146 de ani Ediție nouă

de la înființare nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

www.revistatimpul.ro 32 de pagini | 5 lei

Revista apare cu sprijinul Mariana Codruț Paul Cernat Supliment Gabriela Vieru
Moldmetal Trading SRL La început a fost O apărare Stagiunea Centenară Jurnal de la
emoția... 23 „pe muche de cuțit” 11 la Opera Națională Z9 Festival 24
București I-VIII

Foto: ??????

INTERVIU REALIZAT DE GEORGE BONDOR

Ștefan Afloarei | 70: „Cine nu poate dialoga cu sine nu poate dialoga nici cu semenii săi” (6-8)
INTERVIU REALIZAT DE OVIDIU ȘIMONCA

Anca Vasiliu | Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze:

„După Emmanuel Lévinas, sunt primul cetățean francez născut în afara Franței care ia acest premiu” (14-16)

Nina Corcinschi 22 Ștefan Manasia 22 Ruxandra Cesereanu 4 Adrian Jicu 17-18 Ciprian Măceșaru
Sumar Editorial
Număr ilustrat cu fotografii realizate de Ciprian Măceșaru
„Nu poți să te îneci în Bahlui”
„Nu poți să te îneci în Bahlui”, Bogdan Crețu 2
Țara de niciodată: călătoria povestașului (VII), Andi Mihalache 3
Jurnal despre un război putinist (V), Ruxandra Cesereanu 4
Bogdan Crețu
O altă vară… ca-n filme, Mihaela Doboș 5
„Cine nu poate dialoga cu sine nu poate dialoga nici cu semenii săi”, Viorel Ilișoi a adunat, recent, la editura
interviu cu Ștefan Afloroaei realizat de George Bondor 6-8 GRI, interviurile și anchetele publicate în re-
O hermeneutică a vieții bine simțite, Aurel Codoban 9 vista „Timpul” în anii 1997-1998, când era
Despre întrebarea privind sensul sau simțul vieții, Ciprian Jeler 9 scandal, nu glumă, în mediul cultural ieșean,
Simțul vieții și dimensiunea profunzimii, Ștefan Vianu 10 într-o culegere intitulată Viața literară pe Bah­
Un alt fel de a face filosofie…, Petru Bejan 10 lui. Deloc întâmplător, cartea are pe copertă o
broască buimacă ce-și ițește capul dintr-o supă
O apărare „pe muche de cuțit”, Paul Cernat 11
ținută nu în castron, ci într-o mașină de scris.
It feels like summer, Cristina-Claudia Ciobotaru 12 Trimiterea e la poemul lui Vasile Alecsandri,
Supliment Stagiunea Centenară la Opera Națională București I-VIII Odă cătră Bahlui, care se încheie cu următoa-
Viața și (a)restul, Marian Victor Buciu 13 rea strofă: „Atunce în credință a mea inimă sal-
„După Emmanuel Lévinas, sunt primul cetățean francez născut în afara Franței”, tă/ Ca un glas prietin iubit și așteptat,/ Căci
interviu cu Anca Vasiliu (Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze) gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă,/
realizat de Ovidiu Șimonca 14-16 Precum mulți poeți gingași sunt broaște de us-
Iorgu, Adrian Jicu 17-18 cat.” Încă de la pașoptiști a fost mediul literar
Jimmy, Mihai Buzea 19 ieșean, pare-se, poluat de orăcăitul a zeci și zeci
Servicii funerare pentru animale de companie, Nicoleta Balaciu 20-21 de scriitori agili, gălăgioși, dar impostori. Mă
rog, nu-i o chestie de specific local.
Povești abandonate, povești reciclate, Nina Corcinschi 22
Citite și recitite azi, anchetele lui Viorel
Autoportret în stil Basquait, Ștefan Manasia 22 Ilișoi alcătuiesc un util material de istorie li-
La început a fost emoția…, Mariana Codruț 23 terară. Ca un bun reporter, autorul consultă
16mm: dramă & fariseism, Darius Brașov 23 ambele tabere, pune întrebări tranșante și in-
No longing or dreams of home, but giddiness, rage, dead politics, Jurnal de la Z9Festival, comode, intervine când răspunsurile se îneacă
Gabriela Vieru 24 în injurie. În plus, comentează, portretizează,
Faibilitatea subterfugiului, Silviu Romaniuc 24 oferă detalii necesare, creează, de fapt, un alt având ceva de bețiv tragic; Val Condurache –
spectacol, la 25 de ani distanță, în savuroase atent la nuanțe, spunând lucrurilor pe nume,
note de subsol demne de Țiganiada. Interlo- asumându-și opinia; Al. Andriescu – rigu-
cutorii lui sunt Dorin Spineanu, Lucian Va- ros, direct, argumentându-și judecățile criti-
siliu, Emil Iordache, Nichita Danilov, Ioan ce. Fanfan – un mic interlop, un marginal care
Holban, Ovidiu Nimigean, Val Condurache, și-a dus viața mai mult prin pușcării, care des-
Editor: Asociația Comunicare Fără Frontiere coperise deodată fascinația literaturii, încurajat
Mihai Ursachi, Al. Andriescu, Emil Brumaru,
Redactor‑șef: Bogdan Crețu de câțiva scriitori adevărați, atrași de exotismul
Silviu Lupescu, Cătălin Mihuleac, Mihai Ava-
Secretar general de redacție: Ana‑Maria Roșca silcăi, zis Fanfan, aka Rechinul pușcăriilor, Li- amintirilor lui. L-am cunoscut, era provocator,
Redactor coordonator: Lorena Marciuc viu Antonesei, membrii Clubului 8 și, ultimul plin de energie, mă fascina credința lui că lite-
Redactori: Darius Brașov, Amalia Carciuc, Cristina‑Claudia pe listă, unde-i e și locul pentru că a intervenit, ratura pe care o scrie îl poate face un om mai
Ciobotaru, Anastasia Fuioagă, Silviu Romaniuc, la cererea ziaristului, acum câteva luni, Bogdan bun. Aceștia sunt cei dispăruți.
Andrada Strugaru, Cătălina Suditu, Gabriela Vieru Crețu. Postfața e semnată de Dan Lungu. Altfel, Lucian Vasiliu, O. Nimigean, Ni-
Administrare site și redactor web: Paul Iordache Pe de o parte, avem prilejul de a revizita chita Danilov, Silviu Lupescu, Cătălin Mihu-
Tehnoredactare: Image Impact conflictele, găștile din anii 1990. Altfel am citit leac, Liviu Antonesei, ca și pe Radu Andriescu,
Tipar: Tipoart Idea Studio SRL eu însă interviurile. În primul rând, ele provin Dan Lungu, Radu Părpăuță, Mick Astner,
din perioada în care am deschis și eu ochii că- Constantin Acosmei și alți autori ai Clubului
Director proiectul TIMPUL – Portal de Cultură:
tre lumea literară și mi-am șters cașul de la gură 8 (care intervin în timpul unor mese rotunde
Mihai Vacariu sau sunt invocați în discuții) sunt personalități
(am debutat, trimis de profesoara mea provi-
Director executiv: Ovidiu Șimonca dențială, Doamna Elvira Sorohan și îndrumat care definesc și azi mediul cultural ieșean. Bine
de Emil Iordache, la „Convorbiri literare”, în ar fi să le dăm mai multă atenție. Ca, de altfel,
Adresa redacției Iași: aprilie 1997; apoi am intrat în gașca OuTopos și Marianei Codruț, lui Lucian Dan Teodoro-
Str. Pantel 2; Iași, cod poștal 700326; și m-am apropiat cu cei din Club 8). Îi cam vici, Florin Lăzărescu și altora, nume care revin
telefon: 0332 802 536 știu pe toți combatanții. Mulți mi-au fost pri- în dezbaterile stârnite de Ilișoi.
Adresa redacției București: eteni, alții îmi mai sunt, unii chiar apropiați. Ce s-a schimbat între timp în Iași? Asta ar
Str. Știrbei Vodă nr. 95, București; cod poștal: 010108; Din păcate, foarte mulți dintre ei nu mai sunt fi întrebarea. Multe. Dar și puține. Avem în
telefon: 0728 619 559 printre noi și cred că una dintre lecțiile majore mare cam aceleași tabere: una conservatoare,
ale acestui volum e că Iașul se resimte încă teri- legată de Uniunea Scriitorilor și de revistele
E‑mail: contact@revistatimpul.ro
bil după dispariția unor Emil Brumaru, Mihai ei, abonată necondiționat la resursele bugetare
Website: www.revistatimpul.ro (fix ca acum 25 de ani) și alta sau mai curând
Ursachi, Emil Iordache. Îl adaug și pe Cezar
ISSN–L 1223‑8597 Ivănescu, chiar dacă el e doar invocat. Îi re- câteva grupuri care caută să diversifice ofer-
ISSN 1223‑8597 găsesc pe fiecare dintre ei, cu temperamentul ta culturală. În mare, cu puține repoziționări,
și caracterul său. Parcă le aud vocea. Brumaru mediul literar ieșean e și azi așezat similar. Nu
Conturile Fundației Comunicare fără Frontiere: – bombănind, dar nu defensiv, ci caustic, acid stau acum să dau detalii, cei interesați le pot
Lei: RO54BTRLRONCRT0591371601 când e cazul, marginalizat la Iași, dar recunos- găsi în carte. Ceea ce mi se pare cel mai impor-
Euro: RO04BTRLEURCRT0591371601 cut la nivel național, în criză de timp, obsedat tant e faptul că multe dintre evenimentele care
că nu apucă să citească tot ce e de citit și nici să definesc azi Iașul cultural au pornit din frustră-
scrie tot ce are de scris; Ursachi – afectat, his- rile acumulate atunci. Colecțiile de proză de la
trionic, convins de geniul său, vorbind în nu- Polirom, FILIT-ul și tot ce se petrece la Muze-
mele unor valori eterne, dar îngăduindu-le pe ul Literaturii sunt câteva exemple cu rezonan-
Revista și proiectul TIMPUL sunt susținute de lângă sine și pe cele provizorii. (Apropo: e un ță extraordinară. Poate și actuala serie a revistei
Editura Revistei Timpul fenomen provincial adunarea submediocrilor „Timpul” e un mod de a demonstra că se poa-
Proiect susținut de Majestatea Sa Margareta, în jurul personalităților unanim recunoscute, te face cultură independentă de bună calitate,
Custodele Coroanei române iar în jurul lui Mihai Ursachi sau Cezar Ivă- fie și cu resurse puține și în provizorat.
nescu s-au învârtit, spre legitimare, destui sate- Și a mai rămas ceva neschimbat: Bahluiul.
Revista „Timpul” se vrea un spațiu al dialogului și găzduiește liți. Pe lângă Brumaru – nu, pentru că era mai Același râu care este, cum constata O. Nimi-
puncte de vedere diferite. Responsabilitatea conținutului hirsut și cred că și mai exigent.) Emil Iordache gean, „împotriva poeziei”. De ce? Pentru că
textelor revine fiecărui autor în parte. – inteligent, sclipitor chiar, dar echilibrat, că- „nu-ți oferă posibilitatea ieșirii onorabile din
utând să nu întrețină conflictele. Dorin Spi- scenă.” Oricât de temerar ai fi, „nu poți să te
neanu – isteric, violent, dar mereu interesant, îneci în Bahlui”. În Sena se poate...

