
oglinzi convexe// tălpile nu mi se mai întorc/ prin cenuşa
străzii/ sângerând// aprilie mă inundă/ cu ploile subterane/
din new orleans”.
Şi această carte, din seria celor trei, impecabil apărute la
Editura Vinea, este o provocare, un motiv de a zgâlţâi bine şi
productiv semantica pentru o recoltă pe măsură, în folosul
unui logos generos.
Vasile Morar
Monumentală ispăşire a vieţii
(Vasile Morar – „Cartea arderii de tot”,
Ed. Eurotip, 2019)
Obiceiul antologiilor ne prinde
la un moment dat pe toţi. Păstrăm
florile şi scoatem scaieţii. Ne duşuim,
ne frezăm, ne parfumăm, ne
spilcuim şi şpiluim pe unde trebuie.
Are sens această practică deoarece
ne dă un ghiont raţional în mersul
mai departe. Este fixat unghiul de
plecare, traiectoria, viteza etc.
Antologicul de acum Vasile
Morar ajunge şi la un vârf al
procesului în sine, acesta fiind dat
de „Cartea arderii de tot”, unde
vârtejul neliniştilor sale, tropotul
existenţial alături de şopotitul pe dinafara lumilor se întâlnesc
la sfat de zile mari. Justificată ar părea întrebarea: Poetul chiar
are de gând să dea aici tot ce poate? Aş, în ritmul şi vigoara
sa, va putea până dincolo de oricare coperte. Dar, e corect
să spunem că este o selecţie pe cinste a trăirilor extatice,
mergând de la destăinuiri sensibile până la momentele
predispuse jertirii de sine.
Voi da curs unui poem într-adevăr de colecţie, în care
un spirit nichitian, sau cel puţin apropiat de acest fel de
anvergură stilistică, intră în transa ideilor luminate şi inedite
şi unice: „Cubul/ se poate ciopli din ce material vrei:/ din
gresie/ din cretă/ din lumină// După ce l-ai finisat/ îl poţi/
ţine ca pe capul lui York în mână// Să îl arăţi lumii/ să-l
admiri/ să-i numeri muchiile ieşite în afară// Îl poţi pune/
Atelier critic
sub faţa-ntoarsă a lunii/ să-i înfăşoare laturile-n ceară//
Toate sunt cum trebuie să fie// Lângă cub/ se zbenguie un
miel// Nimeni nu ştie/ când se va deschide cubul/ cine-o să
intre în el” (Despre cub). Întreaga construcţie ar presupune
aranjarea minţii într-o frumoasă relativitate, iar noima de
final poate rămâne nedezlegată într-un cârlig ce poate agăţa
orice ar fi să fie, având curajul de a fi şi lăsându-se fiinţă.
Ajunge poetul de îşi scrie şi un postum, ilustru plasat în
acest context al arderii de tot: „Schelete albe de cuvinte-n
jur/ gura mea/ de mult nu mai rosteşte/ s-a umplut de iarbă
şi spânz/ un salcâm/ în gură-mi înfloreşte// Nici urechea nu
le mai adună/ ce pustiu e-n jur/ doar fluturi grei/ văluresc/
şi parcă-s de pământ/ trăgând ziua peste paşii mei// Cântă
ciocârliile deasupra/ nu le-aud, dar cântă/ le-am văzut// E
atât de mult de-atunci...// Din cântec/ ca poamele în ierburi
au căzut// Cântecul într-o plutire largă/ leagănă/ ca iarba pe
cuvinte// În afara faptului că eu sunt dus/ toate se petrec ca
înainte” (Iarba de pe cuvinte). Trăirea nu are sfârşit, chiar
dacă viaţa s-a împiedecat într-o clipă ce din fantomatică a
dat în clinchet, şi rostul trecerii vieţii este tocmai această
moştenire care nu va obosi vreodată să dea ochi cu veşnicia.
Fantasmagoricul, halucinogenul să fie, sau simplă interfaţă
într-un real insidios, neprevăzut de crud...: „Mi-a căzut capul
în apă// Când am vrut să beau/ m-am speriat// Cum să-mi
beau capul/ vai/ cum să-mi beau capul?// Oare când am fost
decapitat?// Capul meu, acolo, în adâncuri/ ca un ban abia
rostogolit/ se uita la capul meu de-afară/ cu dălţile de oţel abia
cioplit// Setea mi se cuibărise-n oase// Nu puteam. Un roi de
buburuze/ se învârtea în cană// Din adânc/ a căzut capul meu
tăiat/ pe buze” (Capul din adâncuri).
Aceasta fiind o poezie a conştientizării, a inefabilului,
a concentrării substanţei indiferent de formă, acolo unde
găseşte o formă se instituie.
Mariana Cornea
Ştiu cum este, nu suntem de pe aici
(Mariana Cornea – „neomenesc de alb”,
Ed. Eurostampa, 2018)
Poeţilor nu le vine niciodată
mintea la cap, ei sunt încercănaţi
de iluzii şi de şoapte, şi nici măcar
nu se ştie despre ei dacă sunt vii
sau doar bântuie pe aici ca să
încurce lumea şi mai rău decât
este tot mai palidă şi vai de capul
ei. Poeţii sunt poeţi pentru că
nu li s-a găsit alt loc în univers,
decât într-o clopotniţă unde să
clopoţească, într-un moţ în care
să moţească ş.a.m.d. Peste tot
pe unde au umblat poeţii, s-a
produs cel puţin o calamitate,
unii spun că şi încurcarea anotimpurilor ar fi tot din pricină
de poeţi. Poeţii ar trebui interzişi pentru o bună bucată de
79
 sintagme literare
vreme, cu toate că atunci am dormi mai mult şi am visa mai
puţin.
„neomenesc de alb” este ceasul târziu în care poeţiii
se poezesc. Într-atât de înverşunaţi încât dărâmă firescul,
după ce se împiedică de el orbecăiţi, ce-aveţi măi cu el şi cu
celelalte broboade ale realului? ia cuşti! vezi să nu... Mariana
Cornea se destăinuie: „mai bine ţi-ai trăi poemul/ du-te
desenează/ tencuieşte, vopseşte/ fă-ţi pieptul ceas, opreşte-
te în aer/ sparge pungi cu apă/ revarsă-te ploaie, muşcă-
ţi mâna dreaptă/ stânga sprijin-o pe pământ/ strânge-ţi
mizeria, cerşeşte vămilor/ cel puţin cu o moarte/ priveşte-ţi
copacul!// ţi se vor întoarce ochii pe dos/ ca într-un orgasm
al pereţilor/ fără geamuri şi vizitatori/ fumează-ţi ţărâna
până la degete/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ still witing”
(mai lasă naibii registrul ăla). Da, fă orice dar orice, în loc
să-l scrii pe el poemul acela nebun care ţi-a luat minţile, şi nu
numai ţie; trăieşte-ţi-l, măcar să-nnebuneşti doar tu. Un duh
interior zice-se c-ar fi rostit acestea, hmmm...
O directă şi tranşantă dez-identificare este de înţeles să
se producă la o covârşire a formelor şi cuprinsului. Nimic
nu e ce-a fost, chiar dacă neştiindu-se ce a fost, poate o
părere să fi fost. „nu mă recunosc/ poate sunt aer sau apă./
să mă adun de pe asfalt mi-e greu/ mă doare/ şi cu toate
astea mai curăţ un măr/ picătură cu picătură dorul muşcă
adânc/ cad ochi din lemnul crucii/ unde vrei să nu mă doară/
când încălzim acelaşi cer?/ totuşi mi-e rece/ în cercuri lente/
inima nu mai are pereţi/ salvează ce a mai rămas/ un suflet
aşteaptă altundeva/ prea mulţi îngeri spală străzile/ dincolo
plină de semne/ nu mai râd/ doar tremur/ aşezându-mă
înlăuntru/ mă dor braţele/ înainte de a mă prelinge” (sunt
copia infidelă a imaginii din oglindă).
Iar starea aceasta se exacerbează, astfel încât se prevede
o cădere liberă şi adâncă, o ardere de tot, o dizolvare... „să-ţi
întinzi mâinile să te aşezi pe ele/ să nu le mai recunoşti nici
biciul, nici uşa subţire/ membrană pe creier/ e ca şi cum ţi-
ai bate singur lemnul mortului/ până la sânge/ să te izbeşti
de nume cu numere cu tot/ şi să nu le mai recunoşti/ să-ţi
treacă spaima, te deşerţi vah surâs până la os/ din când în
când târâit prin negrul perfect ca o înviere/ care de va fi/ nu
mai este decât un hău învăţat să devină/ întindere de piept
până la gât/ sunt cea care înalţă capul, să ţâşnească din
frunte/ îmbucături pentru un zeu/ întors din lumile lui direct
şi diabolic/ pe la colţuri/ să nu mă mai recunosc pe un cântar
cinstit/ arăt milă dar nu îndeajuns/ acolo unde păşesc prin
foc să am răbdare” (ştiind cum este, începusem cu sfârşitul).
Evident, autodefinirea încercată de poetă nu există în
cataloagele omologate, e rezultatul unei contaminări cu
alter-spaţii, alter-timpuri, alter-senzaţii atroce şi neindicate
oamenilor trăitori pe picioare lor, cu mâinile lor din umeri şi
cu inima lor în piept, nu altfel, după cum bat gongurile unor
iluzii desperecheate într-un calamitat ritual al împerecherii,
şi întreagă nălucirea aceasta nu face decât să scormonească
ceea ce nu e bine de ştiut; ar asta nu înseamnă că nu există!
Astfel de poezie este de consumat în doze mici, eu vă
spun, e mult o linguriţă, de cană puteţi să uitaţi dinainte,
încercaţi cu pipeta. Şi cine spunea că poezia feminină e toată
numai flori şi aripioare şi susur şi dantele, să-şi muşte limba!
80
Atelier critic
Gheorghe Vidican
Pe un ilustru coridor al paşilor luminoşi
(Gheorghe Vidican – „Un interior glisant”,
Ed. Tracus Arte, 2018)
Încă o carte, încă o
poveste de spus. Sunt cărţi
din care ’ciupeşti’ versuri
pentru a-ţi creea o imagine
de ansamblu, iar altele care
te izbesc ca şi cu un berbec
de spart uşi şi porţi, cu un
singur poem zdravăn. Iar
când acesta e ’fluviu’, şi mai
e şi de-adevăratelea poem,
’ai Doamne!...
Acum, la Gheorghe Vidican, nu pentru că ar fi vorba
neapărat despre un poem dedicat lui Nichita Stănescu,
ci pentru că are profunzimea şi densitatea (aceasta fiind
caracteristica principală a autorului!) care conving fără
nevoia statului pe gânduri. Poemul se găseşte la paginile 96-
97 dintr-„Un interior glisant” şi merită reprodus aici, deşi e
’fluviu’: „după uşă se deschide o altă uşă duce spre viitor o
casă la care zideşti fereşti/ zideşti întâmplări scripeţi pentru
ridicat amintiri/ şi de ce nu lătratul câinilor maidanezi la
umbra degetelor noastre/ ne luăm de mână prin imperiul
fricii/ pe calea borşului macii roşii cresc până la brâu/ miros
de porumb copt prin poemele inedite ale lui nichita/ dora
stănescu e un poem al viitorului/ paşii ei plini de capcane îi
aud plimbându-ne prin muzeul literaturii române/ dorul de
nichita e un viitor postmodern al singurătăţii/ un fierăstrău
taie trunchiul poemului/ lupii mişună prin viitorul zidit în
scârţâitul îmbrăcat în blugi al ciuturii/ setea iscă conflicte
concentrice în lacrima dorei/ la deseşti paşii lui nichita sunt
un festival/ se scrie cu sângele lui pe frunzele toamnei/
viitorul unh oaspete drag oglinzilor/ încolţeşte pe buzele
poemului cu iz de mir/ curge subţire pe fruntea dorei/
vremelnică poticnire în mirosul pălincii/ metalizate amintirile
sătenilor din deseşti poartă viitorul prin trupul lui nichita/
umili şerpii şuieră prin mărul trădării/ viitorul are parte şi de
trecut/ prezentul respiră în noi provizoriu/ ne despărţim de
el mereu/ poemul despre nichita e cu gura în viitor/ pielea lui
împachetează viitorul dorei stănescu în trecutul hergheliei
de cai din deseşti/ casa la care zidim fereşti e a viitorului/
hazardul e o neceseitate prezentă în noi/ nichita zâmbeşte
în bombăneala noastră euforică/ la deseşti viitorul şade
la taifas cu cazanul de pălincă a poetului gheorghe pârja/
picioarele desculţe ale poemelor simt murmurul pietrelor/
 sintagme literare
bandajaţi la ochi cu bucuria sătenilor poeţii devin o cişmea
plină de sete/ carnea viitorului miroase a pâine coaptă/
rădăcinile spală tălpile dorei stănescu/ respirăm profund în
poemele pline de lună nouă/ dedesubtul încolţeşte iarba
viitorului/ de deasupra nori de ploaie/ învaţă mersul pe
bicicletă respiraţia poemelor/ mustesc a sete poemele lui
nichita/ dora stănescu îl plimbă prin literatura românească
postdecembristă/ poemele se hrănesc cu lacrimile lui
nichita/ dora stănescu cu scârţâitul uşii între dinţi recită
poemul viitorului” (Viitorul).
Duium de imagini sprijinite pe simţuri, ideile şi-au făcut
aici vatră pentru o veşnicie alături de cei doi dragi, Dora şi
Nichita. Eu unul care nu am ajuns să iau ’necuvintele’ direct
de la izvorul lor, eram prea tânăr pe atunci, ce aş putea să zic
în faţa reveriei. La Deseşti însă, pe urmele lui Nichita şi ale
altora da, alături de autor şi de o mare de prieteni; covârşitor
tărâm.
Conchid prin a spune că poezia lui Gheorghe Vidican
este una diferită, când calmă când tăioasă, are o diversitate
care ar putea fi productivă pentru noile generaţii ce îşi caută
mersul. Chiar dacă epocile se schimbă, se radicalizează, tot
ai nevoie de urmele celor ce au călcat şi au bătătorit timpul
astfel încât să avem trecut şi desigur... viitor!
Costel Simedrea
Sub hipnoza toamnei
(Costel Simedrea – „Calendare de fum”,
Ed. Eubeea, 2019)
Vremea veşniciei celei
crunte pare, în care nu e
loc de nicio pâlpâire vie.
Dar e numai toamna, una
obsedantă, repetitivă,
venită dâră şi venită
bulgăre. Cu frig, cu vânt,
cu tot mai multă noapte
şi desigur cu cât cuprinde
fum. Se alcătuiesc chiar
şi „Calendare de fum”, în
care Costel Simedrea îşi
contorsionează spaimele.
Poezia sa hotărât elegiacă
e tot ce mai răzbate prin întristarea până la lugubru. De
undeva ca dintr-o aripă a lui Bacovia, se ţes de muşcă rimele
şi ritmurile.
Încălecare de senzaţii nebune prin suflet jumulit de
percepţia jur-împrejurului fatidic. Sonetele din acest volum,
Atelier critic
toate de o muzicalitate sumbră ce invocă sumbrul într-o
rarefiere cadenţată, valuri-valuri... Fum deci, ipostaze ale
fumului: „Poate ceasul cuprins de tristeţe/ Bate, azi, cea din
urmă secundă,/ Poate-i inima chiar muribundă,/ Începând
veşnicia s-o-nveţe...// Poate că în zadar ne e teamă,/ Fiindcă
nu-i niciun capăt de drum,/ Poate că totul începe acum/ Şi
aici este numai o vamă...// E vama fum prin care-au trecut/
Păsări, plecând din cuibul de lut...” (Vama de fum); „Doar
fum şi vânt şi ce-a fost şi ce nu-i.../ Nimic altceva, nicicând,
niciodată,/ lupii uitării, mereu nesătui,/ La porţi de dor au
început să bată.// Spre maluri pustiite vin acum/ Corăbii
cu catarge putrezite,/ Le suflă-n pânze vânt, plutesc pe
fum,/ Uitarea spre uitare le trimite.// Din negura tăcerii
mai răzbat/ Până la noi ecouri disperate.../ Nu face viaţa azi
niciun rabat,/ Doar fum... şi numai vântul care bate.// Clipă
de clipă, mai apoi, dispar.// Şi fum şi vânt... Şi nici nu ne mai
doare/ Valul acesta, calendar impar,/ ce-mprăştie amurguri
peste mare...” (Doar fum şi vânt); „Renunţi la tot şi încetezi
să speri,/ Ceea ce-a fost nu o să mai existe!/ În cuvântul nou
sunt vechile tăceri.../ E acelaşi film, cu-aceleaşi feţe triste...//
Pe trotuare vechi niciun pas străin,/ Numai bocănit de paşi
care se duc./ De ce să mai aştepţi paşi care nu vin/ Când şi
acest an este un an uituc...?/ De ce să mai cauţi florile de
ieri?/ Uscate sunt toate, putrede de acum,/ Iar anii care vin
nu au primăveri.../ Le-a furat pe toate-un calendar de fum...”
(Calendar de fum).
Pentru cine încă e viu, pentru cine nu a alunecat de tot
în prăpastie, şi pentru cine nu s-a sinucis de atâta măreţie a
fumului, ar mai fi, am crede, o minimă şansă... „Văd că nu
mai ai file în calendar.../ Anul s-a sfârşit în cele din urmă/ Şi
fără Crăciun! Deci n-a fost niciun dar,/ Doar, pentru cenuşă,
undeva, o urnă.// Voi pune în ea căzutele file,/ Ca-ntr-o sobă
rece, uitată de foc!/ şi aşa s-au rupt şi sunt inutile,/ Şi-n alt
calendar nu o să-şi afle loc.// Se vor transforma, poate, în
cenuşă/ Pe care, cândva, precis ai s-o arunci,/ Dar nu o să
ştii că în ea, nespusă,/ A rămas povestea clipei de atunci.//
Nu vei ştii nimic şi poate-i mai bine.../ Şterge-ţi de pe
buze zâmbetul amar,/ Bate un cui nou şi vezi dacă ţine,/ Şi
spânzură în el un alt calendar...” (Calendar de rezervă).
Acest din urmă subterfugiu de negare a tmnaticei epoci
gata instalate, dacă nici acesta nu ţine, chiar că am pus-o de
toamna ca definiţie a existenţe de acum încolo. E peisagistica
traversată ideatic în multiple moduri toate secundele ce
îndrănesc să-i mai bată la poartă.
Costel Simedrea scrie în modul lui sacadat şi neabătut de
la linia pe care o ţine de când îl ştiu. Nu încercaţi să-l deviaţi
de acolo, că nu vă merge! E poezia pe care s-o citiţi pentru a
o asculta interpretată pe acorduri apăsate, grave, de chitară.
81
 sintagme literare Atelier critic

DANIEL
izbit de coincidenţa golului, a zbaterii inutile prin ’sângele’
condiţiei umane.
Dezarticularea cu încetinitorul a materiei în vis, eliberată

MARIȘ
de spectrul tiranic al raţiunii, nu este tocmai un experiment
reuşit, dimpotrivă te îndeamnă să-ţi iei tălpăşiţa, după
scrutarea atentă a labirintului plin de aburi cristalizaţi
de neconcludenţe ce nu se mai risipesc, cum de altfel
mărturiseşte atât de simplu şi frumos poetul: „mi s-a ofilit
Cuvintele gravitaţiei
singurătatea/ draga de ea până şi ea/ s-a ofilit”.
S-ar putea ca acest drum al destrămării fiinţei, să
Din ţinutul preistoric al memoriei sale, Daniel Marian
pornească de la premisa unei lumi surprinsă prin detalii
readuce la lumină un volum nou, „catalogul cu apocalipse”,
aparent insignifiante, meschine, dar şi a unei dorinţe de
încercând o domesticire a anarhiei, cu o inepuizabilă vervă şi
absolut, o angajare extremă într-o dramatică neajungere:
invenţie verbală, în fond complicatul proces de formare a eului.
„m-am dezbrăcat cât am putut/ cât am înţeles şi am vrut/
Transcendenţa sa ironică, dintr-o lume derivei, a incertitudinii,
de unele iluzii care pătrundeau/ greu până mult dincolo
a mersului pe sârmă, a lăsat, se pare, tranşee adânci, pentru
de/ pielea sufletului/ să vă spun vouă cum/ arată sfinţii din
că: „nu mai sunt atât de subţire ca pe vremuri/ să mă strecor
icoane/ spre mine spre tine în/ sufletul meu sufletul tău”
printre picăturile de ploaie/ dar tot mă picur/ printre păcate/
(patrie). Acesta este spectacolul poetic al lui Daniel Marian,
şi vremuri/ şi ceva/ aşchii de timp/ şi de vremuri/ neapărat/ de
însuşi capcana mortală a ficţiunilor şi ne-ficţiunilor existenţei
vremuri”. Iată, însă, că nu a dispărut determinarea reconstruirii
sale, a dependenţei sale faţă de jocul cu zarurile cuvintelor,
lumii din fragmente, în pofida nedesluşitului ce e dincolo de
cartofor înrăit obişnuit să trăiască la plus infinit, în aureola
ordine şi haos, de adevăr şi mistificare.
ecoului. Dar se pare că tocmai această spontaneitate a
A trăi o bună perioadă în interiorul iluminărilor sale
vibraţiei îi conferă o precară dar asumată stabilitate.
nu e un impediment pentru poet, chiar dacă uneori acesta
Altfel, cum ar îndrăzni să declare, din acea rarefiată dar
are convingerea că adevărata trăire e zidită în sine însuşi:
plină de revelaţii zonă a sa: „am întors cuvintele/ pe dos
„inima mea nebună/ a sărit deja din piept/ şi a început să
erau/ goale ca nişte păcate/ erau sau ar fi fost/ nişte cuvinte
umble/ după fluturi/ vâslind aerul/ ca o petală căzută/ dar
nişte/ pe dos şi poate/ chiar nişte păcate/ categoric de goale/
încă vie/ nu venise noaptea/ să-şi piardă echilibrul luminii/
Doamne ce frumos!/ am întors cuvintele pe dos”.
să se trântească pe borduri/ încă se numea inimă/ deşi era
cam uşoară pentru asta/ de fulgi uşori auzisem/ de femei
uşoare aşijderea/ iată cum e şi cu inima/ important e să
Ceremonialul târziului
existe/ undeva între cer şi alt cer” (ghilimele şi gămălii).
„Cine sunt eu Doamne,/ să spun ce-am de spus?”, aşa se
În acest context, nici motivul căutării unei chei a timpului,
încheie unul din poemele Gabrielei Trotuş, din recenta sa
o adevărată aventură existenţială, într-un trecut dintr-un
apariţie editorială „Femeia cu chipul târziu” (Ed. Pim, Iaşi,
trecut, nu mai stârneşte decât un rictus amar, pulverizat peste
2019), insinuare deliberată a propriei trăiri în aşteptarea
fapte şi întâmplări care parcă nu s-au petrecut niciodată: „la
revelaţiei, această interogaţie interioară e una dintre cheile
moartea timpului va fi plin/ de toate cele făcute şi desfăcute/
înţelegerii creaţiei poetei: „Am lăsat sus pe munte/ sfertul
balamuc mare pomană/ fără invitaţii dezmăţ orgie/ nu mai
acela din mine/ care încă avea frici/ Mă împiedica să trăiesc/
avem timp şi/ nu mai avem timp/ toate vor striga cum timpul
pe de-a-ntregul/ în starea de ˂˂acum şi aici˃˃/ Părticica
lor/ s-a dus să se mai facă o dată de ocară/ să mai fraierească
de suflet/ pe care o dăruisem/ cu tot amurgul din chip/ s-a
o lume/ de n-o fi murit de tot/ al dracului vârcolac strigoi şi
întors din spaţiul/ gol dintre creste,/ nu mai aşteaptă nimic./
moroi” (timp blestemat).
Am aflat încă o dată/ dacă mai era nevoie să ştiu/ Cine sunt
Trecerea se face repede de la o lume la alta, aproape
eu.../ ...femeia cu chipul târziu” (Revelaţie). Recunoaştem în
invizibilă pentru un ochi insuficient de atent. Din această
aceste versuri preocuparea de a da substanţialitate şi sens
complicată ţesătură de senzaţii purificate de amintire, se
unor dileme existenţiale ce încearcă să-şi ordoneze stările
păstrează nostalgia unui ţinut al rătăcirilor, care n-a fost încă