2 www.revistatimpul.ro nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022


Țara de niciodată: călătoria povestașului (VII)
Andi Mihalache
Multe călătorii ne reconvertesc la trecu-
turi nițel coclite; care nu pot să ne întregeas-
că, dar știu să ne lipsească. Într-un capitol de
carte intitulat Aici am mai fost, Remo Bodei
pune problema în termenii arhetipologiei:
„Ce fel de circuite afective și mentale s-au
mobilizat pentru a favoriza apariția senzației
de déjà vu? Ce anume alterează acea percep-
ție determinată (întrucât de la percepția în
act pornește totul) pentru a provoca déjà vu-
ul? Oare e vorba doar de un fenomen psihic
asociat (într-un mod ceva mai intens) cu ex-
periența comună de a ne regândi la ceea ce
știm vag că ne-am mai gândit într-un tre-
cut imposibil de situat cu precizie? Sau fe-
nomenul este legat de o întâlnire cu o formă
arhetipală de negare a timpului, care se în-
carnează, de pildă, în figura unui om văzut
pentru o clipă de Jung în timpul călătoriei
sale în Kenya și Uganda? […] În vreme ce,
fără contactul cu arhetipul, subiectul riscă
să devină arid, identificarea totală cu aces-
ta implică riscul de a naufragia în universal
și de a cădea pradă acelor forțe inconștien-
te care minează orice proces de individuare.
Senzația de eternitate – și adaug: chiar și ace-
ea experimentată prin intermediul identifi-
cării prezentului cu trecutul în déjà vu – este
produsă de contactul cu formule atempora-
le, transcendentale în sens kantian, ale ar-
hetipurilor” (Remo Bodei, Senzația de déjà
vu). Călătorim ca să fim străini pentru noi și
aceiași pentru restul lumii. Sau poate că to-
tul e pe dos: de acasă îți iei cu tine un speci-
fic, pentru ca, acolo unde ceri găzduire, să fii
atipic. Mă rog, ideea că nimeni n-o să-ți mai
ordone ce să vezi e o venerabilă utopie. Și te-
oretic da, a călători e totuna cu a te obiectiva.
Temporar. De aici și tentația de a te extra-
ge dintr-un peisaj, panoramându-i vechi-
mea; la care să iei și tu parte, ca să-ți ramifici
viața. Să te revizitezi după cum poftești. Vă-
zându-te prin lentila unor amintiri pe care
le-ai fi vrut altcumva; și bătându-ți singur
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
în ușă dacă nu ți-e clar cine devii. E valabil
și acum, când a pleca în călătorie e cam tot
aceea cu a pleca în delegație: „Tu nu pricepi.
Willy a fost comis-voiajor. Și, pentru un co-
mis-voiajor, nu există piedici de netrecut în
viață. El nu potrivește șuruburi, nu-ți pune
în față legea, nu-ți dă medicamente. Este un
om… în aer, care-și face drum cu un zâm-
bet și lustrul de la pantofi. Când la zâmbet
nu i se mai răspunde cu zâmbet – e cutre-
mur. Și când ajunge să aibă pălăria plină de
pete – e terminat. Nu are nimeni obrazul
să-l acuze pe omul ăsta. Un comis-voiajor
trebuie să viseze, băiete. Asta e în firea lu-
crurilor” (Arthur Miller, Moartea unui co-
mis voiajor). În acest punct, comisul-voiajor
sare ușor din ficțiune în realitate, căci tatăl
lui Richard Ford avusese această meserie:
„De fapt, ceea ce-mi amintesc despre el de
la cinci la șaisprezece ani ai mei se detașea-
ză din timp precum niște insule în marea
nesfârșită a absenței sale. Lucruri care s-au
întâmplat când aveam nouă ani se ameste-
că aleatoriu cu ceea ce s-a întâmplat când
aveam doisprezece ani sau paisprezece ani.
Și dacă absența lui devenise pentru un timp
un fel de prezență, acum a devenit mai pu-
țin de atât, pe măsură ce propria mea viață
s-a umplut de neliniști. Cumva, în aceș-
ti ani pare să fi fost mai puțin din el, chiar
și atunci când a fost mai mult” (Richard
Ford, Între ei. Amintiri despre părinții mei).
Sus-numitul comis voiajor încifrează, fără să
vrea sărmanul, unul din rosturile călătoriei.
El este cel căruia, prin filmele americane, i
se tot închid ușile-n nas. De aia vede multe,
însă observă prea puține. De pildă, numărul
clienților cărora prezența lui le prisosește este
totdeauna mai mic decât numărul copiilor că-
rora el, tatăl navetist, le lipsește.
Omul nu-și mai crede adevărul. Își
lingușește ochiul. Vede împleticit. Cele
din stânga se revarsă-n dreapta. Și reci-
proc. Pribeagul secolului XXI își venerează
disconfortul. Are și o mică rutină a dezas-
trului. În lipsă de balaur se ia în pumni cu
ignoranța. Și nu adoră o destinație. Nici nu
mimează un destin. Își calculează o traiec-
torie: „Contrastul era izbitor: în vreme ce
fotografia din satelit nu dezvăluia decât o
peltea de zone verzi mai mult sau mai puțin
uniforme, întreruptă de vagi pete albăstrui,
hârtia înfățișa o rețea fascinantă de drumuri
locale, de șosele pitorești, de perspective, de
păduri, de lacuri și de piscuri. Deasupra ce-
lor două imagini mărite, cu majuscule ne-
gre, trona titlul expoziției: HARTA ESTE
MAI INTERESANTĂ DECÂT TERITO-
RIUL” (Michel Houellebecq, Harta și terito-
riul). Distanțele pământene nu mai iradiază
acum din spațierile cerești. Cu premodernii
nu era așa ușor. Secole de-a rândul, stelele
fuseseră convocate, grupate și personifica-
te, conducând de sus (pe)trecerea celor de
jos. Cele înfăptuite aici erau pre-concepute
acolo. Sferele celeste țineau agenda efeme-
ridelor funeste. Calea Lactee nu e, așadar,
atemporală, ea ducând în spinare o lungă
istorie de aproximări, fandaxii și capricii:
„Bolta cerească este acea parte de sferă con-
cavă centrată de Pământ, cu rază nedefinită,
și pe care toate obiectele luminoase ale Uni-
versului par să fie suspendate. Constelațiile
sunt ansambluri de stele apropiate unele de
altele pe boltă, pe care le unim în mod ar-
bitrar pentru a obține forme evocatoare. De
altfel, constelațiile nu sunt aceleași de la o
civilizație la alta […] (s.n., A.M.)” (Hélène
Courtois, Călătorie pe valuri de galaxii). Ni-
ciun deranj. Magia voiajului se bazează pe
convingerea că și repetitivul are suspansurile
sale. De aceea, călătoria are mai mult peri-
oade decât istorii: „Lumea neeuropeană în-
cepuse să fie descoperită și cunoscută încă
din Evul Mediu. În secolele al XVI-lea și al
XVII-lea s-a călătorit mult, dar dorul de alt-
ceva este o stare nouă ce trădează o anume
blazare, o oboseală de civilizație, un anume
www.revistatimpul.ro
Istorie
spleen și, în același timp, o nouă plăcere –
cunoașterea «necunoscutului». Bovarici, ne-
vrozați, romanticii pornesc în căutarea unui
spațiu deosebit, fantastic, aspiră la o lume
primitivă, edenică, «liberă», care să le ofere
senzația unei existențe autentice. […] Acest
«dincolo de orizont» al romanticilor se afla
în Orient, în Italia, America sau India, în
«antichitățile» greco-romane, antichități le-
gendare de obicei, într-un Ev Mediu nebu-
los, ezoteric, religios, cavaleresc, picaresc,
pitoresc în orice caz. Pentru europenii se-
colului al XIX-lea, exoticul devine un semn
de distincție intelectuală și de gust, expresia
unui rafinament ce înnobilează” (Viorica S.
Constantinescu, Exotismul în literatura ro-
mână din secolul al XIX-lea). De unde și în-
deosebi unde se răsfiră călătorii noștri? Am
crede că dintr-un pretutindeni mental, ridi-
cat pe mai multe etaje de real. S-ar verifica
astfel două axiome aristotelice, una despre
materie și cealaltă despre relaționarea omu-
lui cu ea. Prima este inexistența locului în
afara universului. Cea de-a doua ar fi că vi-
dul nu există în interiorul corpurilor: „În-
tr-adevăr, locul nu va crește în mod necesar
și nici punctul nu are un loc, nici nu exis-
tă două corpuri în același loc, și nici locul
nu este un oarecare interval corporal. Inter-
valul unui loc, oricare ar fi el, este corp, și
nu întinderea corpului. Locul este undeva,
dar nu ca într-un loc, ci ca o extremă în-
tr-un lucru limitat, căci nu orice lucru este
într-un loc, ci numai orice corp în mișca-
re. Și, desigur, se înțelege că fiecare lucru se
poartă spre locul său propriu, iar lucrul care
este în continuare și ține de altul fără vio-
lență este înrudit cu acela. Iar lucrurile care
sunt prin natură împreună sunt pasive, iar
lucrurile care se sting sunt și pasive și active
în același timp. Și fiecare rămâne prin natu-
ră în mod logic în locul său propriu” (Aris-
totel, Fizica). Omul este adiacent originilor
sale, definindu-se non-stop prin realocarea
obârșiei; este un fapt instinctual și cultural
despre care Gabriel Liiceanu nota: „În lim-
ba lui Odiseu, nóstos este un cuvânt obiș-
nuit: întoarcere, revenire. […] Odiseea nu
este o epopee a rătăcirii, ci una a întoarcerii.
Cu Ulise nu se deschide încă galeria marilor
aventurieri care-și lasă rosturile pentru tot-
deauna în urmă […]. Spiritualitatea greacă
nu a cunoscut aventura în sensul ei plin, a
receptat-o ca pe o dezordine și, în această
măsură, ca pe un fals. […] Excursia odisei-
că se dezvoltă într-un spațiu fals, într-o suită
de lumi ireale, atopice în fond, încărcate de
miraculos și fabulos, populate cu anatomii
stranii; o pseudo-ontologie, un spațiu de in-
terferență al tuturor legilor, un univers im-
pur și hibrid. […] Dar dacă Odiseea suportă
falsul pe un întreg parcurs al ei, o face nu-
mai întrucât lucrurile se desfășoară numai
în perspectiva unei regăsiri, și epilogul este
o reintrare în ordine și o revenire la o lume
a realului. […] Căci, cu aventura, grecii au
avut acea proastă întâlnire pe care au avut-o
și cu infinitul, poate și cu alte realități, su-
portate doar, nedorite și refuzate în fond.
Rătăcirea este curba rea ce așteaptă să fie în-
chisă și care în această închidere doar – care
este întoarcere la o stare a egalității cu sine –
dizolvă conștiința nefericită a stării trauma-
tizante și ruperii de sine” (Gabriel Liiceanu,
Tragicul).
3
 Eseu
Jurnal despre un război putinist (V)
Ruxandra Cesereanu
Lumea în care trăim, lumea de lângă
noi.
Paranoia din mass-media rusească: oa-
meni de televiziune care anunță că Marea
Britanie, fiind o insulă mică și izolată, ar
putea fi stârpită de o rachetă rusească, pro-
vocatoare a unui val uriaș de 500 de m înăl-
țime, care ar mătura Marea Britanie de pe
fața pământului. Să nu se pună englejii cu
noi, amenință rușii ideologizați în sens pu-
tinist, care vociferează în instituții publice.
Apoi afirmațiile aberante ale lui Serghei
Lavrov cum că Hitler a avut sânge evreiesc,
iar Zelenski, chiar dacă este evreu, tot nazist
ar fi. Lavrov în delir, afirmând că evreii sunt
antisemiți ei înșiși.... Patriarhul Kiril acțio-
nează ca un oligarh (e miliardar, de alt­fel,
afirmă câțiva dintre foștii săi apropiați), de
aici susținerea necondiționată a războiului,
a putinismului și a intereselor mafiotice –
Comunitatea Europeană a propus sancți-
onarea lui, întrucât statutul de patriarh nu
îngăduie o asemenea atitudine non-creș-
tină și pro-război. Alergia Rusiei putiniste
la Israel e deja vizibilă, dar, cu toate aces-
tea, prim-ministrul israelian acceptă scuzele
penibile și improvizate ale lui Putin. Liderul
de la Kremlin ar fi trebuit să își ceară scu-
ze de la poporul evreu (pentru afirmațiile
aberante ale lui Lavrov), nu de la prim-mi-
nistrul israelian, gestul lui a fost minimal,
dar a fost acceptat de politicienii din Israel,
din păcate. Papa Francisc își pune proble-
ma să se deplaseze la Moscova și să discute
cu Putin, dar e conștient că nu există voință
politică, în Rusia actuală, pentru încetarea
războiului. Pontiful l-a tachinat pe patriah,
numindu-l băiatul de altar al lui Putin..., iar
patriarhul rus a replicat că vorbele pontifu-
lui sunt deplasate.
* Liderul de la Kremlin a felicitat poporul
Celebrul șahist Gary Kasparov a fă-
cut o afirmație tulburătoare, aceea că asis-
tăm, prin masacrele comise de armata rusă
în Ucraina, la un genocid transmis on-line,
care e documentat de mass-media imedi-
at după ce e comis. Printr-o asemenea do-
cumentare imediată și prin transmiterea ei
on-line se cuantifică astfel dovezi despre cri-
me împotriva umanității. Atrocitățile ce-
lor două Războaie Mondiale sunt depășite,
astfel, prin această transmitere imediată, în
direct, a faptelor abominabile comise de ar-
mata rusă. Știu că lumea din România (și
nu numai) e sătulă de violență și de ingur-
gitarea veștilor aspre despre războiul din
Ucraina, dar în continuare cred că, dacă ni
s-ar atrofia compasiunea și solidaritatea, am
renunța, de fapt, tocmai la statutul nostru și
la capacitatea noastră de a fi oameni.
* ca să mai fie cineva dispus la vreo cedare te-
Supraviețuitorii din Bucha au ajuns să
cerșească leșurile celor dragi, ca să le poată
înmormânta. Parcă li s-a tocit durerea din
cauză că a fost atât de mare. Esențial pentru
ei este doliul, ritualul de bocire și de însoțire
al celor pieriți. Ceea ce este înspăimântător
e faptul că moartea nu mai provoacă durere,
oamenii din Bucha (și probabil din întreaga
Ucraină) s-au obișnuit cu lucrul acesta. Du-
rerea și mai ales spaima acestor oameni în-
doliați sunt provocate de imposibilitatea de
4 www.revistatimpul.ro
a-i boci pe cei pieriți, cu ceremonial, dacă
nu le sunt înapoiate cadavrele celor dragi
ca să poată iniția ritualul înhumării. Este
sinistru că trebuie să te lupți și să te zbați
să ai dreptul la cadavrul celui drag, ca să îl
poți înmormânta. Parcă acestor oameni vii,
care își cerșesc morții le e teamă ca trupurile
pieriților să nu fie masacrate de fapt a doua
oară (simbolic) dacă nu vor avea parte de
o ceremonie funerară după cutume. Lucrul
acesta, spaima că nu vor primi cadavrele ce-
lor dragi, s-a manifestat de fiecare dată când
în lumea noastră omenească-neomenească a
avut loc un genocid, un război, un masacru,
o crimă în masă.
* la Mariupol ar fi murit 20.000 de oameni).
Putin își antrenează „avionul Apocalipsei”
(așa este poreclit avionul unde este gestio­nată
miza nucleară amenințătoare) pentru pa-
rada din 9 mai, dar futurologii nu prevăd,
totuși, un război nuclear declanșat între Fe-
derația Rusă și lume. Diplomați din SUA și
din alte zone occidentale au revenit la am-
basada din Kiev, ceea ce ar putea fi un semn
că războiul se va sfârși. Până acum, Kievul a
fost vizitat de îndeajuns de mulți politicieni
din străinătate în așa fel încât susținerea cel
puțin morală și psihologică a Ucrainei să fie
vizibilă. Bono, liderul trupei U2, a impro-
vizat un concert într-o stație de metrou din
Kiev și a cântat faimoasa melodie STAND
BY ME (mesajul adresat lumii e limpede).
Putin nu își poate permite să piardă răz-
boiul invaziv în Ucraina, deși deocamdată
îl pierde. Armata rusă s-a dovedit a fi mult
mai puțin performantă și instruită decât re-
numele ei și acesta este motivul pentru care
Putin apelează la o serie de manipulări prin
mass-media și la a face din civilii ucraineni
o țintă fixă.
ucrainean, de Ziua Victoriei împotriva Na-
zismului, dar a precizat că mesajul său este
adresat strict poporului și nu liderilor poli-
tici ai țării vecine. Ce paradox și ce insolen-
ță crasă (dar suntem deja obșinuți cu aceste
maniere perfide): Putin îi felicită, prin ur-
mare, tocmai pe civilii ucraineni pe care îi
consideră țintă fixă în a șantaja liderii de la
Kiev.
Nici măcar un secol nu a durat sintag-
ma „Niciodată să nu se repete”, sintagmă
vehiculată după Al Doilea Război Mondial
și după ororile petrecute în lagărele naziste
de concentrare și exterminare. Videoclipul
în alb-negru cu liderul de la Kiev, Volodimir
Zelenski (care e un comunicator strategic și
performant) pe fondul orașului Mariupol,
în ruine și în devastare totală, e gândit ca
și cum ne-am afla încă în Al Doilea Război
Mondial, de fapt!
* Rusia curăță orașul Mariupol, cu bul-
9 mai 2022 – două discursuri despre
Ziua Victoriei împotriva nazismului. Dis-
cursul plat și într-o limbă de lemn ținut de
Putin (în cadrul unei parade osificate) și dis-
cursul emoționant (pentru că era marcat de
trauma invaziei ruse asupra țării sale) ținut
de Volodimir Zelenski.
Numărul ucrainenilor morți este mult
mai mare decât cel declarat oficial (numai
Apar informații tot mai multe despre de-
portările pe care armata rusă le aplică pen-
tru civilii ucraineni din orașele ocupate.
Președintele francez reales, Emmanuel
Macron, pledează pentru ideea ca Rusia să
nu fie umilită asemenea Germaniei după cel
De-al Doilea Război Mondial. Bizară solici-
tare din partea lui Macron care pierde din
vedere că Putin și Rusia putinistă nu sunt
victime, ci agresor.
Reiese tot mai limpede că este vorba
despre un război de uzură. La această nu-
anță participă și felul în care Putin încearcă
să provoace o criză alimentară în Ucraina.
A făcut-o și Stalin, între 1932-1933, când
în Ucraina au murit câteva milioane de oa-
meni, de foame și mizerie.
Orașul Odesa, până acum iertat de ar-
mata rusă, a început să fie bombardat. Pu-
tin are voluptatea distrugerilor care urâțesc
și schilodesc.
* gafă a președintelui francez, aceea de a so-
Un tren frigorific cu cadavre ale soldați-
lor ruși morți în Ucraina nu este primit în
Rusia. Autoritățile ruse ar trebui să explice
în fața populației (și a rudelor celor morți)
motivația acestor cadavre. Putin nu își res-
pectă de fapt soldații, nici măcar moar-
tea lor nu o respectă, soldații sunt (vii ori
morți) doar carne de tun pentru liderul de
la Kremlin.
Militarii ucraineni din regimentul Azov
și-au asumat moartea. E impresionant cât
de calmi sunt în a muri, dacă va fi cazul,
pentru Ucraina. Nici nu clipesc acești mi-
litari, sunt impecabili. Orice li s-ar reproșa
(naționalismul de odinioară), demnitatea
lor în fața morții impune un respect uriaș.
Fără cuvinte, de fapt.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
Rusia vizează să activeze, ca un cal tro-
ian, Transnistria, subminând și șantajând
astfel Republica Moldova. E un butoi cu
pulbere acolo, psihologic vorbind.
*
dozerele. Printre ruine se găsesc cadavre și
obuze neexplodate. Uzina Azovstal care a
rezistat aproape 3 luni, în labirintul de bun-
căre și tuneluri, a cedat în cele din urmă:
265 de luptători ucraineni s-au predat (iar
ce va urma e o nebuloasă: interogatorii și
maltratări sau, totuși, prizonierii vor fi tra-
tați civilizat?!; în orice caz, acești 265 de oa-
meni sunt o monedă forte de schimb). În
același timp, armata rusă a fost alungată din
Harkov, iar liderii militari ruși își ajustează
ofensiva.
Este  o uriașă bătălie imagologică între
Rusia și Ucraina, războiul e la fel de impor-
tant de câstigat și în plan mediatic.
Finlanda și Suedia solicită ferm ade-
rarea la NATO, iar lucrul acesta zgândă-
re pielea deja iritată, politic vorbind, a lui
Putin. Dacă Ucraina l-a deranjat pe lide-
rul de la Kremlin din cauza unei eventua-
le aderări la UE și la NATO, iată că lucrul
acesta se va întâmpla tranșant cu Suedia și
Finlanda, iar Rusia se va găsi în fața a 1500
de km de graniță cu NATO! Deocamdată,
însă, Turcia se opune ca Suedia și Finlan-
da să devină membre NATO, motivul fi-
ind acela că cele două state au acordat azil
politic multor kurzi considerați „teroriști”
de către statul turc.
Destul de inadecvate vorbele președin-
telui Emmanuel Macron care face apel in-
ternațional ca Rusia să nu fie umilită. E o
licita clemență pentru agresor, pentru că-
lău. Cum ar fi fost dacă Franța s-ar fi aflat
în locul Ucrainei?! Unii jurnaliști ruși și foști
ofițeri de carieră (acum în rezervă) încep să
recunoască, pe ici-colo, eșecul armatei ruse
în acest război de invazie.
Estimp, statele din UE nu s-au pus de
acord asupra unui embargo total aplicat Ru-
siei, din motive de petrol și gaz. Probabil nu
se va ajunge la o decizie francă și definiti-
vă, niciodată. Europa e încă oscilantă și va
tot fi.
„Ucraina are nevoie de eroi ucraineni în
viață”, a afirmat președintele Zelenski, re-
ferindu-se la ultimii militari ucraineni ba-
ricadați în Azovstal. Dixit! Numai că între
timp aceștia s-au predat armatei ruse, iar ce
va fi mai departe nu se știe. 80 la sută dintre
ucraineni (după sondajele de opinie) decla-
ră că nu sunt dispuși să accepte nicio cedare
teritorială a Ucrainei. Au murit prea mulți
oameni, s-au petrecut prea multe distrugeri
ritorială.
La Shanghai, chinezii supuși unui regim
de claustrare a metropolei, din motive pan-
demice, s-au răzvrătit: edificiile sunt încon-
jurate de sârmă ghimpată ori de gratii, iar
foametea e fățișă, aceasta fiind cauza prin-
cipală a revoltelor. Există inclusiv lupte de
stradă (care au fost filmate). Unii analiști
speculează că este vorba și despre un expe-
riment social și psihologic aplicat de statul
comunist chinez.