82
 sintagme literare
de emoţie, printr-o metodă elaborată a despărţirii straturilor
de memorie, marcate de inevitabilele seisme pe care le lasă
exodul clipei. Refugiul într-un timp desprins de timp, obsesiv
invocat ca un punct de referinţă, timpul-oglindă, cum l-am
putea numi, dă naştere unui adevărat imperiu al viziunii
imaginate, fără înfrumuseţări înşelătoare: „Când zorii dau în
miez/ voi fi lipită de poarta dintre lumi/ Mă voi lăsa lin, fără
cer,/ în braţele oceanului tău/ Tu, doar să-mi auzi cântarea/
să poţi da drumul valului/ peste aripa mea/ sau peste mine,
toată/ cea de vis uitată!” (Poarta dintre lumi) sau „Aş fi vrut
să pot spune/ că între cer şi pământ/ este un loc numai al
meu/ unde nici gândul viclean/ nu mă răpune/ Stau deseori
acolo,/ vorbesc cu luna în şoaptă/ despre omul străin/ care
trăieşte ca mine-n iluzii/ ne aşteptăm, ne lăsăm pe altădată./
Aş fi vrut să pot spune.../ dar locul acesta sunt eu/ mă închid,
mă deschid/ îmi sunt propria poartă! (Locul sunt eu). Iată
câteva argumente poetice suficient de convingătoare, ce
seduc şi conving, propunând o întoarcere provocatoare în
miezul trăirii şi a puterii de a re-crea totul de la început.
Desigur, sentimentul zădărniciei este destul de evident în
acest anotimp interiorizat al cântărilor, chiar dacă aparent
alcătuieşte o pânză de fond, ascunzând adeseori sentimente
abisale, printre faliile dizlocării cotidianului. Aspiraţiile spre
înalt văzut la dimensiunile lui de culminaţie, conduc la acel
punct al arderii visului pe rug, demistificator şi eliberator:
„Să mă aştepţi/ în viaţa viitoare să mă aştepţi/ pe muchia
cerului/ vreau să fim păsări, dragul meu/ Aşteaptă-mă fără
stol, fără cuib/ cu rouă pe aripi/ curat de prejudecăţi, doar
Atelier critic
tu./ Şi să fim proşti de buni/ când împărţim fulgii din vise/
peste o lume ce nu este/ a noastră nici acum/ În viaţa viitoare
să mă aştepţi/ la limita dăruirii/ şi să nu ieşim din penele/
noastre până murim cuci” (Să mă aştepţi). În căutare veşnică
de sine, Gabriela Trotuş retrăieşte cu răbdare şi temeritate
mascaradele, încremenirile neputinţele şi incapacităţile
umane, de a se dedica unei trăiri totale, sclipitoare, lipsite de
deşertăciune, construindu-şi cu migală o firidă a speranţei, a
firescului lucrurilor, cu conştiinţa creatorului ce îşi cultivă cu
obstinaţie propriile temeri şi valori. Ca o navigatoare solitară
aflată în căutarea unor lumi noi, călăuzită de propriul ecou
declamă: „Loveşte, îţi sunt la îndemână!/ Poţi să începi cu
gândurile/ doar că mintea mea este altfel,/ într-un colţ are un
înger/ căruia tu nu poţi să-i tai aripile/ Loveşte în tot ce fac/
Numai că faptele mele sunt la vedere/ vei reuşi să orbeşti
o parte din lume/ dar eu voi rămâne cu vederea intactă,/
mereu te voi vedea/ Loveşte... dar ţinteşte bine/ fixează-te
pe inima mea/ Vei răpune o bucată de carne/ Nici nu ştiu
dacă va sângera/ O picătură n-ar fi mare lucru/ pentru tine,
deznădejde!/ Dacă nu eu/ cândva te va învinge umbra mea.”
Deţinând parcă secretul unei miraculoase posibilităţi de
metamorfoză poetică, Gabriela Trotuş alege să înnobileze
fragilitatea şi neliniştea, veşnica ei pendulare între prăpastie
şi înalt din perspectiva unei viziuni lirice febrile ce asigură un
spaţiu de libertate şi exprimare demn de o privire cât mai
atentă a cititorului.
83
 sintagme literare
ELISABETA
BOGĂȚAN
O viziune poetică a Samsarei la
Eugen Dorcescu
Fiecare întâlnire cu poezia
Domnului Eugen Dorcescu este
o sărbătoare, o înnobilare, o
pătrundere într-un univers
sacralizat, în care intrând, propriul
eu își transmută elementele, întru
spiritualizare și purificare. Este
o poezie densă, grea de sensuri,
concentrată până aproape de
implozie, cu subtile reazeme pe
arhetipuri, pe mari idei filozofice,
pe teme mitologice și religioase.
Una din temele care i-au
absorbit gândirea poetică de-a
lungul întregii creații este cea
a Samsarei, termen recurent în
marea poezie, atât orientală, cât și occidentală. Termenul,
precum se știe, provine din sanscrită și înseamnă ciclicitatea
nesfârșită a existenței, ca naștere, moarte, renaștere, un
ciclu al existenței pământești ca rătăcire, suferință. De aici
căutările spirituale de eliberare din Samsara, prin Nirvana.
Dar tratarea poetică nu înseamnă neapărat o absorbție a
temei, ci mai degrabă o suprapunere de gândire și simțire pe
marea temă filozofico- religioasă.
O dovedește și volumul Agonia caniculei (Editura Mirton,
Timișoara, 2019), care, așa cum arată în „Notă asupra ediției”
Doamna Mirela-Ioana Dorcescu, „cuprinde cincizeci de
poeme inedite, rămase, până astăzi, printre manuscrisele lui
Eugen Dorcescu”, datând „din primul deceniu de activitate
poetică a lui Eugen Dorcescu. Doar Epilogul este „târziu”,
din 2018. Tot Mirela-Ioana Dorcescu subliniază : „De altfel,
agonia caniculei este o expresie recurentă în poezia de
maturitate a lui Eugen Dorcescu”. Volumul, cuprinzând
poezii scrise mai exact între 1981-1982, a fost proiectat să fie
publicat la Editura Cartea Românească, București. În acest
fel, așa cum sugerează eseista care a îngrijit ediția, Mirela-
Ioana Dorcescu, acest volum se impune ca document pentru
parcursul artistic al poetului Eugen Dorcescu, întrucât „sunt
aici germeni ai poeziei de mai târziu”.
Prologul volumului Agonia caniculei este o sugestivă
„punere în abis” a nucleului central al poemelor, prin
paralela cu tabloul cinei lui Trimalchio, din romanul
„Satyricon” al lui Petronius, consilierul lui Nero, scris în 61
84
Atelier critic
e.n., tablou care începe cu prezentarea frescei unui câine, o
imagine a ferocității, în intenție, întrucât astfel de fresce, în
epocă, aveau rolul simbolic de paznici duri și amenințători,
în domusuri. Prin Trimalchio, în romanul lui Petronius,
sunt stigmatizate conotațiile triviale și chiar grotești ale
pretențiilor la lux și la cultură ale fostului sclav, îmbogățit,
satira și ironia împletindu-se în conturarea acestui personaj.
De remarcat este faptul că fondul discuțiilor la acest ospăț
este obscen, iar încercarea de abatere a discuțiilor spre teme
de cultură este fără succes.
Această atmosferă de dezmăț este sugerată și în Prolog,
alături de Trimalchio fiind mitologica Leda, simbol al atracției
erotice, (se știe că în mitologie însuși Zeus ar fi fost puternic
atras de ea). În atmosfera generală de iresponsabilitate,
Trimalchio și Leda simt puritatea unei mirese ca o sfidare și
simt nevoia să o vulnerabilizeze : „Trimalchio, rămas în coada
mesei / și întrebat, n-a mai știut să spună / De ce, râzând, cu
Leda împreună, / Mușcaseră din pulpele miresei.”
Dezabuzat de întreaga atmosferă, în care se lasă,
totuși, absorbit, Trimalchio „Sorbind din cupă (pentru-a
câta oară  ?) / Rotea-n răgazuri steaua mâinii, flască”. Este
cunoscut simbolul mâinii drepte cu cele cinci degete
deschise, un simbol popular al protecției împotriva forțelor
rele, distructive, încă din cele mai vechi timpuri, în vechea
civilizație mesopotamiană, dar și pe arii mai extinse, în
Orientul Mijlociu și în Nordul Africii. Simbolul este cunoscut
și sub numele de Mâna Fatimei sau Hamsa, care înseamnă
cinci. Și întrucât mâna cu cinci degete deschise seamănă cu o
stea în cinci colțuri, i se suprapune și acest simbol, al stelei în
cinci colțuri. Numită și Pentagrama ezoterică, steaua în cinci
colțuri este întâlnită în marile religii. Știm că în creștinism,
steaua îi conduce pe păstori spre Bethleem, întru aflarea
mântuitorului. Este considerată un simbol puternic, ce
atrage și cumulează forțe teribile, un simbol de protecție
împotriva forțelor răului. Însă pentru aceasta, trebuie să fie
bine orientată, să aibă un colț în sus, altfel, dacă are un colț
în jos, devine un simbol păgân nefast.
În Prolog, „steaua mâinii” este un simbol pozitiv, de
disoluție a lumii decrepite și de renaștere a ei întru puritate :
„Toți cei de față iarăși să se nască / Și Leda să mai fie iar
fecioară.” Deși „flască”, mâna face, inconștient poate,
semnul regenerării, dovadă că forța de regenerare este
intrinsecă lumii. Subliniind forța simbolului mâinii, poetul
creează tabloul renașterii incipiente : „Secundele, mustind
de puritate, / Stropeau încet femeile pe spate, / Asemeni
unor iedere sătule…// Și-n timp ce primul șiș îi udă glasul,
/ Ascultă toți, din marmură, cum ceasul / Răstoarnă-n cești
semințele mascule.”
Despre iederă se știe că încă din Egiptul antic simboliza
imortalitatea, fiind veșnic verde, era planta lui Osiris, și
fiind deosebit de prolifică, simboliza puterea generatoare a
plantelor, senzualitatea și , uneori, orgia chiar. Știm că zeul
Dionisos avea o „cupă de iederă” și era încununat cu iederă.
Acest simbol, împreună cu ceasul, ca simbol al timpului,
 sintagme literare
pregătit pentru o nouă germinație, regeneratoare, transcriu
speranța unei ieșiri din agonica depravare. De altfel, metafora
„din marmură” sugerează depășirea acestui episod, care
devine istorie simbolică, asemeni frescelor de marmură care
întruchipează diferite chipuri, demne de luat aminte.
Poetul se reazemă de simboluri antice pentru a sublinia
perenitatea naturii umane duale, în care conviețuiesc cele
mai josnice porniri alături de aspirația spre puritate și spre
divin. În același timp, aceste simboluri devin, în intenție,
vectori ai forței de purificare, de înălțare spirituală a lumii.
Poemul propriu-zis Agonia caniculei este precedat
de ciclul Orfeu, care conține elemente sugestive pentru
atmosfera poemului.
Poezia Cuvintele pune o problemă de profunzime privind
relația cu cuvintele. Și anume faptul că doar relația personală
cu cuvintele, doar încărcătura energetică personală le umplu
de conținut, le dau valoare : „Cuvintele, panere goale, / Trist
așteptând mireasma pură / De strugure zemos și moale,
/ De vin strivit în bătătură…”. Relația cu cuvintele este
definitivă, căci nu doar noi ne trecem în cuvânt, ci și ele ne
iau în posesie : „Stafia lor, din când în când / Golește cramele
de sânge , / Ucide zilele nătânge / Și, legănată lunecând, /
Subțire ca un fir de vânt, / Ne-ngaimă numele. Și plânge.” O
posibilă decodare este și aceea a rămânerii în cuvânt după
trecerea hotarului vieții, când doar „stafia” cuvintelor „ Ne-
ngaimă numele. Și plânge.”
Plaja, din poezia cu acest nume, devine simbol al hotarului
dintre pământul cu limitările lui și dezmărginirea mării. Ea
este percepută în registru minor : „Nisipu-i mult prea negru.
Și amar. / Luna de-argint mocnește greu în ceață, / La ceasul
când tăcerea trece iar, / Cu dungi prelungi de umbră peste
față.” . Mai mult, așa cum rezultă din versurile citate, plaja se
poate defini ca hotarul dintre viață și moarte, căci, reluând
o idee a Domnului Eugen Dorcescu exprimată într-o cronică
din revista ALTERNANȚE/ ALTERNANZEN, an VII, nr. 1 ( 22),
ian. 2019, pag. 66-67, (Germisch – Partenkirchen, Germania),
„Un cuvânt despre poezia hermeneutică”, regăsim, mutatis
mutandis, posibile decodări ale unor semne și mesaje ale lui
Thanatos: „Marele zeu este, desigur, Thanatos. Îl sugerează
lucrarea trimișilor săi, fiecare cu concretețea și dinamica
lui, îl configurează, vag, e drept, mai apoi, topirea acestor
mesageri într-un spațiu fluid, aproape nedeterminat, dar
coercitiv și opresiv (…), îl certifică aroma de pelin și gustul
amar ale lumii întregi (…). Ne amintim, aici, teribilele versete
10 -11 din Apocalipsa, capitolul 8: „Și a trâmbițat al treilea
înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzând ca o făclie, și
a căzut peste izvoarele apelor. Și numele stelei se cheamă
Absintos. Și a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul și
mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că
se făcuseră amare”. Aici, alți mesageri ai lui Thanatos sunt,
înafară de acest „amar”, negrul, ceața, umbra, tăcerea. Nu
lipsește nici lumina unui astru căzută în ape: „Deasupra, valul
cerne, an de an, / Tristeți albastre, lamură de soare.” Până
și visările legate de adâncul opulent al apelor decodează
noi semne ale lucrării lui Thanatos  : „Oniricele grote de
Atelier critic
mărgean ! / Schelete labirintice în mare !”.
Îl regăsim, astfel, pe vizionarul Eugen Dorcescu tatonând
hotarul văzutelor și nevăzutelor, simbolizat prin plaja
care separă uscatul de ape și viața de moarte. Întâlnim
aici o viziune foarte personală asupra apelor mării  : deși,
în general, marea, apa, sunt considerate izvorâtoare de
viață, prin acești mesageri ai lui Thanatos marea este aici
purtătoare de moarte.
Acest amar, acest pelin de care vorbea poetul, citând
din Apocalipsa, îl regăsim și în poezia Spre seară…  : „
Iar zarea e o vatră de pelin / Scurs amărui în cerul gurii
noastre.” Ne întâmpină în această poezie un univers agonic,
în dezagregare  : „ Spre seară, bat în clopote tăciuni / De
soare ros la margini”, „Departe, într-un paltin mohorât, / Se
sparge cupa lunii în puzderii. // Se sparge fără țipăt : rar și
lin, / Ca-n mers, ferestre oarbe, fără glastre.” Integrată în
acest peisaj, tăcerea, ca lipsă a cuvântului creator, este și ea
un semn al acestei dezagregări: „Și nu găsești în glasul meu
decât / Lumina-ncețoșată a tăcerii.”. Mai mult chiar decât o
lipsă a cuvântului, tăcerea e totală, căci așa cum am văzut :
„ Se sparge cupa lunii în puzderii. // Se sparge fără țipăt”.
Vedem, astfel, că tăcerea este un simbol recurent al
agoniei universului, care nu poate fi revigorat de apa vie,
de lumină, a Râului, simbol al curgerii timpului, pe o spirală
ascendentă, întrucât „își urcă” stropii: „În care, vuitor, de
luni și luni, / Își urcă Râul aurul și stropii.”
Poezia Faleza reproiectează, într-un alt șir de oglinzi
paralele, ciclul morții și al renașterii, ca mers firesc al
timpului. Prin reiterare, se subliniază caracterul său de lege
implacabilă  : „Iar soarele, aprinsă adiere, / Rostogolește-n
larg declin de apă / Tot ce s-a stins și iarăși o să-nceapă.”
Semnificativ e faptul că acest ciclu, al morții și renașterii, este
legat de mare ; dar o mare prelinsă spre uscat, fie pe faleză,
fie pe plajă. Tăcerea revine, ca simbol al increatului : „Dorm
scoicile, sub vrafuri de tăcere, / Și-amurgul, care trece, își
petrece, / Sub pașii tăi, lințoliul vag și rece.” Amurgul devine
simbol al agoniei, iar lințoliul este un atribut neechivoc al
morții. Poiana, simbol al locului de deschidere, destindere
și popas, are subminată funcția prin apropierea de răcoarea
mării, („Paloare albăstrită dinspre mare”), regăsită în
răcoarea înserării („Coloana de mercur a umbrelor solare”).
Și astfel, faleza devine, corelată plajei, simbol al hotarului
dintre creat și increat, mai mult, al hotarului dintre uscatul
agoniei și marea morții întru renaștere, întru regenerare.
Flaut aduce elemente ale caniculei  , chiar dacă e
sugerată vizual: „Multicolor flamingo, în albia de foc / A
cerului și-a apei rotunde dintre trestii…” Dar este o caniculă
agonică, întrucât : „Pelinul sumbru curge în inima acestei /
înstrăinări de sine, de vremuri și de loc.”. Or, cum s-a văzut,
pelinul, amarul, coborât, în plus, în ape, este un mesager al
lui Thanatos. Tabloul dobândește elemente contradictorii,
sugerând parcă nevăzute lupte între lumină și întuneric  :
„Izvorul de ce râde și lăcrimează stins, / La fel cu umbra
verde, pierdută-n necuprins, / Când sângerează aspru, sub
lancea lunii, iazul ?”
85
 sintagme literare
Genitrix, termen care desemnează nașterea,
regenerarea, este prins în antinomii. Astfel, scara, simbol al
înălțării, este anihilată prin plasarea în vid  :„ În vidul greu
al scării, Genitrix, / Privirea-ți de-altădată mai așteaptă ? /
Când pașii se-ncovoaie către Styx, / Ca-n amintire, treaptă
după treaptă?” Astfel , deci, treptele scării duc, de fapt, spre
Styx, râul care separă lumea viilor de lumea morților.
Aceleași antinomii le întâmpinăm în cazul crinului, simbol,
între altele al puterii creatoare, (Crinul Getic Împărătesc era
simbol al nemuririi), care aici este negru. „Crinii negri” sunt
blazonul lui Abaddon ” afirmă Mirela-Ioana Dorcescu în
Thanatocrația : Crinii negri. Or Abaddon aparține, evident,
domeniului Thanatic, fiind, în Vechiul Testament, locul
distrugerii, împărăția morților, iar în Apocalipsa după Ioan
este îngerul pustiitor din adâncuri.
Universul prezentat este în disoluție, entropia este
maximă : „Nimic n-a mai rămas. Nici da, nici nu !”. Și totuși,
ciclul morții și al renașterii nu se poate opri, vagi semne ale
latențelor care vor genera renașterea se întrevăd : astfel în
ciuda vidului greu al scării, privirea Născătoarei, Genitrix,
„mai așteaptă”, ea se ridică, incert, drept „aburul din fluviu”,
„nemaidorind pe nimeni să aștepte”, adică nimeni nu mai e
așteptat să treacă râul Styx spre lumea morților, iar soarele,
izvorul vieții, deși trimite crini negri  („Doar crinii negri-
ai soarelui pe trepte”), nu-și întoarce fața și astfel nu este
înlăturată speranța că ciclul renașterii va reîncepe. În acest
demers poetic, metafora care o arată pe Genitrix ridicându-
se abur din fluviul Styx este centrală : în moarte se ascund
germenii vieții, la fel cum în viață se ascumd germenii morții.
Ne amintim de simbolul taoist Yin-Yang, în care în miezul
fiecărui principiu se află un sâmbure al principiului opus.
Calea, un text poetic criptic, pune în oglindă lumea
imaginată poetic și lumea reală. Poetul acordă gândirii poetice
rolul primordial, lumea reală fiind, ca în peștera lui Platon, o
reflectare a lumii gândite poetic : „În dimineața care nici n-a
fost , / Dar care-ntr-un târziu va fi să fie, / Va răsări un soare
fără rost, / De vreme ce-nflorise pe hârtie.” Trecătorul însuși,
eul poetic sau altcineva, are „umeri de grafit”. Această gândire
poetică, după cum dovedesc multe texte poetice dorcesciene,
este însă considerată de inspirație divină.
Relativizarea existenței este maximă  : „Iar eu mă-ntreb
mereu dac-ai venit / Sau vii și pleci, pe-o cale fără cale.”
Aceasta întrucât calea este intrinsecă existenței omului, nu
extrinsecă. Ne amintim de aporiile lui Zenon, de susținere
a doctrinei lui Parmenide, care susțin, între altele, prin
reductio ad absurdum, (demonstrația prin contradicție), că
mișcarea este o iluzie.
De altfel, numele lui Zenon este și citat în poezia Reversul
planetelor : „Cum ascultam de Zenon sau de Leda”. Autorul
reia ideea relativității existenței, prin prisma argumentelor
lui Zenon : „Ci azi, totuna-s clipa și eonul. / Oricare luptă pare
astăzi pace / Și-o baltă fericită Aheronul.”
Eroul ne prezintă o agonie a gloriei eroului : „Temutele-i
deprinderi s-au pierdut, / E fericit. E singur. Și e seară. /
Doar când și când, sub platoșă și scut / Un rest de nemurire
86
Atelier critic
se strecoară.” De asemenea  : „Cumplita lance-i străjuie
căderea. (…) / Acum, sunt tot alături, dar pierind…” Amurgul
gloriei coincide cu amurgul zilei: „În jur, sub lună, pajiști
de argint. / Și-o iarbă mătăsoasă ca durerea.” Ultimul vers
sugerează căderea efectivă, între firele ierbii, care-l primesc
firesc, întru reintegrarea în țărnă, în natură. Este sugerat,
tangențial, motivul sic transit gloria mundi.
Marea cea mare pune în antiteză lumea impură a
oamenilor, țesută din „iluzii și minciuni” și lumea pură a
elementelor, care alcătuiesc, prin puritatea lor, adevărata
realitate : „Departe de iluzii și minciuni, / Ce-adevărați sunt
soarele și norii  !” În această logică, cel pe care-l așteaptă
poetul, „la capătul acesta gol de cale”, divinul, fiind puritatea
absolută, reprezintă și însăși viața  : „Tu, cel nespus de viu
între cei vii, / vei presăra lagunele pustii / Cu purpuriul cald
al vieții tale.” De remarcat e faptul că hotarul între existența
adevărată și non-existența acoperită cu „iluzii și minciuni”
este reprezentat tot de limita între mare și uscat, ca în multe
alte poezii.
Cetățile române începe cu un motto din Ieremia, 12,11,
care explică starea de decădere a societății  : „Toată țara
e pustiită, pentru că pe niciun om nu-l doare inima de
aceasta” . Poetul străbate „Cetățile din vis, dintotdeauna…”,
mânat de „fluviul din adânc, ce mă conține”, de energia vitală
dată de „fluviul” timpului, căutând amprentele eternității,
frumuseții, vigorii, răsfrânte asupra cetăților reale. Cu
concluzia, resemnată, că visul prevalează.
Poemul propriu-zis, care dă titlul cărții, Agonia caniculei,
este împărțit în treizeci și șapte de părți, urmate de un epilog.
Poetul începe prin a prezenta atotputernicia caniculei,
într-un tablou halucinant: „văzduhul pare un încins aliaj, / un
amestec de aur, argint și cositor, / când cetatea e plină / de
femei incendiate, fluturând albe, / maronii, tremurătoare,
pe străzi”. Sub revărsarea solară, orașul i se revelează inedit :
„Un fruct e orașul, / Un fruct văratic, târziu, / spart, desfăcut
către cer, / germinând în câmpie.” și, afirmă el, „ din nou,
am trecut printre marile-i / semințe de piatră”. Receptarea
acestui halucinant tablou este legată de „O amețeală doar,
un simplu vertige, / acolo în mijloc, / între sâmburii copți, /
între ceasuri și turnuri”. Observăm asocierea dintre sâmburii
copți” și „ceasuri și turnuri”. Sâmburii, germenii viitorului,
apar între ceasuri, simbol al timpului, deci o corelare
firească, și între turnuri, simbol al aspirației spre înălțime,
spre divinitate. Deci, ca într-o zicere fragmentată a Pythiei,
decodarea ar fi că șansa sâmburilor e dată de aspirația, în
timp, spre divinitate.
Căci soarele căzând este bivalent : pe de o parte aduce
acea copleșitoare caniculă, pe de altă parte, pornind de la
versurile „traversând bălți de soare, / umbre mustoase”,
înțelegem că el asigură fluidul vital necesar vieții. Problema
este, însă, în oameni, căci, sub dogoarea solară, sub caniculă,
o amețeală se înstăpânește „printre siluetele ce cresc și / se
afundă-n peisaj”. Efortul de a crește, efortul de înălțare este
insuficient și, ca atare, ei se reafundă-n peisaj. Căci șansa lor,
ca și a sâmburilor, e dată de aspirația, în timp, spre divinitate.
 sintagme literare
Sub caniculă, peisajul se relativizează, halucinant.
Astfel, se văd siluete „reale, reflectate”, ca-ntr-un halou de
lumină, amestecându-se „printre siluetele ce halucinează,
/ halucinând / scăldate-ntr-o amară sudoare”. Epitetul
„amar”, pe care am văzut că poetul îl folosește ca atribut
al lui Thanatos, duce spre decodarea unui efect ucigător
al caniculei asupra „siluetelor” care nu s-au înălțat încă
suficient spre lumină, nu s-au transformat încă, interior, în
lumină, ca astfel, fiind una cu lumina, să o primească firesc.
În partea a doua a Agoniei caniculei asistăm la tabloul
unei disoluții : „Cade colbul, / cade țărână, / de pe dulapuri,
de pe cuiere și cărți. / Cenușă și scrum se cern din tavan”.
Atmosfera e umedă, prielnică germinării, („E amurg, / e
o ploaie cețoasă.), dar precizarea că e amurg sugerează
imposibilitatea acestei germinări. Chiar și lumina, simbol al
vieții în general, acum prezintă pericol : „Fugi de la geam !
/ Trece lumina prin tine, / îți vântură hainele, / până și
cuvântul, / până și el, / face umbră, / umple, ca iedera, /
încăperea, pereții.” Umanul dobândește trăsături nefirești :
„Râsul tău sună sec, / sună uscat, / ca o tablă încinsă.” Mai
mult chiar, este anihilat : „Îți privesc, la răstimpuri, / în cele
mai clare detalii, / scheletul.”
Și totuși, viața pare că își urmează cursul monoton,
anost, în ciuda acestei agonii generalizate, ca și cum n-ar fi
nimic nou : „Nu râde, prietene, / lasă, / vino mai bine aici, /
se răcește cafeaua.”
Atmosfera continuă să fie halucinantă, (Tu vorbești,
eu ascult. / ca-ntr-o nălucire.”) și la fel este și în partea
următoare, III : „La fiecare al doilea pas / e-o nălucă. / Unii le
văd, alții nu. (…) / Sunt multe, plăpânde, / trec melancolice
pe alei”. Aflăm însă că aceste năluci reprezintă o intruziune
a nimicului, a neantului în cotidian  : „Jocul e-atrăgător,
/ e bizar, / jonglezi mereu cu nimicul din urmă.”. Totul se
relativizează: „Nicicând nu ești singur. / Orașu-i dublu,
multiplu, / oamenii ce-l umplu, la fel, / tu însuți / un izvor
ești, o matrice / de străvezii simulacre.”
Elementele cosmice devin tot mai agresive. Dacă înainte
lumina relativiza umanul, acum vântul îl destructurează : „și
vântul cosmic te desfoliază / încet, / te dizolvă, / te-absoarbe,
/ îți ruinează tiparul”. Și totuși, reintegrarea în marele tot
prin disoluție nu este privită cu tristețe, ci dimpotrivă, cu
bucuria reîntregirii : „o, fericitule !”.
Afirmația „Sunt un mare iubitor de concret” (IV) este
urmată de o avalanșă de enumerații care descriu un
concret anost, mai degrabă respingător. Un concret anulat
la nivel filozofic și poetic de misterul care relativizează
„inexplicabila lume concretă”  : „Privește, mai degrabă, în
noapte : / misterul e-aici / (e-aici ?), / în inexplicabila zi, / în
inexplicabila noapte, / care jonglează, / (în nimic, / în neant),
cu inexplicabila lume concretă.” Găsim afirmată aici ideea
filozofică a lumii senzoriale ca aparență, adevărata realitate
reprezentând-o energiile cosmice care o generează, spiritul
universal în Vede, de exemplu, în special Advaita Vedanta,
pentru care acest spirit universal este brahman. O aparență
la care cel care vede ideile nu poate adera.
Atelier critic
Marele tot , din care vine și în care se va reintegra, pentru
uman înseamnă, de fapt, moartea , (V). Neantul. Vidul de
viață. „Viața – un cerc hermeneutic / în jurul morții. Spirală.”
De ce spirală  ? Pentru că în cercul morții și renașterii,
renașterea nu are loc exact în același punct, ci o treaptă mai
sus. O spiră mai sus. Cercul este numai aparent. Și poetul
conturează un tablou anost a ceea ce înseamnă, de fapt, viața
cotidiană. Cu îndeletniciri zilnice mecanice, cu nerealizări, cu
boli. Cu renașteri întru suferință, pe spirala timpului : „Din
vid, / Schleiermacher / îi numără spiralele-n palmă”.
„Căutătorul de metafore”, (VI), în fața cumpenei, „pe
o punte neguroasă, / pe un promontoriu de ceață”, deci
cu vederea încețoșată, văzând existența doar prin vălul
metaforelor, meditează la echivalența elementelor existenței
în Samsara, pe pământ și chiar dincolo : „un astru”, „Galaxia”,
aroma abisului”, fiindcă toate sunt izvorâte din timp și se
reîntorc în marele tot: „Atunci el ia „substanțele”/ și le-
aruncă-napoi, / răsădindu-le invers / și iar invers / și iar… /
Fiindcă totu-i orice, / fiindcă totu-i orice.” Individualizarea
este părelnică, întrucât e prea grăbit trecătoare.
Aceeași idee o întâlnim în (VIII) : „Marea sau apa săracă
/ dintr-un pahar,  / amândouă-s abis.” Sau (IX), care este,
în plus, o meditație la raportarea noastră la existență
prin intermediul cuvintelor, ori (XI), care e o meditație la
raportarea noastră la existență prin intermediul imaginilor :
„Legile opticii funcționează perfect, / imaginea, la rându-i,
mă privește cuminte” și „Fondul negru al zidurilor /
proiectează, / cu albe intermitențe, / propriu-mi chip. Ca-
ntr-un vis, / pentru o îngustă secundă.” Jocul imaginilor
relativizează certitudinea existenței : „Și totuși, cred că exist”,
/ mă gândesc, între timp, / cu oarecare neliniște./ „Niciun
argument n-o infirmă”.” Și din nou, aceeași aglomerare de
elemente ale existenței, care în raport cu timpul, cu neantul,
nu înseamnă, de fapt, nimic.
Meditând asupra timpului conceput liniar, (VII), și în
special asupra memoriei și a ideii de trecut, poetul revelează
puținătatea porțiunii de timp răpită, prin memorie, neantului,
dar amenințată, mereu, de neant  : „Cât poate amintirea /
să privească-napoi, / atâta-i trecutul. / În urmă, dincolo de
privirile ei, / neantul înaintează încet, / ca un mâl ce împinge
/ apele mării spre cer.” Astfel, suferința puținătății timpului
dat se adaugă celorlalte suferințe din Samsara.
Doar soarele, lumina, aspirația spre înalt, cu forma sa cea
mai pură, aspirația spre divinitate ne poate da verticala care
să ne orienteze în raport cu timpul și cu neantul : „Aruncă-mi
un bulgăr de soare. / Răsăritul și azi, / ca și ieri, / e firul cu
plumb / al adâncului.”
Raportarea omului la existență, la destin, este, inevitabil,
tensionată  (X) : „O spaimă rece scutură zăvoarele, / aidoma
unei arteziene / care țâșnește brusc / și-ntr-o clipă dispare.”
Înțelepciunea este greu de atins. Până și Seneca, filozoful
stoic, este în viziunea poetică a autorului frământat de
gânduri  : „Seneca iese din rafturi / și umblă prin odaie /
gesticulând. / Nu-i aud glasul. / Are un chip traversat, /
chinuit de o pânză de riduri.” Or stoicii propovăduiau o
87
 sintagme literare
atitudine de demnitate și curaj în fața suferințelor vieții. Dar
timpul îi fură încet imaginea : „Chipul lui pare împins / într-o
plasă de umbre.” Libertatea interioară a individului, spre
care își concentrau eforturile stoicii, ca un scut împotriva
nedreptății și a tiraniei, un izvor lăuntric de putere pentru
acceptarea suferinței, îi dă autorului viziunea extraordinară
în care Seneca, acceptându-și cu stoicism destinul, face
din pumnalul cu care trebuia să-și curme viața un simbol
metafizic  : „Aici e pragul”, zice Seneca. / „Crezi  ?” / „Sunt
convins”. Și desenează în aer ceva / cu vârful pumnalului.”
Un oximoron revelează aspectele contradictorii ale
conștiinței de a exista (XII) : „Mă numesc printre cei fericiți :
/ sunt conștient că exist / și conștiința aceasta / cade în
sufletul meu / ca o lance.” O serie de alte oximoroane
vin să întărească aceasta  : „Un lanț cu ghioagă ți-e perna,
/ dimineața-i de cretă feerică, ziua - / o mare vitroasă, /
noaptea un gol de nesomn.” Aceasta relativizează, evident,
faptul de a exista, a cărui confirmare este mereu căutată de
conștiință. Aglomerarea elementelor concrete din jur pare
a avea rostul de a dovedi realitatea acestei existențe : „sunt
tot atâtea (indecise) dovezi. / Dar sunt dovezi. / Înfrigurata
lor căutare / mi-e viața.”
O copleșitoare imagine a punctului de închidere a ciclului
vieții și morții chiar în iubita sa urbe întâlnim în XIII: „sub pași
e orașul, / sub oraș mâlul colcăind de cadavre / -pământul-,
/ sub pământ o energică / mână de foc. / (…) / Deasupra –
pantele soarelui, / aeriene plaje, / corabia blândă a morții.”
Putem vorbi și de un punct de coincidentia oppositorum
aici, ceea ce revelează o ridicare a percepției poetice pe un
plan superior, conform afirmațiilor lui Mircea Eliade, din
„Mitul reintegrării”: „“coincidentia oppositorum este una
dintre modalităţile cele mai arhaice prin care s-a exprimat
paradoxul realităţii divine”. Mircea Eliade considera acest
concept un simbol al Totalității ontologice, deși admitea
o anumită ambiguitate a sintagmei. Întâlnim în poem o
metaforă care sugerează aspirația spre înalt a concretului
efemer  : „Aici, în mijlocul urbei, / e piața, / draga mea
piață mozaicată, / rotundă, / ale cărrei lespezi / se prefac
necontenit în / porumbei și se pierd / în văzduh.”
Dar mutarea percepției pe planul superior al paradoxului
realității divine provoacă o criză de identitate a omului:
„Care sunt eu dintre sutele, / miile, milioanele, / dintre
nenumăratele pete / ce-animă tabloul ?”
Neputând afla răspunsul, poetul sugerează, pe urmele
lui Lucian Blaga, retragerea în mister : „Hai, dar, în noapte,
înapoi, / adă-ți parașutele-n nișe, / porumbeii în lespezi, /
orașul în cutremurătorul, / banalu-i mister, / ceru-n pavaj, /
gândul în ochii aceștia / cu cearcăne gri, / călători singuratici,
/ urmărind – într-o parte și-n alta - / replica mută a vitrinelor.”
O meditație asupra libertății umane (XIV) se bazează pe
posibilitatea de alegere : „Te gândești dinainte : / „Dar dacă
n-ar fi ? / Dacă, în loc să întind brațul, / îl las pe genunchi ? /
Dacă, în loc să călătoresc, / Rămân ? / Dacă, în loc să răspund,
/ aș tăcea ?” / Și, dintr-o dată, la gândul acesta, / ești liber.”
Prin această alegere, omul își asumă realitatea, care se
88
Atelier critic
încarcă de mai multă concretețe și se îndepărtează de taină.
Insul devine „o siluetă ce-abia de mai poartă / crinul de foc,
/ chinuitorul însemn / al infernului.”
Crinul, simbol heraldic, aici este asociat cu focul
infernului, metaforă, de fapt, pentru suferințele existenței, o
asociere pur personală a poetului, așa cum și crinii negri au
devenit simbol al morții, într-o altă poezie.
Halucinante transgresări în și din timp întâlnim în XV, o
meditație asupra raportării omului la timp. Poetul observă
că toate vin din timp și se reîntorc în timp. Șederea pe
pământ are o durată derizorie  : „Interlocutorii sar de pe
scaun / -pe rând sau mai mulți deodată - / spun o vorbă,
o glumă, râd, / îți întind o ceașcă de cafea, / un ochean, o
revistă / și-apoi cad în neant.” Doar că în viziunea poetică a
autorului „strigătul mut”, semnul scris pe hârtie are puterea
de a-i readuce înapoi: „Vei încerca să-i aduci înapoi / cu un
strigăt. Un strigăt mut, / desenat pe o hârtie, cu linii, / cu
șerpi negri, de carioca. / Linii negre, de culoarea / neantului.
Și ei revin, / se așează pe scaunul de ieri, / de acum un ceas,
/ de acum,,,când a fost  ?” Avem aici o afirmare a puterii
cuvântului scris, a operei scrise, de a învinge moartea, prin
rechemarea din neantul uitării a celor evocați. Pe această
idee, a încercării de a învinge hotarul dintre viață și moarte,
trasat în timp, este amintit și mitul lui Orfeu și Euridice.
Găsim, de asemenea, o meditație asupra unei relativizări
a timpului, induse de gândul nostru, de cuvântul scris, de
amintire : „ spun o vorbă, o glumă, râd (..) și-apoi cad în neant
(…) Și ei revin (…) umbrele lor se reîntorc în abis. / De-aceea, în
zori, / când îi reîntâlnești, / ești tăcut, stingherit”. Într-un fel, pe
urmele lui Einstein, care a susținut ideea unui timp relativ.
Misterul existenței propriului eu (dar ca exponent
general) i se pare poetului de asemenea incitant (XVI) : „Nu
că sunt, ci misterul / că sunt”.
Ochiul poetului, scrutând mereu hotarul dintre viață
și moarte, îl vede și într-o banală ieșire la pescuit, (XVII)  :
„din lumină în beznă / și apoi, într-o clipă, / până dincolo-n
moarte”.
„Asist, singur, în amurg, / la agonia caniculei”.(XVIII) spune
poetul și descoperim că acest concept, „caniculă”, în general
neprietenos, are în viziunea lui conotații pozitive. Canicula
fiind o hegemonie accentuată a soarelui, (o Heliocrație, cum
o denumește Mirela-Ioana Dorcescu), astrul hegemon este
văzut ca integrat existenței umane : „soarelui galben (miez
zemos / de caisă)”. Agonia acestei hegemonii aduce „vuietul
vântului”, „se înlănțuie ploaia”. Venirea toamnei este văzută
ca un asalt asupra orașului  : „subțirii, nenumărații și recii
/ lăncieri / ai toamnei / vor pătrunde, săltând, în oraș, (…)
nimicind într-o clipă, / civilizația, zumzetul, / istoria verii.”
Nimeni și nimic nu se opune acestor lăncieri, e un abandon
total, deși armura de luptă e pregătită pentru apărarea
domniei soarelui : „Vom intra iar în ceață / și frig, / încercând
altă pană, altă hârtie, / schimbând mereu / vizierele plânse.”
Se acceptă, cu stoicism, firescul trecerii, ca lege implacabilă.
Meditația asupra aparențelor existenței il atrage pe poet
sub diferite forme (XIX). Infernul și virtutea sunt văzute ca
 sintagme literare