O altă vară… ca-n filme
Mihaela Doboș
Multe lucruri se întâmplă în jurul nos-
tru, la televizor sau mai aproape. Dacă ar fi
să decupăm strict sectorul educației, ar me-
rita consemnate pe această listă evenimente
destul de amestecate în dinamica lor. Su-
punerea către dezbatere publică a proiectu-
lui privind schimbarea Legii educației (or fi
existând persoane desemnate să numere și
să clasifice opiniile?; pe dumneavoastră v-a
întrebat cineva ceva?; dacă v-ar întreba, ce-
ați avea de spus?!). Declarații contradicto-
rii, conjuncturale și evazive ale „oficialilor”
(frumos cuvânt!) responsabili cu acest pro-
iect. Resuscitarea (sub anestezie, dacă o fi
posibil) a „României educate”. Apariția (nu
din neant, deși așa pare) a unui înotător de
17 ani care strălucește în discurs și în pri-
vire mai ceva ca aurul pe care-l câștigă în
competiții, atrăgând nu doar simpatia, ci
și speranțele tinerilor care se simt pierduți
sau abandonați. Reportaje cu loturi olimpi-
ce care se întorc cu premii grele de la olim-
piade internaționale și sunt tandru luate sub
oblăduire de domnul ministru. Extaz pe
rețelele de socializare în fața rezultatelor la
examenele naționale, dar și agonie reclama-
tă de cei care cântăresc gradul de dificulta-
te a subiectelor. Amenințări de desființare a
unor licee în care niciun candidat n-a pro-
movat Bacalaureatul. Statistici negre, dar cu
irizări roz – din varii motive – după Titula-
rizare și Definitivat etc. Am putea umple cu
ușurință cel puțin două coloane ale revistei
cu simpla notare a elementelor care asigură
contextul, de prea multe ori doar pretextul
și, uneori insidios, subtextul „revoluționă-
rii” învățământului...
O las așa, cu puncte de suspensie, pen-
tru că filmele pomenite în titlu sunt altele,
dragii mei, mult mai sincere, mai educati-
ve și „mai adevărate” decât filmul realității
ecranate chiar de ecrane. Ei bine, pentru că
această rubrică se numește „Cronografii de
cancelarie”, vreau neapărat să spun lumii
(aceleia mici și provinciale în care trăiesc)
două vorbe despre un festival care nu figu-
rează între competițiile oficiale girate și fi-
nanțate de Ministerul Educației (știți, acelea
de la care elevii se întorc cu diplome semna-
te de ministru, iar noi, profii, le consemnăm
cu mândrie în portofoliul și în palmaresul
personal): Boovie, un festival-concurs in-
ternațional de book-trailere pentru copii
și adolescenți, ajuns anul acesta la a șaptea
ediție, inițiat și condus cu eleganță și pro-
fesionalism de Carmen Ion, profesoară de
limba română la Colegiul Național Pedago-
gic „Spiru Haret” din Focșani (să mai spună
cineva că profesorii n-au competențe antre-
prenoriale de mare clasă!). Cred că majori-
tatea oamenilor din sfera educației au auzit
de Boovie, dar este important să audă și
ceilalți, părinți sau nu ai unor elevi care-l
frecventează, societatea în general, pentru
a înțelege necesitatea și, totodată, impac-
tul unui asemenea demers asupra dezvoltă-
rii copiilor și, de ce nu, pentru a pune cu
toții umărul la dezvoltarea unor proiecte si-
milare, care să lege din ce în ce mai mult
pereții sălilor de clasă – dar fără a-i dărâma
– cu autostrada lumii mari și a vieții practi-
ce. Voi trage cu ochiul, de aceea, la site-ul
Boovie, pentru a contura în câteva linii pro-
filul festivalului. Aflăm de acolo că „scopul
concursului constă în motivarea elevilor să
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
citească în mod conștient”, prin realiza-
rea unor book-trailere de aproximativ trei
minute „care să surprindă esența unor ro-
mane reprezentative pentru viața adolescen-
tului din toate timpurile și din toate zonele
lumii”. La capitolul obiective generale, ies
în evidență „stimularea gândirii critice și
autonome a elevilor, dar și dezvoltarea em-
patiei”, „dezvoltarea capacității de lucru în
echipă” și „de a construi un mesaj printr-o
abordare integrată”, „crearea unei viziuni
multiculturale și transdisciplinare moderne,
conectate la realitățile contemporane”. Din-
tre obiectivele specifice, citez „identificarea
semnificațiilor nodale ale unei cărți și reda-
rea acestora în limbaj filmic”, „încurajarea
flexibilității în gândire, a responsabilității
pentru deciziile luate în echipă”, „formarea
abilităților de negociere în echipă și de per-
suadare”, „dezvoltarea competențelor tehni-
ce”, „stimularea creativității și a exprimării
acesteia în limbaje multimodale” și, nu în
cele din urmă, „lărgirea orizontului cultu-
ral prin contactul cu lumi și culturi diferi-
te, precum și cu situații de învățare diverse”.
Iată că Boovie este o școală în toată re-
gula, o spun cu toată responsabilitatea!
Ceea ce este greu de redat (doar) în cuvinte
este energia, complexitatea, ramificațiile in-
credibile, naturalețea relațiilor, subtilitatea
Cronografii de cancelarie
abilităților create sau ecourile pe care le lasă
acest festival în sufletul copiilor, nu atât
prin participarea directă, cât mai ales prin
lunile de pregătire a participării. În ceea ce
mă privește, mărturisesc că la Boovie m-au
dus (sau, mai degrabă, m-au împins) ele-
vii mei de liceu, nu pentru că nu auzisem
despre acest concurs absolut inedit, ci pen-
tru că este destul de greu să-ți resetezi obiș-
nuințele pedagogice, să înveți ceva nou de
la sau împreună cu elevii tăi, să pășești în-
tr-un domeniu care funcționează după alte
legi estetice și tehnice decât literatura, să gă-
sești timp, până la urmă, și pentru așa ceva.
Dar, dacă ai curajul să începi și ai încredere
în mentorii tăi ad-hoc, „beneficiile” sunt si-
gure și pe termen lung: elevi spontani, co-
municativi și dezghețați la toate orele, gata
oricând să vadă lucrurile și din alte perspec-
tive, descurcăreți în a găsi și a negocia spa-
ții trăsnite de filmare, decoruri și costume;
proiecte viitoare ale școlii gândite chiar de
ei, de la idee până la finanțare și implemen-
tare; relații deschise la nivelul claselor, în-
tre clase și între școli; părinți mulțumiți
că-și văd copiii (pre)ocupați să-și cultive
un (nou) hobby; creșterea cifrelor în secto-
rul vânzării de carte; crearea unui necesar
contratimp pentru literatura din progra-
ma școlară – care nu este pusă în umbră, ci
www.revistatimpul.ro
așezată într-un context al prezentului – și,
de aici plecând, a unor strategii noi de lucru
cu cartea ș.a.m.d. I-am întrebat chiar pe co-
pii cu ce i-a îmbogățit experiența Boovie, ce
i-a forțat să învețe sau să înțeleagă, ce limite
le-a arătat, cum le-a influențat opțiunile de
viață/de viitor: „Acum, că am o privire de
ansamblu asupra experienței Boovie din ul-
timii 3 ani, pot spune că edițiile la care am
participat nu s-au asemănat între ele, deși
scopul lor a rămas același. Astfel, am învă-
țat să nu am o perspectivă limitată asupra
lucrurilor, ci să le privesc din mai multe un-
ghiuri: în viața de zi cu zi, este nevoie să ai
atenția la detalii a regizorului, să îți formu-
lezi replicile astfel încât să ajungi la public și
să observi relațiile dintre personaje asemenea
unui scenarist. Toate etapele prin care ro-
manul trece pentru a deveni un trailer, de la
scrierea scenariului până la filmarea ultimei
scene sunt unice, rezultând din ideile fiecă-
rui membru al echipei, determinându-ne
să ne autocunoaștem cunoscându-i pe cei
de lângă noi. Personal, mi-am dat seama că
scrisul este cu adevărat una dintre pasiunile
mele din primul an în care am participat la
acest festival, scenariul pentru romanul ales
atunci fiind primul pe care l-am scris până
atunci. Unul dintre lucrurile pe care le-am
îndrăgit cel mai mult în crearea acestor trai-
lere este observarea și inserarea acelor detalii
din roman care, deși luate individual ar pu-
tea părea nesemnificative (un ticăit de ceas,
o ramă sau chiar un nume), creează o anu-
mită simetrie și dau sens filmului ca întreg”.
(Andreea R.); „Pasiunea mea este cinema-
tografia și mă bucur nespus de mult că am
descoperit acest festival acum trei ani și că
am putut să fac ceea ce-mi place, reprezen-
tând totodată și domeniul în care îmi do-
resc din tot sufletul să lucrez în viitor. Am
avut multe zile stresante de-a lungul ce-
lor trei ediții la care am participat și chiar
multe nopți nedormite în timpul realizării
montajului final, însă totul s-a dovedit a fi
benefic pentru mine, dezvoltându-mi mul-
te calități pe care nici nu știam că le am. Iar
bucuria pe care o simțeam de fiecare dată
în legătură cu produsele finale e neprețuită.
În orice caz, crearea chiar și a unui trailer
scurt de 3 minute nu este sub nicio formă
o treabă ușoară, cum ar crede poate mulți
care privesc direct rezultatul, din exterior,
fără a ști ce se află în spatele acelui rezultat.
Sunt de părere că este o experiență demnă
de trăit măcar o dată în viață pentru fieca-
re persoană și nu mă refer în mod specific
la crearea unui film scurt sau a unui trailer,
ci la procesul de creație în general, ca o me-
todă excepțională de a-ți testa limitele pro-
priei imaginații.” (Matei R.); „Boovie mi-a
oferit posibilitatea să-mi exersez jocul acto-
ricesc, să-mi dezvolt capacitățile artistice pe
mai multe planuri. De exemplu, am înțeles
mai bine cum funcționează laboratorul de
creare a unei coloane sonore potrivite pen-
tru trailer.” (Radu C.).
Îmi imaginez elevii mei de azi ca fiind,
în viitor, ingineri cu umor, medici sensibili
și empatici, informaticieni creativi, profe-
sori convingători, actori polivalenți sau, pur
și simplu, oameni care nu obișnuiesc să fie
nefericiți, autosuficienți și mereu nemulțu-
miți. O cale pentru toate acestea este Boo-
vie. Mulțumesc!
5
 Interviu realizat de George Bondor
„Cine nu poate dialoga cu sine
Ștefan Afloroaei nu poate dialoga nici cu semenii săi”
Membru corespondent al Academiei
Române, Ștefan Afloroaei a publicat nume-
roase cărți la edituri prestigioase (Humani-
tas, Polirom, Editura Științifică, Institutul
European), a coordonat importante volu-
me colective și a publicat constant în re-
viste de specialitate și de cultură. Cea mai
recentă carte a sa este Despre simțul vieții.
Întrebări, perplexități, credințe (Polirom,
2021). La împlinirea a 70 de ani, colegii
săi au îngrijit un Liber amicorum, la care
au participat nume importante ale culturii
și filosofiei românești actuale. Așa cum îi
stă bine unui prim Festschrift, cel de acum
se axează pe analiza și receptarea critică a
operei filosofice, evocările ce țin de factici-
tatea vieții fiind amânate pentru decade-
le viitoare. Din volumul omagial, aflat în
curs de apariție și editat de Petru Bejan,
Corneliu Bîlbă și George Bondor, puteți
citi în avanpremieră versiunile prescurtate
a patru dintre textele care îl compun, pre-
cum și versiunea abreviată a acestui inter-
viu recent.
Mi-ați povestit cândva despre rela-
ția specială pe care, în anii de școală,
ați avut-o cu matematica. Sunt sigur că
și relația cu literatura merită povesti-
tă. Cum ați rezolvat tentația literatu-
rii? Ați distilat-o filosofic?
E interesant ce se întâmplă cu aceas-
tă tentație, a literaturii, pentru că ea se
leagă, cred, de o plăcere timpurie pe care
am resimțit-o, aceea de a citi. Și s-a înso-
țit de nevoia, iarăși plăcută, de a face în-
semnări, oricât de naive pentru început,
plecând de la cele citite sau pe marginea
lor. Păstrez unele caiete în acest sens, in-
clusiv o încercare de proză, dacă o pot
numi astfel, de pe când aveam 14 sau 15
ani. Nu mai spun de păcatul poeziei, care
îi paște cam pe toți. Când eram elev la li-
ceu, am și publicat ceva, am mers la un
cenaclu de literatură unde am citit poe-
zie, deși mult mai mult îmi plăcea să co-
mentez sau să-mi exprim unele impresii.
Prin grija profesoarei de limba și litera-
tură română, Rodica Măcăreanu, pe care
am prețuit-o enorm, am reușit să merg la
cenaclul literar „Mihai Eminescu”, con-
dus atunci de criticul Virgil Cuțitaru.
Acolo am auzit citindu-se poezie auten-
tică, aș spune, plus că am văzut unele lu-
cruri care îmi erau străine, de pildă, cum
te anunți când ai ceva de spus, cum te
poți face auzit, cum poți formula un răs-
puns sau o replică, în sfârșit, a fost ceva
important pentru mine la vremea respec-
tivă. Totuși, textul care mi s-a părut mai
bine scris, în acei ani, a fost un comen-
tariu la volumul de corespondență între
Eminescu și Veronica Micle, publicat în-
tr-un număr din revista liceului.
Dar, repet, relevante mi se par pentru
început câteva lucruri, să citești cu mul-
tă plăcere și să faci însemnări în chipul
cel mai liber. Exercițiul ca atare are rostul
lui, te confrunți astfel cu anumite cuvin-
te și gânduri, cu unele înțelesuri, mereu
constați sensuri ambigue, echivoce, care
6 www.revistatimpul.ro
par să te lase să te apropii de ele, dar, de
fapt, te duc în direcții cu totul străine.
Dintre poeții ieșeni, care au fost in-
teresanți, pentru lecturile unui filosof?
Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau,
prin unele poeme, Ioanid Romanescu.
Dar și alții, desigur, pe care i-am cunos-
cut în cenaclul „Mihai Eminescu” sau
mai târziu.
Mihai Ursachi s-a întors din aven-
tura americană cu un aer texan și cu
un Dodge imens, al cărui motor era,
totuși, american.
Aerul de la întoarcere era, cred, cam
același de la plecarea dincolo de Atlantic,
puțin schimbat. Peste chipul aristocratu-
lui moldav s-a așezat ceva texan. Însă era
pregătit pentru așa ceva. Eterna reîntoar-
cere a aceluiași... Pe lângă inutilul motor
din Tecuci, avea și o ținută excentrică.
La un moment dat, purta un fel de su-
man, o combinație între mantaua regală
și sumanul țărănesc, cu niște cizme înal-
te, care puteau să fie și de vânător, dar și
de curtezan. În studenție, m-au cucerit
volumele lui de poezii, apoi am citit vo-
lumul de proză Zidirea și alte povestiri,
după care am auzit tot felul de povești
despre el, precum încercarea de a trece
înot Marea Neagră, către lumea liberă.
Obiceiul dvs. de a nota idei este ar-
hicunoscut. Cu toții am observat că
în timpul conferințelor, al examene-
lor, chiar și al seminarelor vă opreați
uneori pentru a face însemnări. Era o
manieră de a reintra în fluxul gândirii
proprii? Cu toții ne-am fi dorit să ve-
dem ce scrieți, pentru a afla ce anume
din cele spuse de noi vi se pare intere-
sant și vă dă de gândit.
E foarte adevărat. Uneori făceam în-
semnări care mă îndepărtau de ceea ce
discutam. Erau fie lucruri care mi se pă-
reau neclare, chiar și atunci când eu în-
sumi le aduceam în atenție, încât mi le
notam ca să pot reveni asupra lor, fie
unele gânduri care mă surprindeau deo-
dată cu o anume limpezime, pe care până
atunci nu o găsisem. Am teancuri întregi
de însemnări făcute pentru mine, care,
desigur, nu au nici o însemnătate pen-
tru altcineva. Făceam lucrul acesta și în
timpul unor prelegeri. Nu știu ce impre-
sie putea să creeze, întrucât un efect era
faptul că îmi pierdeam șirul gândurilor,
trebuia să-mi amintesc apoi ce am spus
și să leg ideile, în sfârșit, dar când nu ai
ceva fixat dinainte, îți revii mai ușor, să
spunem, sau te orientezi cumva mai ușor
în acest noian de chestiuni. Făceam ade-
sea însemnări și la seminar, inspirate de
ceea ce spuneau unii studenți. E plăcut
să constați că cineva din fața ta, pe care
nu-l cunoști, nu știi ce lecturi are și în ce
fel gândește, reușește la un moment dat
să observe ceva aparte, are un gând plin
de prospețime și claritate.
Și în lecturile noastre, dar și atunci
când ascultăm pe altcineva vorbind la
un seminar ori la o conferință, suntem
prinși în propria noastră gândire, în
șirul ideilor noastre, dar ceva ne poate
atrage atenția, arătându-ne că se poate
gândi și altfel, iar o problemă poate fi
pusă și altfel decât obișnuim noi să o
formulăm. Ați avut senzația disconti-
nuității între ceea ce gândeați și scriați,
pe de o parte, și activitatea didactică,
pe de altă parte?
De multe ori. O uriașă capcană îl
constituie gândul deja gândit, ideea ce
pare deja așezată. De fapt, dacă o idee
are sens, ea își capătă sensul în acel pre-
zent propriu actului de gândire. Oricât
de frumos ți s-ar părea că ai gândit când-
va, faptul trebuie reluat. Fără reluarea lui
și fără să ai o nedumerire cu privire la
modul în care gândești – de pildă, de ce
te-au captivat atât de ușor unele idei sau
ipoteze, dacă nu cumva e acolo o iluzie
frumoasă ori o simplă utopie –, actul de
a gândi tinde să comporte ceva aproape
mecanic. Un asemenea fapt devine vi-
zibil mai ales când ne pronunțăm prea
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
ușor cu privire la ceea ce spun alții, sau,
eventual, când comentăm cu oarecare si-
guranță unele pagini din cineva precum
Kant, cel care, cum văd, e în continuare
foarte viu.
Pentru că toate tradițiile filosofice
din ultimele secole se revendică de la
el...
Dintre filosofii lumii moderne, îmi
apare adesea drept cel mai elocvent. Kant
trece ușor peste mode și timp. Îl poate
regăsi astăzi și un scriitor, cum s-a întâm-
plat altădată cu Eminescu, dar și omul
de știință sau un spirit religios. Ne în-
tâmpină mai mult din față, dinspre tim-
pul care vine, decât din trecut. Și puțini
îl concurează în privința aceasta, poate
Nietzsche. Însă își pot face loc în min-
tea noastră și unele iluzii. Ca atunci când
suntem tentați să credem că am descope-
rit deodată în paginile sale anumite idei,
clare și certe, pe care, cu o siguranță de
sine cam ciudată, le comunicăm întoc-
mai și altora. Procedând astfel, uităm de
fapt că între ceea ce a gândit Kant și felul