disputându-și teritoriul, banalitățile cotidiene îl acaparează,
cu tot cortegiul de sentimente contradictorii, dar toate îi
aparțin doar aparent ; „nu sunt oare-ale mele ?” / „Nu”, zice
gândul. „Nu-ți aparțin. / Sunt umbră și vis.”
Astfel poetul se raliază poetic numeroaselor doctrine
spirituale care susțin că lumea materială a multiplicității
este doar o aparență, o iluzie, Maya, specifice în special
hinduismului, precum și ideii enunțate de filosoful A.
Schopenhauer, în volumul “Lumea ca vointa si reprezentare”,
în care scria: “Lumea este reprezentarea propriului meu vis”.  Thanatos. Vara, deși sub stăpânirea soarelui, a luminii deci, este
Poetul vede existența mereu în luptă cu neantul, care,
în final, devine biruitor (XX): „Deschid fereastra : nu intră /
Nimic. Nicio boare/ (…) eu însumi mă văd, / aici, în odaie,
/ gârbovit, într-un strop / de lumină, / departe  : la mijloc,
în centru, / în sfere de beznă / ce cresc, una din alta, /
concentrice, largi, / tot mai largi, / reintegrându-mă, /
renimicindu-mă.”
Existența, omul, reprezintă, inevitabil, o integrare în
marele Tot (XXI) : „Nu-ți fie teamă: / ești pe deplin cuprins în
univers. / Lin, osmotic, întrepătruns, / integrat”. O integrare,
de fapt, în timp : „îl auzi, în sfârșit : / tactul, pasul, / pornit /
din imensul, / primordialul cadran. / Marele Sine. Arheul.”
Aici întâlnim unul din conceptele importante ale poeziei
Domnului Eugen Dorcescu  : Arheul  : „esența tuturor
fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor și ființelor; forță
vitală; principiu” (DEX).
„Lacrimile au culoarea amurgului” spune poetul și pare
firesc, (XXII), întrucât Samsara e suferință. El reia meditația
poetică asupra lumii ca iluzie  : „Toți / cei care privesc într-
acolo / au învins o fărâmă de timp./ Ce iluzie ! / dar statutul
iluziei / e demn de crezare.”
O plastică prezentare a caniculei în inima orașului (XXIII)
arată forța dogorii soarelui  : „Orașul întreg / a ieșit dintre
ziduri, / caută umbră, nisip, / caută apa (…) Autobuze ticsite,
/ trenuri dogorind, / cu ciorchini de trupuri pe scări, / șarje
fierbinți de-autombile / pe șoselele-ncinse.”
Și din nou, totul se relativizează, totul devine interșanjabil,
totul devine lipsit de importanță  : „E de-ajuns să privești
într-acolo / și, iată, / totul se șterge. / Și invers…Și invers…”
Uneori, peisajul devine halucinant, ca într-o adevărată
iluzie a existenței  : „S-a umflat soarele-n apă, / ca-ntr-o
pungă de plastic. / O pungă atârnă de punte, / alta e prinsă
în pom”.(XXIV). Și dacă la început aspectul halucinant
e pitoresc, încetul cu încetul el devine dezagreabil, ca o
neaderare la existență.
Orașul, aflat mereu sub dominarea mirifică a soarelui
(„Zvâcnește soarele, / oblic se revarsă, / curge, împroașcă,
tragic, / sfâșietor de frumos, / trecătoarele clipe / ale
amurgului.”), (XXV), nu-și poate ascunde aspectul său
agasant totuși : „sub bulucul razelor scânteietoare, / în acea
amețeală / de ochi, de gene muiate în miere și ceară, / se-
amestecă biciclete, troleibuze, / tramvaie, chipuri bronzate,
/ câteva frunze ridicate de iureș.” Această aglomerare
Atelier critic
halucinantă de obiecte specifice orașului este unul din
mijloacele des folosite de autor pentru a reda neaderarea la
încărcarea lui grosieră cu concret.
Eternitatea înseamnă noapte, neant (XXVI) : „În noaptea
eternă / ermetică, enunțiativă.” Dacă noaptea este cea
enunțiativă, cuvântul ei este cel hotărâtor : „enunț / diseminat
deasupra / prăfoasei întinderi / a verii…” Deci noaptea
prevalează față de lumina verii, chiar dacă vara este domeniul
„heliocrației”. Dar noaptea, cum am văzut, este atribut al lui
„prăfoasă”, uscată, secătuită de sevă, căci apa binefăcătoare e
departe : „Acolo – marea : un fulg / azuriu, în abis”. Aceasta,
pentru că deasupra ei este diseminat enunțul nopții. Încet,
vara intră sub puterea lui Thanatos. Dar se pregătește o nouă
renaștere, („Semne, păsări în zbor, / volatile semințe.”) în
ciclicitatea nesfârșită a existenței.
Năruirea ordinii se poate ivi în chip neașteptat, chiar
printr-o halucinantă revărsare de crini înfloriți  (XXVII) , în
fapt un asalt al haosului: „Au înflorit crinii. / Șuieră, noaptea,
în grădini, / ca niște șerpi albi, / cu palidele lor limbi /
înmiresmate. / În noaptea / răcoroasă, senină, / boltită-n
verdeață - / în noaptea haotică, / vânzolită de platani și / de
tei, / încolăcită-n pavaje. / o năruire de crini / e orașul, / un
vârtej de / miresme, / o vâltoare verzuie”. „Mă nărui în somn,
/ mă nărui în vis…” spune eul liric și aceasta poate să însemne
fie că această viziune halucinantă îi este dăruită de Hypnos,
zeul somnului în mitologia greacă, dar frate al zeului morții,
Thanatos, fie că este el însuși prins de acest vârtej din noaptea
haotică, care-l năruie în somn „ca un chip înspre moarte”.
Noaptea, ca simbol al neantului, este mereu
atotstăpânitoare (XXVIII)  : „Afară, / noaptea se-alătură
sieși, / cât universul.” Eul, în efortul de autocunoaștere, de
individualizare, „între ziduri și măști”, se caută oglindindu-se,
își caută particularitățile „în golul oglinzii, / încețoșându-le”.
Iar acest „gol al oglinzii”, această „încețoșare” se revelează
ca o prelungire a neantului.
Canicula, tema ciclului, are un apogeu năucitor (XXIX)  :
„Ca o flacără, ca o limbă de roșu balaur, / trece canicula. Între
stâlpi, / între nevăzutele tălpi / ale monstrului, / piața / e o
imensă oglindă / cu umbre. Vai, umbrele, siluetele / noastre,
sparte de soare”. Deci, canicula se impune ca un agent al
disoluției vechiului, oameni cu tot cu oraș : „Coboară încet
– ca o arcă de fum – în uitare orașul.”. Dar, în același timp,
pregătește germenii renașterii : „Chipuri uimite, prietenoase,
/ se-apleacă / deasupra orașului. „Vom veni, / vom veni…”
Finalul acestei părți dă cheia temei întregului ciclu : „O,
resurecția, agonia / caniculei”. (s.n.). Deci agonia caniculei
este, în timpul ciclic, în înșiruirea nesfârșită de nașteri, morți
și renașteri, hotarul dintre o moarte și o renaștere, o moarte
întru renaștere, sub domnia atotstăpânitoare a soarelui,
care veghează la nesfârșita reluare a ciclicității.
Marea, abis al morții și izvor al vieții, este afirmată
ca mediu al oricărei geneze, (XXX), chiar și a poeziei  : „La
89
 sintagme literare
marginea / mării, / în poetica negură, / pe promontoriu…
/ Nu valuri, ci / versuri, / nu imensul tangaj, ci / lentoarea /
cezurii și-a rimei”.
Toate luptele pe care poetul le are de dus, cu armele
sufletului său, sunt dedicate luminii (XXXI) : „Sufletul meu e o
/ sală a armelor, / o rece incintă, / cu fântâna luminii la mijloc.”
O lumină care simbolizează aspirația spre divinitate, căci
pentru obținerea ei trebuie săpat în adâncul eului. „Poetul
asimilează creator spiritul cavalerului creștin” observă foarte
pertinent Doamna Mirela-Ioana Dorcescu, (p. 104).
Încercarea noastră de raportare la univers e sortită
eșecului, pare a spune poetul (XXXII) , întrucât ochiul nostru
vede lucrurile ori prea mari, ori prea mici : „Nimic nu pot să
măsor. / iau rigla, o așez / peste-un ciob de faianță (…) Dar
așchia brusc se dilată, / sprijinind bolta, / sprijinind visul (…)
Și-atunci, o impart în felii / și încerc s-o măsor pe bucăți,
/ de la zare la zare. / Dar ea, dintr-o dată, cade / în sine,
/ (…) e însăși ideea adâncului, / ideea nimicului.” Deseori,
în poeziile acestui volum, întâlnim căderea în nimic. Aici,
eul însuși, obosit de eșecul raportării la univers, se simte
absorbit de neant : „Și mă-ntind, / obosit, / ghemuindu-mă,
abia / încăpând, în adâncul genunii.”
Viața ca o suită de treceri, ca un efort permanent de
adaptare la treceri (XXXIII), este o așteptare continuă a nu
știu ce. Astfel ea își revelează o puținătate dezolantă, iar acest
puțin pare a rezuma perfect, pentru om, tot ce poate avea.
Poetul prezintă polaritatea vorbire – tăcere ca fiind
firească (XXXIV). Astfel, seninătatea de suprafață („Ceață-
nsorită  : acesta ți-e sufletul  ! ”) , ascunde răni sufletești:
„Grandilocvența aceasta-i / o platoșă. / Se apără sufletul, /
cultivă, rostește, / trăiește aievea iluzia / similitudinii…/ Iar
în adânc, (…) găsește doar / tăietura imensă / a golului, /
asurzitorul Glas / care tace.” Eul încearcă să acopere cu vorbe
golul, tăcerea, nimicul. Pentru ca existența să fie, totuși,
suportabilă. Asurzitoare, de fapt, în adâncul său, este propria
durere de a percepe în sine golul, neantul, invadându-l.
Viețuirea în Samsara este aidoma unui „peisaj cenușiu, /
fragmentat, / difuză translație – forme / ce curg, se contrag,
se topesc”. (XXXV). Un peisaj indefinit, în care eul nu află
puncte de reper. Singurele lui puncte de reper sunt spaimele
lăuntrice  : „O bornă în spațiu  : ești tu. / De jur-împrejur, /
platoul de ceață, spaima, tot mai / aproape, tot mai aproape,
/ cu pâlpâitoarele, / mutele ei / aruncătoare de flăcări.”
Hypnos este alăturat lui Thanatos și în XXXVI  : „Somnul -
pământ, / viermănoasă răsadniță, / răsuflare-a infernului.” O
risipă de figuri de stil prezintă somnul, simțit ca anticameră a
morții, drept respingător  : „Dezgustătoarea / îndeletnicire a
somnului. / Cocleală și scrum. / Răscoliți, în abisuri, / negrii șerpi
se răstoarnă, / de-a valma, / lovind de pèreți / solzii lor / îndelung
foșnitori. E-o mâzgă, / un frig cenușiu, / o răcoare grețoasă.”
Considerând somnul un atribut al haosului, poetul află
în luciditate reazemul necesar pentru respingerea lui. Iar
prin această negare este afirmată trezia, viața, lumina, ca
90
Atelier critic
atribute ale cosmosului  : „Regăsește-te ! Lasă-l  ! / Tu treci
pe străzi, / ca lumina de palid, în / plină amiază. Luciditate. /
Tu ești, chiar tu… / Luciditatea, / deasupra golului / muced,
/ te clatină.”
Motivul vanitas vanitatum, omnia vanitas îl regăsim în
ultima parte, XXXVII, a poemului Agonia caniculei  : vrafuri
de cercetări, de cărți de știință, inutile, întrucât ascunse
rămân secretele universului, zac pradă insectelor : „Știință”,
răspund. „Cărți de știință, / lucrările noastre, lucrările altora”.
/ Colegii scutură dosare, fișiere, / reviste / (din care cad ouă
de gândaci, cad / insecte / minuscule)”. Prin aceste insecte
începe asaltul neantului asupra „cărților de știință”, chiar și
asupra autorilor lor : „Câteva chipuri de savanți / privesc / din
supracoperte, / ca din suprasicrie.” Acest asalt al neantului
devine evident și ochilor profani : „Femeia tace și revine la
mătură. / „Vai, ce de moarte !”, murmură ea”.
Epilog târziu (Salcâmii sacri) este o poezie târzie, dedicată
Mirelei-Ioana, (2018), atașată ciclului Agonia caniculei, pe
care-l completează, nuanțând ideea de timp ciclic. Motivul
panta rhei accentuează etapa celor trecute, istorice sau din
istoria credinței  : „Și-mi amintesc de Țarigrad, de Râm, /
De-oștiri, și de Scripturi, și de odoare, / De crucea spadei,
fulgerând în soare, / Ca-n vechile-anluminuri legendare…”
Renașterea, regenerarea vine din iubire, care e dăruită
de cer, simbolizată de puritatea „florilor-fecioare” ale
„salcâmilor sacri”: „Privesc salcâmii sacri, grei de floare, /
Tălăzuind din cer spre caldarâm / - Edenic ceas al florilor-
fecioare -”. Și, punând sub simbolul „salcâmilor sacri” propria
iubire, o afirmă ca o fericită, personală renaștere.
Stilul folosit de Domnul Eugen Dorcescu impune printr-o
eleganță a retoricii poetice. Bogat metaforizată, poezia sa
impune nu prin prundișul multicolor al metaforelor mărunte
ce sclipesc și atrag grăbit, până nu li se stinge lumina, ca în
poezia postmodernă, ci prin metafore ample, grele de înțeles,
de mesaj, de frumusețea prinderii în fascicole de lumină și
culoare a ecourilor în suflet și în cuvânt ale unor proiectări
vaste în timp și spațiu. „La marii creatori, – afirmă Doamna
Mirela-Ioana Dorcescu în Glosa Aristocrația  : Sala armelor
care însoțește poemul Agonia caniculei, p.100 - metafora
cucerește tot spațiul poeziei. Este matricea expresivă a
vizionarismului lor. Așa cum spunea Paul Ricoeur.”
Rare sunt întâlnirile cu poezia care te absoarbe, te
modelează, te îmbogățește, te luminează, precum poezia
Domnului Eugen Dorcescu. Căci rare sunt întâlnirile cu
marea poezie.
Volumul este însoțit de o foarte doctă și în același timp
empatetică exegeză, Glose, semnată de Doamna Mirela-
Ioana Dorcescu, în care eseista sintetizează importante
pagini de istorie literară privind geneza volumului, schițând
în același timp o hermeneutică a principalelor simboluri și
semnificații din carte, revărsând o binefăcătoare lumină
asupra acestei poezii de înaltă ținută spirituală și estetică.
 sintagme literare
GABRIELA
ANA BĂLAN
Veacul se închide în neuitare
Culiță Ion Ușurelu, Cerșetori în loden,
Editura Salonul literar, 1999
Romanul apărut la finele mileniului trecut trădează
dorința scriitorului de a nu lăsa cortina să cadă peste un
veac de istorie cu multe semne de întrebare pentru care
chiar dacă nu va găsi răspuns, va încerca să le ridice vălul
de întuneric. Este un jurnal-testament care se citește cu o
plăcere sporită pentru că se vor regăsi toate calitățile omului
puternic, nebiruit de vicisitudinile vieții, la momentul în care
sufletul caută să se salveze pe calea luminii.
Titlul romanului m-a trimis cu găndul la pelicula
cinematografică Un om în loden, un film polițist thriller
din  1978  regizat de  Nicolae Mărgineanu (debut regizoral),
o adaptare a romanului  Moartea vine pe bandă de
magnetofon de Haralamb Zincă.
Observăm din start lodenul, simbol asociat cu clasa
socială a intelectualilor din perioada epocii socialiste.
Conform dicționarelor, un pardesiu din loden este un articol
de îmbrăcăminte de origine  tiroleză, confecționat  dintr-un
material gros și rezistent la apă din lâna oilor cu păr scurt,
ce a fost produs  inițial de țăranii din  Austria. Materialul
provine din lâna aspră și grasă a oilor de munte și are o
culoare  tradițională albastru-verde. Numele său derivă din
cuvântul german  „lode” sau din cuvântul german vechi
„lodo”, care înseamnă pânză aspră. Lodenul intelectualului,
ițarii țăranului, șalopeta muncitorului sau costumul
activistului sunt simboluri ale tabloului de epocă socialistă.
Într-o mărturisire așezată pe coperta volumului, autorul
mărturisește că ,,Această carte este dedicată intelectualilor
în general, slujitorilor învățământului în special, numiți – toți
– din cauza sărăciei, cerșetori în loden”.
Numele autorului este predestinat, trădează ușurința
debordantă cu care scrie la persoana întâi reușind să captiveze
prin simplitatea unui stil stăpânit cu perfecțiunea naratorului
care face din întâmplările dureroase ale existenței, prilej de a
privi drama existențială cu ochii minții deschiși, fără a se lăsa
doborăt. Peste toate secvențele cinematografice ale filmului
vieții, autorul ridică în final un mare semn de întrebare,
simțind apropierea tot mai puternică a bunicului care i-a
fost model ,,Iată de ce sunt tentat mereu să te întreb, vrei să
vin căt mai curând lângă dumneata sau crezi că încă nu mi-
am încheiat misiunea pe acest pământ? Îți aștept cu emoție
verdictul”. Misiunea sacră de dascăl pe care personajul şi-o
Atelier critic
asumă este în roman o lecție deschisă despre biruința
vieții asupra morții. Cuvântul cheie este demnitate.
Mie anul apariției volumului îmi spune că nu am în față
un simplu exemplu de scriere despre cum a fost atunci, în
comunism, un simplu exercițiu comparativ de genul celui
pe care – având acum polii inversați - profa de filozofie
din liceu ni-l tot schița pe tablă încercând să compare
socialismul marxist cu capitalismul democratic, ceva
despre cum a fost și cum ar fi trebuit să fie, scris cu iuțeala
celui care a respectat rigorile epocii din obligație și acum,
după căderea regimului, s-ar dezice, așa cum au încercat
mulți să facă după decembrie 89. Nu! Iată că aici avem un
roman apărut la aproape un deceniu de la revoluție, timp în
care sita a cernut valorile și scriitorul a analizat cu luciditate
portretul moral pe care îl prezintă în raport cu o epocă în
care tocmai valorile morale erau călcate în picioare.
Autorul pune pe tapet condiția intelectualului român
din epoca de tristă amintire. ,,Nicolae Rușitoru, personajul
principal, spre deosebire de eroul clișeu, veșnic învingător al
realismului socialist, recunoaște în ultimele pagini ale acestui
jurnal-testament, că viața i-a înfrânt sufletul”. Scriitorul nu
îşi pune personajul pe soclul istoriei ci la umbra statuii, cu
mâna intinsă spre lumină, cerşind salvarea sufletului.
Volumul se structurează prin două părți distincte
reflectate în oglinda conștiinșei. În prima parte întâlnim
profesorul umilit în fața activistului de partid care îî decide
soarta, personaje sinistre, omul gârbovit sub povara epocii și
aplecat în fața bolii, în luptă nedreaptă cu viața și cu moartea
iar în partea a doua se creionează salvarea sufletească prin
actul cultural și spiritual. Aici avem personaje decupate
din cotidian care ne captează atenția la polul pozitiv,
exemplificăm cu părintele Cleopa sau actrița Leopoldina
Bălănuță. Așa cum mărturisește, autorul descrie ,,totul
despre el și despre lumea prin care a trecut. O lume care nu
i-a mai lăsat omului născut pentru bucurie decât vorbirea
despre idei în spital, în cancelarie, în tren, peste tot, numai
în agora, nu”. O lume despre Antonescu şi evrei, o lume
în care predarea lui Eminescu în școli trebuie revizuită, o
lume despre un poet trimis la mină, o lume cu mineriade
şi violenţe în piaţa publică, o lume din care tinerii pleacă, o
lume cu o istorie făcută la comandă. Dar şi o lume în care
sufletul se salvează prin cultură și artă, atunci când mai
presus de orice, omul își păstrează demnitatea. Prilej pentru
scriitorul experimentat, care duce în spate azi munca la o
prestigioasă revistă și editură, Salonul literar, să își exprime
convingeri personale. ,, Scriitorii, dacă n-au un partid sau o
gașcă în spate, scriu cărți dar acestea nu se vor vinde. Se știe
că poezia nu este cumpărată decît de către rude și prieteni.
Nici romanul nu are o soartă mai bună”.
Lectura acestui volum pe care îl recomand va ridica
mari semne de întrebare și probleme de conștiință la care
cititorul va reuși să caute răspuns și să afle dacă, asemenea
personajului, se va salva. Ultimul rând pare a deschide o filă
nouă. ,,Îți aștept cu emoție verdictul”.
O carte pe care trebuie să o citim cu luare aminte!
91
 sintagme literare
RADU-ILARION
MUNTEANU
DESPRE LOGICA DENUNŢULUI
Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta:
“Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să
explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea
respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-
ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi
ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are
seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia
aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul
de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum
“Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să
glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan
de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris
cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe
sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea
om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului
strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile,
autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc
mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei
coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un
soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia
întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea
autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar),
fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm
întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui
convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără
a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă,
de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru
că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel
convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea
mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al
cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu
poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai
importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la
sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat)
de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian,
care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce
92
Atelier critic
convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele
tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich.
Răspunsul aparent îl găsim în coloanele
dilematice ale unui săptămânal pe care,
iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu
este “extremist de centru”. Iar autodefinirea
capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte
ale rubricii din antepenultima pagină par a
regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde
din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a
happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la
indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile
proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al
întruchipărilor de tot soiul).
Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în
relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri,
ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două
volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul,
cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste
spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu
autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis
de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie
de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne
imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace,
oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai
penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă
sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a
unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu
o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai
departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.
Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român
citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de
supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România
Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire
cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O
supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea
autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât
să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj
al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la
un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne
supravieţuirea.
 sintagme literare
RALUCA
FARAON
Daniel Luca – un croitor de lux, un designer
de poezie
Când citești poezie, este inevitabil să nu te întrebi care
mai e rostul ei azi, un timp contorsionat într-un limbaj
devenit încâlcit, aglutinat, trucat și pasibil mai mereu
de alienare. Cuvintele nu ne mai reprezintă, nu ne mai
apără. Ajung, uneori, tăișuri în mintea noastră, de aceea,
le învelim, precaut, în haine ideologice, în eufemisme, în
clișee verbale, în nonsensuri confortabile. Bufon la curtea
conveniențelor verbale, cuvântul poetic are datoria să arate
cu degetul minciuna. O face încă, iar rostul ei, al poeziei,
azi, devine clar. Garantează, cumva, coerența limbajului,
viața lui independentă, pe care nu o putem măslui prin
uniformizarea terminologică. Daniel Luca se arată foarte
îndrăzneț cu titlul Croitorul de noapte al volumului apărut
la Editura Inspirescu, Satu Mare, în 2019. Îndrăzneț spre
teribilist, aș spune. Orizontul de așteptare se configurează,
previzibil, spre poezia de tip construct, artizanală, te aștepți,
cumva, la un volum programatic, de meșteșug poetic.
Cu atât mai mult cu cât titlul e nominal, articulat hotărât
(croitorul), cu un determinant vag (noapte). Până să citesc
versurile, am avut în minte imaginea unui poet care croiește
nopți, le inventează, le ajustează, le taie, le coase, le face pe
măsura unora (cuminți), le face albe, boeme (scandaloase,
pentru alții). Adică, noaptea (întunericul creației) devine
materialul de lucru al croitorului (poeta faber). Nu m-am
înșelat prea tare, cred, astfel încât, după ce am citit volumul,
impresia de artă poetică s-a păstrat intactă. În ansamblu,
cartea propune „nopți” (și nu mă gândesc la un imaginar
nocturn, dimpotrivă), adică texte croite pentru diferite tipuri
de receptare care presupun un amestec de febrilitate a
așteptării, neliniște și liniște deopotrivă. Noaptea ca stare de
veghe, nu somn profund, desigur. Să le luăm pe rând.
Există noaptea introspecției, a coborârii în sine. Daniel
Luca știe și o declară pe la început (chiar dacă folosește
retorismul grav, de tip filosofic) că a trăi în tine, a aduce
lumea înăuntru este adevărata privire, adevărata condiție
poetică: „Oare de ce/ ochii mei/ nu văd în afară?” (Dileme).
Curajos, în poemul ce deschide volumul, el spune: „În palme/
îmi cresc/ linii știute/ de fluturi” (Aripi), adică sunt propriul
meu demiurg, în poezie, chiar de e efemeră, eu îmi trasez
singur și îmi asum liniile existenței/ destinului. Identitatea
reprezintă o dinamică a scrisului, mă cunosc doar dacă (mă)
scriu: „mă strecor/ mă întind/ mă prind/ și sar/ în pagina
următoare” (Carnețelul). Spre final, după experimentări ale
Atelier critic
emoțiilor/ amintirilor/ tonalităților confesive, poetul devine
ludic: se contopește cu opera (bovarismul e însă asumat
ironic), lăsând impresia că se adresează iubitei: „M-am
deschis carte albă/ dinaintea ta/ scrie-mă/ și-apoi rupe-mă/
filă cu filă!” (Carte albă).
Noaptea singurătății are intensități diferite, de la
conștientizarea absenței („și nu ești”) la asumarea bătrâneții
ca firesc al curgerii timpului („în locul/ firului de păr/ căzut/
îmi crește/ câte o frunză”), până la meditații asupra timpului
ca realitate implacabilă: „Trenul acesta/ m-a uitat pe peron/
un fluierat/ și-a plecat/ hăbăuc/ de unul singur/ nu are
nevoie de conductor/ și la stația următoare/ se va lipsi/
și de mecanic” (Trenul). Intuiția veșniciei care presupune
asumarea morții este însă terapeutică: „Ușa bisericii/
plânge/ cu ceară” (Ușa).
Există apoi o croială pe noaptea cuminte a unei iubiri
care presupune elan adolescentin și tremurul inevitabil al
acceptării stigmatului timpului/ morții. Și nu mă refer doar
la ideea de cuplu, ci, într-un sens profund, chiar la iubirea de
sine, prin asumarea alterității și dialogului cu celălalt. Sunt
multe versuri care au în centrul mărturisirii emoției tăietura/
scrijelitura (mai delicată, mai gregară, după caz) provocată
de lama de cuțit a reflecției pe teme existențiale grave: „Ți-
am cântat numele/ pe versurile sârmei ghimpate” (Cânt);
„[…] pe o față/ a crucii voi fi eu,/ iar pe cealaltă – tu!/ Și
mai știu că/ voi simți/ cum dalta/ îmi va scrijeli/ oasele/ cu
pielea ta” (Odihnă în doi); „Restaurantul meu e deschis/ o
dată în viață/ poftiți/ azi e acea zi/ […] găsiți acolo cuțit/ luați
și tăiați/ […] nota de plată/ sunt eu!” (Restaurantul).
Remarcabilă este patima nopții erotice. Profund livrescă
– textele de dragoste răspândite ca un izvor sinuos printre
pietre (cu tematică neutră, în principal reflexive) sunt ca un
fel de istorie literară a mărturisirii erotice, de la tonalități
idilice, pașoptiste, până la ecouri stănesciene sau soresciene
ori tributare liricii lui Brumaru, cu sublimarea prozaicului
de alcov –, așadar, „noaptea” de dragoste are nerv, umor și
transmite emoție autentică. Decorul e ca un puzzle trăsnit:
ba o bucătărie în care se pregătesc langoși cu brânză și
mărar, ba ghivece cu flori/ un ceas floral din centrul orașului,
ba o sufragerie în care se vizionează filme cu pop corn în
față… Senzualitatea este șugubeață (când realitatea fizică se
dislocă în fantezie suprarealistă) – „Nu am fost atent/ când
te-am dezbrăcat/ și sânul tău stâng/ a rămas/ în sutienul/
desprins” – sau e declarată candid ca un imperativ al dorinței
fruste: „în seara aceasta/ te vei îmbrăca/ numai cu mine”/ „ai
năvălit peste mine/ altfel de urlet/ taifun/ dezmembrându-
mă în celule”/ „două limbi șerpuindu-se/ înnodând codițe
de vișine/ un nou turn babel/ auroră/ nerăsărită încă”.
Am descoperit cu bucurie ludicul de amintire soresciană
(Ochelari, În vis, Labirint, Cuvinte, Curățenie), dar și ecouri
stănesciene: „Când ți-am sărutat pleoapele/ ți-am atins/
privirea” (Sărutul); „Aroma ta de femeie/ își face culcuș/ în
căușul/ palmelor mele” (Aromă). O poezie memorabilă de
dragoste este Drog: „Nu credeam/ că e atât de periculos/ să fii
drogat cu iubire/ până nu m-am trezit/ de unul singur/ păzind
93
 sintagme literare
un cactus/ în mijlocul deșertului”. Deși tonul în mărturisirea
erotică e ironic, „de licean îndrăgostit la cincizeci de ani”, cu
dorințe supradimensionate, și este preponderent (având în
vedere frecvența poeziilor de amor), totuși, prin faptul că,
pe ici, pe colo, există poezii reflexive pe tema timpului, a
comunicării, a autocunoașterii, latura instinctuală devine
doar o notă ludică în discursul poetic introspectiv. Ceea
ce contează este că „Mă voi vindeca/ de tine/ iubindu-te”
(Vindecare) și, doar așa, poetul poate învinge timpul: „Fur
timp/ sunt prins/ și închis/ în clepsidră” (Hoț).
Dacă nu luăm în considerare raportul implicit posesiv al
determinantului din titlu (am analizat până acum arhitectura
volumului din perspectiva unui croitor al nopții, adică cel care
inventează, croiește, ca un designer artist), atunci, se poate
spune că avem de-a face cu un meșteșugar nocturn. În cazul
acesta, se observă o anumită stare abulică și treceri bruște
de la o senzație la alta, ca o migrare din beție spre luciditate
pasageră, ca și cum artizanul cuvintelor, obosit de seriile
inevitabile ale „croielii” impuse de o tematică redundantă în
poezie (copilăria/ iubirea/ timpul/ moartea/ definirea eului
poetic etc.) se lasă copleșit de travaliul monoton al scrisului
poetic și doar se amuză aplicând pe șablonul consacrat mici
elemente de contrast, care sunt: ironia, ludicul, umorul sau
nonșalanța unor termeni alirici („sfârâitul pielii curului”,
„olița”, „lipăit de șlapi”, „o halesc cu ambalaj” etc.). Din
aceeași perspectivă, titlurile nu sunt ofertante, par etichete
monotone care semnalizează previzibil conținutul.
De aceea, prefer să rămân la impresia inițială: poetul este
un croitor care taie în carnea cuvintelor, făcând din noapte
(forța germinativă a limbajului) un „material” de gală: nu
produs de serie, ci o haină pe care fiecare să o îmbrace pe
măsura sensibilității și inteligenței sale.
Catalog zoomorf cu apocalipse – o
provocare pentru cititor
Fidel stilului său poetic, în acest an, după trei antologii și
două volume de versuri (din care unul în română, germană,
engleză și maghiară), Daniel Marian propune tot în 2019
cititorilor o incursiune în catalogul cu apocalipse (având
ISBN de autor și postfață – note critice semnate de Daniel
Luca și Daniel Mariș). Încă de la început, lumea apocaliptică
a autorului se dezvăluie surprinzător, cu accente zoomorfe,
inedite chiar pentru cei obișnuiți cu lirica lui Daniel Marian:
„s-a-ncruntat vremea ca o spânzurătoare/(…) vevele
înamorate hoațe și crețe/ fug din porția lor cu grimase/ într-o
butelcă de dă Doamne/ răstoarnă cerul!/ să nu-mi pese! (un
trăznet ca lumea, pag. 8).
Tema iubirii – subsumată evident paradigmei apocaliptice,
însă întrevăzută ca una dintre singurele căi demne de urmat –
este abordată în volumul de față și printr-o „simplă chefuială
a lumii”, cu toate „iubitele mele” care „și-au adus iubiții din
timp sau netimp/ (…) tranșați frumos pe măsura iubirii lor”
94
Atelier critic
(biserica neterminată pentru că nu a trebuit să se termine,
pag. 9), în timp ce, ulterior, prin adresabilitate directă, iubita
este asimilată poeziei: „tu/ să fii fericită/ că poezia e de felul
ei feminină/ iubind-o pe ea te iubesc pe tine”, însă, pentru
a fi cu adevărat profund, sentimentul împărtășit al iubirii
trebuie să se bazeze pe o adevărată teorie a cunoașterii, pe
o gnoseologie a lumii imaginate de autor, pentru că „(…) nu
trebuia să-ți spun/ trebuia să știi/ subînțelesul din frunză/
și din iepure// iar despre veveriță/ putem vorbi mai târziu”
(pag. 16).
Jocurile surprinzătoare de cuvinte, reliefate de poet și
în alte volume, capătă în catalogul cu apocalipse accente
ludice, fiind proiectate, de pildă, într-un mediu rural ce și-a
pierdut parcă toate coordonatele tradiționale, deși caută să
le recapete: „cum mai este vremea în făcăuți/ și mai adânc
în făcăurime/ unde încă se mai făcăurește/ cu făcăureala
îndeplinirii”, iar singurele „coordonate valabile” rămân cele
definite „doar în vacanța patrupedă logopedă/ unde miau și
ham și sirenă de veveriță” (pag. 42).
În urma apocalipsei, eludând interpretarea esoterică,
de pildă, a Apocalipsei lui Ioan (potrivit căreia revelația din
ultima carte a canonului Noului Testament oferă o serie de
avertismente date omenirii, dar și o descriere amănunțită a
proceselor interne, spirituale, ale sufletului individual), raiul
imaginat de Daniel Marian este la fel de inconfortabil ca un
mediu citadin nefuncțional, „unde îngerii/ cereau taxă de
protecție/ și bancomatele erau toate defecte” (pag. 44), fiind
de altfel structurat pe niveluri, la fel ca infernul lui Dante.
Totuși, există oarecum și promisiunea altui rai, care însă
ar putea fi onorată „la crăciun/ sau pe la paști sau de ziua
tuturor sfinților”, în funcție de „cine va fi la putere atunci”.
Tema vieții și cea a morții, precum și a timpului continuă să
fie fundamentale pentru poet, inclusiv în volumul recenzat,
însă, în fața apocalipsei totale, ce se insinuează progresiv,
doar mărturisirea iubirii poate fi calea salvatoare, iubirea, ca
și zborul, fiind de altfel și o soluție pentru a trăi: „(…) trăirea
e o zdreanță făcută prost/ doar ca să te seducă și să te ia
la rost/ iubire singura din univers/ care funcționează între
unu și trei (…)” (pag. 74-75). Însă, soluția salvatoare nu-i este
hărăzită oricui: iubirea, ca și zborul, sunt destinate inițiaților,
pentru că, pe de-o parte, „tresăririle tale (…)/ răscolesc
neprevăzutul/ trebuie neapărat să doară” (pag. 66), iar pe de
altă parte, mintea este „încurcată de la o pasăre/ (…) de fapt
eu sunt care zbor înlăuntrul ei” (iubesc pasărea, pag. 69).
Pentru Daniel Marian nu numai iubirea, dar mai ales
cuvântul este cel care zidește, poetul mărturisind practic că
„musai azi/ o să exorcizez niște cuvinte/ fără dar și har și fără
minte”, însă „de la care se trage duh” (ele cuvintele, pag. 57).
În concluzie, în catalogul cu apocalipse al lui Daniel Marian
nu se prevestesc evenimente viitoare, în special venirea unui
mileniu de paradis pe pământ, ci se oferă soluții poetice,
mai ales prin logos, pentru a supraviețui unui potențial finis
mundi.
 sintagme literare Atelier critic

SERGHIE
fericit, acolo un deget scormonind în destin, / și fețele
copiilor vor trece în altă poveste, / vor străluci ca florile, ca
privighetorile. / Pentru ultima oară, pentru ultima oară, / pe

BUCUR o stradă anonimă ca un lac înghețat, / semnele vor fi la locul

lor, / semnele vor vorbi și totul va fi atât de simplu” (Semnele
vor fi la locul lor, p. 38). Vuietul vremii ce trece implacabil, lasă
ecouri în pana poetului. Fragment: „Noi știm, noi depindem
FERICIREA CA O DIMINEAȚĂ PLOIOASĂ de întreg, cenzurăm / falia și ne supunem cu trufie. / Ac

însingurat în eternitatea integrării. / Dar agregarea fecundă,
Prospețimea francă a poemelor publicate sub acest titlu
otrava și spinul / în albul indiferent al revelației? / Nu, aici
– el însuși o fragilă clipă reflectată austral în zorii zilei ce
s-a întâmplat și a citit ceva. / A fi în lume, a fi obosit. / Doar
vor fi succedat bucuriei de o ascunsă superbie –, de Geo
chipul, mentorul acestei decăderi. / Zidul, zidul, zidul/ ne
Galetaru, la editura „Limes” în 2916, desenează conturul
îmbrățișează.” (Zidul, p. 54).
magic al poetului care, în viziunea confratelui de liră, Victor
Decriptor al sensurilor existenței umane, poetul „sapă,
Sterom, aspiră să atingă vârful muntelui care – atins numai
sapă / până dă de stele-n apă”, pentru a releva, negru pe
de Mihai Eminescu – este POEZIA. „Urcușul” spre culme îl
alb, euforic și disperat, „piatra filozofală” ori măcar frântura
jalonează editorul volumului în discuție, atașând „hrisovul”
din ea, din a cărei „materie” percutează posibila formulă
celor 26 de volume apărute din 1981 încoace, prolifică
eliberatoare: „Mergi pe un drum și spui: aceasta e viața mea.
panoplie a creației redactorului șef al publicației „Sintagme
/ În jurul tău cad frunze / și / anotimpul e abia la început. /
Literare”, hrisov sui-generis poematic: „Inefabila ninsoare”,
În fiecare dimineață te întrebi / cine e străinul care-ți bate în
/ „Alfabetul mirării”, /„Vară de crini”, /„Înduplecarea nopții”,
ușă.” (Cine e străinul, p. 69). Reveria nu se lasă ignorată, din
/ „Steaua ta, copilărie”, / „Epifanii pentru Daniel”, / „Cântec
contra, cere acreditarea la care se simte că e îndreptățită să
pentru somn și drum”, / „Voci din penumbră”, / „Lacrima
aspire: „Un carusel această toamnă un carusel de miresme
seninului”, / „Colivia de aur”. / „Lecția despre îngeri”,
/ trec printre adjective improvizate în vârstele frunzei / cu
„Dincolo de nerostire”, / „Calea spre lume”, / „Memoria
un singur gest chem seninătatea celui care pleacă / proclam
fulgerului”, / „Întâmplările simple”, / „Cei ce se întorc spre
legitimitatea caldă a păpădiei din deal / un carusel această
seară”, / „Hai să ne jucăm de-a rima”, / „Umbra și timpul”,
toamnă despuiată de strategii și axiome / ceea ce vreau să
/ „Mesagerul obscur” – cărora, altele s-au fost adăugate
spun țâșnește ca un zbor de albine / ating cerul cu mâna și-i
„construcției” sugerate aici.
inventez o nouă oglindă / micile baliverne ale vieții mă ajung
Tonalități, culori, maxime și minime, ritmuri și sincope,
iarăși din urmă.” (Caruselul, p. 100).
grave și acute, sclipiri și neguri, zguri și catifelări, iernări și
Socotit, într-o epocă revolută, „inginer al sufletului”,
împrimăvărări, pensulații și tușări – alcătuiesc un allegro
poetul devine zidarul alter-ego-ului său, arhitectul,
pictural, accesează lecturii inserții cu rezonanțe prin
muzicianul și pictorul infinitei game de stări, de idei și
excelență meditative: „Mut obiecte din loc. / Vorbesc. Văd
simțăminte fără egal, și tocmai de aceea misterioasă pentru
umbre. Descriu / Spații în care se întâmplă ceva. / Ceva ca o
lumea profană. Cu riscul elipticizării inevitabile și de fapt,
arsură pe o piele inocentă. / Dincolo de mine / E o altă față a
în esență, nevinovată, rațiunea – dacă în subiectivitatea
morții? / Cine cântărește / Imprevizibilul, nevăzutul? / Petala
numită poezie, este admisă – tinde să găsească „ieșirile” din
pe care, iată, / Îmi depun sufletul.” (Cine cântărește, p. 22).
miezul – oricum, labirintic –, durate pe albul hârtiei, de poet,
Finitatea trecerii prin viața pământeană are „certitudinea” ei
nevrozat de imposibilul în care e îmbrăcat versul / poemul
faptică: „Pentru ultima oară, pentru ultima oară, / semnele
sau poezia. Începutul secolului XXI îngroașă această tot mai
vor fi la locul lor, / ca liniștea care cade peste întâmplările
anevoioasă pătrundere spre miezul cuvintelor așezate în
noastre minunate, / ca sunetul timpului pe o plită încinsă. /
rânduri suprapuse, generând un tsunami verbal sufocant, de
Va veni umbra și va despărți apele în două, / aici, un copac