în care gândim noi poate fi o adevărată
prăpastie. Poți relua cu exactitate, la un
moment dat, propoziții întregi sau argu-
mente precise din paginile sale și, cu toa-
te acestea, să fii foarte departe de ceea ce
a gândit Kant. În ce măsură te-ai putea
apropia totuși de ceea ce el însuși spune?
Probabil în măsura în care tu însuți re-
descoperi pentru tine respectiva proble-
mă, sau o problemă similară, ca apoi să
vezi în ce privință gânditorul invocat îți
poate fi călăuză, îți poate sugera o cale
de urmat.
Într-o dezbatere a noastră anteri-
oară, chiar am dat titlul „Ce înseamnă
a gândi altfel?”, pentru că a gândi în-
seamnă a gândi sensibil, gândirea ve-
ritabilă este de fapt un simț. Ea este
mereu gândire altfel, chiar și pentru
una și aceeași persoană.
M-am simțit o vreme vinovat pentru
acest cuvânt, „altfel”, pe care l-am folosit
în câteva rânduri și pe care l-am relu-
at apoi în titlul unei cărți, Privind altfel
lumea celor absurde. Însă, când am avut
posibilitatea, am căutat să spun în ce ac-
cepțiune distinctă îl folosesc. Evident, nu
în sensul că aș căuta neapărat să schimb
modul comun de a vedea lucrurile sau
perspectiva consacrată într-un anumit
domeniu al filosofiei. Departe de mine
o asemenea utopie. Ceea ce am căutat
să spun, de fapt, este că actul de gândi-
re presupune de fiecare dată o nedumeri-
re sau o întrebare, confruntarea pe cont
propriu cu unele dificultăți sau alterna-
tive. Tocmai în sensul acesta am putea
spune că, într-adevăr, gândirea survine
mereu altfel. Nici un gând și nici o idee
nu sunt așezate definitiv în mintea noas-
tră, ca și cum ar avea unul și același sens,
la nesfârșit. Dimpotrivă, au sens în mă-
sura în care capătă din nou viață, când
ajung, de exemplu, redescoperite. Even-
tual, când trezesc din nou atenția cuiva
sau dorința de a le proba în privința pu-
terii sau a jocului lor.
Filosofia mereu a fost „lumea pe
dos”. Dintre experiențele filosofice ale
gândirii altfel, de care vă simțiți mai
apropiat? În multe texte ați vorbit des-
pre scenariul speculativ al gândirii,
chiar l-ați actualizat.
M-a atras mult o vreme maniera so-
cratică de a gândi. Când revin la un dia-
log platonician, constat că personajele de
acolo caută să vadă dacă realmente pot
să exprime și să înțeleagă ceva. Este mi-
nunat lucrul acesta, pentru că noi ne-am
obișnuit să vorbim despre multe lucruri,
dintre care pe câteva le socotim „prime și
ultime”, adevărate repere ale vieții ome-
nești, mai ales când vorbim despre bine
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
sau dreptate, prietenie sau iubire, adevăr,
frumusețe și multe altele... Or, manie-
ra socratică ne lasă a înțelege că e bine
să vedem împreună, într-o discuție li-
beră, când e posibilă, o distincție clară
sau o idee, când se lasă formulat un anu-
mit sens. Ne lasă a înțelege totodată că
chestiunea în discuție privește până la
urmă felul în care ne ducem viața în co-
munitate. E firesc atunci să avem în ve-
dere dificultățile unor chestiuni care ne
apar importante și posibile limite ale în-
țelegerii. Cum știm, există destule locuri
obscure în modul nostru obișnuit de a
gândi. Ce facem cu toate acestea? Le lă-
săm în pace? Dacă procedăm astfel, nu
știm ce anume ducem cu noi și nu mai
putem vorbi despre înțelesuri clare.
Cred că filosofia și-a păstrat, și nu
doar în spațiul european, această in-
tenționalitate socratică. Desigur, la un
moment dat ajunge ea însăși pusă în dis-
cuție. Este ceea ce se întâmplă când filo-
sofia tinde să devină un discurs tehnic,
asemeni celui științific. Sigur, ea pleacă
la drum cu o intenție îndreptățită, anali-
tică, doar că, uneori, complexată de ab-
sența unor enunțuri exacte și a eficienței
imediate, își caută salvarea într-un dis-
curs de felul celui științific. Faptul ca ata-
re poate să dea mult de gândit.
Probabil că acest fapt ține de tenta-
ția de a explica mai degrabă decât de a
înțelege, pe care filosofia o are câteo-
dată. Ține, de asemenea, de dorința de
a porni de la evidențe. Nemaigăsind
moduri privilegiate sau genuine de a
accede la ele direct, prin însăși min-
tea filosofică, filosofia de astăzi caută
să le găsească în altă parte, îndeosebi
în științe. Din acest motiv, există voci
care susțin, de exemplu, că filosofia
trebuie să fie complet naturalizată.
Însă în numele apropierii filosofiei
de științe, unele din marile experien-
țe ale gândirii fie sunt prost înțelese,
fie sunt total abandonate, sau cel pu-
țin sunt privite cu suspiciune. Mă re-
fer la experiențele metafizicii clasice,
la experiența trans­cendentală și la alte
câteva moduri de a gândi. Ce părerea
aveți despre această nouă situare a fi-
losofiei? Ați vorbit deja despre perico-
lele omului teoretic, precum și despre
pericolele tehnicizării.
Ar trebui să vedem cu fiecare autor în
parte cum își anunță suspiciunea față de
filosofia clasică și față de metafizica ce o
dublează. Ne-am putea da seama astfel
dacă, într-adevăr, e vorba de abandona-
rea completă a unei experiențe filosofice.
Personal, nu cred că e posibil așa ceva.
În fond, chiar și în astfel de experiențe
putem avea, de pildă, o reflecție asupra
limitelor gândirii sau ale percepției ome-
nești. Or, acest din urmă lucru ține, în-
tr-o privință, de maniera kantiană de a
face filosofie.
Apoi, chiar dacă ne-am cufunda cu
totul în imanența vieții, nu ne-am vedea
la distanță de orice „deja” și de orice „din-
colo”. Ele pot să survină, bunăoară, prin
limba vorbită și prin credințele noastre,
prin modul comun de viață. De pildă,
unele năzuințe de durată ale minții noas-
tre, unele imagini și reprezentări care
susțin modul nostru de a gândi. Oricât
de retrase, asemenea deja-uri există. Ele
exprimă, aș spune, un fel de transcen-
dență imanentă, spre a uza de o formu-
lă paradoxală. Kant revine adesea asupra
unor credințe și reprezentări ce par de la
sine înțelese. Deși apare ca un om al mo-
nologului, știa foarte bine să dialogheze
cu sine și cu ceea ce află în scrierile alto-
ra, în cele din urmă cu cititorul imagi-
nar. Merită luat în seamă lucrul acesta:
cine nu poate dialoga cu sine nu poate
dialoga nici cu semenii săi. Știa să cau-
te, de pildă, posibile contraargumente la
propriile lui idei sau ipoteze. Efortul său
este prin excelență unul de clarificare și
înțelegere.
Există ceva în Kant care contem-
poranilor săi le-a rămas destul de
străin: modul de a gândi transcen-
dental, nesusținut de nici o formă de
www.revistatimpul.ro
substanțialism filosofic. Era o imen-
să noutate, iar mulți dintre contem-
poranii săi s-au împotmolit în această
temă. Cu toate acestea, clarificând me-
reu acest aspect, Kant a avut dorința
de a aborda și celelalte elemente ale lu-
mii vieții: binele, datoria, frumosul. Și
atunci, v-aș întreba: până la urmă, fru-
musețea salvează lumea, sau adevărul,
sau binele?
Nici una dintre ele luate ca atare. Lu-
mea o salvează Domnul sau, dincoace,
nimeni. Însă, în absența unor linii de
orizont, precum cele pe care frumusețea
și binele le numesc, omul își ratează până
și bucuriile lui mărunte. Poate avea sen-
timentul unei simple rotițe într-o mași-
nărie imensă și care funcționează în gol.
Sau ideea că totul e de o nesfârșită pla-
titudine și că peste lume s-a așezat deja
o densă plictiseală. Am suporta sigur așa
ceva dacă am ignora cu totul gândul că,
dincolo de ceea ce putem calcula sau ex-
perimenta, se deschid și alte orizonturi,
cu privire la care nu putem calcula și nici
formula ceva exact, dar în absența că-
rora viața noastră nu ar mai fi una pro-
prie. Kant a avut în vedere acest lucru, că
omul poate duce o viață demnă sau no-
bilă, a cultivat mereu ideea posibilității
unor deschideri elevate. Se referă adesea
la modul de viață în comunități tot mai
mari, asemeni celor în care trăim noi as-
tăzi și care comportă ceva cosmopolit, o
deschidere indecisă în unele privințe. Nu
putem ști cum vor evolua, însă, într-o
astfel de lume, a căuta împreună o formă
de înțelegere înseamnă mult.
De altfel, văd că multe dintre relele
lumii noastre sunt puse cu ușurință pe
umerii unor învățați moderni. Pe mine
realmente mă intrigă lucrul acesta și mă
întreb dacă nu cumva e în joc o neîn-
țelegere crasă, o formă de infantilism al
epocii. Cum să treci în contul lui Des-
cartes, al lui Leibniz sau al lui Kant rele-
le lumii noastre, când cei pomeniți s-au
confruntat tot timpul cu relele lumii lor?
Descartes, de pildă, se luptă cu dificultă-
țile gândirii din vremea sa, una dintre ele
chiar sub numele nefericitului dualism
trup/suflet. Dar când deschizi astăzi un
manual sau un dicționar, păcatul dualis-
mului e pus în seama lui Descartes. Ca
și cum, la un moment dat, omul acesta,
stăpânit de un duh rău, a lansat în lume
și în istorie o fantomă cumplită, dualis-
mul, separația totală dintre trup și su-
flet, dintre acum și altădată, dintre aici și
dincolo. Or, cine citește corespondența
lui rămâne uimit de efortul făcut împo-
triva unor astfel de interpretări. Este trist
și totodată uluitor un asemenea episod.
Graba de a eticheta este adesea in-
teresată. Ea provine și dintr-o dorință
nestăvilită de diferență, pe care moder-
nitatea târzie o are față de tot ce a fost
până la ea, iar aici se ascunde o idee
preconcepută legată de istorie și de fe-
lul în care se transmit ideile. Anume,
prejudecata că lumea înaintează prin
câteva mari idei, aparținând unor gân-
ditori sau unor oameni de știință. Nu
este niciodată clar că așa stau lucrurile
și ați vorbit mai devreme despre felul
în care o generație își configurează, în-
tr-o manieră intersubiectivă, un sens
sau un mănunchi de sensuri. Terme-
nul de generație, pe care îl foloseau
7
 Interviu realizat de George Bondor
filosofii istoriei, are încă sens. Totoda-
tă, dacă ne gândim la faptul că trăim
într-adevăr în comunități tot mai largi,
s-ar putea să și pierdem aceste sensuri
configurate intersubiectiv. Există ris-
cul să nu mai știm care este, de fapt,
lumea în interiorul căreia noi consti-
tuim sensuri împreună cu alții. Pare a
fi, mai degrabă, o pluralitate de lumi
între care navigăm, fugind din una în
alta, decât o bună situare în lume.
Această comunitate tot mai largă în
care trăim vine cu probleme noi. Nu în-
seamnă prin sine și o soluție. Se ivesc
probleme noi, pe care, desigur, trebuie să
le conștientizeze cei care astăzi le au în
față. Una dintre ele este, bunăoară, cea a
comunicării. Sau cea a expunerii de sine
și a formelor noi de libertate. Dar mai
ales cea a posibilității unei bune convie-
țuiri.
Am vorbit mai înainte despre felul
în care nevoia de înțelegere află pentru
sine o anumită cale, precum cea a dia-
logului viu. Cuvântul „dialog” a ajuns,
din păcate, prea mult folosit. Este moti-
vul pentru care eu îl evit adesea, constat
că a suportat o serioasă uzură semanti-
că. Însă rămâne într-o privință definito-
riu pentru condiția noastră omenească.
Tind să cred că vechii greci, când vor-
beau despre ființa umană ca una căreia
îi este propriu logos-ul, aveau în vede-
re tocmai posibilitatea vie a dialogului.
Logos-ul este în sine dialog. Un personaj
din Platon spune minunat că, de fapt,
gândirea este un dialog cu sine al sufle-
tului. De aceea, contează mult măsura în
care dialogul este viu, făcând loc sensibi-
lității celor care discută. Într-un aseme-
nea dialog, cum s-a spus, nu poți avea
dreptate de unul singur, nu ai ce face cu
dreptatea adusă de acasă. Nu poți înche-
ia o discuție cu dreptatea ta exclusivă, cu
acel adevăr pe care-l socotești însăși pro-
prietatea ta.
Sunt sigur că ați primit din partea
vreunui tânăr, cel puțin o dată, între-
barea cu ce să înceapă lectura filosofi-
ei, cu ce autor sau cu ce carte.
Desigur. Au fost și întrebări la care
nu aveam răspuns. La unele mă gân-
deam mult după aceea, chiar și noaptea
sau când mergeam pe stradă. De pildă, la
un seminar mi s-a pus întrebarea „La ce
e bună filosofia?”. Și acum mă gândesc
8 www.revistatimpul.ro
dacă nu cumva răspunsul meu a fost dat
prea în grabă atunci. Am spus că în unele
cazuri filosofia nu e bună la nimic, uno-
ra dintre noi nu le folosește deloc. În
acest caz, de vină poate fi însăși filosofia
pe care o întâlnești, cu limbajul ei adesea
ciudat, străin, dar și starea de spirit a ce-
lui care vrea neapărat din partea filosofiei
un folos evident și imediat.
Filosofia poate și să dăuneze?
Într-adevăr, o chestiune oricând de
luat în seamă. Filosofia sau metafizica nu
trebuie privite doar ca forme de excelen-
ță ale spiritului. E o mare capcană aceas-
tă reprezentare. Auzi ușor, bunăoară, că
o carte este „de filosofie”, iar lucrul aces-
ta poate să apară uimitor prin sine. Or,
nu e firesc așa ceva. O carte de filosofie
se poate dovedi, să zicem, de proastă ca-
litate. Poate fi simplă vorbărie, adunând
în neștire cuvinte de tot felul sau urmând
un jargon la modă. Așa ceva nu e doar
pierdere de timp, îi poate chiar sminti pe
unii. Când cineva se lasă fermecat doar
de o anumită frumusețe a discursului, cu
pretențiile lui sapiențiale, este vorba de
un mare pericol. Metafizica de bună ca-
litate nu e de găsit pe toate drumurile.
Însă există autori care pot fi prețuiți – și
chiar admirați – pentru deschiderea lor
metafizică. M-am simțit adesea atras de o
anumită disponibilitate metafizică a gân-
dirii, nu aș putea spune exact din ce mo-
tive. Și am acordat atenție unor discuții
cu miză metafizică, precum cele care fac
loc unor întrebări cu privire, de pildă, la
posibilitatea de a fi liber sau de-a te ori-
enta în lumea vieții, la posibilitatea de
a înțelege cursul acestei istorii și la ceea
ce este propriu voinței omenești, dacă
aceasta are limite și dacă, bunăoară, exis-
tă ceva dincolo de voința omenească...
Sunt întrebări pe care le poți numi me-
tafizice. Însă există și forme căzute sau
obscure ale gândirii cu intenție metafizi-
că. De exemplu, când cineva ar socoti că
cele prime și ultime privesc doar datele
viețuirii noastre elementare, doar câteva
nevoi sau trebuințe primare, ar pune în
joc, chiar fără să o știe, o metafizică de-a
dreptul rudimentară.
Dincolo de așa ceva, cred că o anumi-
tă dispoziție metafizică e proprie fiecărui
om. Fiecare dintre noi poate avea în ve-
dere, în limbajul care-i este la îndemâ-
nă, unele date ale celor existente, unele
finalități ori sensuri ale celor petrecute.
Oricine se poate întreba, de exemplu, cu
privire la propria libertate sau la rostul
vieții sale, dacă există sau nu vreo rându-
ială în această lume. Cred că tocmai de
aici am putea pleca atunci când în discu-
ție se află condiția metafizicii. Am putea
regăsi, în acest fel, un spațiu mai larg de
posibilitate a metafizicii, jocul ei mai li-
ber pe scena timpului.
Faceți deseori trimitere, și în dis-
cuția de astăzi, la spațiile largi. Cineva
spunea că filosofia actuală este mai de-
grabă o geografie decât o istorie. Mai
degrabă are de a face cu spațialitatea,
decât cu istoricitatea și cu temporali-
tatea. Cu toate acestea, fără dimensi-
unea istorică nu am înțelege de unde
plecăm. Și, probabil, nici unde sperăm
să ajungem. N-am putea să înțelegem
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
fără a avea această dimensiune istori-
că. Cum se împacă teritoriile cu istoria
și cu timpul? În felul în care ne putem
configura gândurile sau ne putem ra-
porta la gândurile altora, în felul în
care, în definitiv, ne situăm în filoso-
fie...
Afirmația că filosofia actuală este mai
degrabă o geografie decât o istorie cred
că ține de o reacție târzie a spiritului. Nu
exprimă neapărat o stare de fapt, cât mai
curând o reacție, ce are, într-o privință,
unele îndreptățiri. Anunță distanța re-
centă față de ceea ce au însemnat marile
narațiuni istorice, față de imaginea unui
marș glorios în istorie. Sau față de istoria
„marilor idei”, a „marilor momente” și a
„marilor gânditori”. Față de însăși isto-
ria care le stăpânește, le face și le desface
pe toate, indiferent de neamuri, pămân-
turi, limbi și celelalte. Din câte îmi dau
seama, este o reacție mai ales la filosofia
posthegeliană. Dar cele două axe, geo-
grafică și istorică, dacă rămân neconju-
gate, nu ne-am putea orienta în lumea
vieții. Eu, personal, nu pot să fac abstrac-
ție de axa timpului. Nu pot ignora situ-
area într-o anumită istorie, precum cea
a comunităților din această zonă. Atunci
când ești atent la limba și cultura în care
te-ai născut – și ale căror deja-uri, în-
tr-o formă sau alta, le duci cu tine –, nu
poți să faci abstracție de axa timpului. Si-
gur, am putea distinge, de exemplu, în-
tre timpul vieții contingente și timpul
istoric. Probabil că într-o vreme s-a lu-
crat prea mult cu ideea temporalității is-
torice. Au fost lăsate în urmă faptele și
întâmplările care, la prima vedere, nu au
caracter istoric. Problema este că viața
noastră se compune chiar din asemenea
fapte și întâmplări. Or, cel mai adesea au
fost aduse în față faptele ce par să aibă
o semnificație istorică sigură, „fapte-
le mari”, precum cele napoleoniene. E
o perspectivă care păcătuiește în mul-
te privințe. De aceea cred îndreptățită o
anumită reacție față de această perspec-
tivă. Însă, cum spuneam, fără a conju-
ga cele două axe, nu avem posibilitatea
să ne orientăm în lumea vieții și să avem
o anumită înțelegere cu privire la noi în-
șine. De pildă, nu am putea înțelege de-
loc ceea ce se petrece acum în nord-estul
Europei dacă nu am avea nici o idee cu
privire la ce s-a întâmplat aici în ultimele
trei secole.