95
 sintagme literare
o agresivă și gongorică anti-valoare estetică.
Emanciparea dorită de lector, însă, răzbate vivifiant,
de sub pana poetului Geo Galetaru, dotată cu filonul gata
pregătit, natural și locvace: „Când mergi pe stradă / ți se
pare că lucrurile / au o fosforescență a lor / îți amintești /
gravitatea unui gest retezat la jumătate / într-o noapte de
revelion / o silabă rămasă între două pahare goale / ca o
pasăre împușcată din zbor / prietenii reacționează firesc /
au obiceiuri civilizate / cuvintele lor sunt sănii de carnaval /
într-o iarnă a promisiunilor totale / nu mai rămâne nimic de
recuperat / mergi pe stradă / și intonezi imnul lepidopterelor
/ care te-au părăsit din greșeală.” (Mergi pe stradă, p. 101).
Apare însă, pe orizontul în ascunzișurile căruia poetul –
singurul menit să vadă – găsește „o cheie” a celor observate
prin ludicul său ochean: „fără umbră fără gândul de-atunci
/ cuvântul în sertarele unei înțelegeri amânate / ca și când
o pasăre de lumină / și-ar frânge zborul în retortele zilei
de mâine / aripile se întorc împotriva noastră / un tărâm
răzvrătit la marginea pleoapelor / aici adevărul sapă într-un
creier interzis / melancoliile cad ca fructele reci ale toamnei
/ umbletul tău întinerește oglinzile / și tot ce se întâmplă
are culoarea depărtării.” (O pasăre de lumină, p. 129).
Crepusculul – condiție fizică și ineluctabil devastatoare a
spiritului de-odată cu a ființei – lectorului, în cazul de față –
cade, fără să ezite măcar o secundă, cu tăișurile și stingerile
lui, la vremea – atenție! – prevestită de apostolul cuvintelor
care este, vedem, nu?, poetul – scrisă în răbojul fiecăruia,
96
Atelier critic
de nu știm cine: „noi posedăm: alge, o mierlă feroce, un
emigrant (nota bene: împins cu milioanele, peste Europa!)
/ între două draperii prospere, am ieșit și impasul / vede
unde cade nomenclatura surâsului. / perspicace ca această
depigmentare a apei. / levitația și ce-o mai fi în dauritele
abandonuri. / un măr, o deviere în frunzișuri iconoclaste: /
acolo cântă o răcoare intransigentă. / lecția ta urmează pas
cu pas / un principiu al formelor polisemantice, limbi de ceas
/ și struguri care caută micul supliciu. / apare miazănoaptea
și instalează pe lucruri / o pojghiță gânditoare.” (Micul
supliciu, p.173).
Inevitabila doză de dogmatism, efect al inegalității
miilor de poeme / poezii citite, ca și ecourile studiului
literaturii române până în 1989, nu mă scutește de vreun
reproș, cum nici vinovat de îndrăzneața – și lucida – găsire
a credo-ului estetic al lui Geo Galetaru, în poemul cu care
domnia sa închide cartea (în două părți elaborată: „Cireșe
amare”, „Trecutul ca un semn”) : „nu, nu arunc negația ca
pe un bumerang, cineva mă vede / și vine spre mine dintr-o
depărate a osmozelor / intraductibile, așezăm lucrurile în
camere identice pentru / revoluția fluturilor orbi, pe aici am
mai trecut într-o / dimineață în care se vorbea cu glas tare
despre salturile în / gol, străinul presăra semințe negre pe
suprafața unei / plecări înșelătoare, fie ca toți să privească
flacăra / aceleiași silabe, fie ca inima ta să respire în ritmul /
sălbatic al păsării.” (Fie ca inima ta, p/210).
 sintagme literare
ALEXANDRU
V. DAN
SEDUCŢIA ÎNTUNERICULUI ÎN LITERATURĂ,
ARTELE VIZUALE ŞI DIVERTISMENT
sau PENTRU O CULTURĂ A SENSULUI
1. Introducere
În prezent este privilegiată, în măsură covârşitoare, în
Literatură, Artă şi Divertisment, Forma [exterioară], acea
entitate abstractă care, din ce în ce mai mult parcă, pune
stăpânire pe ceea ce, convențional, poartă încă numele
de Conținut. Prezență în acelaşi timp amabilă şi sufocantă,
Forma ne mângâie ochii astfel încât să o prețuim, fără să ne
dăm seama, şi în calitate de Sens.
Atunci când Esteticul ne determină să ne mulțumim
numai cu lumea văzută, s-ar putea spune că şi-a atins scopul
egoist, acela în care el şi numai el să fie preţuit, în care
efectul maxim al Operei (literare sau de artă) să se obţină
în lipsa Conţinutului (care ar fi trebuit să se afle în spatele
Esteticului) sau în prezenţa unui Conţinut manipulat, ca într-
un tur de magie.
În definitiv, ideea de Spectacol implică o luptă nevăzută
între Realitate şi impresia, mai mult sau mai puțin puternică,
de Realitate. Iar această confruntare, sub raportul Sensurilor,
se duce pe toate fronturile: atât pe cel al Realității, care
poate fi interpretată diferit, cât şi pe cel al impresiei de
Realitate (adică al Ficţiunii), în această din urmă ecuație, fie
prin prezenţa Sensurilor antagonice Binelui din Realitate,
fie, dimpotrivă, prin idei-cârje de sprijin în scopul sesizării
profunzimii şi Sensurilor Bune din Realitate.
Există Frumusețe pentru ea însăși - pentru cotidianul
lumii exclusiv văzute, şi Frumuseţea care excedează aceste
planuri, Frumusețea aflată în Coerenţă cu ideea de nemurire,
absolut, neschimbare (constanță). Estetica de fațadă, pe
care am putea-o defini ca „Estetică unidimensională”, se
află sub semnul Realităţii imediate, în vreme ce încărcătura
sa nevăzută, insesizabilă direct, precum Etica, Morala,
Binele, Spiritualitatea sau alte Valori Pozitive conferă Operei
(Literare, Artistice) o Frumusețe completă, răspunzând
pe mai multe planuri nevoilor omului, în concordanță cu
procesul devenirii sale; pe acest tip de Estetică l-am putea
numi „Estetică multidimensională”.
În vreme ce Opera purtătoare de Sens Negativ sau în
care balanţa Sens Pozitiv-Sens Negativ este lăsată la voia
întâmplării şi unde se pune accent numai pe o ştiinţă a
Formei (exterioare) rezolvă sau satisface o nevoie unică şi
Eseu
se consumă odată cu manifestarea acestei nevoi, Opera în
care este prezent Sensul Pozitiv sau Constructiv (verificabil
pe toate planurile de profunzime) oferă răspunsuri pentru
aspiraţia universală de devenire a omului – sau cel puţin
îi furnizează acestuia din urmă chei viabile pentru situaţii
viitoare diferite.
În mod natural, Estetica tinde spre Adevăr, „atrasă”
de ideea de completitudine; dincolo de manifestarea
accidentală, ea tinde să acopere toate planurile existenței,
nu numai pe cel vizibil, inclusiv perspectiva viitorului. În
această perspectivă, paradoxal, Estetica va acorda o mai
mare atenție până şi Imediatului – prin luarea în considerare
nu numai a unei poze de moment, ci şi a cauzelor şi efectelor,
ambele aflate dincolo de Realitatea Imediată, dar de care
aceasta depinde – şi, pe de altă parte, va avea în vedere, în
mod responsabil, atât relațiile dintre Spectator şi Operă, cât
şi pe Spectatorul însuşi, ca personalitate şi ca interioritate
demne.
2. Axiologie şi cultură
Axiologia este acea disciplină care are drept obiect
studiul filozofic al Valorilor.
Conform unei clasificări simplificatoare, există trei tipuri
de Valori: estetice, etice/morale şi spirituale/religioase.
Conform uneia din cele mai cunoscute axiologii, Valorile
fundamentale sunt: Adevărul, Binele, Frumosul, Dreptatea,
Libertatea şi Sacrul (Pietatea).
Cele mai multe concepții filozofice (şi pedagogice),
cu excepția celei materialist-istorice, recunosc caracterul
transcendental al omului, ca fiinţă permeabilă fizicului, dar şi
metafizicului; sensibilului, dar şi suprasensibilului; materiei,
dar şi spiritului; ca entitate supusă determinaţiilor, dar şi
capabilă de autoreflexii, de autoconştientizare.
Valoarea nu ţine numai de exteriorul omului, ci şi de
interioritatea acestuia, deoarece omul nu poate trăi exclusiv
în lumea fizicului (prin „fizic” înţelegându-se nu numai
materia, ci şi raportările dincolo de buna măsură cu referire
la acest plan, respectiv raportările exagerate la senzațiile
primare).
Maturitatea culturală a individului, ieşirea acestuia din
infantilism, este dată de măsura în care acesta se orientează
către Valorile înalte, subtile, ale existenţei.
Din perspectiva axiologiei (respectiv, a educației
axiologice), sensul vieţii omului constă în însușirea de cât
mai multe Valori, respectiv în dobândirea capacităţii de a
recunoaşte Valori din ce în ce mai elevate.
Dar omul nu numai că achiziționează Valori, ci, într-o
etapă ulterioară, în mod natural, va şi produce Valori.
(Mai mult, nu se poate spune că cineva se raportează, ca
persoană, la Valorile fundamentale dacă va contrazice acest
lucru prin activitatea sa concretă.)
În această lumină, se poate afirma că cea mai simplă
definiție a Culturii este aceea de activitate umană prin care
se creează Valori.
97
 sintagme literare
3. Axiologie şi Educaţie
Atât în perioada de formare a maturităţii individului, cât
şi ulterior, Operele literare şi vizuale exercită o influenţă
asupra minţii şi educaţiei morale a acestuia.
Aspectele Morale şi Estetice degajate de Personajele
din respectivele Opere, sugestiile (repetate ale) modelelor
culturale prezent(at)e – ştiut fiind că experienţa estetică a
individului este strâns legată de asimilarea prin repetiţie –
contribuie la sădirea unor mentalităţi constructiviste sau
distructiviste în strictă legătură cu formarea psihicului şi
personalităţii tânărului, ajutându-l (sau nu) pe acesta să se
ridice de la starea primară, biologică, la una culturalizată,
spirituală.
În condiţiile în care, în epoca noastră, producţiile Literare
şi Artistice se feresc de didacticism (ba chiar îmbrăţişează
antididacticismul) şi având în vedere imaturitatea crescândă
în ceea ce priveşte Cultura Sensului (atât a Publicului, cât şi
a Autorilor), Mesajele Operelor, cel puţin cele Pozitive, sunt
din ce în ce mai rare şi mai greu de decelat.
Cum s-ar putea, totuşi, corecta Efectele negative amintite
mai sus în procesul Educaţional, dar şi în cel al Autoeducării?
În primul rând prin dezvoltarea capacităţii de Interpretare:
prin distanțarea de „realitatea” Operei (delimitarea Ficțiunii
de Real şi a registrului serios de parodie, înţelegerea
contextului Operei), prin analiza critică a conţinutului
aplicând binomul Bine-Rău şi prin extragerea de învăţături
veritabile din orice situație întâlnită, indiferent de Sensurile
proprii, intenționate ale Operei.
4. Atracţia întunericului în Artă şi Divertisment
De ce ne atrage, în Artă/Cultură sau Divertisment, ceea
ce este Negativ (ca Formă şi, mai ales, ca Sens)? Poate pentru
că, în subconştientul nostru, ştim că suntem imperfecţi, că
avem în noi ceva Rău şi greşit care strigă, care vrea să iasă la
iveală? Așa ar „proceda” o problemă care s-ar cere rezolvată.
Însă undeva pe parcurs se manifestă în noi o înclinaţie la fel
de inconştientă prin care această nevoie este mistificată: ne
este mai comod să rămânem aşa cum suntem, iar o soluţie
la îndemână pentru alinarea acestei suferinţe interioare
pare a fi supraconsumul şi, ca o consecinţă, autoconsumul,
care nu înseamnă decât hrănirea cu propriile noastre
toxine spirituale (după o interpretare fatalistă a simbolului
lumânării, sau asemenea unui cerc vicios al naturii ce se
învârte orbeşte, într-o continuă micşorare, înspre o moarte
neanticipată).
Uităm că, de fapt, ne interesau rana şi Răul deoarece
căutam, mai mult sau mai puţin conştient, o vindecare –
adică încheierea ciclului (păgân, pentru că este naturalist) ce
conduce iremediabil către finalul morţii – şi ne lăsăm pradă
acestui cvasiperpetuum mobile al autoconsumării propriei
noastre energii vitale, perpetuum mobile la scara fiecăruia
care va dăinui atâta timp cât va rezista „gazda” sa, pe care o
98
Eseu
sufocă cu strânsoare de şarpe.
Ironic, eliberarea de acest mecanism ar părea că poartă
tocmai chipul morţii – pe care, de altfel, această cultură
a morţii lui Dumnezeu şi a omului o aclamă, atât prin
Simbolurile folosite, cât şi prin prezenţa suverană a golului
interior, care-i este deopotrivă origine şi rezultat: în vreme
ce tocmai termenul de „moarte”, folosit terapeutic şi
duhovnicesc, presupune acţiunea de a pune capăt, printr-
un efort de Voinţă, modului de viață defectuos cu care
ne-am obişnuit, cu tot cu suferinţele-i caracteristice, în
mare parte autoalimentate (strategie care, în creştinismul
ortodox, poartă numele de „metanoia” – schimbarea cu
totul), alternativa comodă şi atât de comună, ce presupune
de fapt prelungirea şi accentuarea în timp a stării de chin,
concomitent cu apariţia unui efect inconştient de exacerbare
a frustrării, poartă, la prima vedere şi înşelător – aşa cum, de
altfel, frica instinctivă de schimbare ne-o dictează – chipul
prelungirii vieţii.
Dar şarpele neîmplinirii, cu care ne-am obişnuit atât de
mult, se agaţă cu disperare de propria noastră viaţă, şi nu ne
poate oferi o creştere „pe verticală”, în vreme ce ideea de
moarte, de care ne temem instinctiv, aplicată mecanismelor
Negative, nu ar însemna decât sfârşitul fazelor sau etapelor
nocive prin care trecem, ceea ce ne-ar permite o Viaţă aflată
din ce în ce mai mult sub semnul Conştientului.
Să ne întrebăm, cât timp întrebarea va mai avea, din
punct de vedere Cultural, un Sens: Ne e cumva frică să ne
punem întrebări fundamentale? Să ne lepădăm de tot ceea
ce ne trage în jos, chiar şi dacă prin aceasta nu am obţine
decât o „tabula rasa” pe care apoi să zidim ceva trainic?
Uneori trebuie să avem curajul ca, cel puţin, să nu facem
nimic atunci când simţim că am putea fi luaţi de „val”, să
refuzăm dialogul cu metehne prea puternice, pentru a nu fi
atraşi în adâncurile tenebroase de unde este posibil să nu ne
mai întoarcem niciodată...
5. Opera, Artistul/Autorul, Spectatorul
Trăim o vreme a Spectatorului – cu toţii suntem
spectatori, şi publicul, şi Artiştii – şi ceea ce ne leagă, ca
o nouă lege pentru toți, pare a fi abandonul trinomului
evoluție personală – manifestare în consecinţă – spirit (simţ)
Critic.
În prezent Arta tinde să nu mai fie decât o întreprindere
axată exclusiv pe înclinația Autorilor de a privi lucrurile de pe
poziţiile „Publicului”, şi nu prin prisma Ideii sau a Subiectului
de tratat sau chiar a Poveştii, iar Publicului nu i se mai oferă
Estetică, nici multidimensională şi nici măcar superficială –
un exemplu edificator, în acest sens, îl reprezintă, în ultimele
zeci de ani, declinul Esteticii în cărţile cu ilustraţii pentru
copii, tocmai acolo unde aceasta ar fi trebuit să fie prezentă
în primul rând. Dar atunci cum se poate spune, totuşi, că, în
demersul artistic, se are în vedere preferinţa Publicului? Este
 sintagme literare
vorba de ceea ce se bănuiește că ar face Plăcere acestuia
din urmă (oricât de stranie ar fi această plăcere), în strânsă
asociere cu prezenţa senzaţionalului, a scandalului, a kitsch-
ului şi cu apelul la curiozitatea primară, ca elemente ale unui
straniu joc al seducţiei prezumat irezistibil.
Creatorii (Autorii) vor succes rapid de piaţă pentru
operele lor şi ştiu că, pentru aceasta, trebuie să se adreseze
nu unui public cult, mai pretenţios, ci publicului neinstruit,
majoritar. Incultura trebuie flatată, iar uniformizarea
Publicului, extinsă.
Este vorba, așadar, tot mai mult de o abordare divorţată
de ideea culturii veritabile, situată între marketing şi
manipulare, bazată în acelaşi timp pe măgulirea exagerată
a Spectatorului, pe apelul la nivelurile joase de înţelegere şi
pe restrângerea percepției de la realitatea imediată la ceva
încă şi mai limitat decât aceasta, şi anume la aspectele sale
Negative – imorale, violente, supărătoare, inestetice. Avem,
astfel, de a face cu o literatură şi o Artă nu a sufletului, ci a
ego-ului; nu a Virtuţilor (care par că nu mai există nici măcar
în teorie), ci a viciilor.
Noul Autor este un om simplu; deși „din popor”, un
revoltat faţă de reperele identităţii culturale a spaţiului
în care trăieşte, faţă de ideea Esteticii Armoniei, faţă de
domnia – sau chiar existenţa – spiritualului; el este „sincer”,
este „el însuşi” (întâmplător, perfect identificat cu trendul la
modă (dar nu majoritar), iar accentul, în noua Operă, cade
nu asupra subiectului, ci asupra Persoanei Autorului, care,
fatalmente, apelând la un limbaj pe măsură, nu găseşte alt
subiect de tratat decât lipsa staturii sale morale şi spirituale,
preferinţa sa pentru maliţios şi pentru o morală îndoielnică
a Operei.
6. Şocul ca Formă şi ca Sens
În prezent Creatorii de Opere recurg tot mai mult la
procedeul Şocului. Şocul emotiv poate pune între paranteze
simțul Critic, iar acesta nu va mai reacționa cu promptitudine,
pentru a judeca atât Calitatea Operei, cât şi moralitatea ideilor
vehiculate. Şocurile de un nivel ridicat atrag acceptarea mai
uşoară a unor Şocuri ulterioare mai mici, „strategia” fiind de
a ridica, în timp, tot mai sus ştacheta şi a obișnui Publicul cu
trendul respectiv.
Succesul acestei „strategii culturale” se mai sprijină pe
următorii piloni care contribuie la suspendarea gândirii
Critice şi asigură, mai mult sau mai puţin forţat, acceptul
Publicului:
I. Reacția pe care ar putea-o opune Publicul, individual
(în cazul în care s-ar ridica la o asemenea înțelegere) nu se
poate măsura cu ofensiva „industriei”, şi anume a Autorului,
criticilor, media şi a tendinţei pieței la un loc;
II. Cantitatea (oferta globală) are toate şansele să
sufoce Calitatea, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă
intenţionează să trateze satisfăcător mai multe paliere
concomitent: cel strict Estetic, cel Moral, cel Spiritual.
Eseu
III. Argumentele „corectitudinii politice”, conform cărora
individul (cetăţeanul) nu trebuie apărat de ideatica Negativă,
cu atât mai mult cu cât, în societatea libertarianistă a
prezentului, nu se recunoaşte oficial existența noţiunii
de aspect moral ori spiritual negativ, Valorile fiind privite
relativist. (De altfel, niciodată, în epoca postmedievală,
cetăţenii nu au fost încurajaţi – şi educaţi – de către stat să
apere moralitatea şi bunele moravuri în viaţa socială, acestea
fiind privite mai degrabă ca un dat care, eventual, trebuie să
se apere „singur”, până ajunge la dispariție.)
IV. Argumentul Glumei şi al lipsei de Intenţie, care supune
ridicolului obiectarea de pe poziţiile seriozității (ca şi cum
dacă cineva ne-ar aduce un prejudiciu chiar și fără să vrea
sau în glumă, prejudiciul nu s-ar mai produce, iar procesul ar
trebui să continue).
V. Apelul la curiozitate, la atracţia pe care o produce atât
Noul, cât şi scandalul.
Toate acestea descurajează apelul la ceea ce suntem şi
(se presupune că) am acumulat din punct de vedere moral,
în favoarea încurajării trăirii emoțiilor puternice negative la
care suntem expuși.
Şi, pentru ca acest demers să rămână fără obiecţii,
singurul aspect care, concret, ar mai putea fi supus criticii,
Forma, este atent „orchestrat”, în concordanță cu ultimele
rigori ale artei şi vremii, după o tehnică a ilustrării din ce în ce
mai elaborată şi în acelaşi timp constant inamică a valorilor
fireşti ale sufletului.
7. Şocul şi Expunerea
Se poate vorbi de Expunere nelimitată la Şoc ca procedeu
atunci când acesta este prezent în toată piaţa culturală
şi a divertismentului şi în toate genurile şi formele de
manifestare, astfel încât posibilitatea de a alege altceva şi
de a evita expunerea la respectivul fenomen sunt practic
imposibile.
Deşi există, restricțiile pe bază de vârstă sunt tot mai puţin
operabile; până şi în separarea public minor – public adult,
epitetul de „adult”, folosit ca sinonim pentru „pornografic”,
sugerează că, îndubitabil, adulţii – nu numai bărbații tineri,
ci şi femeile şi bătrânii – nu ar avea cum să fie preocupați de
subiecte precum verticalitatea morală, problema păcatului
şi, dimpotrivă, nu şi-ar dori, toţi, decât să-şi „trăiască” viaţa
sexuală prin intermediul manifestărilor cultural-artistice.
Să începem așadar cu „lucrurile mici” (o părere
încetăţenită încearcă să ne liniștească, şoptindu-ne
convingător că lucrurile mici nu ar conta – când, dimpotrivă,
tocmai ele spun totul despre înclinaţiile noastre, şi tot ele
ne pot schimba, la un moment dat, direcţia: aşa cum bine
ştim din matematică şi fizică, o mică abatere poate conduce
la distanţe considerabile între două drepte care au pornit
cândva din acelaşi punct).
Limbajul vulgar (golănesc, ba chiar, mai nou, autisto-
„boschetăresc”, ridicat la rang de Artă), care până mai ieri
99
 sintagme literare
nu era agreat nici pe stradă, cu atât mai puţin în Operele
cultural-artistice, este acum practic de neocolit în literatură
sau pe ecrane. Nu am accepta (încă) un astfel de limbaj sau
de comportament din partea apropiaţilor (cu atât mai puţin
din partea mentorilor sau a reperelor noastre spirituale),
însă îl tolerăm în perioadele noastre de destindere, când
urmărim un film sau citim o carte sau o poezie...
Ca o continuare firească a acestui tip de limbaj vin punerile
în scenă vulgare şi violente, care nu pot să nu contribuie la
încurajarea unei atitudini mai tolerante, conştient sau nu, în
raport cu respectivele acte.
Ni se prezintă un nivel al mentalului/ existenței/
personalității net inferior, de vibrație joasă, cu pulsiuni,
frustrări și comportamente exagerate care nu ne
caracterizează dar pe care suntem invitați să le „înțelegem”,
printr-o coborâre forțată la respectivul nivel. Nu întâmplător
una din noutăţile ultimilor ani o constituie apariția, pe ecrane
şi în literatură, a profilurilor „criminalului erou”, „canibalului
erou”, „vampirului erou”, „drogatului erou” etc., personalități
bolnave pe care se dorește să le privim cu înțelegere, dar
a căror misiune este să ne câștige compasiunea, acordul,
aprobarea cu privire la deciziile lor în forul nostru interior,
acolo unde se săvârșește inițial păcatul, pactul cu diavolul,
moment de la care, într-un fel, ne-am transformat în ei,
sau i-am invitat să locuiască, împreună cu toate ale lor, în
interiorul nostru.
Macabrul, morbidul şi sadismul şi-au părăsit zona
tradiţională de nişă în care au încolţit, întinzându-şi frunzele
întunecate în întregul mainstream şi îmbiindu-ne, mai mult
sau mai puţin direct, să ne bucurăm de răul „celuilalt”, măcar
în ficţiune sau în gând, dacă tot „nu avem voie” în faptă...
De cealaltă parte, a impudorii şi Vulgarității, sexualizarea
Operelor prin exploatarea temei impulsului sexual nu se
opreşte la voaierismul şi exhibiţionismul legat de relaţia
sexuală normală (denumită în prezent „tradiţională”), ci
merge tot mai departe, înspre „exploatarea” de tot mai
stranii perversiuni sexuale şi prezentarea lor drept moduri
de viață onorabile, în paralel cu „directivele” noului marxism
cultural şi cu nesfârșitul şir de legalizări legislative în acest
sens la scară mondială. Astfel, „tabu-urile” şi „prejudecăţile”
– sexuale, morale sau (anti)religioase –, mai întâi romanţate
în literatură şi vizual, apoi (de)reglementate legislativ, cad pe
rând, ameninţând să ne sfideze chiar şi imaginaţia şi ajungând
subiecte obişnuite pentru Opere, adesea într-o perfectă
ignorare a rănirii sentimentelor publicului involuntar (chiar
dacă – încă – destul de larg).
Cu siguranţă am rămâne surprinşi dacă am contabiliza
mulţimea referirilor şi aluziilor sexuale prezente într-o Operă
modernă tipică destinată publicului larg, fie că este vorba
de un film, fie de un volum literar, iar ca efect psihologic
al acestui fenomen nu ar fi exclus să ne descoperim gestul
reflex de a ne duce cu gândul, atunci când ne confruntăm cu
un subiect sau cu o situaţie, mai întâi şi fără nicio legătură,
la aspectul sexual.
100
Eseu
Expunerea la grade tot mai ridicate de Violenţă (verbală
sau factuală), lascivitate şi pornografie constituie o agresiune
faţă de nivelul normal de civilizaţie, atât prin Şocul resimţit
(care de multe ori depăşeşte cu mult Miza operelor, încât ne
face să ne întrebăm dacă nu cumva reprezintă un adevărat
program), cât şi prin forţarea sau ispitirea noastră în vederea
participării la respectivul Act (cultural sau de divertisment)
şi, în final, prin obişnuirea noastră repetată cu aceste
manifestări.
Împingând astfel tot mai departe bornele gravităţii, vom
ajunge din ce în ce mai puţin capabili de reacţii omeneşti, aşa
cum o persoană având auzul alienat de un zgomot asurzitor
va asista cu totală detaşare la spargerea unei farfurii de sol,
ceea ce nu s-ar întâmpla dacă aceeaşi persoană ar avea
încă auzul intact. Efectul stridenței de a face ignorate toate
stridențele.
Pentru a ne convinge de această pervertire a gusturilor şi
reacţiilor, de existenţa atât a acestei reeducări mai mult sau
mai puţin forţate, cât şi a tendinţei de a ne bucura de ceea ce
este Negativ în Artă şi Divertisment, este de ajuns să privim
în trecut, spre vremuri aflate într-o mai mare măsură sub
semnul Coerenţei, atunci când în Opere erau de neconceput
Şocurile, Morala negativă, respectiv acceptarea Răului.
La cât de multe astfel de Mesaje, Tendinţe, Sensuri
şi Idei poate fi expus un psihic încă sănătos până când
Subconştientul său, otrăvit din ce în ce mai mult, să-i
influenţeze, în cele din urmă, conştientul?
Cât timp poate rezista un individ, un tânăr, la un
asemenea asalt de sugestii ce se încolăcesc de el din toate
părţile pentru a-l trage cu toată puterea în jos şi niciodată
în sus, pentru a-i transforma sistemul de Valori într-unul al
nonvalorii? Şi apoi (ştiut fiind că orice faptă se naşte dintr-
un gând) de cât timp va mai fi încă nevoie pentru ca, odată
instalat, acest sistem să dea naştere unor comportamente
pe măsură?
8. Exploatarea Noului
Principala justificare (superficială) pentru promovarea
Mesajelor Negative (dar şi a Urâtului) o constituie plictisul
pe care l-ar provoca cuminţenia Sensurilor ca prezenţă
dominantă în cultura de masă de până în deceniile (şi
secolele) trecute – cu alte cuvinte, Noul, ca dorință de
schimbare.
Atracţia pentru Nou este legitimă, însă „Nou” nu trebuie
să însemne neapărat „mai puţin Autentic” sau „mai puţin plin
de conţinut omenesc” (- de „omenie”), „fără Profunzime”,
ori „lipsit de Vizionarism în legătură cu ceea ce nu se vede
/ înţelege de la prima vedere din ceea ce înseamnă omul
fizic şi lumea materială” – perspective proprii Sensurilor sau
Mesajelor Negative care au drept cauză Refularea (mai întâi
pentru Autor, acest lucru proiectându-se apoi şi către Public).
Evident, astfel de Sensuri, respectiv Mesaje nu au cum să
 sintagme literare
fie Constructive la nivel programatic – dimpotrivă, intenția
aici este cea proprie nihilismului, de refuz a perspectivei
orientate „dincolo” (dincolo de cortina lumii acesteia sau
dincolo, în inima omului) – dar dacă totuşi această din
urmă direcţie se adoptă, cel puţin în final să se ajungă
tot la o „fundătură” de ordin spiritual (cazul magiei sau al
demonicului), insistându-se, astfel, până în ultima clipă, că
nu există, în ultimă instanţă, nimic dincolo de simţuri, nimic
măreţ, deci tu, Spectatorule, trebuie să rămâi aşa cum eşti,
acelaşi consumator fidel, ba chiar grăbeşte-te să explorezi
delicii Noi, din lumea „de jos” a condiţiei tale...
Într-adevăr, „cultul Răului” în Artă (şi, în general, în viaţă)
va juca mereu cartea Noutăţii, în vreme de omul, gustând
această hrană otrăvită, se va urâţi, schimbându-şi simţurile,
şi, în aceeaşi măsură, va avea tot mai puţin capacitatea de
a-şi percepe propria stare interioară, până când, din rău în
mai rău, va ajunge, dincolo de distrugere, la autodistrugere.
Paradoxal, alegerea Noului superficial înseamnă tocmai
frica de Noul cunoaşterii adevărate şi profunde, de trăirea
acesteia. Şi frica de a tăia Răul de la rădăcină.
Dar Noul din sfera Binelui nu conduce, programatic, la
acest sfârşit catastrofal şi, în plus, deţine şi el capacitatea de a
oferi Noul, ba chiar oferă, teoretic, o infinitate de posibilităţi;
însă pentru aceasta este nevoie de o oarecare formare sau
orientare spirituală (care nu este deloc necesară în celălalt
caz, ba chiar contraindicată…).
Noul Binelui permite aducerea la vedere a sufletului
unui personaj, a sublimului unei situaţii sau a unui peisaj, în
vreme ce Noul Răului, dimpotrivă, nu este, în esenţă, decât
dezolare şi pustiu.
Proprie Noului din sfera Întunericului îi este exploatarea
superficialităţii, a mediocrului spiritual, a înțelesurilor
infantile, facile, a sentimentalismului prost înţeles, a Viciilor,
a nepăsării faţă de efectele ideilor Negative, în vreme
ce Noul din zona Binelui este caracterizat de existența
complexității pe toate planurile a unei Opere, de prezenţa
tuturor categoriilor de Valori, a Coerenţei de ansamblu, a
Adevărului, de asumarea identităţii culturale în cadrul căreia
Creatorul a apărut pe lume.
De aceea, chemarea adevăratului Scriitor/Artist este
aceea de a fi ajuns, înainte de a deveni Creator, un om (i)
luminat – ba chiar un soi de profet: el trebuie să fie în măsură
să ilustreze chiar şi ceea ce ar putea percepe dacă ar fi încă şi
mai iluminat spiritual decât este – şi aceasta fără să se înşele
prea mult...
În concluzie, putem constata că ideea „plictisului” pe care
cuminţenia spiritualităţii se zice că l-ar provoca este eronată;
în cazul în care această părere este sinceră, înseamnă că
Binele în cauză nu s-a înţeles, nu s-a asimilat, nu se aplică/
trăieşte (decât cel mult incomplet) şi, prin urmare, este
impropriu să se vorbească în acest caz de „plictiseală”.
Avem de ales între o forţare înspre Rău a modului în care
redăm Sensuri, pe de o parte, şi crearea de Valori favorabile
Eseu
elevării spiritului, respectiv ataşamentul faţă de tainele unor
Sensuri care nu se pot descoperi decât printr-o atitudine
de superioritate interioară şi comportamentală, pe de altă
parte.
9. Nicio glorie în sex
Nimeni, niciodată, tânăr sau mai puţin tânăr, nu a scăpat
neatins de aripile pasiunii erotice…
Câte ode nu s-au închinat, în toate timpurile, irezistibilului
feminin!
Şi totuşi, o observaţie se cere făcută: nu persoana în
cauză, oricât de încântătoare ar fi ea, nu subiectul pasiunii
este răspunzător pentru nemiloasa atracţie pe care o
exercită asupra „protagoniştilor”, ci prozaicul, am putea
spune – deşi atât de poetic în manifestare – impuls sexual.
Prozaic, pentru că acest etern cal de bătaie al culturii şi artei
(inspirând Opere, de multe ori, fie lacrimogene, fie vulgare)
nu este animat în realitate decât de o pornire biologică pe
care am fost programaţi să o trăim atât de intens…
Să se închidă robinetul acestor porniri şi pasiunea va
amuţi; până şi Frumuseţea odinioară venerată se va disipa
ca prin farmec, odată cu acel interes special pe care îl aveam
pentru ea, iar muzele de altădată nu ne vor spune mai multe
decât o simplă bucată de lemn sau o piatră – materiale din
care, înainte, erau făcuţi idolii…
Unde este, aşadar, meritul de a da curs acestui imbold,
acestei atracţii, prin crearea sau consumul de Opere? Unde
este gloria? Pe tineri îi orbeşte; bătrânilor şi bolnavilor le
este indiferent.
Deşertăciune şi vânare de vânt, cum spune Psalmistul…
Însă dacă pasiunii i se pune frâu (a pune frâu: în-frânare; a
îndepărta frâul: des-frânare), dacă i se pune, aşadar, pasiunii
frâu (precum Operei, Sens), dacă nu i se ignoră, paradoxal,
propria finalitate, ea se continuă, se dezvoltă în altceva: în
„pro-creere” și „creştere de oameni” – iar în cazul Operelor,
Creaţie, respectiv creştere de ordin sufletesc.
10. Despre ego şi culmea egoului: …depersonalizarea
Suntem tentaţi să călătorim prin zona mlăştinoasă din
punct de vedere spiritual lăsând locul pe care ar trebui să-l
ocupe centrul Judecății şi Voinţei noastre vacant, ignorat.
Însă stă în firea lucrurilor ca acesta să fie ocupat – aşa cum,
în societate, poate exista fie democraţie, fie, în lipsa acesteia,
tirania.
Aşadar, pe măsură ce simţurile sănătoase ni se
înceţoşează, sistemul propriu „mlaştinii” (am putea să-l
numim şi „lipsa Seriozităţii”), în mod curios, foarte coerent
în esenţa lui (deoarece, spre deosebire de noi, nu se
autocontrazice cu nimic), va pune, mai devreme sau mai
târziu, stăpânire pe centrul Judecății noastre. (Este ca şi cum
cineva ne-ar spune: „Nu am intenţii rele, aşa că nu gândi
critic, nu judeca…”, pentru ca apoi să facă cu noi ce doreşte).
101
 sintagme literare
Şi astfel totul în noi devine ego, iar restul nu mai există
– sau cel puţin aşa ni se pare, însă de fapt procesul în care
suntem captivi „evoluează” tocmai înspre propria noastră
depersonalizare: nu mai răspundem la numele nostru, ci
doar la numele poftelor, pulsiunilor şi dorințelor noastre
sub imperiul clipei, aşa cum o persoană avidă de ceva
ajunge mai mult „avidă” decât „persoană” şi aşa cum toţi
„avizii” seamănă între ei (formând o masă – ca o piaţă de
desfacere perfectă – inconştientă de acest lucru, omogenă
şi nepretenţioasă).
Astfel, la nivel personal, sub lozinca Libertăţii maxime
se instalează încet tocmai lipsa totală de Libertate; sub
masca abolirii „dictaturii” Judecăţii critice şi a Conştiinţei se
instaurează de fapt adevărata tiranie a fiziologicului orb – şi
a subjugării noastre în raport cu orice manipulare exterioară
care face apel la acesta.
11. Despre evoluţia spirituală
Evoluţia spirituală presupune mereu vindecare în
raport cu starea (condiția) care se cere depăşită. Orice
vindecare implică o durere necesară însănătoşirii: o operaţie
chirurgicală, medicamentaţia, inclusiv suferinţa bolii sau
inconfortul dat de frica de schimbare.
În spiritualitatea creştin-ortodoxă, acest „tratament”
poartă denumirea sugestivă de „tăierea voii”; în viaţă, ca şi în
Artă, nu este de ajuns să ne refuzăm (eventual cu regret) un
anumit lucru „pentru că este rău”, ci ar trebui să ne punem în
funcţiune un proces autoasumat care să ne ajute să simţim
cu adevărat că, pur şi simplu, fiecare etapă de dezvoltare „le
are pe ale ei”; odată conştientizat acest lucru, nu ni se vor
mai părea irezistibile chemările trecutului pe care dorim să-l
depăşim, numai dacă ruşinea de a nu fi „în rând cu lumea”
sau la modă nu ne va convinge să ne autopăcălim şi, astfel,
să ne schimbăm propria realitate cu o alta, mai confortabilă,
dar falsă.
Este mai uşor a greşi decât a reuşi, este mai obositoare
construcţia decât distrugerea, este mai simplu să ne lăsăm
să cădem decât să urcăm trepte; pentru a cădea nu este
nevoie să gândim, în vreme ce, dacă urcăm, sigur gândim.
E mai ușor somnul decât starea de veghe, e mai comodă
politica struţului decât reacția conştientă şi curajoasă.
Cu toţii avem o oglindă în care evităm să ne uităm, un
Bine incontestabil – care de altfel corespunde unei nevoi
fundamentale – pe care îl amânăm.
12. Sensul Pozitiv. Crucea dimensiunilor
Binele, omenia, interesul, respectul nu pot fi decât
Principii general valabile, însă în lumina culturilor
individualiste, precum hedonismul sau deconstructivismul,
cele de mai sus se traduc, din punct de vedere literar şi
artistic, prin: bine şi interes personale, respectul exclusiv
102
Eseu
pentru propria persoană.
Am putea ilustra relaţionarea individului cu lumea, în
funcţie de parametrii de mai sus, prin intermediul unei axe
orizontale.
O altă axă, verticală, suprapunându-se perpendicular pe
prima, ar putea simboliza echilibrarea interesului legat de
materie cu cel spiritual, transcendental.
În ambele situații, respectarea Binelui ca Principiu nu
poate cunoaște jumătăți de măsură, cu alte cuvinte fie
Principiul este respectat de-a lungul întregii axe, fie, în caz
contrar, se poate spune că nu este respectat. Astfel, Binele
nu poate decât transcende fie propria noastră persoană
(în cazul primei axe), fie lumea Materiei (în cazul celei de-a
doua).
Din această perspectivă, putem spune, în continuare,
că noţiunea de Bine capătă valenţe extinse: Frumosul sau
Urâtul nu ar fi decât moduri în care aplicăm Binele – în
raport cu ceilalţi, cu planul sufletesc propriu şi cu modelul
suprem divin.
Relaţia Bine-Rău este un binom clasic şi, de aceea, de
neevitat, făcând parte din „ADN-ul” nostru, alături de toate
nevoile şi aspiraţiile fundamentale. Manifestările unei
persoane nu pot fi disociate de personalitatea acesteia. Ba
chiar se poate spune că modul de manifestare indică starea
interioară exactă a persoanei, fie că aceasta este conștientă
de acest lucru, fie că nu; nu putem afirma că avem anumite
convingeri dacă, pe de altă parte, le infirmăm public, prin
acte inclusiv Artistice.
Arta are nevoie de un miez de Valoare (în ideea de nucleu
sau sămânţă), la fel cum conştiinţa unei persoane are nevoie
de informaţia relaţiei Bine-Rău, care, în ultimă instanţă, face
diferenţa dintre om şi animal sau dintre om şi maşină.
13. Despre simbolismul tradiţional
Utilizând un Simbol nu putem pleda în acelaşi timp
pentru lipsa lui de operare, sau pentru operarea „în Glumă”;
un simbol este activ oricând, Sensul lui nu poate fi omorât;
nu se poate vorbi, de pildă, de un act (fi el şi Artistic)
blasfemiator „în glumă”, aşa cum nu se poate vorbi despre
un viol în glumă…
Un Simbol poate avea fie Sensul său clasic, Corect, fie,
în urma intervenţiilor forţate asupra lui (de pe poziţiile
moderniste sau ale inculturii), un Sens eronat – Negativ –
care îl împiedică să funcţioneze – la fel cum, de exemplu,
îngerii prezentaţi în ipostaze contrare condiţiei lor proprii nu
mai sunt îngeri adevăraţi, ci îngeri căzuţi (adică diavoli).
Astfel, Sensul Bun al Simbolului nu este doar o variantă
dintr-o pleiadă de Sensuri, ci reprezintă posibilitatea Corectă
prin care Simbolul este operabil, în conformitate cu o
realitate bine stabilită (fie practică, fie iniţiatică-revelată,
verificabilă uman de-a lungul veacurilor).
Când se mai poate vorbi de lipsă de Autenticitate în zona
 sintagme literare
simbolismului şi a spiritualităţii? În cazul sincretismului,
sau a combinării forţate a unor elemente aparţinând unor
credinţe diferite, care, la rădăcina lor, se află în contradicţie,
sau atunci când, în dogma tradiţională, cu duhul (metafora)
şi cu litera ei (interpretarea ad litteram), se „inovează”,
luându-se adesea duhul drept literă şi, mai ales, litera drept
duh. Ca urmare a acestor tipuri de abordări superficiale
(prin care se ignoră atât originile unor Idei, cât şi efectele
inexorabile care decurg din respectivele alegeri), metafora,
în loc să reprezinte un ajutor, se transformă într-un soi de
idol-cap de linie.
Cum ar poceda cineva care ar dori să ne facă să ne
obișnuim cu Maleficul? Probabil că, mai întâi, s-ar folosi
de Simboluri din zona respectivă având o interpretare
deja încetăţenită ambiguă şi ignorabilă (de pildă, simbolul
pentagramei), apoi de un alt simbol, mai sugestiv (de
exemplu, o cruce întoarsă), la nevoie plasat într-un context
prietenos, în zona divertismentului, astfel încât raportările în
registru serios să fie ridiculizabile.
Ştiinţa ne spune că nu numai fiecare acţiune pe care
o întreprindem, ci şi gândurile şi sentimentele noastre
stimulează neuronii din creier, schimbând conexiunea între
respectivele circuite neuronale, şi, cu cât aceste legături
neuronale sunt mai stimulate, cu atât ne vine mai uşor să
le activăm ulterior. De aceea, se poate spune că faptele
negative şi imorale prezente într-o Operă sunt adevărate
Simboluri active ale răului (termenul de „Simbol” având
sensul de „trimitere la”).
În situaţia în care gravitatea (din punct de vedere moral)
a Actului prezentat depăşeşte un nivel general acceptat (cu
alte cuvinte, când vorbim de Şoc) sau chiar şi atunci când
Sensul negativ nu se ridică la nivelul şocului, dar nici nu
serveşte unui Sens Global al Operei Constructiv sau Pozitiv,
o astfel de ilustrare nu poate constitui baza unui Mesaj
superior; Imoralul nu poate trimite la Moral.
14. Cultura Sensului în activitățile practice
În ştiinţă, tehnică şi aplicațiile de zi cu zi ale acestora,
Cultura Sensului se află în plină expansiune: oamenii
acumulează informație tehnică din ce în ce mai mult, iar
ştiinţele sunt tot mai complexe. Aici Sensul devine din ce în
ce mai important: o literă sau o cifră greşită la formarea unui
cod pot elimina un individ din societate sau pot produce
pagube materiale inimaginabile la nivelul planetei. (Dar
despre ce fel de Sens este vorba aici? Despre unul care
rezultă foarte exact şi disciplinat dintr-o ideologie a materiei
şi a Imediatului. Unul în care – paradoxal – nu domneşte
personalul, ci impersonalul, de vreme ce invităm, cu tot mai
multă inconştienţă, neumanul să ne conducă viețile.)
În contrast, însă, cu exactitatea întâlnită în domeniile
Concretului, în Literatură, Artă şi Divertisment asistăm la o
perfectă domnie a arbitrarului, ba chiar la un atac de uzură,
s-ar putea spune, fie direct, fie sub scuza lipsei de Intenție,
Eseu
asupra unor aspecte precum: sănătatea psihică şi morală a
omului, bunele moravuri, respectabilitatea ființei şi relațiilor
umane, asupra acelei părţi a identităţii noastre care nu este
altceva decât însuşi sufletul acesteia şi care poartă numele
de spiritualitate.
Cum s-ar putea construi ceva prin distrugere sau chiar
prin necunoaştere? Sau prin ignorarea implicaţiilor Formei,
odată ce Forma însăşi a fost „maltratată” de la bun început?
Iată jumătăţi de măsură şi inoperabilităţi ce nu se pot
întâmpla în domeniul tehnic, cel puţin!
Scuza declinării responsabilității în Cultură anunță
înlocuirea Mesajului conștient cu cel inconștient.
Însă, chiar şi în lipsa unui Mesaj general negativ, este
imposibil să nu existe un Mesaj, o credinţă sau o doctrină
în spatele unei Opere. Golul interior, angoasa, deziluzia,
dezolarea, confuzia Autorului, ca antistări a ceea ce el nu a
reușit să înţeleagă şi să trăiască (sau preferă să treacă sub
tăcere), ca oglindiri ale propriilor sale lipsuri, a nepriceperii
sale de ordin spiritual, a infantilismului său, vor forma
automat esența spiritului Operei, şi aceste credinţe se vor
transmite, vrând-nevrând, psihicului Receptorului.
Aşadar, lipsa de intenţie privind Sensul Operei, ca şi
lipsa Sensului pozitiv, va atrage automat prezența unui Sens
Negativ; astfel, chiar şi un Mesaj spiritual „la întâmplare” va
fi un Mesaj schimonosit, incoerent, Contradictoriu, adică, în
definitiv, Negativ, prin implicaţiile sale: un amalgam de idei
bune şi rele nu poate da naştere unui ansamblu Coerent
Pozitiv; o sumă de adevăruri şi de nonadevăruri nu va putea
reda Adevărul.
15. În loc de încheiere – Mesaj într-o sticlă
Un naufragiat care ştie că va muri din cauza propriei
sale greşeli, văzând unde l-a adus aceasta (în definitiv, ce
este perspectiva morţii pentru fiecare dintre noi, dacă nu
ameninţarea unui drum fără întoarcere dincolo de acel loc
izolat al vieţii unde ne depun întru sfârşit propriile noastre
gânduri deşarte?), acel naufragiat, aşadar, cu gândul la cei ce
vor veni după el, va avea de gând oare să-i îndrume greşit,
astfel încât să-i ducă şi pe aceştia la pierzare?
Va încerca să-i şocheze? Să se folosească de ei într-un fel?
Să le slăbească forţele interioare? Să-i priveze de viitorul la
care orice suflet are dreptul? Numai un spirit maliţios ar face
aşa ceva....
Nu, ci măcar din regret şi disperare, din dorinţa de a se
răzbuna pe propria-i soartă, dacă nu din sentimente nobile,
în al doisprezecelea ceas va trimite, prin sticlă, Mesajul
salvator, care, în acelaşi timp, îi va face nemuritoare memoria
printre oameni.
103
 sintagme literare Eseu

CONSTANTIN
câmpul de luptă și au rămas în amintirea adversarilor,
vechi mărturii arătau că aceștia era viteji și drepți.
Istoricii au transmis ideea că membrii frăției

STANCU
erau acceptați după o inițiere îndelungata prin care
tânărul luptător dac, aspirant la acest contingent
războinic special, considerat de elită, era obligat sa
rătăcească prin locuri pustii, departe de satele locu-
ite, asemenea unei fiare sălbatice. Ei trebuiau să trăiască
FRĂȚIA LUPILOR LA DACII LIBERI din ceea ce prădau, din ceea ce vânau cu mijloace rudi-
mentare. Daca acesta supraviețuia, urma un ritual secret
Dacii au fost războinici neînfricați, aveau un adevărat
magico-religios de transformarea acelui tânăr războinic,
cult pentru apărarea teritoriului lor. O atitudine specifică
care devenea luptător și trebuia să dovedească calități
vremii în care au trăi. Pentru a realiza victorii, cu mijloacele
deosebite, precum animalul totemic, se metamorfoza în
de luptă din acea vreme, era nevoie și de factorul
fiară capabilă să accepte orice bătălie, în orice condiții. Ri-
psihologic: îngrozirea adversarului.
tualul era bine gestionat, păstrat secret și făcea impresie
Dacă privim în istorie, constatăm că majoritatea
printre ceilalți membrii ai colectivității. Cine intra în frăția
popoarelor antice,
lupilor își schimba chipul,
precum grecii sau romani,
prezența, avea glas aspru,
credeau în existenta unui
chip sălbatic și era cea mai
animal totemic, din care
adecvată întruchipare a
își avea rădăcinile. Alte
zeului războiului, Marte.
popoare barbare, printre
Se presupune că parul si
care celții, ilirii, tracii sau
barba lor n-au fost atin-
germanii, aveau grupuri
se niciodată. Stindardul
de războinici care credeau
dacilor avea cap de lup
ca pot împrumuta din
și corp de șarpe (balaur),
ferocitatea animalului
el apare ca simbol pe Co-
totemic, precum ursul,
lumna lui Traian, mărturie
lupul sau mistrețul și alte
a vremurilor vechi.
asemenea. Tradiția ne
Despre Frăția Lupi-
relatează că aceștia se
lor au scris mai mul-
puteau metamorfoza în
te personalități ale
animalul mitic și dădeau
antichității: Herodot, isto-
dovada de o ferocitate ieșita din comun pe câmpul de lupta,
ricul, poetul Ovidiu, cronicile bătăliilor lui Traian la Dună-
potențând vitejia lor.  De remarcat că lupul era animalul
re, textele rămase de la Strabon etc. Evenimentele sunt
totemic al războinicilor geto-daci, ei purtând numele de
remarcate pe Columna lui Traian, pe diferite vestigii care
„daos“, adică lupi. Hadrian Daicoviciu, important istoric
au rămas ca amintire de-a lungul vremurilor. Menționăm:
român, consideră că numele putea proveni și la „daca”,
statueta de la Cârlomănești care reprezenta un lup, apoi
sabia de luptă a vechilor daci liberi.
un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul a
Războinicii daci au venerat lupul și au format o „frăție”
fost redat și pe falera descoperită la Surcea;  de reținut
secreta de luptători. Aceștia practicau ritualuri pentru a se
și fibula având drept ornament un cap de lup, scoasa la
„transforma” în lupi, devenind luptători neînfricați, ase-
lumină la Cândești sau pe plăcutele de la Letnița etc.
meni animalelor feroce, pe câmpul de lupta. Acționau fără
De fenomen s-a preocupat Mircea Eliade, marele
teama, cruzi, dorind să sperie adversarul în mod decisiv.
intelectual român, în cartea sa De la Zalmoxis la Ghenghis
Membrii frăției erau tatuați cu însemne magice, atinși de
Han. Și istoricul Ioan Horațiu Crișan tratează mitul în
frenezie ritualica, ei intrau în lupta fără scut sau orice alte
lucrarea sa Spiritualitatea geto-dacilor.
mijloace de protecție, erau îmbrăcați în piei de animale
De asemenea, Vasile Pârvan, marele istoric, ajungea la
și mânuind falx-uri care retezau mâini, picioare sau sece-
concluzia că lupul a fost un animal sacru la geto-daci, un
rau capetele adversarilor. Făceau o impresie puternică pe

104
 sintagme literare
animal simbolic al locuitorilor din zona Munților Carpați și
din jur, încă din epoca Hallstatt.  Am urcat spre un cer de iarbă,
Romancierul Gligor Hașa prezintă numeroase fapte
și evenimente în care ar fi fost implicată Frăția Lupilor în
bătăliile care au avut loc pe aceste teritorii, menționând
prezența lor în Țara Hațegului, cu tradiții îndelungate,
după ce a prelucrat literar în detaliu mitul acesta (romanul
Vadul barbarilor, Deva: Ed. „Gligor Hașa”, 2016).  Pământul sub tălpi era roşu, nu de sânge, nu de apusuri,
De asemenea, Raul Constantinescu în cartea sa despre
folclorul literar, Străvechi tradiții și creații populare din Țara
Hațegului, (culegere monografică, 512 pagini, București:
Editura Saeculum I.O., 2017, Colecția Mythos) subliniază
importanța acestui mit, reflectat în textele culese și
consolidate despre viața spirituală din această zonă.
Despre Țara Hațegului mai scriem că istoricul a reținut
vitejia dacilor la Ponorici, o localitate aproape de Hațeg,
aflată într-o zonă de excepție. Acolo se află vestigiile unui
sistem de apărare în formă de pieptene, conceput în așa
fel încât luptătorii daci să lupte sau să piară, fără putință
de retragere sau de scăpare. Dacii au fost educați, prin
modul lor de viață, să-și apere teritoriul și să fie învingători.
Eseu
Cer de iarbă la Ponorici
visele pământului pulsau în noi,
ne atingeau părul, îl făceau cărunt,
aveam două mii de ani, am fi putut
începe acolo o altă istorie.
era roşu ca o amintire de adolescent
plecat la război, înainte de venirea ploii.
În toamna aceasta fiecare dac mort acolo
se va ridica, va gusta dulceaţa porumbelor,
în altă parte un soldat roman
îşi va lega sandalele de pulpele pline de pământ roşu,
va veni spre noi ducând un syllabus vechi.
Seara este o armură pentru noi,
intrăm în aceeaşi eroare,
cu toate însemnele bucuriei şi victoriei.
Cuvinte dace precum greierii sar prin iarbă,
spală-ţi faţă de edictele aerului...
105
 sintagme literare
MILENA
LIȚOIU
"Dumitru Ichim – inovator al limbii și
simțirii poetice"
Poezia lui Dumitru Ichim este încărcată de sensuri, ce vin
dintr-o sensibilitate subtilă sau din semnificații religioase, cu
trimiteri la teme filosofice și la înțelepciunea cărților sfinte.
Poetul o face cu farmec, carismă și de multe ori cu umor.
Când vorbește, ascultă! Nu știi niciodată care va fi următorul
său subiect de conversație, ce poate merge de la Fear and
Trembling de Kierkegaard, la Ortega y Gasset, la profilul
psihologic al apostolilor, la sfâșietoarea muzică duduk.
Citindu-l, constați că textura poeziei sale este complexă,
multidimensională, exprimată pe mai multe planuri de
înțelegere, de abstracție, unde semnificațiile fac trimiteri
între pământesc și spiritual. De exemplu, volumului Tu Știi
că Te iubesc are sensuri adânci, dar el poate fi abordat,
ba chiar și gustat, la diverse niveluri de abstracție. Cu toții
simțim că e ceva prețios, chiar divin, în poezia lui Dumitru
Ichim, însă puțini sunt în stare să cutreiere prin pădurea
semnificațiilor religioase. Cei mai mulți reușesc să admire
doar de pe margine, fiecare luând cu sine atât cât poate
duce… Pentru toți însă, chiar și pentru cei ce nu au acces
la adâncurile semnificațiilor filosofice și religioase, poezia
ichimiană rămâne fermecătoare. Are un diafan anume, o
dulceață a limbii ce coboară direct de la Neculce și pe care
părintele continuă să o poetizeze, să o transforme, ba chiar
să o inoveze, nu doar ca limbă, ci și ca mod de înțelegere a
teluricului și sacrului.
Mă voi referi la una dintre multiplele teme abordate de
Dumitru Ichim, și anume la inocența copilăriei. Ea exprimă
candoarea descoperirii iubirii, dar și a morții (ca în cazul
poeziei ,,Puiul de șarpe”), pictând sufletul neprihănit al
copilului și uimirea la confruntarea misterelor vieții, precum
și a tenebrelor morții: ,,Râul copilăriei mele/ era puiul de
șarpe,/ îmbrăcat în păreri de argint/ și solare inele.// Cât
îi plăcea/ de-a ascunsul cu mine!// Când părinții nu ne
vedeau/ curgeam amândoi,/ prin necositele ierbi,/ pe furiș,/
ay, ya, ya, ya/ ... necositele ierbi,/ spre comorile lui!/ Flăcări
rotunde –/ rubinele din zmeuriș /și câte agate,/ cu noaptea în
fagur!/ Rugii de mure/ spre noi se-nchinau/ pân’ la pământ/
vistiernici!// ,,Iată,/ îmi spunea puiul orfan,/ acolo-n adânc
de pădure/ apusu-i dumbravă de cerbi/ slujind Sfintei
Vineri,/ acelea-s palatele ei/ cu balcoane suflate în aur,/ dar
grijă să ai că la poartă/ de strajă e, fără de lanț,/ un balaur.”//
Îl băgam în sân/ și-mi ieșea prin buzunare/ poznaș și râzând,/
era ca vorba mamei de blând.// De-mi era sete,/ mi-arăta
106
Eseu
zămosul burete./ Și ce caraghios...!/ Râdeam amândoi,/
până dincolo de soare,/ când ,,pălăria șarpelui”/ și-o punea
pe-o ureche pe dos.// Cât o fi fost de târziu/ când cu dor de
pădure/ către mine a curs înspre școală?// ... în rest, nu mai
știu./ Printre-mpăiatele păsări,/ și alte/ materiale didactice,/
din acele zile,/ ni l-au adus în clasă –/ o foaie uscată despre
reptile.// Dar eu plângeam și la nimeni n-am zis/ de râul
oprit, de râul ucis...”
Poezia nu are nevoie de comentarii. Ea spune tot ce are
de spus. Nu poți nici măcar să faci o selecție de versuri, fără
să ciuntești frumusețea întregului. ,,Puiul de șarpe” aduce
câteva elemente de basm românesc (balaur, palate suflate în
aur, poate chiar și ,,rubinele din zmeuriș/ și câte agate” etc.)
Poezia ,,Fetița cu chibrituri” (dedicată memoriei Floricăi
Bațu Ichim, soția poetului), aduce și ea elemente din lumea
basmului, atât de la Hans Christian Andersen citire, dar mai
ales din basmul românesc. Aici vorbim despre Împărăție
(,,Împărăția noastră/ era din pădure/ și până-n Orionul
înalt”), despre un prinț (,,Împlătoșat în coajă de mesteacăn
/ o apăram de zmei,/ eram prințul ei”) și despre un balaur
(,,Odată i-am scos din călcâi / un dinte-ascuțit de balaur/
ce-a vrut să mi-o fure”).
Remarcăm magia poveștii de dragoste, precum și mici
strecurări de sfințenie (amintind de Sfânta Duminecă
și Sfânta Vineri). Este o odă adusă purității, ingenuității
sufletului de copil, în toată minunăția lui, la care participă
întregul univers. Toate punctele cardinale sunt prezente,
precum și cerurile. Vorbim despre ,,miazănoapte de brazi”,
sau despre ,,îndrăgostiții / cu toate cerurile tineri,/ [ce cărau]
spre apus răsărituri”).
Printr-o conspirație universală, întreaga natură, de la
iaz, izvor și pădure, la ,,Cerbi [ce] se-nchinau/ printre brazi
ca prin schituri”, toate privesc și ascultă, păstrând secretul
iubirii curate: ,,Ne iubeam/ înainte ca-n lume să fie iubire,/
din dragoste fără să știm/ decât firul de cântec,/ puțin mai
subțire/ ca dorul/ când cetina sub lună și-adoarme/ izvorul.”
Firul poveștii pare să se desfășoare, până la un punct, simplu
și firesc: „ ,,Când vei fi mare,/ spuneam Fetiței cu Chibrituri,/
o să
te-mbrac în borangicul lunii/ ca voal de mireasă/ și-o
să-ți fur din poveste condurii…”,/ dar ea se întrista/ ca
buciumul când oftează pădurii/ până dincolo de moarte/ și
dincolo, spre-altfel de răsărituri./ „Eu o să fiu departe/ pe
unde începutul un altuia e vamă…”/ așa-mi grăia Fetița cu
Chibrituri/ care doar mie-mi spuse cum o cheamă.// În alb ca
o mireasă…/ Se-ngrămădea tot satul/ cu flori și cu săruturi,/
dar mie Sfânta Vineri,/ (care venise din țara noastră veche)/
se-apropie șoptindu-mi la ureche,/ așa ca o fântână/ cu luna
prinsă-n ciuturi:/ ,,Nu plânge
pentr-o vreme cu mine-o să rămână/ până când florile or
să-i înveţe glasul/ şi-or s-o urmeze/ în alai de fluturi.”
Vorbim aici despre o nuntă în moarte? Să fie oare aceasta
o (re)înviere, o (re)naștere (,,…când florile or să-i învețe
glasul/ și-or s-o urmeze/ în alai de fluturi”)? Sau poate e viață
în nemurire? O dragoste dincolo de granițele lumescului?
 sintagme literare
Spre deosebire de alți poeți, la Dumitru Ichim iubirea e
neprihănită, are ceva angelic, e un diafan pe care nici nu-l
poți prinde în cuvinte, dar prin care poetul transmite o
întreagă simfonie de trăire. Cred că numai prin muzică mai
gustasem așa nuanță fină, subtilitate și duioșie – ceea ce nu
cred că fusese posibil prin cuvânt. Până acum.
În plus, Dumitru Ichim este unul dintre puținii români
care păstrează încă bogăția originală a limbii și trăirii noastre,
exprimate prin finețea nuanțelor lingvistice, culese direct
din gura vorbitorului local, înainte de a fi trecut prin faza
limbii de lemn. Poetul Ichim este deținătorul unei comori
extraordinare, așa cum rar se găsește ea, chiar pe moșie…
,,revărsată” (referindu-mă la versurile lui Alexei Mateevici
,,Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată / Un
șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”).
Te-ai putea gândi că Dumitru Ichim este alesul lui
Dumnezeu, un păstrător al minunii și bogăției extraordinare
a limbii noastre, pe care o returnează semenilor săi, nu doar
în splendoarea-i inițială, ci îmbogățită de revărsarea sa de
minte și suflet, ce aduce un suflu nou, propriu. Peste ceea
ce moștenise de acasă, poetul contribuie o originalitate și un
farmec inconfundabil, ba mai mult, aduce inovații lingvistice,
îmbogățind și mai mult paleta coloristică a exprimării
poetice. Părerea mea e că Dumitru Ichim va rămâne printre
notabilii literaturii române, chiar și numai pe baza meritelor
sale artistice. La asta se adaugă încifrarea / descifrarea
semnificațiilor religioase, unde, și aici, puțini se pot apropia.
Combinația dintre aceste două calități este cât se poate
de rară, plasându-l printre poeții cu respirație intelectuală
adâncă, ancorată în valorile românești fundamentale.
În ,,Odă limbii române”: ,,Vorbim/ cum ne-a-nvățat
mama a spune/ lucrurilor din jurul nostru –/ jumătate
pământ, jumătate minune.” Poetul arată ancorarea noastră
în vocația creștină: ,,Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,/
sorbim din ulcică și vin și lumină,/ Cuvântul când ne cheamă
la Cină./ Substantivele noastre-s amare;/ nu au declinare/
nici de venit, nici de dus,/ ci numai orizontul de sus –/
taboric urcuș de Vinere Mare./ … venind, coborând, din
Cuvântul creștin:/ ,,Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că
Eseu
înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”
Poezia lui Dumitru Ichim poate părea o floare singulară.
Așa cum el însuși spunea, într-un alt context: ,,o floare este
biruința unei singurătăți, a unui mugur, a unui mormânt.” În
acest caz, ea se împlinește în toată minunăția ei – departe
de casă, dar are șansa să aducă în literatura noastră, nu doar
un suflu nou, inovator, ba chiar și o nouă vitalitate a trăirii
poetice. Deși de departe, vântul ce adie este izvorât din
valorile românești perene. Nici dacă această poezie ar fi fost
zămislită în întregime acasă, ea nu ar fi putut fi, în esență, mai
profund românească, dar nici mai frumos ancorată în teme
universale. Ingenuitatea copilăriei, curățenia ei de suflet,
raportarea la moarte sunt doar câteva exemple, extrase
din textele discutate. Ele reușesc să înscrie abordările sau
interpretările pur românești (cum sunt nunta în moarte,
anumite elemente de basm, alte înțelegeri și percepții), într-
un circuit larg, în care generalul omenesc din noi se îmbină cu
specificul, creând astfel, în mod hegelian, dialectic, o sinteză
superioară, o nouă zămislire, o îmbogățire a zestrei noastre
culturale, ce se integrează în acest context larg, universal,
prin excelență.
Nu știu despre alții, dar eu de abia aștept să văd ce
va mai scrie părintele Ichim. Mi-aș dori ca domnia sa să
publice și comentarii la unele texte ale sale, ca astfel să aibă
oricine acces la viziunile sale extraordinare, de multe ori
spectaculoase și surprinzătoare, care altfel nu s-ar lăsa ușor
dezvăluite. Recent am citit o poezie în care cascada Niagara
sfida gravitația, curgea nu spre genuni, ci în sens invers, spre
înaltul cerurilor, sugerând astfel imensitatea unor perdele de
trupuri transparente în drum spre ,,Îmbrățișarea de Apoi”,
unde, acolo sus, Judecătorul își așteaptă credincioșii pentru
o îmbrățișare într-o imagine cosmică a Judecății de Apoi. La
prima citire înțelesesem altfel poezia, e posibil ca ea să lase
loc mai multor interpretări, dar ce poate fi mai minunat,
oare, decât să ți se dea un cadru spiritual în care să vezi tot
ce ești în stare să vezi, și în plus, să ți se sugereze extinderi
ale percepției sau înțelegerii tale, în lumi pe care nici nu le
bănuiseși?
107
 sintagme literare
RAUL
CONSTANTINESCU
Pendulare între trup și spirit, între cădere
și înălțare în « Psalmii » poetului Ștefan
Augustin Doinaș
Activitatea literară vastă și diversă a poetului Ștefan
Augustin Doinaș, născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal
Alexa, județul Arad, școlit la Arad, Cluj și Sibiu, student al
lui Lucian Blaga și membru al „Cercului literar din Sibiu”, se
întinde de la debutul său din „Jurnalul literar” (1939), pe
parcursul a peste șase decenii, cuprinzând pe lângă poezii
originale și traduceri din marea poezie germană, franceză,
spaniolă, italiană și eseuri critice și estetice despre poeți
și poezie, pertinente, profunde și nuanțate de o distinctă
eleganță stilistică.
Creația sa poetică originală cuprinde peste optsprezece
volume publicate începând cu « Alfabet poetic », distins cu
premiul « E. Lovinescu » în anul 1947 și sfârșind cu poeziile
recente publicate în revistele « România literară » nr. 14 –
2002 și « Viața românească », abordează o tematică bogată
și diversă începând de la resurecția baladescului inițial din
perioada sibiană până la arte poetice, psalmi și lirismul
confesiv al poeziilor recente.
Într-un dialog cu criticul literar Eugen Simion din revista «
Caiete critice » din anul 1997, referindu-se la trecutul acum
secol XX, poetul Ștefan Augustin Doinaș afirma : « Este un
secol demonic care a abandonat omenirea unor experimente
politice aberante, fără a-i inculca drumul salvării. Dar poate
că, la limita ei extremă, știința (științele) secolului nostru va
descoperi valoarea transcendentului deschizând astfel un alt
orizont veacului ce va veni… ».
Această preocupare pentru soarta și salvarea omenirii
se înscrie în programul poetic al poetului relevat de criticul
Ștefan Borbely în « Dicționarul scriitorilor români », Vol. II (D-
L): « ... scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi
o provocare a superiorității din om, fiindcă opera nu admite
concesii, ea trebuie „asumată total și ridicată la nivelul unei
perfecte conștiințe de sine” și în cele din urmă la o înălțare
deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului”,
(« angajarea într-un demers generator de valori expresive
poate să constituie nu un simplu alibi existențial, ci chiar o
biruință a Spiritului asupra pasagerelor demonii ale Istoriei
»). Astfel poetul cerchist care a suferit de tăcerea impusă de
sistemul politic comunist, mărturisește că nu-i place « uzul
iresponsabil al cuvântului », urmărind reprimarea anarhiei
organicului și încrederea în perfecțiunea spirituală, în
Absolutul divin cu care tinde să se confunde în multe poezii,
culminând cu volumul « Psalmi » și ciclul « În urma psalmilor
» din volumul « Ad usum Delphini », datat 1996.
108
Eseu
De la armonia și echilibrul poeziilor de început, după
volumul « Seminția lui Laokoon » se simte o nouă criză
existențială a conștiinței poetice care luptă împotriva
agresivității delirante a banalului și a decăderii cărnii,
condiție tragică a Spiritului încorsetat în corpul-materie ca
într-o temniță, după cum afirma poetul și releva criticul
Alexandru Ruja : « Într-un alt text poezia este numită o
temniță cu care se pedepsește căderea din regnul angelic »
în revista Orizont, nr. 4 anul 2002.
În volumul « Psalmi » apărut în anul 1997 ca și în multe din
poeziile sale anterioare , cum ar fi ciclul « Psalmii la televizor
» (I-VII) ori posterioare, « În urma psalmilor », poetul Ștefan
Augustin Doinaș se conturează ca o conștiință exploratoare
a universului fizic și spiritual, sondând realul, dar și propriile
abisuri. Ca un Ulisse al evului modern poetul înfruntă
necunoscutul, aventurându-se pe propriul risc în marea
confruntare cu Absolutul, cu Dumnezeul creștin al Noului
și Vechiului Testament, Crist cel omenesc și apropiat nouă,
salvatorul nostru, precum și cu Savaot – Dumnezeul oștirilor
de îngeri, al măreției și slavei, al tainelor de nepătruns și al
judecății neiertătoare, Dumnezeul gelos și răzbunător.
Dialogul cu divinitatea, căutările înfrigurate din « Psalmi
» sunt prefigurate și în alte poezii, cum ar fi « De-am fi cu
adevărat » ori « Stânca » din volumul « Seminția lui Laokoon
», publicat în 1967. Astfel în poezia « Stânca », poetul ca un
nou Orfeu invocă divinitatea, rugând-o să facă minunea să
nu se mai clatine stânca « Bântuită de vânturi și de ape » de
la marginea mării pe care vrea să-și mute cerul, însetat de
certitudine, pentru a-și putea face o colibă, în ciuda tuturor
pericolelor iminente.
În volumul « Psalmi », care cuprinde o sută de poezii, ca
și în cele șapte poezii din ciclul « În urma psalmilor » sunt
evidente încercările poetului de a vorbi direct cu Dumnezeu,
adresându-i-se direct, comunicându-i grijile și îndoielile
zilnice, implorându-i îndurarea, rugându-l fierbinte să-l ierte
pentru păcatele și neajunsurile nenumărate, întrebându-l
mereu despre tainele de nepătruns, aducându-i învinuiri
și reproșându-i indiferența față de soarta creației sale –
omenirea.
Se simte din toți psalmii lui Doinaș o sete acută de absolut,
acea « foame de unu » apodictic declarată în volumul «
Hesperia » publicat în anul 1980, stare poetică realizată sub
semnul pendulării între împlinire și neîmplinire, între căderile
zilnice ale cărnii supusă ispitelor și greșelilor și năzuința spre
perfecțiunea spirituală și puritatea dumnezeiască.
Poeziile din « Psalmi » se realizează ca un dialog imaginar,
alteori ca un monolog liric confesiv bazat pe un paralelism
poetic între cei doi termeni antinomici om – Dumnezeu, aflați
 sintagme literare
mereu în balanță. Rezultatul acestei căutări a echilibrului
existențial este însă în favoarea divinității, care nu o dată este
rugată să îl salveze pe omul vulnerabil expus tuturor ispitelor.
« Psalmii » lui Doinaș se concretizează ca o suită de poezii
axate pe relația omului cu divinitatea bipolară Isus-Savaot, care
duce la autoanihilarea omenescului pentru a se edifica spiritul.
În primul psalm « Cum să te-ntâmpin, Doamne, cu ce rugă
? », călătorind imaginar în timp, într-un trecut imemorial,
poetul evoca imaginea divinității vegetale de la începuturile
tainice ale omenirii, când oamenii se închinau unui copac :
« Ai fost copac : acum ești buturugă », mărturisește că nu
știe cum să-l întâmpine pe zeu. Dialogând cu divinitatea,
poetul declară ferm că nu vrea să accepte destinul acesteia,
de-a alege binele de rău, dreptul de strâmb. Recunoaște
că destinul său de om-creatură, este să-l învie pe Creator,
așteptând să-i dea bușteanului noi lăstari.
În psalmul al doilea divinitatea apare în ipostaza sa din
Vechiul Testament, ca un Dumnezeu gelos și răzbunător : «
Te știu gelos, teribil de gelos / pe tot ce am, și-adun, și strâng
în brațe / aici, când nu Te-mbrățișez pe Tine. »
Acest zeu ranchiunos, invidios și cupid, îi pune omului
mereu piedici, dorindu-se chiar nicicând cunoscut : « Te simt
prin degete alunecându-mi… / … / te surprind întruna punând
piedici / În spatele alergării mele.”, fiind iubirea insațiabilă
atotmistuitoare. Poetul constată că, deși este cules din
pulberi și scrum, zeul - pârjol nu cunoaște nici o opreliște : «
Tu te miri că mă culegi din pulberi / cu pulbere, funingine și
scrum. » (Psalmul III),încât în locul unei divinități nemiloase și
mistuitoare dorește una ocrotitoare și apropiate : « Doamne,
nu soare te doresc. / Ci umbră. / Venind întru-ntâlnirea umbrei
mele / Cu-aceleași gesturi ca și umbra mea. » care să renunțe
la măreție și la lumina orbitoare, pentru a nu-l distruge.
Monologul liric continuă cu invective și reproșuri
adresate divinității : « Dar tu mă vrei ocnaș : mereu în zeghe
/ dungată de păcate moștenite / sleit, și vinovat fără de
vină./ Neînduratule ! ce-mi garantează / Că mila Ta nu-i doar
un basm, iubirea / Un simplu zvon ce-anunța Apocalipsa ?…
» ( Psalmul IV).
Poetul se vede în tandem cu Dumnezeu ca fiind orbul ce-l
poartă pe olog în spate în drum spre Emaus : „Sunt orbul
Tu, Doamne! / Fii tu ologul pe care-l port… ” (Psalmul V), «
grozav de obosit » de creație, într-un somn odihnitor până la
judecata de apoi : « Așează-ți bine capul/ în poala mea,…/Te
voi trezi la ceasul judecății… » (Psalmul VII).
Cu durere constată poetul psalmist că pierde mereu
asemănarea cu Dumnezeu : « Vai ! Chipul Tău și-asemănarea
Ta. - / cum mi s-au scurs de pe obraz… » (Psalmul IX), în ciuda
luptei și sacrificiilor zilnice, dorindu-și în final să-i crească o
nouă față «ca-n ziua-a șasea » (Psalmul IX).
Condiția tragică a omului alungat din eden, condamnat
la suferință perpetuă și lacrimi este dată de faptul că nu se
poate bucura de bunurile firii, Dumnezeu spunându-i : «
Din valea Mea voi nu veți bea, decât / făcându-i undele mai
dulci cu lacrimi… » (Psalmul X). În ciuda retragerii divinului
și a lipsei de reper în marea împărăție, poetul se declara a fi
sprijinul Dumnezeului părăsit : « Chiar dacă temeiul / puterii
Eseu
Tale-i spulberat ca meiul /…/ pe mine, Părăsitule, poți să te
bizui. » (Psalmul X).
Ca urmaș al lui Adam cel care a pierdut nemurirea, poetul
trăiește acut condiția tragică a omului aflat mereu sub semnul
vinei, al judecații și al pedepsei. Luptând mereu pentru a se
salva, poetul contrapune abisului dumnezeiesc propriul abis
din suflet, visul nețărmurit : « Abis ești, Doamne. Însă nu
mi-e teamă : / abisul sufletului meu te cheamă. … Abis ești,
Doamne. Poate oare-abisul / să-mi umple cu nemărginirea
Ta visul ? » (Psalmul XXI).
Drama existențială a omului menit a fi doar pentru a fi
fără a se autodepăși, înseamnă să fie întru voința oarbă care-l
aruncă pradă tuturor ispitelor și căderilor. Omul amăgit și
trezit nu mai vrea să fie doar, ci vrea să devină, chiar și prin
distrugere: « Iar dacă Tu ești doar neant, neantul / să vie și
să-mi spargă diamantul. » (Psalmul XXXI).
Ca moștenitor al seminției orfice, poetul psalmist
modern se simte purtătorul străvechiului blestem al graiului
inițial din timpul zidirii Turnului Babel, al limbilor învrăjbite,
întrebându-se dacă: „Limba / vie a luminilor (…) cu aripi”
(Psalmul XII) nu-i nălucește înțelesuri « dincolo de orice
înțelegere », din care « cumplita algebră cerească » el nu
pricepe nimic.
Asemenea scribilor călugări care copiau textele sacre
fără a le putea pătrunde sensurile adânci, poetul reproduce
textul obscur în sufletul său, așteptând marea iluminare: «
Doamne, așează-mă acum în raftul / ce mi-a fost destinat, și-n
așteptarea luminii care-o să mă-nvăpăieze / cândva, ca pe un
manuscris de preț ! » (Psalmul XIII). Noul psalmist aspiră spre
lumină, deși se vede zilnic îndepărtat de Dumnezeu, văzându-
se mereu singur și fără salvare în lupta dintre spirit și lut: «
Neantul / și Totul refuză să-mi fie prieteni. » (Psalmul XV).
Imaginea dilematica a poetului este completată de
situarea acestuia la o răspântie bifurcă el însuși, cu credința că
alegând bine, merge spre Dumnezeu, dar constată cu durere
că mereu se naște o nouă răscruce spre nu se știe unde, pe
căi năpădite de bălării ori cu flori, neștiind pe care din ele se
află: « O răscruce / se naște din alta, iar inima care / credea
că alege, se simte ea însăși / aleasă. De cine ? » (Psalmul XVI).
Spiritul însetat de cunoaștere al poetului tânjește după
«izvorul cel veșnic » (Psalmul XVII) pur, pe care ar vrea cu
naivitatea neștiinței să-l descopere sub brusturi.
Crist, ca un receptacul al fluviilor cosmice și al luminii
primordiale, a fost resimțit de ucenicii săi ca o entitate care
i-a transfigurat, în timp ce poetul creștin ortodox împărtășit
cu trupul și sângele sacru, îi face lui Dumnezeu un templu viu
din propriul său corp, simțindu-se pătruns de lumina harului,
pe marile înălțimi spirituale ale munților din suflet aidoma
lui Rilke, acolo unde domnește absolutul: „mă simt iluminat
– pe dinlăuntru. / De ce să te mai caut ? Ești în mine. / Și
toată spaima mea să nu cobor / nicicând din suflet muntele
Tabor.” (Psalmul XVIII).
Deși a fost conceput în cer, omul adamic a fost izgonit
pe pământul plin „de spaime și înfrângeri”, unde însă nu
se plânge, nu-și blestemă soarta, ci contemplă frumusețea
lumii. În cazul ca va fi chemat în cer din nou, își dorește
109
 sintagme literare
același trup ce l-a avut în lume, « ca să domnească-n veci
la vămi natale / lucrarea cea dintâi a mâinii Tale. » (Psalmul
XIX). Acolo în cele sacre, poetul se simte singur în Dumnezeu
« ca într-un vast ospiciu », îndoindu-se că există cu adevărat,
mereu supravegheat, fără nume și salvare, pentru a se regăsi
apoi în iubirea divinității ca într-o cămașă de forță, înotând
în harul ceresc spumegând : « Bazinu-n care-not e fără apă,
/ doar spumegând de har…/ Ah cum mă strânge / iubirea Ta
– cămașa mea de forță ! » (Psalmul XX).
Conștiința cercetătoare a poetului psalmist intuiește
marele joc combinator al zeului, reproșându-i că nu îl
sanctifică pe om, ci îl degradează prin blestem, retrăgându-
se din om, în loc de a se regăsi și a se întemeia cu el : «
ca-n loc să-ți dovedești în mine chipul, / îmi curgi ca printre
degete nisipul ? » (Psalmul XXI).
O deosebită atenție acordă poetul definirii divinității:
«Dar Tu – ce ești : un foc ? un nor ? un duh ? / Ești poate
zvonul unui alt văzduh / sau liniștea cumplită ce se-ascunde
/ în munți înalți… » (Psalmul XXIV), intuind-o ca pe o energie
necreată și misterioasă dintr-o altă lume inaccesibilă nouă,
care ni se va dezvălui poate când ne vom îndumnezei: « Abia
atunci când jubilând senine / vom deveni Divinule, ca Tine,
/ noi – biete minți cu granițe firești - / vom ști-n sfârșit cu-
adevărat ce ești. » (Psalmul XXIV).
Definirea divinității se face adesea și prin întrebări
retorice despre acțiunile și rosturile aspre ale acesteia,
neînțelese: « Aspru-mi vorbești, și rar. Iar eu, de frica / de-a
te-nțelege, nu-nțeleg nimica. » (Psalmul XXVI).
Pentru a-l defini pe Dumnezeu, poetul se întreabă ce
este acesta dincolo de cuvinte: « Ființa pură, care nu palpită
/ în nici o limbă, - oare-i tot ispită / asemenea ispitelor ce
sunt / doar bruma unui anotimp cărunt ?/ Bolboroseala
vracilor, tăcerea /…/ căința și aceleași rugăciuni / sub spuza
cărora mocnesc minciuni, - / să fie doar dovezi ale prostirii /
limbuților ce s-au dedat rostirii ? » (Psalmul XXVIII).
Poetul îl întreabă pe Dumnezeu cum ar putea să-l prindă
în înțelesul său abscons fără cuvânt : « Te-ntreb cum să te-
nhaț, fără cuvânt ? » (Psalmul XXVIII), ca în final, în urma
tăcerilor divinității, poetul să conchidă peremptoriu: „Ori
poate ca Tu, viul între vii, / ce ești cu-adevărat nici Tu nu știi.”
(Psalmul XXVIII).
Poetul, definind divinitatea, care nu este nimic din tot
ceea ce apare spre ființa, neînscriindu-se în fenomenologia
existenței, constată neputincios că este osândit la veșnica
întrebare: « Domnul,… / … m-a osândit să tot întreb »
(Psalmul XXXII). Psalmistul se închipuie palimpsestul ființei
dumnezeiești, sub scrisul căruia ascunzându-se un alt scris al
pergamentului aprig răzuit al lumii, pe care nu știe să-l facă
citit de cei ce nu vad: « Penița mea muiată-adânc în Vega / Te
scrie doar ca alfa și omega. » (Psalmul XXX).
In psalmul XLIV identitatea divinității este sondată
interogativ ca „o supremă rarefiere / a limbii-ntr-un abis”
simțind doar gustul „dulce-amar al morții”. În alt psalm
(LXXX) Dumnezeu este identificat cu timpul care “în sine
mișcător în nemișcare / râvnește zi de zi să ne condamne /
110
Eseu
la ardere…”.
Poetul orfic citește la nesfârșit cartea naturii create
de Dumnezeu, text profund și perfect, memorându-l și
descifrându-l, dar fără să poată citi numele autorului. El
își aduce învinuirea folosirii prea multor cuvinte: « Vai ! La
năvala prea multor cuvinte / n-apuc să le rostesc pe cele
sfinte. » (Psalmul XXVII).
Poetul dialoghează cu Isus văzut ca un măiestru geometru
al unui cerc-limită spre care tind nenumăratele noi figuri ce
mereu vor să fie altceva, pentru ca în final să se cufunde cu
absolutul, cu perfecțiunea divină:
« Tu , Doamne, geometrul unui Cerc / spre care tind
atâtea seminții / de noi figuri – pe mine care-ncerc / să pier
în Tine, ai să mă susții ! /…Triunghi, înscris într-un pătrat
nătâng, / ce se visează zilnic pentagon, / eu sunt, Isuse, gata
să mă frâng / și să mă pierd cu Tine-n alt eon : / tânjind spre-
un număr infinit de laturi, / cu forma Ta divină să mă saturi
! » (Psalmul LII).
Poetul declară că înțelege eșecul încercărilor divine
creatoare, deoarece încearcă să-l creeze pe Dumnezeu din
tot ce are la îndemână, cunoscând aceeași dramă a spiritului
care plăsmuiește dintr-o materie ingrată, caducă. Zeu și om
stau apoi și își contemplă creația, căutând minunea visată,
totul fiind zadarnic, deoarece fiecare a exagerat: « Doamne,
ai pus în mine prea puțină / lumină ne-ncepută; eu – în Tine
– prea multă strălucire omenească » (Psalmul LXIV).
Observând realul, poetul vede pecetea divină inițială pe
frunzele căzând și, asemeni lor, simte că va cădea și el, trăind
neantizarea și judecata supremă cu suma păcatelor sale,
contrabalansate de mirungere. Ca un nou profet, poetul
cere îndurare pentru poporul inconștient, în numele sfinților
ce l-au înălțat pe Dumnezeu, care este iertător, nu acuzator
ca falsul zeu cocoțat pe tronul divin. Ca un adevărat inițiat,
poetul știe că numărul îngerilor sporește din morții noștri:
« Și nu sporim cu morții noștri calzi / oștirea ta mirifică de
îngeri? » (Psalmul LXVII).
Ca un Ulisse al evului modern, poetul psalmist trebuie să
renunțe la bucuria cunoașterii prin bucuria privirii, auzului,
mirosului, pipăitului, făcând abstracție de lumea mirifică,
printr-o asceză totală a simțurilor și întrebându-se totuși
de ce i-au fost date acestea: « De ce mi-ai dat puzderia de
simțuri / ca avangarda, care se predă întruna… ? » (Psalmul
XXXIII). Surprins de tot ce a întâmpinat,poetul conchide ca
locul divinității este pustiul unde aceasta domină ca unitate
a contrariilor: « ca ger și arșiță gemene în arătări » (Psalmul
XXXIV).
Dumnezeirea , prin aviditatea sa , duce la pustiirea
omului,la neantizarea simțirii sale,nimic nealinându-i chinul,
rămânându-i doar a urca pe Muntele Măslinilor pentru a fi
purificat de lacrimile cristice , care printr-o sublimă dragoste
mențin echilibrul lumii. Rănit în suflet, poetul se simte pândit
și spionat de un ochi neadormit, încât dorește să evadeze
din ocna corpului ca din peștera lui Platon, înțelegând că
adevărata libertate se află paradoxal în cercul de ocnași:
« Dar astăzi știu că-n cercul nostru de ocnași / stă forma-
 sintagme literare
adevăratei libertăți. Și nu mi-i / nici dor, nici frică de nimic: și
n-aș / ceda osânda mea în schimbul lumii. » (Psalmul XXXIX).
Terorizat de apocaliptica judecată finală care nu e mai blândă
decât osânda inițială a izgonirii din paradis, poetul se mistuie
asemenea unei lumânări arzând la ambele capete și roagă
divinitatea să stingă una din văpăi : « Cu răsuflarea îngerilor suflă
/ și stinge, Doamne, una din văpăi ! » (Psalmul XL).
După alegerea greșită de la început, liberul arbitru dat
omului, nu mai poate aduce ceva nou. În nimicnicia sa ,
poetul martor reconstituie drumul crucii, calvarul Golgotei,
care-i înduioșează chiar și pe Zeii de marmură ai Romei.
Poetul se luptă cu sine, înăbușind plăcerea, dar îndoindu-se
totuși dacă nenumăratele daruri sunt păcate, când lumea se
naște zilnic necreat din verbe.
Ca și Tudor Arghezi care îi cere lui Dumnezeu semne și
dovezi pentru a-l mărturisi « vreau să te pipăi și să urlu : « Este
! », și Ștefan Augustin Doinaș în căutările sale nu primește
nici un răspuns, deoarece divinitatea s-a îndepărtat: « Tu,
cel ce ai fost, acuma nu mai ești/ aproapele din toți cel mai
aproape.. » (Psalmul LXIX) Dumnezeu apare caleidoscopic,
sub mii de măști, mereu schimbător și nevăzut: »Tu, pururi
nevăzut adaști/ în spatele a mii de măști. »(Psalmul LXX).
Ca Iacob din Vechiul Testament, poetul luptă cu Dumnezeu,
nefiind nici învins, nici învingător : « Cu duhul tău mă iau
mereu la trântă/…Te voi învinge ?/…ai să mă birui ?…(Psalmul
LXXIII). În permanenta sa relație cu Dumnezeu, poetul este
păstrătorul unui limbaj arhaic uitat și necunoscut, al unor
sensuri moarte azi, în care « se păstrează viu secretul »
existențial .(Psalmul LXXIX). Aidoma lui Iov veșnic iubitor
de Dumnezeu , în pofida nenorocirilor abătute asupra sa,
nici poetul nu-l blestemă pe Dumnezeu : « Cel care / s-a-
ncumetat a-Ți spune-aceste lucruri / este nedreptățitul lumii
Tale, / înavuțitul Tău, și-apoi lipsitul / de orice-avere alta
decât viața, / Cel fără de revoltă și hrisov: / rob veșnic iubitor
de Tine – Iov. » (Psalmul LXXXV).
Psalmistul este împătimitul care nu știe ce să spună și să facă,
având în vedere că pretutindeni încercările îi sunt urmate de
eșecuri. El simte o foame perpetuă de divinitate, de perfecțiune,
de miracol, ca de fructul oprit, vrând să se înfrupte și să se sature
de divinitate; se visează noapte de noapte cu Isus și trezindu-se
brusc, se bucură de comuniunea cu Crist.
Invocând din nou divinitatea, în psalmul LXXXXVII
constată cu tristețe : « Vai, sunt doar schița a ceea ce puteam
să fiu ! », întrebând când își va desăvârși lucrarea, pentru a
nu mai fi compromis arhetipul prin om. În psalmul LXXXXVIII
poetul îl roagă pe Dumnezeu să-i redea puterea credinței:
„Te rog în toată umilința: / revarsă, Doamne-n cupa mea
credința !”, pentru a se putea închina cu toată ființa sa.
În ultimul psalm, C, poetul aduce laude divinității
îndemnându-ne în cele zece terține să-l lăudăm pe
Dumnezeu, în toate cele ce sunt , de la stele până la scaieți
în lumea animală și vegetală, în stihiile naturii dezlănțuite, în
semințe și ghimpi, în timp și spații: „Lăudați pe Dumnezeu ca
izvor de spații,/ ca verde cumpănă de har,/ ce naște-n suflet
zări și constelații!”
Eseu
Atitudinea pioasă și respectul față de Dumnezeu sunt
evidente în « Psalmi » și prin scrierea cu majusculă a
cuvintelor, substantive sau pronume, care desemnează
divinitatea : Domnul, Dumnezeu, Doamne, (care apare
aproape în fiecare psalm), Mărite, Mesia, Tatăl, Tu, Tău, Te,
Tale, Tine, Ție, etc. Atmosfera solemnă , de ritual sacru este
realizată cu ajutorul unor cuvinte cu un pronunțat specific
religios creștin, ca : înviere, cruce, îngeri, suflet, apostoli, har,
sfinți, judecată, heruv, serafim, mântuit, prescură, odor, mir,
mirungere, candelă, răstignit, etc.
În structurarea psalmilor, se observă existența unei
concluzii-poante în final, de obicei în ultimele două versuri,
fapt ce denotă că poetul nu a uitat sugestiile cerchiste asupra
importanței ultimului vers în poeziile lirice, formulată de
Radu Stanca.
Având în vedere cele spuse , putem conchide că în volumul
« Psalmi » de Ștefan Augustin Doinaș, conștiința poetică
însetată de dumnezeire, de perfecțiune și de absolut tinde
spre desăvârșire, luptându-se cu sine, cu limitele destinului
tragic al omului, pendulând între ispitele cărnii și iluminările
spiritului, între tentații și renunțări, între păcat și asceză,
între căderi și salturi , între moartea corpului și eternitatea
spiritului, tânjind mereu să se confunde cu spiritul universal,
cu Dumnezeu.
Alături de Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Vasile
Voiculescu, Radu Gyr, prin volumul «Psalmi» , poetul Ștefan
Augustin Doinaș a adăugat un nou inel pe spirala devenirii
poeziei religioase românești în care aspirația spre cunoaștere
a divinității până la contopire, se îmbină cu originalitatea
trăirii poetice profunde sub aureola harului divin și al
orfismului inițiatic neîntrerupt.
Hațeg, 25 mai, 1975 - RAUL CONSTANTINESCU
«... veni un mistreţ uriaş… »
Acum când scriu aceste cuvinte, poetul Ștefan Augustin
Doinaş a întors ultima filă a psalmilor săi, cea a Poemului
ce-l transcende în mister, poemul sublim „... cu colți de
argint”, care ni l-a răpit …Acum spiritul său liber în sfârșit
de închisoarea trupului în care se lupta cu limitele și cu
ispitele de fiecare zi, pentru a se îndumnezei… , acum Orfeu
împreună cu Euridice a sa – ilustra balerină Irinel Liciu, care
nu a suportat durerea și singurătatea aici și nu a vrut să-l
lase singur dincolo, l-a urmat printr-un gest măreț de totală
dăruire și trăire a unei iubiri, după spusele dânsei prea mari
« care ucide » , se află cu poetul la „marea implacabila
înfățișare…”
Acum psalmistul are Psalmii săi drept pașaport pentru
eternitate, trecând din vămi în vămi spre tronul divin, unde
versurile sale se știu deja de către Cel Suprem, Dumnezeul
– sublim Poet desăvârșit, care le-a inspirat.În sfârșit poetul
va putea să-l cunoască și să-l înțeleagă pe Atotputernicul
Creator prin lumina iubirii dincolo de cuvinte, așa cum își
dorea spiritul său însetat de arșiţa cunoașterii perfecțiunii,
contopindu-se cu spiritul universal întru eternă armonie și
bucurie în marea vânătoare nesfârșită a Absolutului.
111
 sintagme literare
ADRIAN
SIMEANU
Cartea zilelor noastre
Magistru romancier
După tată, argeșean. După mamă,
bănățean. Într-o vreme, piteștean. Iar
acuma, slătinean. Filolog și jurnalist,
umorist, romancier. Astă ultimă
ipostază, mai mult decât elocventă
despre potențele omului. Nimeni altu`
decât profesoru` Sandu Voinescu.
Redactor șef la ”Oltart”, în sud. De care
se ocupă cu sârguință trimestrial. Făr-a
neglija proza și poemele. Epigramele și,
mai cu seamă, gramatica binevenit...
Ca unu` al cărților sale cunoscător
binișor, am ca subiect în astă tabletă,
un recent roman*. Despre o lume
de altădat`. Cu el în prim-plan, din copilărie până-n anii
postdecembriști. În sânu` familiei și printre străini. Apoi,
despre locuri în care-a ajuns. Sate și orașe cu farmecu` lor.
Conaționali feluriți în cale-ntâlniți. Români țais, multe lichele.
Sufletiști și hahalere. Imbecili ticăloșiți, inteligenți chinuiți.
Activiști și oropsiți, prigonitori, prigoniți...
Portrete și întâmplări. Iubiri și dezamăgiri. Amintiri,
mărturisiri. Toate-mpreună într-un tablou de secol trecut.
Realist și convingător. Mustind de umor, maliție și nostalgie.
Stârnind pe alocuri justificată revoltă. Căci n-au fost vremi
ușoare, pline de bucurie. Ci de suferință și amărăciune.
De umilință, prigoană și nedreptăți comuniste duium. Atât
autoru`, cât și alții asemeni, parte de ele având abundent.
Așa că bine face puindu-le pe foaie. Cu talent și curaj,
chibzuință vădit. Are idei, are condei dintr-acela potrivit și
povestea iese în chip nimerit. Neîndoios ținând de literatura
cea bună. Și mărturie directă, utilă îndreptățit devenind.
Istoria autohtonă onest, sugestiv, obiectiv oglindind...
Constantin Voinescu putând astfel sta cu brio printre
scriitorii memorialiști. Și cu mulțumire că lasă în urmă ceva
adevăr, dragoste de glie și învățătură pentru ăi de mâine.
L-am citit, recitit cu nesaț fiindcă atrage, convinge. Nu
fabulează, nu minte. Doar istorisește ce-i de luat aminte. Și
mă ispitește să-i urmez exemplul, timp de-oi mai avea și s-o
mai putea. Că nu e ușor să scrii un roman în contemporan.
Salve, magister! Să trăiți să tipăriți, cum zicea un păstor de
catrene cu nerv, înzestrat, regretat...
*C. Voinescu, Mai mult ca trecutul, Ed. Hoffman, 2014
Muzica zilelor noastre
112
Accente culturale
Muzica zilelor noastre
Despre rock, numai de bine!
S-a născut peste ocean. În veacu` trecut, din bluesu` fertil
băștinaș. A luptat cu inerția, inepția și prejudecățile. Chiar cu
ideologia obtuză de roșu. A învins până la urmă și-a cuprins
lumea definitiv. Cu ritmu` și textele sale. Cu improvizația
și orchestrațiile ades geniale. Cu sunetu` său incisiv și
pregnant. Când aspru și descătușat, când melancolic și
baladesc. Nu arareori în simbioză de top cu simfonicu` vast.
Sigur fascinant, deplin onorant, neîndoielnic peren...
Sunt cam de-o vârstă cu el. Și m-a pătruns de copil.
Mama, Cornel Chiriac, ”Europa Liberă” și prietenii de-afară
rămân ”vinovați” că port și astăzi în mine astă ”maladie”
planetară cert. De care nu vreau să mă vindec defel. Cum
să te lepezi de King, Berry și Presley, Hendrix, Santana și
Clapton, Who, Beatles și Doors, Deep Purple, Led Zeppelin,
Queen, Genesis și Yes, de atâția alții ultracunoscuți? Ori de
Sideral, Mondial, Cromatic, Metropol, Phoenix, Sfinx, Roșu și
Negru, pe plai românesc?...
La noi, rock & roll-ul a-nfruntat constant și-un sistem
politic. Fiind sâcâitor și primejdios pentru comunism. Când
aduna oameni și desfereca de îndat` energii. Un giuvaer
precum ”Child in time”, de exemplu, sau ”Back in The USSR”,
erau tabu pe postu` de radio național în cea ”epocă de aur”.
Amintirile vremii nu m-au părăsit, ferice, nici azi. Așa c-o
spun răspicat: nu rocku` purtă vina pentru ”Colectiv”, acu`
patru ani. Ci noi toți din țară tolerând atât o stare nefastă de
lucruri. P-ai ei profitori sfidători, condamnabili, revoltători.
Ca iubitor, practicant, cunoscător, comentator avizat am ca
o concluzie titlul ăstor rânduri, limpede și ferm: despre rock,
numai de bine!
Teatrul zilelor noastre
Un nume cu renume
”Naționalul” bucureștean, ați ghicit. Nu se dezminte
nicicum. Montări care mai de care-n program. ”Orchestra
Titanic”, una dintre ele. Avui ocazia, ferice, s-o văd. În festival
piteștean, la ”Davila”. Unde, meritat, se umplu de premii...
Aparent, o comedie. În fond, o dramă din această vreme.
Despre nefericire. Iluzie neîmplinită. Speranță deșartă.
Decădere ireversibilă. Existența a mai de jos, în esență. Boicev
bulgaru`, reflexiv știut, punând în ea și comic, și închipuire, și
filosofie. Ca să arate cât mai convingător ce e viața. Și lumea
zilelor noastre. Pe orice meridian. Căci pretutindeni găsești
 sintagme literare
amărâți. Izbiți de soartă cumplit. Și definitiv. Din gheara
morții, fără scăpare. Deși burlesc, textul, e încărcat de subtil.
De revelații și tâlc. Purtând, deductiv, și-un îndemn: să nu
fim indiferenți la semenii noștri ajunși în nevoie. Că nu știm
încotro ne duce destinu`. Și viitoru` ce ne rezervă...
Consistența, forța și echilibrul creației din țara vecină
iscară la noi o montare de top. Felix Alexa, inspirat regizor,
experimentat. A gândit, a cumpănit și-ntrutot a izbutit.
Realism a rostuit, cu magie împletit. Lucru vrednic a ieșit,
aprecieri a stârnit. Cu Andrada s-a-nsoțit. Pentr-un decor
nici că se poate mai potrivit. Iar echipa de actori, mai mult
decât excelentă. Bleonț, Călin, Constantin, Bovnoczki și
Popa. Claudiu și Richard, printre premianți. Tania, Mihaii ăi
doi, deloc mai prejos. Un cvintet de monolit. Deplin rodat
și sudat, cu-n joc strașnic, adecvat. Nuanțat, înnobilat prin
efortu` conjugat. Cu fructuos rezultat. Căci din plin au
fascinat. Simțindu-mă-ndatorat, aste rânduri concepui, la
revistă le dădui. Teatru-adevărat fuse ce văzui, cu vârf și-
ndesat. „Ion Luca Caragiale”, bravo, de nedetronat!
Eveniment cultural
O „prelegere” în versuri
Ținută de un actor. Născut la Corabia, trăind la
Craiova. Director la ”Marin Sorescu”, cândva. Acuma, la
”Shakespeare”. Festival, acesta, internațional...
Aflându-se, tot cu-n asemenea prilej, și prin Pitești, omul
a rostit îndelung din poezia cea populară autohtonă. Vrând
a ilustra ”vârstele omului” pe plai mioritic. Atrasă, firesc,
lumea veni să-l asculte. Și să stea de vorbă cu el, dup-atâta
poveste cu rimă din folcloru` nostru plin de-nțelepciune.
Adâncă filosofie pe înțeles. Muzicalitate și liric fior. Doina și
balada, cert dăinuitoare...
Cuvintele țâșneau din gura-i cu patos. Blândețe. Tărie.
Semnificație clară. Artisticește vădit. Pentru că Emil știe-a
nuanța și a recita. Transmițând mesaj. Frumsețe poetică
intens grăitoare. Bogate, cuceritoare...
L-am cunoscut direct chiar la el în urbe. Cu mulți ani în
urmă. Când conducea în Bănie teatrul de acolo. Și m-a invitat
să văd montare-ndrăzneață pe vremea aceea. Azi, reascultai
atent și-i descoperii talent în rostire la vers, nealterat. Fie și
al`dată, Emil Boroghină! Mai ales c-ai promis și pe toți ne-ai
convins că ar trebui...
Accente culturale
Teatrul zilelor noastre
Se-ntâmplă la „Davila”
De niște ani, în Brumar. Un festival argeșean al teatrului de
studio și de forme noi. Se joacă, succesiv, pe ambele scene.
Timp de zece zile, în această toamnă. Se-adună oameni din
țară, de-afară care lucrează-n domeniu. Unii, celebri deja.
Alții, vrând a le călca pe urme acestora. Promițători și dânșii
arătându-se cert. Ocazie pentru localnici să se delecteze cu
niște spectacole demne de văzut. Măcar unele dintre ele, cu
siguranță. La fel și cei mici, căci nu-s uitați nici ei...
Toamna asta, fură nouăsprezece reprezentații pentru
adulți. Susținute de artiști din Armenia, Ucraina, Moldova,
Bulgaria. Apoi, din Arad, București, Brăila, Constanța, Galați,
Iași, Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Pitești. Regizori ca
Șerban, Berceanu, Mazilu, Hausvater, Afrim, Bocsardi, Juncu,
(ca să numesc doar câțiva) ne-au arătat cam ce pot. Cum
gândesc o montare, dac-o reușesc. Dacă transmit printr-
însa ceva. Și merg la inima publicului, până la urmă. Că doar
ăsta-i rostu` strădaniei lor, în esență...
Desigur, nimic din toate-acestea nu s-ar împlini de n-ar
fi actorii. Mihăiță, Morgenstern, Piersic junior. Bovnoczki,
Mandache, Ungureanu, Chirilă și ceilalți, în cazu` de față.
Neprecupețind vreun efort în a-nfățișa cât mai expresiv și
convingător personaje de ieri, de azi, de la noi, de la alții. În
a-și etala, firesc, virtuțile-n domeniu. Și a ne face să credem
încă în arta aceasta și-n profunzimile ei. Li se alătură, justificat,
scenografii. Sau creatorii luminilor strălucitoare. Ingenioși,
unii, neîndoielnic. Contribuind, la reușite, din plin...
Bucureștenii și-au adjudecat, la premii, majoritatea.
”Unteatru” și ”Excelsior”, în capu` listei, întemeiat. Adică
”Pescărușul” și ”Familia Addams”. Iar ca să n-o lungesc, să nu
plictisesc, mai menționez un colocviu util cu Purcărete și o
lansare de carte interesantă a Doinei Papp. Membru în juriu,
alături de Boroghină, Morariu, Patlanjoglu. I-am reîntâlnit
cu plăcere pe Mircea M. Ionescu și Doru Mareș. Specialiști
în materie, incontestabil. Socotind, în final, că fu prilej de
cultură destoinic. L-am semnalat meritat, gândind adecvat la
următoarea ediție. Cu dorințe sporite neapărat...
113
 sintagme literare Pagina cinefilului