O hermeneutică a vieții bine simțite
Aurel Codoban
Alegerea de a vorbi mai general des-
pre hermeneutica lui Ștefan Afloroaei
pornind de la Despre simțul vieții. Între-
bări, perplexități, credințe nu este deloc
întâmplătoare. M-a surprins să văd în
această carte unul dintre punctele de în-
tâlnire în meditațiile și gândurile noastre
– la apariția ei tocmai încheiam un eseu
despre sentimentul straniu al vieții, în
care, la fel de mult îmi susțin interpre-
tările cu analogii și imagini, cu metafore
și metonimii ca și Ștefan. Dar chiar dacă
ar fi fost întâmplătoare și aș fi pus în dis-
cuție oricare altă carte dintre cele scrise
de el, situația ar fi fost aceeași. Cărțile
lui Ștefan Afloroaei sunt intense cărți de
autor, cărți ce conțin în întregime spi-
ritul autorului lor, așa cum orice parte
a unei totalități sintetice reflectă în în-
tregime totalitatea, la fel ca fragmentele
unei holograme. Adică poartă o marcă
textuală ce le face identificabile imedi-
at, o textualitate plină de concretețe și
pliată pe cele mai fine nuanțe a ceea ce
analizează, ce face recognoscibil stilul
hermeneutului.
Dincolo de această catifelare stilistică
a textului, pe care o recunoști imediat,
este însă multă și precisă tehnicitate fi-
losofică, mult spirit de geometrie care se
vede aici bunăoară, în felul cum e ches-
tionată însăși întrebarea referitoare la
sensul vieții. Cartea nu începe cu con-
ceptul de simț al vieții la care ne trimite
titlul, ci cu ideea mai largă de sens al vie-
ții, datată modern și plasată în contextul
nietzschenian, pe care Ștefan Afloroaei îl
cunoaște atât de bine. Și e întoarsă de la
început pe toate părțile logicii ei, înainte
de a fi cufundată în mediul heideggerian
de gândire. Pentru că în tot acest exerci-
țiu al spiritului de geometrie e prezent,
Despre întrebarea privind sensul sau simțul vieții
Ciprian Jeler
Astăzi, când majoritatea categoriilor care
susțin ideea unui „sens al vieții” – categorii
precum „esența”, „natura”, „adevărul”, „su-
biectivitatea” – au fost puse sub semnul între-
bării ori și-au pierdut din prestigiul filosofic
tradițional, a te confrunta cu această proble-
mă ar putea să pară desuet, dacă nu chiar ri-
dicol. În ciuda faptului că, după cum arată
– pe urmele lui Jean Grondin – Ștefan Aflo-
roaei în Despre simțul vieții, problema „sen-
sului vieții” apare în filosofia occidentală abia
odată cu valul critic care a erodat marii ter-
meni enumerați mai sus – adică într-un text
timpuriu al lui Friedrich Nietzsche –, astăzi
e dificil să mai cedăm vreuneia dintre cele
două maniere universaliste în care s-ar putea
răspunde la problema sensului vieții. Primul
dintre acestea ar privi viața în ansamblu – cu
toate formele ei, de la cele mai rudimentare
până la cele mai complexe – și ar căuta o me-
nire a ei în univers. Această abordare ar con-
duce, așadar, către o metafizică a vieții. O a
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
cum se și cuvine, Heidegger, aici logica
profundă fiind una a hermeneuticii.
Dar nu e un Heidegger căznit, așa
cum îl folosesc prea adesea comenta-
torii lui de pe malurile Dâmboviței, ci
unul asumat organic în propria gândi-
re. Pentru că de la început cel care în-
treabă autentic se vede el însuși prins în
întrebare, ca atunci când lași viața să-și
pună întrebările. Iar el se întreabă aici și
acum, avându-se pe sine în vedere, dar
nu ca și centru. Întrebarea asupra sensu-
lui vieții survine, adică vine cumva peste
noi: atunci când este formulată întreba-
rea, omul este de fapt cel întrebat. De
aceea contează genul de experiență din
care se ivește întrebarea. Și nu numai în-
trebarea, dar și chestionarea ei sceptică,
doua abordare ar consta într-un soi de etică
universalistă bazată explicit sau implicit pe o
metafizică sau, cel puțin, pe o ontologie regi-
onală care să stabilească menirea umanității
în univers. Adesea, cele două abordări merg
mână în mână, cum este cazul, de exemplu,
la Henri Bergson, în Evoluția creatoare sau în
Cele două surse ale moralei și religiei.
Niciuna dintre aceste două căi nu ne mai
pare azi practicabilă, iar Afloroaei nu le ur-
mează în Despre simțul vieții. Și aceasta pen-
tru că ambele abordări riscă fie să valideze
inutil, să legitimeze post factum datul, ceea ce
există deja (este cazul, măcar în parte, al lui
Bergson în Evoluția creatoare), fie să impună
o direcție de urmat unei pluralități care nu
are nevoie de un asemenea gest de forță. Am-
bele căi se adăpostesc, în felul lor, după faldu-
rile unei autorități.
Prin urmare, problema pare a fi arunca-
tă spre celălalt mal, strict particular, cel al ex-
clusivității persoanei întâi: sensul vieții ar fi,
Dosar Ștefan Afloroaei
contestarea ei, ca fel în care se mai pune
ea astăzi, adică felul în care, dimpotrivă,
e contrabalansată de scepticism și îne-
cată în contestare. Pentru că toate aces-
tea vin acum din experiența omului de
azi…
Numai că arareori întrebarea apare în
mod propriu. Sunt multe feluri în care
sensul sau semnificația vieții sunt puse
în discuție, ceea ce suplimentează exerci-
țiul hermeneutic. Apare astfel tensiunea
între ceea ce se numea altădată, clasic,
spiritul de finețe și spiritul de geometrie
al unui autor sau al unui text. Așa cum
spuneam, spiritul de finețe nu se sub-
stituie spiritului de geometrie, ci infu-
zează profund și hermeneutic textele, ca
peste tot în scrierile lui Ștefan Afloroaei.
așadar, numai sensul vieții fiecărui individ și
orice încercare de a pune problema într-un
orizont al generalității n-ar face decât s-o de-
turneze și s-o falsifice. Suntem însă, automat,
conduși către o dificultate: dacă nu se poate
vorbi de sens al vieții, ci doar despre tot atâ-
tea sensuri câți indivizi există, atunci s-ar mai
putea oare spune ceva despre această chestiu-
ne? Fiecare sens particular se retrage în tăce-
rea trăirii proprii, iar problema sensului vieții
devine mută. Sigur, fiecare individ ar putea
încerca să comunice propriul sens celorlalți,
dar, în primul rând, comunicarea lui este
deja obiectivare, traducere în termeni gene-
rali, de-singularizare, iar în al doilea – și mai
important – rând, sensul propriu astfel co-
municat nu pare a mai putea fi relevant pen-
tru eventualii săi adresanți.
Să fi ieșit așadar „sensul vieții” din lis-
ta problemelor cu care mai are sens să ne
măsurăm? Ștefan Afloroaei ne arată că nu.
Și aceasta pentru că alege o altă cale decât
www.revistatimpul.ro
Dar, în mod particular în această carte,
care se atașează mult concreteței vieții,
se simte o foarte probabilă și interesantă
alchimie moldavă între geometria filoso-
fiei post nietzscheniene și ușor heideg-
geriene, pe de o parte, și finețea stilului
moraliștilor francezi care l-au precedat
pe Nietzsche, pe de altă parte. Explică,
poate, și această asociere, pe de o parte,
textura cărții, care e foarte personală, pe
de alta, și un pic și vocea auctorială, re-
cognoscibilă în toate celelalte cărți sau
texte.
Hermeneutul ia în această carte –
ca și în altele, de altfel – o atitudine de
prozator, temperând graba gândirii doc-
te și voința exagerată de răspuns și lă-
sând viața să spună ceea ce ar putea să
spună ea însăși, unuia sau altuia dintre
noi. Carte exemplară, care vine într-un
moment bun al vieții, dacă încă nu e, to-
tuși, un fel de roman postmodern, există
în ea – aș îndrăzni să spun că, în măsuri
diferite, și în toate celelalte – un bun te-
mei pentru întrebarea: când va scrie Ște-
fan Afloroaei un roman în care să lase la
lucru poetic hermeneutica sa? E un în-
demn pe care l-am formulat și altă dată,
prin viu grai. Mă aștept la un roman
hermeneutic care să dubleze epic teoria
simțului vieții – poate un jurnal împă-
nat cu meditații sau scene vii, puternice,
strunite de stilul fin, cu reluări mai rela-
xate din marii scriitori pe care îi iubește,
poate un roman eseu?! Poate că de acum
să fie timp și pentru asta! Cred că în or-
dinea vieții sale a veni momentul în care
să își poată permite să scrie un roman.
Cred că e la o vârstă, și asta sărbătorim
noi acum și aici, la care își poate permi-
te, pe lângă cele ale spiritului, și marile
libertăți ale sufletului!
cele de mai sus: în loc să trateze despre sen-
sul vieții ca atare, Afloroaei alege să filo-
sofeze pe marginea sensului întrebării cu
privire la sensul vieții. Care sunt posibile-
le sensuri ale acestei întrebări în funcție de
sensul pe care-l acordăm noțiunii de „sens”?
Care sunt tonalitățile afective care însoțesc
dezvăluirea, în noi, a acestei întrebări? Care
sunt imaginile dominante prin prisma că-
rora gândim, de obicei, această întrebare?
Care este raportul acestei întrebări cu pro-
blema morții? Acestea sunt numai câteva
dintre întrebările despre întrebarea cu pri-
vire la sensul vieții, asupra cărora se apleacă
Despre simțul vieții. A trata despre întreba-
re în dauna răspunsului – sau, mai bine, a
răspunsurilor – readuce această chestiune a
„sensului vieții” în câmpul lucrurilor ce pot
fi privite în comun și discutate cu sens fără a
ne pierde nici în abisurile infinitezimale ale
individualităților atomare, nici în vidul ge-
neralităților atotcuprinzătoare.
9
 Dosar Ștefan Afloroaei
Simțul vieții și dimensiunea profunzimii
Ștefan Vianu
În cartea recent apărută, Despre simțul
vieții, Ștefan Afloroaei abordează din dife-
rite unghiuri problema centrală a filozofiei
tradiționale europene: raportul dintre via-
ța omului în lume și formele superioare ale
vieții, relație pe care arta și gândirea filozo-
fică o au de fiecare dată în vedere. Aceas-
tă relație a devenit problematică, nu numai
pentru „omul de rând”, ci de asemenea
pentru unii savanți; ca și cum filozofia ar
fi mai mult obiect de studiu, mai puțin o
sursă de inspirație, o forță capabilă să con-
tribuie la înălțarea și la transfigurarea vieții.
Această viziune pesimistă asupra filozofiei
nu mi se pare întru totul justificată, iar ulti-
mele cărți ale lui Ștefan Afloroaei (Metafizi-
ca noastră de toate zilele, Humanitas, 2008;
Fabula existențială, Polirom, 2018) sunt
dovada vie că filozofia nu și-a pierdut pute-
rea despre care vorbeam. Textele filozofice
ale trecutului sunt în continuare interpreta-
te și asimilate de unii cercetători; mai mult,
lucrul la care se referă – viața spiritului –
nu este literă moartă pentru toți contem-
poranii noștri. Faptul că aceștia sunt puțini
Un alt fel de a face filosofie…
Petru Bejan
Deși distribuite în cuprinsul mai mul-
tor cărți, unele publicate după 1990, altele
apărute recent, motivele filosofice aborda-
te de profesorul Ștefan Afloroaei au, deopo-
trivă, constanță, coerență și continuitate. În
fața imensului repertoriu doxografic etalat,
cititorul critic sau eventualul exeget ar pu-
tea fi descumpănit; natura problematicii, su-
plețea argumentării, densitatea și diversitatea
informațiilor, prospețimea limbajului folosit
suscită interesul și invită la o lectură de pro-
funzime. În fapt, autorul activează alt mod
de a face filosofie, atât în privința conținutu-
lui speculativ, cât și al formei cu care își îm-
bracă ideile. Găsești în cărțile sale o voluptate
a „deconstrucțiilor” și revizuirilor rar întâlni-
tă. Sunt vizate îndeosebi „locurile comune”,
ideile și teoriile acceptate inerțial, tezele apa-
rent de necontestat.
Ștefan Afloroaei ia distanță cu premedi-
tare de filosofia canonică, de școală, pretins
„științifică”, riguroasă și sentențioasă. „Spi-
ritul” filosofiei s-a alterat în timp din cauza
propriilor inadecvări și excese, inclusiv afi-
șarea zgomotoasă a pretenției soteriologice,
potrivit căreia „filosofia poate salva lumea”.
„Prin însăși natura ei, filosofia înseamnă o
lipsă de măsură, ea înseamnă a gândi împo-
triva modului obișnuit de gândire, a înainta
pur și simplu împotriva curentului. Filosofia,
când într-adevăr nu se dezice cu totul de ceea
ce înseamnă ea, împinge o anumită chesti-
une către una din limitele sale. Ea este me-
reu încercată de abuzuri și violențe.” (Cum
este posibilă filosofia în Estul Europei, Polirom,
1997, p. 27). Într-un capitol dedicat „situa-
ției filosofiei astăzi”, autorul îngroașă această
idee: „filosofia ori este radicală, ori nu este
10 www.revistatimpul.ro
nu contează prea mult: n-au fost niciodată
mulți. Trăim, fără îndoială, în epoca „dom-
niei cantității” (R. Guénon), însă filozofia
nu se pliază de drept acestei tendințe glo-
bale. În măsura în care este „iubitoare de
înțelepciune”, ea știe că în fiecare om stă la
pândă conștiința posibilităților sale auten-
tice, că în el răsună îndemnul „trebuie să-
ți transformi viața” (P. Sloterdijk, Du mußt
dein Leben ändern, Suhrkamp, 2009, titlul
fiind ultimul vers al poeziei „Torsul arhaic
al lui Apollo“, de R.M. Rilke).
Filozofia este metanoeică în însăși esen-
ța sa; ea ne vorbește despre „transformarea
subiectului” după modelul religiilor, nu în
ultimul rând al Evangheliei. În filozofia
(pre- și post)romantică se arată că proble-
ma transformării subiectului trebuie pusă
pe terenul vieții, nu (în primul rând) pe cel
al rațiunii. Ideea de viață, comună filozo-
fiei, artei și religiei, este mai cuprinzătoare
decât ideea de rațiune. Din această per-
spectivă, raționalismul modern (ca să nu
mai vorbim de pozitivism) pare dogmatic,
limitat, într-un cuvânt provincial. Fiind o
deloc” (ibidem, p. 157). Rolul „critic” al fi-
losofiei este decisiv; ea observă precaritățile
și vulnerabilitățile lumii, multiplicând rizo-
matic interogațiile, fără a spera să obțină re-
zoluții tranșante și definitive. Dacă propune
în plus căi de „edificare” personală sau devi-
ne pentru unii un „mod de viață”, filosofia se
dovedește... practică, utilă, oferind formule
de echilibru sau chiar de „împlinire” în plan
existențial.
Întâlnești la Ștefan Afloroaei o predilec-
ție de a aborda subiecte neconvenționale, de
a explora trasee aporetice sau cu parfum de
paradox, de a tatona mai curând acele „fun-
dături” ale gândirii situate în regimul negati-
vului (neființa, rațiunea negativă, lumea pe
dos, neantul, răul, nebunia, diavolul, geniul
rău, absurdul, eșecul, nonsensul, abisul...),
așa cum va face în Ipostaze ale rațiunii negati-
ve. Scenarii istorico-simbolice (1991). Întâm-
plare și destin, cartea apărută în 1993, evocă
apăsat, pe urmele lui Hegel, „puterea imen-
să a negativului”, din care reiese că filosofia
a ignorat sistematic latura nocturnă, contra-
dictorie și dilematică a ființei. Negativitatea
funcționează fie ca destrucție, fie ca necesară
subversiune în cuprinsul existenței, ca prin-
cipiu de alteritate și diferență, ca disoluție a
timpului, „determinând existentul în chiar
ființa sa” (Lumea ca reprezentare a celuilalt,
Editura Institutul European, 1994, p. 15).
În această generoasă circumscriere tematică,
metafizica, hermeneutica, fenomenologia își
vor găsi ample posibilități de exersare.
Stilistica practicată de Ștefan Afloroaei
este una de factură narativă sau literară.
O atare opțiune pare susținută de cel pu-
țin două referințe: Descartes și Nietzsche.
meditație asupra vieții umane, filozofia este
totodată o gândire a ființei, în ciuda încer-
cării lui Heidegger de a o decupla pe aceas-
ta de la prima.
Ștefan Afloroaei arată că există o proble-
mă a vieții, iar acest lucru înseamnă: a sen-
sului ei. Precizăm că este vorba despre viața
umană, nu despre viață ca obiect de stu-
diu al biologiei. De la bun început ocrotită
și aruncată în lume – Bachelard ar spune
ocrotită înainte (ontologic vorbind) de a fi
aruncată –, viața omului se revelă sieși ca
fiind problematică. Odată ce copilul înțe-
lege că va muri, o imensă, apoi secretă an-
goasă îl minează, grijile vieții cotidiene ale
adultului nereușind decât să acopere, nu să
suprime acel strigăt ce dăinuie în fundal.
În măsura în care asumă această angoasă și
întrebarea ce apare din lăuntrul vieții înse-
și, filozofia nu este un joc gratuit cu idei-
le. „Întrebarea în discuție [cea privitoare la
sensul vieții] privește nu doar faptul ca ata-
re al sensului vieții, dacă e posibil sau nu,
dacă e real sau aparent, ci deopotrivă cre-
dința omului în așa ceva, nevoia sau voința
Descartes își concepe Discursul ca pe o „is-
torie” sau o „fabulă”, pentru ca în felul aces-
ta lucrurile să fie descrise într-un mod cât
mai plăcut (Ipostaze ale rațiunii negative, pp.
29 sq.). Subiectivitatea celui care o percepe
în acest mod este esențială. În logica expo-
zitivă, recursul la imagini și imaginație revi-
ne frecvent. „Fabula” spune povestea lumii,
a omului și a sinelui. Lumea este aidoma
unei scene, a unui teatru – de aici și sensul
„dramatic” sau „dramaturgic” al întâmplă-
rilor din lumea spiritului. Descartes recurge
la „idei-imagini”, la metafore care facilitează
și argumentarea și înțelegerea. Nietzsche, la
rându-i, descrie istoria filosofiei ca „anecdotă
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
lui de sens. Uneori, între ideea unui po-
sibil sens și credința în acesta, cu dorința
de a-l resimți ca atare, se pot naște mari
tensiuni, încât întrebarea e nevoită să ac-
cepte bifurcații cu totul noi” (Despre simțul
vieții, Polirom, 2021, pp. 18, 20). Sensuri
ale existenței în lume se prezintă omului
din afară, din societatea în care sensurile
s-au cristalizat, și tind ca atare să se impu-
nă individului, care la rândul său se simte
oarecum obligat să le accepte. El asimilea-
ză aceste sensuri până în momentul în care
are loc o zdruncinare, nu neapărat zgo-
motoasă, a credințelor implicite. Atunci
apar uneori întrebările: sunt acele sensuri
și credințe într-adevăr ale mele? Ce direc-
ție, ce formă vreau să imprim vieții mele?
Cum pot afla un echilibru între chemarea
unei vieți frumoase și împlinite – resimți-
te poate în adolescență – și cerințele socie-
tății? Răspunsul nu poate fi univoc. Ștefan
Afloroaei arată că credințele noastre tind să
formeze o credință „într-un posibil sens” al
existenței în lume, în acord cu apelul venit
din lăuntrul vieții mele.
speculativă”. Scrierile sale înfățișează filoso-
fia ca „epopee sau ca proză cu inițieri și in-
trigi, ispite și dueluri, drumuri prin pădure,
întâmplări și personaje (Ideea, Rațiunea, Ego-
ul, Voința...). Este o formulă ce deține, cum
ne dăm seama, o latură plastică, vizuală, o fi-
losofie a ceva ce până la urmă se poate vedea
și povesti... Cu alte cuvinte, această filosofie
reface, pentru uzul celor mulți, episodul în-
trupării, în variantă filosofică” (Cum este posi-
bilă filosofia în Estul Europei, p. 28). Filosoful
ieșean reușește să pună în cumpănă, inspi-
rat, conceptul și metafora, ideea și imaginea,
conferind discursului o amprentă personală,
inconfundabilă.