RADU-ILARION
(Vremea, 2011) cu o analiză a unui excelent
film de gen, cunoscut sub 2 titluri: Minciunile
pe care le spunea băiatul şi Du-mă acasă din

MUNTEANU nou (Tom McLaughlin, 1994). Filmul despre

care vorbim fu difuzat tot de un post TV, Un
taxi pentru Canada (Christopher Leitch, 1998).
Dacă schema e aceeaşi, diferenţa specifică o
CAB TO CANADA face un amănunt subtil. Acţiunea evoluează, conform schemei,
e două planuri, într-un larg montaj parallel. Dar, chiar dacă
Există o categorie de filme americane, a căror apariţie
happyendul e aşteptat, el pare a risca progresiv. Pe măsură
e cantonată, mai ales în anii 90, care au o anume înrudire
ce legăturile umane din cele două planuri narative evoluează
structurală şi tematică. Îndeajuns petru a fi remarcată,
firesc, linia dintre erou, pe de o parte şi insolitul cuplu forţat,
insuficient pentru a fi clasificate ca subgen: filmele-călătorie.
cumva, de împrejurări, dintre partenera lui şi orfanul din vecini
Schema lor presupune participarea unui bătrân, care
se întinde, sugerând teama de a se rupe. Efectul întinderii firului
călătoreşte cumva în compania unui matur. Mai rar un tânăr.
e paradoxal şi constitue fineţea şi marca de calitate a filmului.
Aceştia din urmă cu unele probleme de familie. Ab initio relaţia
Dar, pentru a face lucruile clare cititorului care n-a văzut filmul,
partenerilor periplului e întrucâtva tensionată, pentru a se
să intrăm în amănunte.
relaxa pe parcurs, prin schimburi de valori complementare.
Tabloul startului e unul banal. Mike, şofer de taxi, e trimis
Ceea ce rezolvă, într-un fel, problemele ambilor. Peisajele
de Sandy, dispecera firmei, cu care are o relaţie rutinieră, să
defilează tonic, iar coloanele sonore îşi aduc contribuţia la
preia o doamnă presupus bogată. Cu toate ţâfnele speciei.
atmosfera de sănătate morală. Lipsesc personajele hidoase,
Spre punctul de preluare, îl duce la şcoală pe micul Bobby.
lipseşte cocktailul de violenţă, sex exacerbat şi drog. Dar
Care-I poate fi fiu sau nu. Puştiul o ştie pe Sandy. Doamna
filmele din această categorie evită pledoaria moralizatoare,
bogată vine de la cimitir, însoţită de alte două persoane
reuşesc să nu plictisească. Dimpotrivă, un suspense
în doliu. Îi face şoferului mutrele la care te aştepţi, îl duce
controlat, dozat farmaceutic, menţine spectatorul legat.
aiurea, pe ţărmul oceanului, politeţea profesională a
Iar regula de fier a happyendului american e susţinută de
acestuia rezistă, dar ratează seara programată cu Sandy. E
logica narativă, evită senzaţia de lipitură. Propagandă, într-
prima întindere a firului. Încă benignă.
un anume fel, dar una benefică, prin inteligenţa conducerii
E momentul săprecizăm că şoferul de taxi e jucat de un
schemei. Propagandă pentru ce? Pentru resuscitarea
actor care, poate, le spune americanilor ceva, mai nimic
valorilor sociale fundamentale: familia. Dincolo de poncifele
nouă, europenilor. A mai jucat un rol episodic în Thelma şi
şi reflexele tocite ale mentalului american conventional.
Louise. Arată bine şi joacă exact. Deşi rolul nu-i cere mare
Care abia erodează lent aceste valori.
efort. Dar doamna bogată e nimeni altcineva decât Maureen
Dece aceste filme au dispărut, practic, în noul mileniu?
O’Hara. Celebra actriţă avea, când juca în acest film, 78 de
Sau cel puţin au diminuat semnificativ în frecvenţă? Cred
ani şi acelaşi sânge irlandez dintotdeauna. Nu numai că duce
că se poate propune o explicaţie. În jurul acestei perioade,
greul filmuui, ca actriţă, dar, firesc, personajul ei descurcă
mentalitatea publică a suferit o trecere prin zona de
iţele şi depăşeşte inerentele capcane ale drumului, prin
echilibru, către preponderenţa aşa numitei corectitudini
prezenţă de spirit, imaginaţie şi l’usage du monde. Titlul
politice. Concept corosiv pentru valorile fundamentale ale
ne anunţase că, din Los Angeles, se va ajunge în Canada.
familiei. Filmele din categoria definită mai sus sunt cumva
Ba chiar la Vancouver. Unde îl cucereşte pe vicecancelarul
respinse de mentalul îmbibat de corectitudinea politică, dar
provinciei. Rol episodic pentru Efrem Zimbalist jr. bine ca
nu sunt nici pe departe incorecte politic. Sunt pur si simplu
bărbat de vârsta a treia cum bine fusese, la vremea lui, ca
neuter din această perspectivă. E păcat că au devenit rarităţi.
soţ al personajului orb jucat de Audrey Hepburn, în Aşteaptă
Încheiam volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea
până se-ntunecă. Dar pe care e nevoită să-l lase bouche bée,

114
 sintagme literare
căci insolitul cuplu şofer-clientă, care ajunseseră prieteni,
după miile de mile, ia brusc cap compas la 180 de grade.
Înapoi în Los Angeles. Dece?
Cu relaţia Mike-Bobby neclară, aflăm, treptat, că la şcoală
3 persoane aveau dreptul să-l ducă şi să-l ia pe băiat. Mama
sa, Mike şi Sandy. Mama e o fluşturatecă enervantă, poate
puţin nimfomană, nici o aluze la tatăl biologic al băiatului,
care, de fapt, o stinghereşte. Şi-şi deghizează stinghereala
într-o falsă camaraderie, accentuînd că fiecare-şi poate purta
de grijă. Băiatul e de bună credinţă, dar ceilalţi doi, care fac
back-up, au grijă de el fără obligaţie, dar din cumsecădenie.
Definitorie. Dar aşa de natural manifestată, încât substratul
moralizator nu se vede. Sau nu se vede ostentativ. Totul
în acest film de modă veche e relatat delicat, cu discreţie,
lăsând spectatorul să tragă singur concluziile.
Dar mama îşi ia câmpii, disperată să nu piardă cel mai
recent partener. Şofer şi el. Dar… de cursă lungă. Evident,
zero atracţie mutuală, zero interes cu cumsecadele vecin
taxmetrist. Îşi abandonează băiatul. Care oricum o singherea.
Iată ce-l aduce pe taximetrist acasă. S-o ia înaintea riguroasei
asistenţe sociale americane.
Finalul ar fi banal, dacă n-ar avea câteva secvenţe
Pagina cinefilului
subtile. Când Mike întoarce taxiul din aleea casei doamnei
Eure, plecând spre casă, privirea bătrânei doamne, în plan
depărtat, în două cadre flash, are încăcătură grea. Pe care
taxmeristul n-o ignoră. Pe cale de consecinţă, după ce
află de la Sandy că puştiul fusese smuls asistenţei sociale,
îi declară abia atunci că… da, vrea să schimbe statutul. Pe
vecie. Îi spune şi puştiului, că, dacă vrea, acolo va fi acasă
pentru el. Pe jumătae adormit, pe jumătate speriat, Bobby
dă din cap. O familie s-a recompus din fragmente. Momente
de melodramă, dar filmate cu aceeaşi delicată discreţie încât
nu stau în gât nici spectatorului pretenţios. Ne amintim
că penchantul taximetristului pentru băiatul din vecini se
explica. El însuşi trecuse prin numeroase familii adoptive…
alt poncif amerian. Asistenţa socială nu e numai criticată
Două vorbe desre actriţa din rolul Sandy. E o veche
cunoştinţă. Cea de-a treia şi ultima parteneră a decorativului
David James Elliott, din serialul J.A.G. Catherine Bell pe
nume. Rolul nu i-a cerut eforturi peste puterile ei de actriţă
de serial. Cât despre protagoistă, pentru a încheia cu ea, a
mai trăit 17 ani după film, dar eu am avut şansa de a-l vedea
la câteva luni după moartea ei.
115
 sintagme literare Universalia

ALEXANDRA
spun adevărul

TEHERÁN FIINDCĂ TOTUL E ESENȚIAL

(PORQUE TODO ES ESENCIAL)
Ceva care să fie pentru vecie bine făcut e cărarea
Pe ea vibrează apa
Poeta şi pictorița ALEJANDRA TEHERÁN (Cristina Şi perseverează cele ascunse
ARRIBAS GONZÁLEZ) s-a născut la Madrid în anul 1986, Ermetismul e locul cărării
dedicându-şi viața artei, conducând proiecte artistice Fiecare-şi are propriul Dumnezeu
şi editoriale sau expunând lucrări de artă plastică sau Şi propria rugăciune
vizuală. A colaborat la naşterea de edituri la nivel național
şi internațional cu câteva texte de-ale sale şi a participat la ●
apariția operelor altor autori, atât ca designer artistic cât şi
ca promotor cultural. Cu numele Alejandra Teherán îşi face FICȚIUNE
cunoscute poemele. (FICCIÓN)
LA TIERRA QUE EMANA/ PĂMÂNTUL CARE EMANĂ
(2015), LA DERECHA QUE AMÓ A LA IZQUIERDA/ DREAPTA Personajul meu a murit
CARE-A IUBIT STÂNGA (2015) şi PROPIAS/ PERSONALE Pe treapta celor vii
(2017) sunt volumele sale de versuri apărute până acum. Cu imaginea lui
Locurile se evaporă
● Iar materia se reîntâlneşte
Cu umbra lui
[Să-ntâlneşti dinamica vântului.../
Encontrar la dinámica del viento...] ●

Să-ntâlneşti dinamica vântului N-AVEM DELICATA RAȚIUNE DE-A EXISTA

în săruturi (NO TENEMOS LA DELICADA RAZÓN DE
Să sufoci EXISTIR)
nebunia
Mâinile se agață Se va deschide
ca goale de ele însele Tăcerea
şi vine viața Cu glasuri
Tuturor ne e frică Nimeni nu va locui
Puterea înseamnă să iubeşti Umbrele
în iertarea Nimeni nu va susține
lor Imperfecțiunea
Va veni criza
● Răspândită
În vibratura *
ÎN CELE DIN URMĂ
(FINALMENTE) * vibrație (în limba italiană, în original)

destin şi să mori ●
în ape
Să iubeşti CEEA CE E-N SPATELE CUVÂNTULUI
înseamnă să vibrezi (LO QUE ESTÁ DETRÁS DE LA PALABRA)
Unicul
grai Tânjesc să pierd
universul resturile luminii
Frecvență ivindu-se-n oglinzi
de viduri Să locuiesc
O, mistică repetare strategia golului
Rănile şi să privesc
Ni se deschid
Cuvintele (Prezentarea îi aparține autoarei. Traducerea: Costel DREJOI)

116
 sintagme literare Universalia

ANDREA Destine decalate

ESPADA
unde se duc toate acele lucruri
pe care le lăsăm în derivă
în urma sentinței
asta e, altă dată
mă întreb mirată
în față atâtor pofte uitate
Mai trage un fum care trăiesc în acest paradis infinit
îmi închipui o zi plină
acum când totul pare pierdut ca o plagă, de dorințe
în sfârșit, să trăim viața intens este tot ceea ce ne rămâne și toate întâlnirile cărora le punem dată pe mai târziu
ce nu rămân sunt scuzele pentru mâine mai târziul acela ciudat
un mâine care nu există un timp care nu există
timpul este insuficient și fără îndoială
intuiesc asfixia îl credem mai bun
trebuie să ieșim de aici orice ar fi. ca cel care,
Primenit aerul, cu singurele garanții ale prezentului,
schimbate cearceafurile avem.
sau scoate tabloul asta blestemat de acolo
pentru că îmi distruge viața câteodată mă întreb
te gândeșți că ai nevoie să tragi un fum fato,
poate ai nevoie de un tren unde te vei refugia în noaptea asta¬¬?
sau poate să ieși în stradă sub hârtia unde îți scrii memoriile
când a dat inghetul de-adevăratelea. sub fotografiile unei veri
poate să îi ceri prietenului tău și amintirea de nisip fierbinte sub pașii tăi.
să-ți schimbe fața cu o palmă în fantezia uterului mamei tale
nu știu invocând o căldură asemenea a nimic
dar ai nevoie de o secundă de acțiune odihna divină, înaintea nașterii
să apari pe harta din nou. sau poate în vertijul prezentului
******** leagăn de fier țesut ție
de singurătate
se fuzionează spațiu și timp ******
în aceeași realitate
intermitentă, nu îi avem frică frumuseții
fictivă. dar e posibil ca frumusețea să ne sperie
pe muchie, să ne zgârie sufletul
amintiri care vin din locuri distincte și să nu știm ce să facem cu sângele
ce puțin sau nimic au de-a face unele cu celelalte care colcaie.
se unesc să îmi viziteze noaptea poate îi avem frică doar sângelui.
sângele și frumusețea îmbrăcate de panică
ciudata lor fuziune, confuzia mea -drama nopții
puțin trezită,ruptură
sau nimic pot face înfige până
fiecare călătorește dintr-o epoca diferită poezia da lumina lumii
și formează *****
în acoperișul patului meu
constelațîi
(Prezentare și traducere: Laura Cătălina DRAGOMIR)

117
 sintagme literare Universalia

ZHANETA
sunt mâncate de umezeala evadării.
Din tavan atârnă păjanjenii
ca niște fire de paie decolorate...
Între ruinele zidurilor,

BARXHAJ
sub ochiul clopotului,
mulțimea nebună bea.
Bea și dansează ca să respire.

Noapte
Zhaneta Barxhaj este o poetă albaneză, născută în 1984, în Două pete albe
orașul Tepelena, situat în sudul Albaniei. A absolvit Facultatea Fug spre cerul negru.
de Limbă și Literatură albaneză din cadrul Universității Tirana Se urmăresc una pe cealaltă
și tot în cadrul aceleiași universități, a absolvit ulterior și Precum valurile în iernile aspre ...
Facultatea de Finanțe-Contabilitate. Poezia a fost o veche Noapte ...
pasiune a ei, încă din adolescență, iar însemnările strânse Oamenii vor să albească cerul.
de-a lungul anilor s-au concretizat în volumul de debut Cu un bici alb
„Dansatorul fără picioare”, apărut în 2016, la Tirana. Provocând stelele.
Picură pe pieptul meu,
*** Ca laptele lehuzei
Îmi doresc să mă joc cu tine, Lacrimile stelelor
precum ne jucam cu păpușile când eram mici. Și îmi oferă șiragul acestei nopți ...
Să te adorm, să te îmbrac,
să te legăn, să te învăț să mergi ***
în interiorul acelei cutii improvizată drept casă. În seara asta mi-e frică
Și tot dialogul, desfășurarea evenimentelor să sting lumina și să mă culc.
să le fac cu mintea... Un sentiment de ploaie,
mă inundă pe dinăuntru
Păpușa face doar acțiuni fără să știe de ce. și-mi umezește somnul
Ea nu știe că în toată acea mișcare Poate fi îmbrățișat
o lume întreagă de vise se topește, un somn ud?
o lume întreagă de imagini, Tremur,
despre cum ar trebui să fie casa, căldura, Îmi strâng picioarele precum un făt
iubirea, pasiunea și toate limitele .. în așteptarea potrivirii
cu lichidul amniotic.
Păpușa mea umblă cu imaginea ta Plouă din nou...
și eu improvizez cutia în minte, Soare,
pentru a te ține acolo pentru totdeauna Usucă-mi somnul umed!
pe tine, pasiunea mea nebună,
pe tine, păpușa liniștii mele... ***
*** Am ucis copilul tău
Zburând ca o vrabie, în mine.
vino cu picătura de ploaie Da, da l-am ucis.
și scutură-ți aripile asupra mea ... Ai simțit?
Mi-ai spus că te-a durut mult.
În ziua aceea în timp ce îmi vorbeai
*** cu bâlbâieli alcoolice pe buze
Un pui se așezase pe acoperișul meu ai simțit moartea ta în mine.
și-mi ciugulea din ochi tristețea, Da,
tristețea dorului de tine... Eu am ucis copilul tău
în mine.
*** Am ucis nevinovăția
Bisericii abandonate ca să nu te justifici.
i-a rămas doar clopotul Am lăsat doar adultul
sprijinit într-un băț plin de vini.
ca o pradă de război... El m-a ucis pe mine.
Scările care duc într-acolo Dar..
au rămas în aer. Te iubesc din nou.
Sunt folosite doar de fumul trabucului
și de aripile păsărilor. (Prezentare și traducere: Oana GLASU)
Zidurile și arcadele

118
 sintagme literare
ION
CĂLIMAN
III. Tradiţie şi inovaţie în creaţia folclorică
„Acolo în popor, ca şi dincoace (în literatura cultă), pot
fi socotiţi poeţi decât acei care aduc ceva nou în totalitatea
lucrurilor”.
(Mihail Sadoveanu)
Dacă am ajuns, în capitolul precedent, la concluzia că
originalitatea există şi în mediile cu o cultură orală, trebuie
acum să spunem că ea reprezintă capacitatea de a inventa
un şir de variaţii formale în tehnica comunicării. Deci arta,
departe de a fi nonconştientă, este în primul rând o cucerire a
conştientului, deoarece, ori de câte ori ne aflăm în domeniul
artei, impresiile noastre obscure devin inteligibile şi cât de
cât ordonate, fapte care ţin de esenţa actului creator.
Prima ordine introdusă în concepţia despre lume a
omului a fost ordinea estetică. Altfel spus, prima ordine a
fost cea a ritualului şi a mitului. Omul a cosmicizat lumea
reală, a pus ordine în haos, în entropie. Dar noţiunea de
originalitate mai poate fi înlocuită şi cu cea de dezvoltare
sau tradiţie, aşa cum unii cercetători au şi făcut-o, „adică
cu noţiunea unei evoluţii neîntrerupte de vreo mutaţie, cu
noţiunea unui control conştient al procesului de creaţie”1.
Ar urma să definim rolul şi, totodată, limitele tradiţiei în
procesul creaţiei individuale. „Această tradiţie, în măsura
în care implică elementele de stil şi ritmică, precum şi
cele privind sistemul de imagini şi schematismul celor mai
simple forme poetice, a servit odată drept expresie firească
a psihologiei colective şi a condiţiilor de viaţă în cele dintâi
etape ale convieţuirii umane”2
Omogenitatea psihologiei respective ar putea explica de
fapt şi o oarecare omogenitate a expresiei poetice la diferite
populaţii care nu au intrat niciodată în contact unele cu
altele. Psihicul colectiv şi psihicul individual, cooperate în
creaţia folclorică, au, la orice neam, un substrat comun. Ovid
Densusianu urmăreşte demonstrarea existenţei substratului
păstoresc în poezia populară românească, începând cu
formele rudimentare lirice - doina, şi culminând cu Mioriţa.3
Concluzia sa este că forţa de plăsmuire din aceste creaţii a
fost dată de ciobănie, una dintre îndeletnicirile ancestrale
ale românilor, toate celelalte variaţiuni ale poeziei noastre
populare fiind, în acest caz, numai deveniri târzii, în care,
printr-o analiză atentă se poate desluşi fondul primar.
Celelalte variaţiuni ale creaţiei noastre populare s-ar
datora improvizării sau plăsmuirii repetate în timp şi spaţiu.
Improvizaţia ar fi - după strădalnicul folclorist moldovean
Ion Diaconu4, student sârguincios al lui Ovid Densusianu
şi emul al acestuia în metodele de cercetare pe teren - un
joc imediat al funcţiei de creaţie, favorizat de imaginaţie,
un salt al subconştientului, în care, de fapt, s-ar putea afla
arhetipul schematic al unui motiv folcloric şi care ar avea
forţa de a potrivi ideile în formă poetică convenabilă despre
un subiect oferit, văzut sau aflat. Preexistentul ar fi numai
La curtile
, dorului
elementul muzical, care apare ca fiind constant, iar textul
ca fiind variabil. (Şi astăzi sunt atât de multe adaptări de
texte la anumite melodii, în bună parte improvizaţii, false ale
unor necunoscători ai fenomenul folcloric!). În improvizaţie
nu intră defel actul memoriei, în schimb se păstrează
elementul central al motivului, care reprezintă în continuare
trunchiul pe care se pot adăuga în timp şi spaţiu contribuţiile
individuale ale diferiţilor performeri.
Circulaţia folclorică este drumul ce şi-l croieşte un motiv
în colectivitate, de cele mai multe ori sub chip de variante
nenumărate. În acest drum s-au constituit în timp o serie
de scheme şi formule (substratul acestora trebuie să fie
mitico-magic), care au putut circula ulterior, mai ales atunci
când ele erau adecvate unui mod nou de aplicare. Aşa
cum - situaţie aproape identică - unele cuvinte şi-au lărgit
sensul real, original, pentru ca să fie capabile a exprima
un nivel abstract. Formele şi cuvântul s-au păstrat, doar
reprezentările şi senzaţiile pe care le invocau erau altele.
Mitologia ni se înfăţişează, după afirmaţia lui A.l. Greimas5,
în două ipostaze:
- ca metalimbaj „natural”;
- ca limbaj ale cărui semnificaţii secunde se
structurează folosind ca limbaj - obiect o limbă deja existentă.
Dar cercetătorul M. Murko6 susţine că din pricina variaţiei
continue a oricărui motiv epic la acelaşi cântăreţ nu s-ar
putea constitui în pre- motivul unui cântec popular, acesta ar
rămâne acelaşi, deci unitar, în scheletul epic, dar modificabil
la nesfârşit prin simplificare a acţiunii prin care se suprimă
unele momente secundare. „Formula sugera, în funcţie de
conţinutul modificat al ideii sau al sentimentului, sensuri
multiple, pe care nu le exprimase iniţial în mod direct; toate
aceste sensuri căpătau astfel, în raport cu noul conţinut, o
valoare de simbol, deci se generalizau”7.
În acelaşi timp aceste formule puteau, însă mai rar şi după
un timp îndelungat, să se modifice. Crearea de noi formule
reprezintă de multe ori supravieţuirea vechilor elemente,
dar reluate în îmbinări şi structuri noi. După A.N. Veselovski,
limbajul poetic reprezintă un fenomen numit detribus. Acest
termen, în teoria literară, pentru cercetătorul amintit, ar avea
o semnificaţie sintetică: material regenerat prin infiltrări cu
substanţe şi elemente noi, rezultate, de fapt, din fărâmiţarea
altora mai vechi, care au supravieţuit infiltrându-se sub formă
de reminescenţe sau rămăşiţe, care sunt chemate la viaţă
şi s-ar valorifica sub impulsul unor factori externi, de ordin
obiectiv sau subiectiv - condiţii social-istorice, coordonate
psihologice. În acest fel de limbaj s-ar putea include şi formele
(aspectele) fundamentale ale creaţiei poetice.
În acest conglomerat, A.N. Veselovski face distincţie
dintre motiv şi subiect, ultimul fiind considerat un complex
de motive.
Motivul ar fi o anumită formulă care, încă de la primele
stadii de constituire a comunităţii sociale, răspundea unor
întrebări pe care natura le ridica în faţa omului, în care se
fixau acele impresii ale realităţii ce păreau a fi importante sau
se impuneau printr-o raportare frecventă. „Indiciul esenţial
al motivului este schematismul monemic al sistemului
metaforic de imagini.
Aşa sunt, bunăoară, elementele mitologiei primare şi ale
basmului, pe care le reproducem, nedisociate, în continuare:
cineva răpeşte soarele (eclipsă); fulgetul-foc este coborât
din cer de către o pasăre; somonul are o coadă exagerat de
lungă (...); norii nu dau ploaie, apa a secat la izvoare; forţele
ostile le-au îngropat, ţin vlaga apelor zăvorâtă, iar duşmanul
trebuie biruit”8. Acestea puteau lua naştere independent la
diferite popoare, neamuri, în condiţii asemănătoare. Dacă
119
 sintagme literare
există vreo identitate sau vreo similitudine între aceleaşi
motive la diferite popoare, acest fapt s-ar putea explica pe
baza condiţiilor de trai şi a proceselor psihice pe care acestea
le-au generat într-un anumit moment istoric.
Motivul, la rândul său, poate fi sporit adiţional. Din acest
moment, prin regenerare şi adăugire perpetuă, un astfel
de motiv poate deveni subiect. Schematismul acestuia este
numai în parte conştient, fapt pentru care acceptă şi actul
creaţiei. Astfel, subiectul unui basm, într-o bună măsură,
poate fi o creaţie a individului narator. Această cale, de la
motiv la subiect, prin adăugire adiţională creatoare, prin
uitare şi readăugire, poate fi asemănătoare la diferite
popoare aflate în acelaşi stadiu, doar că pot interveni mai
mulţi factori: localizarea în spaţiu, schimbarea numelor
personajelor creaţiei folclorice respective, procesele psihice,
uitarea, circulaţia. Motivele şi subiectele copiază într-un
anumit fel, mai special, geografia exterioară, precum şi
geografia psihologică interioară a poporului, neamului9
respectiv.
Subiectele sunt nişte scheme complexe. În sistemul lor
de metafore şi imagini s-au generalizat anumite acte ale
existenţei şi ale psihologiei umane. Procesul de generalizare
include implicit şi o apreciere a acţiunii. Această apreciere
poate fi în sens negativ sau în sens pozitiv. Dacă se întâmplă o
schematizare a acţiunii, aceasta duce după sine implicit şi la
o schematizare a tipurilor şi personajelor. Întoarcerea, însă,
în cultura populară, la vechi subiecte, aşa-zise tradiţionale,
este adesea întâlnită. „S-ar părea că omul, copleşit de
plenitudinea unor noi senzaţii şi năzuinţe, caută o soluţie de
manifestare, o expresie a lor într-o formă adecvată, dar el
n-o găseşte printre cele care i-au servit de obicei în creaţia
lui poetică: aceste forme s-au sudat prea strâns cu un anume
conţinut, pe care chiar creatorul l-a introdus în tiparele lor;
deci formele au devenit inseparabile de acel conţinut şi în
consecinţă nu mai pot fi receptive faţă de ceea ce este nou.
Atunci omul apelează la acele imagini şi motive în care,
cândva, demult, fuseseră turnate gândurile şi sentimentele
lui, iar acum, ele fiind împietrite, nu-l mai împiedică să
imprime în acest tipar vechi noua sa amprentă”10.
Se poate încerca o istorie a subiectelor poetice în cadrul
unor poetici istorice. Ducerea la bun sfârşit a unei astfel de
încercări riscante se bazează pe paralelismul: istoria stilului
poetic, care s-a cristalizat într-un complex de imagini tipice -
simboluri, motive, figuri stilistice, parabole şi comparaţii - a
căror reiteraţie, sau chiar şi comunitate s-ar putea explica prin:
a) identitatea proceselor psihologice, care şi-au găsit în
ele expresie;
b) influenţe de ordin istoric.
Poetul anonim operează cu acest dicţionar stilistic
obligatoriu pentru el (deocamdată încă nealcătuit,
incipient). Originalitatea lui se reduce în această sferă, fie la
dezvoltarea unui motiv din cele existente, fie la combinarea
lor. Inovaţiile stilistice se valorifică de fapt adaptându-
se la jaloanele consacrate de tradiţie. Atât motivele, cât
şi subiectele prezintă aceleaşi indicii de comunitate şi
reiteraţie (reinterpretare subiectivă individuală) de la mit
la epos. Motivele, ca fază primară a imaginii omului despre
sine şi „înconjurime” reprezintă cea mai simplă unitate
narativă care s-a făcut ecoul, totodată, (de-a lungul istoriei),
al diverselor cerinţe ale gândirii primitive sau ale observaţiei
asupra existenţei cotidiene. Acestea sunt:
1. Legende despre origine (mai bine spus, imagini despre
origine):
- reprezentarea soarelui prin ochi
- reprezentarea soarelui şi a lunii soră, fie prin frate şi
120
La curtile
, dorului
soră, fie prin soţ-soţie;
- reprezentări despre răsăritul şi apusul soarelui;
- mituri despre petele de pe lună;
- mituri despre eclipse etc.
2. Situaţii reale:
- răpirea fetei;
- răpirea soţiei (episodul respectiv - răpirea miresei - se
mai întâl­neşte în ritualul nunţii populare);
- despărţirea - cu precădere caracteristică basmului.
Subiectul reprezintă teme în care se întreţes situaţii şi
motive:
1. basme despre soare, despre mama soarelui; legenda
greacă şi malaeziană despre soarele canibal;
2. basme despre răpire.
Aceste motive şi subiecte intră în circuit. Datorită acestui
fapt se observă o variaţie a subiectelor. Variaţiile respective
sunt date fie de pătrunderea în subiecte a unor motive, fie
prin combinarea subiectelor între ele. „Dar actul poetic nu
se manifestă numai într-o nouă combinare a subiectelor
tipice, căci basmele popoarelor primitive sunt informe.
Numai basmul tipic le oferă o anumită formă, o schemă şi
acestea se diluează în clişeele acestuia”11.
Patrimoniul de cântece tradiţionale nu trebuie considerat
un ansamblu de creaţii individuale distincte. Chiar existenţa
unei specii (cântec, basm, legendă, baladă etc.) este
condiţionată în substratul său de o elaborare precedentă
şi străveche a unui stil primar, care, într-un anumit timp,
trebuie considerat ca fiind meta-individual. Deci un anumit
număr de module (de motive şi subiecte) stilistice trebuie
considerate printre elementele prestabilite, care preced
fiecare creaţie în parte. „Orice cântec tradiţional folcloric
reprezintă o fracţiune din realizarea unui stil tradiţional, al
cărui specific ţine de caracteristicile formulare”12.
În condiţiile creaţiei orale, existenţa unei infrastructuri
fixe de epitete formulare de adresare, rugă, descriere,
portretizare, îndemn etc. permite cristalizarea unui cod
de convenţii şi de tipare, necesar atât pentru a se păstra
unitatea şi puritatea tradiţiei unui gen, cât şi pentru a
imprima mnemo-tehnicii caracterele unei arte, transmisă din
tată în fiu. Arta creaţiei sau îndemânarea unui improvizator
care compune un cântec nou cu elemente prefabricate
vechi, tradiţionale, constă, în primul rând, în virtuozitatea
cu care ştie să modeleze realitatea sau substanţa inspiraţiei
sale în tipare pe care le poate potrivi personal, pentru a
face să trăiască mai departe nu numai organismul formal,
ci şi „cunoaşterea existenţială” sau „transmiterea” unor
întâmplări epice din fondul bogat în dezvoltări potenţiale pe
care îl conţine tradiţia eroică, datina vie în care germinează
cele adevărate. Tot pe aproape glăsuia şi Hesiod: „Cele ce
sunt, cele ce vor fi şi câte au mai fost înainte”.
În acelaşi spirit, şi reuşita unor interpretări diferite
produce pentru auditori impresia că rapsodul respectiv
(performerul actului folcloric) crează din nou (recrează)
un cântec deja cunoscut. Într-o altă remarcabilă lucrare,
Herbert Read afirmă: „Actul estetic prin excelenţă constă
în a lua în stăpânire un fragment dezvăluit al realităţii”13.
Aceasta constă în a-i stabili dimensiunile şi în a-i defini
forma. Momentul precursor, preestetic, ar fi, deci, tocmai
segmentarea, fragmentarea în părţi. Totul (întregul) devine
fragment, fapt care reprezintă partea cea mai obscură a
creaţiei. Iniţial nu există cuvântul şi nici imaginea întregului.
Acesta acţionează prin intermediul fragmentului, iar
fragmentul îşi poate extinde proprietăţile asupra întregului,
cele două noţiuni aflându-se astfel într-un raport de analogie
simultană, precum, la nivelul poetic, particularul şi generalul.
 sintagme literare
Prin oralitate, în literatura populară, se poate explica
restrângerea relativă a principiilor formale fundamentale
caracteristice unui gen. La aceeaşi concluzie ajunge şi I.I.
Popa, atunci când susţine: „Afirmăm un loc comun când
spunem că poveştile fantastice, în actualitate, nu cunosc,
în general o fază de creaţie, ci una de recreaţie, în care
transformările sunt de depistat nu în substanţa basmului,
ci în auxiliile lui”14. Fundamentală în acest sens rămâne
prezenţa acelor modele metrico-gramaticale (denumite şi
„scheme formulare” specifice), elemente a căror funcţionare
este legată în mod necesar de un anumit material lexical
şi a căror întrebuinţare este mai largă decât a formulelor.
Acest model metric pare a fi un adevărat suport al stilului,
căci, în cazul poeziei populare, versurile scurte şi exigenţele
rimei reduc posibilităţile de combinare pe plan sintactico-
morfologic şi lexical. „Pentru Homer, ca şi pentru toţi aezii,
a compune versuri însemna a-şi aminti. Însemna a-şi aminti
cuvinte, expresii, fraze, auzite în povestirile aezilor care
învăţaseră stilul tradiţional al poeziei eroice.
Însemna a-şi aduce aminte de locul sau de locurile
ocupate de cuvinte sau de expresii tradiţionale în tiparele
hexametrului. Însemna, în sfârşit, a-şi aminti artificiile
nenumărate care permiteau combinarea acestor cuvinte şi
expresii în fraze perfecte şi în dactili de şase picioare pentru
a exprima ideile potrivite povestirilor de fapte legendare.
Din generaţie în generaţie, aezii, urmărind acelaşi scop, al
conservării unei versificaţii lesnicioase şi a unui stil eroic, îşi
făuriră în cele din urmă o vorbire din formule şi o tehnică
de folosire a ei; această tehnică a formulelor (...) capătă
caracter de tradiţie. Aedul ucenic, familiarizându-se cu ea
(...) întrebuinţa foarte puţin - sau chiar deloc - cuvinte sau
combinaţii create de el însuşi. Aşadar, publicul însuşi se
aştepta ca el să urmeze fidel stilul cunoscut dinainte”15. Deci,
naratorul, creatorul, poetul popular, performerul actului
folcloric se adresează unui anumit orizont de aşteptare al
colectivităţii, care are pretenţii şi poate acţiona ca un fel
de cenzură. De multe ori se întâmplă ca un narator talentat
din popor să aibă nu numai o mare admiraţie pentru un alt
narator talentat, căruia într-un anumit timp i-a fost ucenic,
ci chiar să împrumute de la acesta şi anumite modalităţi
de expresie. „Credem că putem afirma că un povestitor
talentat - A - devine pentru receptor - B - nu numai simplu
transmiţător al fabulaţiei, ci şi al unor modalităţi de expresie
sau invenţiuni, fie preluate de la povestitorul anterior, fie
încorporate de el - A – povestirii”16. Profesorul timişorean
Ioan I. Popa exemplifică prin cazul concret al povestitorului
Pavel Bruznican, care a învăţat poveştile în copilărie (la 12 ani)
de la Mita Raicu, povestitor pe care, din admiraţie, l-a urmat
până şi în închisoare pentru a pricepe cât mai multe. Acest
povestitor, în anumite pasaje ale povestirii, asupra cărora îi
lipseşte un control sigur şi în faţa cărora, prin experienţa sa
proprie, nu poate modifica nimic, citează aproape în întregime
faptele auzite de la înaintaşul său, care, în imaginaţia sa,
apare drept o fiinţă fabuloasă. Acolo unde pasajul povestirii
permite îmbogăţirea prin alăturarea propriei experienţe,
povestitorul Pavel Bruznican se foloseşte de faptele reale,
accesibile imaginaţiei şi memoriei sale. El raportează astfel
fantasticul (necunoscutul, imaginarul) la elementele reale
cunoscute, în nararea cărora nu mai trebuie să apeleze la
creaţie. Chiar dacă cercetătorii susţin (vezi Roger Caillois) că
fantasticul în creaţia populară (şi nu numai) provine dintr-o
încălcare a normelor realului, printr-o ruptură, totuşi, după
cum se susţine şi în rândurile de faţă, aceasta nu înseamnă
o renunţare totală şi definitivă la datele realităţii, aşa după
cum rezultă din următoarele consideraţii ale unor studenţi
La curtile
, dorului
de odinioară, iubitori de folclor: „Dar ruptura realului nu-l
anulează pe acesta, îl violentează, necreând un ireal, ci un alt
strat în care omul caută să se regăsească. Deci o înmugurire
necesară, salvatoare a necunoscutului în mijlocul a ceea ce
este cunoscut, fantasticul neputând exista în afara setei de
cunoaştere a omului. În basme e prezentă o lume în care
supranaturalul nu striveşte ordinea firească a lucrurilor
(prin anularea existenţei), ci este, după cum afirmă Roger
Caillois «însăşi substanţa acestui univers, legea şi climatul
său propriu»”, (în Images, images... Paris, 1966). Este,
aşadar, vorba de o lume despre a cărei existenţă nimeni
nu trebuie să se mire, căci însăşi uimirea implică inerent o
anume detaşare, care de la sine ar putea crea sentimentul
îndoielii. Uimirea nu se naşte decât atunci când spectacolul
există şi supravieţuieşte. Deci e mai puţin trecător decât
fiinţa efemeră care l-a surprins, în acest sens e explicabilă
dizolvarea frontierei dintre ficţiune (citeşte aici creaţie -
n.m. I.C.) şi realitate. Arta creatorului de fantastic trebuie să
tindă spre pierderea convenţiei artistice prin realizarea unei
atmosfere”17. Subiectivitatea, propria experienţă joacă un rol
important, dar se mulează pe anumite date preexistente, ce
ţin de tradiţie. „Procesul nu este de ordin exterior, el vizează
prin implicaţiile sale modificarea însăşi a conţinutului, a
structurii”18.
Bibliografie:
1 Herbert Read, Originile formei în artă, Ed. Univers,
Bucureşti, p. 28
2 A.N. Veselovski, Introducere în poetica subiectelor şi
problematica ei, (în) Poetică şi stilistică, Ed. Univers, Bucureşti,
1972, p. 441
3 Ovid Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră
populară, Bucureşti, 1922
4 Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei (Etnografie – folklor –
dialectologie), vol. I, EPL, Bucureşti, 1969, p. 11-313
5 A.l. Greimas, Mitologia comparată, (în) Poetică şi
stilistică. Orientări moderne, p. 451-465
6 M. Murko, La poésie populaire epique en Jugoslavie au
debut du XX-e siècle, Paris, 1929
7 A.N. Veselovski, Introducere în poetica subiectelor şi
problematica ei, (în) Poetică şi stilistică. Orientări moderne, p. 441
8 A.N. Veselovski, op.cit., (în) Poetică şi stilistică. Orientări
moderne, p. 442-443
9 Folosim noţiunea de neam, în accepţiunea profesorului
Mihai Pop despre poporul român
10 A.N. Veselovski, op.cit., (în) Poetică şi stilistică. Orientări
moderne, p. 445
11 A.N. Veselovski, op.cit., (în) Poetică şi stilistică. Orientări
moderne, p. 445
12 Lorenzo Renzi, Stilul tradiţional al cântecelor bătrâneşti,
(în) Poetică şi stilistică. Orientări moderne, p. 475
13 Herbert Read, Imagine şi idee, Editura Univers, Bucureşti,
1970, p. 12
14 I.I. Popa, Despre relaţia narator-naraţiune - ascultător în
basmul contemporan, (în) „Folclor literar”, vol. II, Universitatea din
Timişoara, 1968, p. 288
15 Milman Parry, L’épithète traditionelle dans Homère,
Paris, 1928, după Lorenzo Renzi, op. cit., p. 477
16 I.I. Popa, op.cit., (în) „Folclor literar”, vol. II, Universitatea
din Timişoara, 1968, p. 290
17 Vezi în acest sens studiul Fantasticul în basm, semnat
de Ion Căliman şi Teodor Bulza, (în) Lucrări ştiinţifice. Cercurile
studenţeşti de folclor, Baia Mare, 1973, p. 98-102
18 I.I. Popa, op.cit., (în) „Folclor literar”, vol. II, p. 290
121