O apărare „pe muche de cuțit”
Paul Cernat
Marta PETREU, Blaga, între legionari și
comuniști, Editura Polirom, Colecția „Plural
M”, Iași, 2021, 352 p.
În instrumentarea intelectuală a unor do-
sare politice delicate, având în centru autori
interbelici, Marta Petreu pare să se simtă mai
bine în ipostaza de avocat al apărării decât în
cea de procuror de caz. Cărțile sale despre Cio-
ran și Eugen Ionescu conving mai mult decât
cea despre Sebastian și Nae Ionescu, plină de
misreading-uri și forțări polemice (prin compa-
rație, acuzarea „trecutului deocheat” al lui Cio-
ran nu face decât să pună mai bine în valoare
apărarea). Poate și pentru că „apărările” impli-
că un exercițiu al nuanțării complexe, în timp
ce rechizitoriile tind să simplifice o realitate ex-
trem de complicată. Volumul apărut anul tre-
cut, Blaga, între legionari și comuniști, are însă
o miză mai dificilă decât precedentele. Nu mai
e vorba aici de un reprezentant ispitit al „tine-
rei generații” interbelice, ci de un autor main-
stream, greu înregimentabil, supus anexărilor
politice într-o istorie periculoasă. Nu e, desi-
gur, prima tentativă de acest sens (Ion Simuț
a mers, acum două decenii, pe același drum);
e însă cea mai ambițioasă și mai sistematică de
până acum. A existat și există un folclor – deo-
potrivă legionar și antilegionar – care tinde să
vadă în Lucian Blaga un suporter sub acope-
rire al Legiunii sau, în cel mai bun caz, un in-
telectual de dreapta al cărui ethos e compatibil
cu iraționalismul spiritualist, mitico-mistic, al
extremei drepte. Etiologia acestui folclor inte-
lectual e atât de complexă, încât tentativa Mar-
tei Petreu de a-l demantela se transformă într-o
veritabilă arheologie. Nu-i un secret pentru ni-
meni faptul că, încă din anii ’30, filosoful (și,
într-o măsură sau alta, dramaturgul și poetul
Lucian Blaga) atât de legat, de la început, de
revista Gândirea, a fost înconjurat de admi-
ratori cu simpatii legionare, care – în virtutea
unor compatibilități reale sau închipuite – au
încercat să-l atragă de partea lor. Iar intrarea în
Academia Română și, în bună măsură, activi-
tatea sa diplomatică au beneficiat de susținerea
admirativă a Regelui Carol II, ale cărui poli-
tici antilegionare au fost nevoite să împrumute
mult din recuzita autoritarismului de dreapta.
Prima carte care i-a fost dedicată, Lucian Bla-
ga, energie românească de Vasile Băncilă, apăru-
tă inițial în foileton în revista Gând românesc,
e un exercițiu de recuperare etnicistă într-un
context politic elocvent, iar felul în care autoa-
rea o radiografiază, prin raportare la sursele și
fizionomia operei filosofului reprezintă un mic
tur de forță. Intrarea lui Blaga, la îndemnul lui
Carol II, ca subsecretar de stat în guvernul an-
tisemit Goga-Cuza, prieteniile cu diverși legi-
onari, proximitățile, fie ele și conjuncturale,
de la finele anilor ’30 cu Frățiile de Cruce, au
amplificat, fără doar și poate, o atare imagine,
alimentată de-a lungul deceniilor comuniste
de diverși intelectuali marxiști, de la Lucrețiu
Pătrășcanu la Miron Constantinescu și, în alt
plan, Henri H. Stahl (romanul-denunț Pe mu-
chie de cuțit al lui Mihai Beniuc, abject moral,
e și puțin creditabil intelectual; Nota bene, Be-
niuc a lucrat, desi comunist, la cenzura de răz-
boi antonesciană…).
În vederea scrierii cărții, Marta Petreu a
examinat, ca de obicei, un labirint impresio-
nant de texte; de la volume de corespondență
la colecții de periodice, de la arhive diplomati-
ce (restituite de Pavel Țugui) la dosare de urmă-
rire și documente de familie, fără a mai vorbi
de memorii, jurnale, studii, incluzând, fireș-
te, opera lui Blaga pe care – având în vedere
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
pregătirea filosofică a eseistei – e în măsură să
o evalueze avizat; examenul critic are, deopo-
trivă, caracterul unei expertize intelectuale și
morale, în cadrul căreia documentarea strânsă
e dublată de elocvență; iar atunci când textele
riscă să dea de bănuit, e chemat, oportun, în
ajutor contextul care, după caz, le relativizează
sau le infirmă. Altminteri, ca și în cartea despre
Sebastian, autoarea nu ratează ocazia unor sim-
patice pledoarii pro domo sua, ca de exemplu
atunci când, pornind de la reacțiile lui Blaga
față de criticii săi, veștejește primatul „maiores-
cian” al criticii asupra autorilor (care n-ar mai
avea dreptul să-și apere propriile cărți de răstăl-
măcirile comentatorilor...).
Ideea directoare a Martei Petreu ar fi ace-
ea că Blaga a fost un intelectual apolitic sau
neangajat politic (deși perfect informat în ma-
terie), preocupat de alianțe tactice în vederea
obținerii unei catedre universitare clujene și,
în particular, a menținerii propriei autonomii
profesionale într-un câmp cultural pentru care
autonomia începea să devină o erezie. Ceea ce
nu e deloc departe de adevăr. Cu atât mai mult
cu cât Universitatea clujeană era condusă de
inamici ai lui Blaga și de oameni cu simpatii de
extremă dreapta, precum Sextil Pușcariu. Evo-
luția sistemului filosofic blagian a făcut însă ca
intrarea în coliziune cu etnocrația ortodoxistă,
autohtonistă și xenofobă a lui Crainic & Co
să nu poate fi evitată; căci, dacă în 1938 un
Vasile Băncilă mai putea spera, pe baza lectu-
rii primei „trilogii” blagiene (Cenzura transcen-
dentă, Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică),
că limbajul conceptual cu aspect teologic va le-
gitima, în cheia unui spiritualism etnocentric,
morfologia culturală specifistă din Spațiul mio-
ritic, noile tomuri (Religie și spirit, Diferențialele
divine ș.cl.) vor arăta cât se poate de clar faptul
că poziția filosofică a lui Blaga era legată de ști-
ința modernă, de intuiționismul lui Bergson și
de psihanaliză, nu de mistica românocentris-
tă. Reverențele la adresa admiratorului legio-
narizat, mergând până la cochetării cu Frățiile
de Cruce, regretul față de moartea pe frontul
spaniol a lui Vasile Marin (cu care se înrudea
pe departe), micile și aparentele concesii dis-
cursive la adresa mitologiilor dreptei radicale
etc. s-ar explica, așadar, prin nevoia de a navi-
ga printre Scylla mitologiilor extremei drepte și
Charybda exigențelor universitare – când nu,
de-a dreptul, prin neînțelegeri și anexări ampli-
ficate de colportaje legionare dubioase, urmate
de revanșe ale comuniștilor iritați de distanța
postbelică a filosofului față de ei. Cu alte cu-
vinte, i s-ar putea reproșa lui Blaga cel mult slă-
biciuni sau cedări „omenesc prea omenești” în
vremuri grele; ele nu afectează însă în nici un
fel fondul gândirii sale ecumenice și incluzive,
subsumate autonomiei kantiene a valorilor și
în cadrul căreia dimensiunea particularismu-
lui național nu se confundă cu exclusivismul
naționalist. Autoarea atrage avenit atenția că
sensibilitatea blagiană pentru primitiv și arhaic
(comună atâtor artiști abstracționiști internați-
onali) nu are un caracter antimodern, „cultu-
ra minoră” nefiind opusă „culturii majore”, ci
înțeleasă ca precondiție a celei din urmă (este,
cred, una dintre cele mai importante observații
ale Martei Petreu despre la gândirea lui Blaga).
Probele aduse sunt uneori „pe muchie de cu-
țit”, adesea însă – fără drept de apel; spre exem-
plu, polemica purtată cu ortodoxiști etnocrați
precum Dumitru Stăniloaie, care – la începu-
tul anilor ’40 – l-a acuzat pe Blaga de anticrești-
nism într-o serie de articole periculoase pentru
cariera didactică a filosofului; sau ruptura cu
Vasile Băncilă, care ajunge, în perioada Statului
Național Legionar, să-i reproșeze freudismul și
scientismul cosmopolit, y compris pro-semit;
de asemenea, protejarea riscantă a discipolu-
lui comunist Zevedei Barbu, arestat de regimul
antonescian; și, nu în ultimul rând, demonta-
rea zvonului potrivit căruia, la finele lui 1944,
filosoful s-ar fi „ascuns” la un prieten legionar
(în realitate, activitatea sa, verificată pe zile, nu
indică nici vorbă de ascundere cu substrat poli-
tic). Un exercițiu de bravură al autoarei vizează
invalidarea ideii că piesa de teatru Avram Ian-
cu ar fi fost scrisă pentru legionari și dedicată
lui Corneliu Zelea-Codreanu – idee vehicu-
lată de mai vechi sau mai noi membri ai Le-
giunii, dar creditată și de istorici antilegionari
ca William Totok. Eventualele coincidențe de
limbaj și tematică sunt prompt contextualiza-
te prin preocupări și surse istorice mai vechi
decât Legiunea și independente de agenda ei,
iar existența presupusei dedicații e pur și sim-
plu spulberată (în paranteză fie spus: mitologia
legionară anexase tot soiul de tradiții, inclusiv
pe cea haiducească; au fost romanele Bucurei
Dumbravă scrieri proto-legionare? Să fim seri-
oși). De partea cealaltă, tentativele de recupera-
re pro-comunistă a lui Blaga, mediate o vreme
de Zevedei Barbu, fără a mai vorbi de protec-
ția oficială oferită de ginerele Tudor Bugna-
riu, marxist antifascist cu autoritate în Partid,
sunt urmărite cu aceeași atenție problemati-
zantă; scurtul episod al înscrierii filosofului în
Partidul Național Popular, formațiune sateli-
tă a comuniștilor, s-a încheiat prin demisie în
momentul în care Blaga constată că „progresis-
mul” formațiunii avea un caracter sovietizant;
retragerea avea să-l coste însă mult, capitolul pe
care Lucrețiu Pătrășcanu i-l dedică în Curente
și tendințe în filosofia românească (1946) având
semnificația unui avertisment; strategia double
bind a Partidului e investigată atent de Mar-
ta Petreu pe parcursul întregului deceniu șase,
cazul Beniuc fiind doar partea cea mai acută;
rămâne totuși întrebarea în ce măsură filoso-
ful a scăpat de arestare în virtutea faptului că
Securitatea „nu a găsit” nimic compromițător
în biografia și activitatea lui (de parcă dacă ar fi
vrut nu ar fi putut măcar fabrica...) sau datorită
unor considerente tactice și garanțiilor oferite
de protectori precum Bugnariu sau Ivașcu. În
fond, alta era miza jocului.
Nu poți să nu te întrebi, urmărind amploa-
rea formidabilă a acestor strategii anexioniste:
cât de importantă trebuie să fi fost pentru le-
gionari (sau, după caz, comuniști) adeziunea
explicită a unei personalități de talia lui Blaga,
www.revistatimpul.ro
Cronică literară
forța ei legitimatoare? Mobilizarea unui aseme-
nea arsenal, de natură să zdrobească un spirit
de elită, are de ce să ne dea fiori reci: modurile
în care presiunea contextului politic poate dis-
torsiona semnificațiile textelor filosofice și lite-
rare sunt teribile – și inepuizabile.
Chiar dacă senzația e, nu o dată, una de re-
tușare prea apăsată a contururilor, demonstra-
ția Martei Petreu convinge în ansamblu. Există
și elemente care nedumeresc. Un exemplu:
pornind de la ștampila „cenzurat” aplicată, în
1934, revistei Gând românesc, autoarea afirmă
că aceasta însemna de fapt „bun de tipar”, și
că toate publicațiile interbelice erau cenzurate.
Chiar toate, sau – sau mai ales – cele cu cola-
boratori considerați, dintr-un motiv sau altul,
suspecți ideologic de Siguranță (în calitatea lor
de filo-sovietici sau, după caz, de extremiști
de dreapta)? Capitolele din Addenda despre
avatarurile și dedesubturile relațiilor lui Bla-
ga cu „elevii” săi eretici din Cercul Literar de
la Sibiu, ca și reconstituirea culiselor polemi-
cii din 1978 dintre Mircea Zaciu și Al. Oprea,
via Ion Vartic și Echinox – cu privire la publi-
carea memoriului înaintat de Blaga către Par-
tid, unde se apăra de acuzele aduse de Beniuc
– sunt, fără doar și poate, contribuții notabile.
Dincolo însă de mistificarea redacțională – în
revista Manuscriptum, nr. 3, 1978 – intrigă ab-
sența oricărei discutări a concesiilor făcute ul-
terior de regretata Dorli Blaga, care a publicat,
imediat după „contenciosul” discutat, câteva
texte ale tatălui din perioada „recuperării” aces-
tuia de către George Ivașcu, unde își mărturi-
sea dorința de a scrie, alături de cel din urmă,
o serie de reportaje despre hidrocentrala de la
Bicaz. Câțiva ani mai târziu, în 1983, Dorli va
publica, tot în Manuscriptum, un Argument
autobiografic al lui Blaga (Țara noastră, pe care
o iubesc mai presus de orice..., scris probabil sub
presiunea autorităților comuniste. Prefațarea
lui ideologică din revistă, unde scriitorul era
prezentat ca adept al patriotismului socialist, a
generat replica violentă, din noiembrie 1983 a
lui Virgil Ierunca (rostită la Radio Europa Li-
beră și inclusă, peste ani, în volumul Dimpotri-
vă sub titlul Un ponegritor al lui Lucian Blaga:
Dorli Blaga). Concret, fiicei filosofului i se im-
puta că i-a construit părintelui amenințat și
șantajat o imagine inacceptabilă de aliat al re-
gimului. Înțeleg, omenește, nevoia de a mena-
ja o prietenă apropiată și, totodată, de a evita
„contrarea” unui nume-reper al intelighenției
anticomuniste exilate, dar aceste elemente au,
totuși, prea mare legătură cu tema cărții pen-
tru fi ignorate. În mod ironic, dacă Al. Oprea
încerca să-l protejeze, în 1978, pe vindicativul
Beniuc, care încă trăia, forțându-i pe Zaciu &
Co la subterfugii rocambolești pentru a prelua
inițiativa publicistică, Marta Petreu recurge azi
la omisiuni nejustificate pentru a-și menaja, re-
trospectiv, aliații, deși putea găsi formule diplo-
matice de explicare a situației. Așa se explică,
probabil, și absența unui capitol despre istoria
recuperărilor național-comuniste ale operei lui
Blaga.
Într-o perioadă în care se poartă iacobinis-
mul cancel culture, demersul autoarei ilustrea-
ză, cu expertiză și suplețe intelectuală, o etică a
apărării de care nu doar „detractorii” lui Blaga,
ci toți cei dispuși să-și pună întrebări în legătu-
ră cu vecinătățile sale ideologice, vor fi obligați
să țină cont. Tocmai de aceea, omisiunile pioa-
se de felul celor indicate mai sus intră la pasivul
uneia dintre cărțile-reper ale anului 2021. O
Addenda extinsă în perspectiva unei noi ediții
s-ar impune.
11
 Cronică literară
It feels like summer
Cristina-Claudia Ciobotaru
De când a început vara, am dat iama în
biblioteca personală (în special, în titlurile
noi procurate de curând de la Bookfest) și
mi-am propus să nu las nopțile lungi „ne-
citite”. Și așa căldura insuportabilă duce la
insomnii...
În ultima perioadă, s-au lansat nume-
roase cărți la edituri care promovează din
ce în ce mai mult scriitorii tineri, formați
la diferite școli de creative writing. Mai
mult, observ cu bucurie și o tendință a
editorilor de a crea tot felul de colecții ori
antologii de proză cu o tematică anume,
care îmi face dificilă, chiar aproape im-
posibilă, vânătoarea de opere literare. To-
tuși, pentru numărul actual am reușit să
mă hotărăsc la două romane diferite prin
subiect, dar captivante la nivel stilistic: In-
stabil de Ruxandra Burcescu (Humanitas,
2022, colecția Scriitori români contem-
porani) și Eva și ceilalți de Cristina Ispas
(Paralela 45, 2022, colecția Prima dragoste
coordonată de Diana Iepure). Cel dintâi
îmi aduce aminte de prozele lui Eliade și
de mult mai actuala Dispariție a lui Cos-
min Perța, având un topos situat la grani-
ța dintre două lumi, în care scriitoarea se
joacă cu superstițiile populare despre stri-
goi și vrăjitoare și despre oameni damnați.
Cel din urmă e mai puțin noir, dar nu ne-
apărat mai vesel, căci protagonista, Eva,
o adolescentă ce se luptă din răsputeri să
se înțeleagă atât studiindu-se pe sine, cât
și observându-i pe cei de-o seamă cu ea,
experimentează cu prea multă luciditate
primii fiori ai iubirii, experiențele sale ne-
fiind deloc asemănătoare cu cele ale unei
Lotte interbelice (să mă ierte Mihai Bu-
zea că-l aduc pe Drumeș în atenția citito-
rilor) sau cu ale altor liceene romantice,
pierdute în bovarisme alimentate de lec-
turile sentimentale.
Așa cum o spune și Florin Iaru pe co-
perta a patra, Instabil e un psycho-noir, de
care, cred eu, Hitchcock ar fi mândru.
Romanul Ruxandrei Burcescu, încă de la
primele pagini, intrigă, scriitura având un
tempo alert. Deschizându-se cu seara fati-
dică a nașterii lui Mircea, Instabil împle-
tește destinele unor oameni care par că
trăiesc între două lumi, personaje cărora
le este imposibil să se integreze în socie-
tate pentru că se află sub influența unor
blesteme ancestrale. Titlul este sugestiv
din mai multe puncte de vedere: avem, o
dată, instabilitatea universului înconjură-
tor, pătruns de forțe venite din alte spec-
tre, iar pe de altă parte, atât instabilitatea
mintală, cât și cea relațională. Personajele
Ruxandrei Burcescu au relații defectuoase
cu membrii familiilor din care fac parte,
în special cu mama posesivă, o tipologie
care se repetă obsesiv, dar care capătă dife-
rite fațete de la o generație la alta (n. r. fa-
milia lui Lorelei). Din dorința excesivă de
a modela destinul copilului, aceasta uită
că la maturitate el e capabil de a lua decizii
singur și intervine aproape abuziv în dru-
mul pe care fiul sau fiica și-l alege. Dorina
îl traumatizează cu ura ei pe Mircea, iar
Angela o sufocă pe Lorelei cu sfaturi și cu
păreri despre cum ar trebui să arate viața
unei femei mature. Am putea spune că în
12 www.revistatimpul.ro
spatele conflictelor se află și o referință la
lupta dintre generații, reflectată aici prin
nemulțumirea maternă.
Experiențele „paranormale” prin care
trec cele două personaje, Mircea și Lore-
lei, îi conectează, însă ce le diferențiază
este faptul că femeia devine obsedată de
sensul acestora. Pentru că nu înțelege care
este conexiunea sa cu Mircea – pe care îl
vede pentru prima oară în portretul de pe
piatra sa funerară –, protagonista se în-
toarce în satul bunicilor, sat în care se năs-
cuse bărbatul și de unde plecase la oraș.
Reîntâlnirea cu spațiul copilăriei aduce la
lumină mai multe întâmplări ciudate, pe
care Lorelei nu ține minte să le fi expe-
rimentat vreodată. Întâlnirea din final cu
țața Selea – femeia care pare nemuritoare
în ochii țăranilor – o ajută să își înțeleagă
atât trecutul, cât și prezentul.
„Uneori ni se pare că niciodată nu vom
înțelege ce-a fost, cum a fost, de unde a
apărut și unde a dispărut prima dragos-
te.” Pe acest dicton se sprijină romanul
Cristinei Ispas, Eva și ceilalți. Când ești
adolescent, totul căpătă proporții uriașe,
mai ales sentimentele și nevrozele. Eva și
prietenii săi nu fac excepție, însă întreaga
acțiune fiind narată la persoana întâi, ne
bucurăm doar de viziunea fetei, fără a ști,
de fapt, cum sunt cu adevărat ceilalți. In-
teligentă și cu spirit de ironie, femeia-Eva
rememorează perioada de zbucium emo-
țional pe care a trăit-o în liceu și în facul-
tate, când căuta să înțeleagă ce e dragostea
și cum trebuie să o primească. Se simte
diferită față de celelalte fete, hainele cu păreau să rămână veșnic niște pierde-vară,
predilecție negre trădează o rock-istă înfo- se căsătoresc cu fata perfectă și trag lozul
cată, iar lecturile o plasează în rândul visă-
cel mare (n. r. Eugen). Cât despre ea, pri-
toarelor, dar Eva nu are deloc o vocație de
ma iubire nu se uită niciodată și devine, în
bovarică. Mai degrabă mult prea lucidă în final, soțul care deși nu e perfect, e capabil
relațiile cu băieții, adolescenta se simte ză-
să îi alunge singurătatea.
păcită de noianul de atenție pe care-l pri- Atât Instabil, cât și Eva și ceilalți pre-
mește ba de la Edi, ba de la Adrian ori
zintă două personaje feminine lucide,
chiar de la Cristi. Nu înțelege dacă o plac
aflate în căutarea sinelui și a celui sortit.
sau doar o doresc, ce înseamnă cu adevă-
La fel ca Eva, și Lorelei își caută iubirea
rat o relație și cum ar trebui să se compor-
adevărată și nu vrea să simtă stări medio-
te un îndrăgostit. Nu-i place să vorbească
despre asta cu prietenele ei prea mult, deși cre ori intermediare. Bărbatul ales trebuie
ar vrea să le cunoască opiniile și toată că- să fie cel care să-i trezească întreaga ființă!
utarea asta continuă o epuizează. Pe Edi, Cele două scriitoare aleg diferiți preten-
care devine cu adevărat prima ei dragoste, denți pe care protagonistele lor le pun sub
îl tratează mult timp cu răceală pentru a lupa pretențiilor și a așteptărilor. Niciuna
se răzbuna pe o indiscreție de-a sa, însă va nu e mulțumită până la capăt, dar spre de-
avea mereu remușcări și se va simți vino- osebire de Eva, Lorelei preferă singurăta-
vată pentru nefericirea lui. Pe Cristi îl ade- tea în locul mediocrității.
menește de Revelion, iar pe Adrian îl vrea Fie că vrem să alegem un psycho-noir,
în primul an de facultate ca prim amant. fie o confesiune matură și lucidă a anilor
Învârtindu-se, până la maturitate, în cer- de adolescență, nu greșim cu nimic, căci
cul de prieteni căpătați în adolescență, și Instabil, și Eva și ceilalți sunt două ope-
Eva le observă evoluțiile și realizează că cei re promițătoare, a căror scriitură nu va de­
care promiteau să ajungă mari, se pierd zamăgi niciun cititor, oricât de pretențios
și se autodistrug (n. r. Cristi), iar cei care ar fi.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
 SUPLIMENT

Din
cuprins
 Daniel Jinga, manager-director general ONB, despre Centenarul Operei
 Patru premiere naționale
 Premieră absolută mondială: „Doamna cu cățelul“
 Gale aniversare emblematice: Ruxandra Donose,
Nelly Miricioiu, Elena Moșuc
 „Ottelo“, două resprezentaţii extraordinare
 Bucharest Opera Festival

SUPLIMENT I
 La
aniversare
Opera Națională București a sărbătorit,
în anul 2021, o sută de ani de existență.
Instituționalizată la 1 aprilie 1921, Opera
Națională București s-a conturat încă din
1885, moment în care George Ștephănescu
crea Compania Opera Română, structură ce
își desfășura spectacolele pe aceleași scene
cu Teatrul Național. Prima reprezentație a
instituției nou înființate a avut loc pe 8 de-
cembrie 1921 cu spectacolul „Lohengrin“ de
Richard Wagner, dirijat de George Enescu.
După 100 de ani, fix în aceeași zi de 8 de-
cembrie 2021 a fost programat spectacolul
centenar, cu același titlu, în regia lui Silviu
Purcărete, scenografia și light-design-ul
semnate Dragoș Buhagiar, cu o distribuție
de anvergură internațională, sub bagheta
lui Tiberiu Soare.
La începutul anului 2021, repertoriul
Operei Naționale București cuprindea
peste 40 titluri de operă și balet atât din
creația universală, cât și cea românească,
printre care și spectacole dedicate copiilor.
În stagiunea centenară 2021-2022 am avut
în proiect îmbogățirea acestui repertoriu
cu noi titluri reper, readucerea în fața pu-
blicului a unor montări remarcabile scoase
din repertoriu în ultimii ani și prezentarea,
pe scena bucureșteană, a celor mai impor-
tante voci pe care le-a dat arta lirică româ-
nească scenelor internaționale actuale în
Gale aniversare sau în producții proprii,
alături de soliștii casei. Printre aceste nume
le amintim doar pe Elena Moşuc, Ruxandra
Donose, Iulia Maria Dan, Bogdan Taloș,
Nelly Miricioiu, Cristina Păsăroiu, Bogdan
Mihai, Ştefan Pop, Ana Camelia Ştefănescu,
Cellia Costea.
Lucrurile au fost destul de complicate
deoarece ne aflam în perioada pandemiei
SARS - COV 19: condițiile sanitare de des-
fășurare a spectacolelor, condițiile impuse
derulării repetițiilor, dar și limitările buge-
tare ne-au făcut misiunea dificilă. Cu toate
acestea, din primăvara anului 2021, Opera
Națională București nu a mai întrerupt des-
fășurarea spectacolelor cu public, reușind
ca în perioada martie-decembrie 2021 să
prezinte trei premiere, una de balet și două
de operă: „Coppélia“ de Léo Delibes, regia
și coregrafia de Corina Dumitrescu, deco-
ruri Vladimir Turturică, scenograf costume
Bogdana Pascal; „Norma“ de Vincenzo
Bellini, regia artistică, concept scenografic
și mișcare scenică Alice Barb, scenograf
decoruri Adrian Damian, scenograf costu-
me Maria Miu, proiecții video Dilmana
Yordanova și Eftimie Gheorghe Ovidiu, co-
regrafie Monica Petrică; „Lohengrin“ de
Richard Wagner, în regia lui Silviu
Purcărete, scenografie și light-design
Dragoș Buhagiar, conducerea muzicală
Tiberiu Soare. În 2021, Opera Naţională
Bucureşti a reuşit obţinerea unor încasări
record din vânzarea biletelor și a utilizat
aceste importante venituri proprii pentru
aducerea pe prima scenă lirică a celor mai
importante nume de pe scenele internațio-
II SUPLIMENT
nale. Activitatea artistică a Operei
Naționale București s-a concentrat în 2021
pe ideea de sărbătorire a centenarului, cu
trimiteri către un trecut istoric remarcabil,
dar și punând bazele unui viitor racordat la
realitățile europene și internaționale.
Deschiderea Stagiunii „Opera 100“ a fost
programată pe 1 octombrie, Ziua Interna-
țională a Muzicii, cu spectacolul „Tosca“ de
G. Puccini, invitat special fiind celebrul ba-
riton Sir Bryn Terfel.
Revenim asupra firului conducător al
anului 2021 și anume prezenţa unor nume
de anvergură internațională pe scena bucu-
reşteană: Elena Moșuc – câștigătoare a celei
mai prestigioase distincții internaționale a
muzicii de operă, „Oscar della Lirica“,
Ruxandra Donose – una dintre cele mai cu-
noscute mezzo-soprane române în lume, Sir
Bryn Terfel – bas-bariton britanic, pentru
prima dată pe scena Operei Naționale
București, Charles Castronovo – cel mai
bine cotat tenor al generației sale, cu inter-
pretări valoroase în multe dintre cele mai
importante opere ale globului. Ștefan Pop
considerat unul dintre cei mai importanți te-
nori lirici ai zilelor noastre, binecunoscut în
repertoriul bel canto, Cristina Păsăroiu – so-
prana cu o spectaculoasă lansare internațio-
nală; dirijorii Frédéric Chaslin – şef de or-
chestră, compozitor și pianist francez aflat
pentru prima dată pe scena ONB sau David București a devenit, pe parcursul anului La finalul anului 2021, planurile pentru
Crescenzi – pianist, dirijor de orchestră şi de trecut, instituția de cultură cu cea mai a doua parte a stagiunii centenare erau deja
cor. Menționăm faptul că am avut în vedere mare vizibilitate din țară. În parteneriat cu bine conturate, având ca repere premiera de
în permanenţă realizarea unor distribuţii în Metrorex, am participat în luna august la balet „Raymonda“ de A. Glazunov, realizată
care aceşti invitaţi să se afle pe scenă alături schimbarea numelui stației de metrou în colaborare cu Opera din Tokyo, premiera
de vedetele Operei bucureştene, artiști care „Eroilor 2“ în „Opera Română“. De aseme- absolută de operă contemporană în concert,
la rândul lor au avut apariţii remarcabile şi nea, la împlinirea a 100 de ani de activitate, „Doamna cu căţelul“ de Livia Teodorescu-
peste hotare – amintim aici doar prezenţa Opera Națională București a decis să nu se Ciocănea, pe un scenariu de Alexander
sopranei Iulia Isaev pe scena Metropolitan uite doar în urmă, ci şi în viitor, la următo- Hausvater, iar la finalul sezonului reluarea
spectaculoasei montări a lui Andrei Şerban
cu „Don Giovanni“ de W. A. Mozart.
Pentru mine şi pentru instituţia pe care o reprezint, La ceas centenar, Opera Națională
București și-a dorit şi a reuşit să se alinieze
stagiunea centenară este un vis devenit realitate, un celor mai mari scene lirice ale lumii și să
proiect care, prin profesionalismul colegilor alături de prezinte publicului spectator un repertoriu
unic, demn de sărbătorirea strălucită a celor
care lucrez în Opera Naţională Bucureşti, artişti şi nu 100 de ani de activitate artistică instituționa-
numai, a readus instituţia pe primele locuri în opţiunile lizată.
Pentru mine şi pentru instituţia pe care
culturale ale publicului românesc. o reprezint, stagiunea centenară este un vis
devenit realitate, un proiect care, prin profe-
sionalismul colegilor alături de care lucrez
în Opera Naţională Bucureşti, artişti şi nu
Opera din New York. De asemenea, în ca- rii 100 de ani. Astfel, în luna decembrie, numai, a readus instituţia pe primele locuri
drul Promenadei Operei, au evoluat instru- 100 de locuri de onoare au fost decorate și în opţiunile culturale ale publicului româ-
mentiști consacraţi ai scenei româneşti pre- rezervate pentru cei care s-au aflat pentru nesc.
cum Gabriel Croitoru, Ion Bogdan Ştefănes- prima dată în sala de spectacol a Operei, Vă mulțumesc tuturor pentru întreg
cu sau Marin Cazacu. tocmai pentru ca această primă experiență sprijinul, pentru că fără o echipă de profe-
În anul 2021, au fost realizate eveni- să devină una de neuitat și de repetat. Tot sioniști ghidați de pasiune și ritm, tot ceea
mente speciale în aer liber, destinate atra- în decembrie 2021, s-a desfășurat campa- ce veți vedea în activitatea anuală a Operei
gerii publicului care păstra încă o rezervă nia de Crăciun „Un zâmbet e o bucurie, o Naționale București 2021-2022 nu ar fi fost
faţă de revenirea în sala de spectacol în sută sunt magie“, unde copii cu probleme posibil.
urma ridicărilor restricțiilor impuse de de sănătate de la Asociația KinetoBebe și Cu întreaga considerație,
pandemia SARS-COV 19, respectiv copii defavorizați de la Asociația Colorăm
Promenada Operei şi Târgul de Crăciun, zâmbete s-au bucurat de spectacolul de DANIEL JINGA,
parteneriate strategice cu diferite instituții balet „Spărgătorul de nuci“ și au primit ca- manager-director general,
de stat sau private. Opera Națională douri de la Moș Crăciun, în foaierul operei. Opera Națională București
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
 216
Opera, REPREZENTAȚII

în cifre 19
EVENIMENTE ÎN PARTENERIAT

3
GALE ANIVERSARE
O privire de ansamblu asupra activită-
ţii artistice și manageriale a Operei
Naţionale București ajută la exemplifica-
10
rea succintă a unei prezenţe robuste atât
VERNISAJE

pe scenă, cât și în media.

ONB a cuantificat prezenţele media.
Rezultatele arată că activităţile artistice al
17
ONB compun cel mai vizibil ansamblu de
DIRIJORI INVITAȚI

articole și referiri comparativ cu toate in-

stituţiile similare. Aici, mulţumirile ONB se
îndreaptă către reprezentanţii presei și
123
către toţi iubitorii de operă din București
ARTIȘTI INVITAȚI

care au ajutat instituţia să conteze în pei-

sajul încărcat al agendei zilelor noastre. 3.783.377
VENITURI ÎN LEI DIN VÂNZAREA
BILETELOR LA SPECTACOLE

177.752
SPRING | 1 FEBRUARIE 2022 | MARIANA GORDAN PICTURĂ. ASCETA

Momente
IUBIRII | 3 MARTIE 2022 | IULIANA GAGA PICTURĂ. GOLDEN RATIO |
9 MARTIE 2022 | MALINA PREOTEASA PICTURĂ. MUZELE MELE
| 2 APRILIE 2022 | DIANA DEA BARBULESCU PICTURĂ. TIMP ȘI VENITURI ÎN LEI DIN SPONSORIZĂRI

esenţiale
TIMPURI | 18 APRILIE 2022 | MARIA PARASCAN PICTURĂ. SĂ
RESPIRĂM PRIN CULOARE | 3 MAI 2022 | ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE
ALERGII – LUIZA MARINAS. NOIR 22 | 17 MAI 2022| EMILIA
MARINESCU PICTURĂ 9.993
DIN ACTIVITATEA ARTISTICĂ, SOCIALĂ MASTERCLASS
APARIȚII ÎN MEDIA

ȘI CULTURALĂ A OPEREI NAŢIONALE BUCUREȘTI

59
MASTERCLASS SUSȚINUT DE SOPRANA NELLY MIRICIOIU | 2-6
APRILIE 2021 | 35 CURSANȚI ÎNSCRIȘI, 18 ALEȘI. NELLY
MIRICIOIU ESTE UNA DINTRE MARILE SOPRANE ROMÂNE
AFIRMATĂ ÎNTR-O PRESTIGIOASĂ CARIERĂ INTERNAȚIONALĂ APARIȚII TV
ȘI REMARCATĂ PRIN EXTRAORDINARA VERSATILITATE CU
PREMIERĂ ABSOLUTĂ MONDIALĂ
29
CARE A INTERPRETAT UN VAST REPERTORIU DE LA BELCANTO
LA VERISM, ABORDÂND COMPOZITORI ITALIENI, GERMANI,
OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI A PREZENTAT PREMIERA ABSOLUTĂ A
RUȘI ȘI FRANCEZI.
OPEREI „DOAMNA CU CĂȚELUL“ DE LIVIA TEODORESCU-CIOCĂNEA,
PARTENERIATE MEDIA
DUPĂ CEHOV, ÎN VARIANTA DE CONCERT. LIBRETUL POARTĂ
SEMNĂTURA IULIANEI KAMPERT, INSPIRAT DE SCRIERILE LUI A. P. PRIMUL HUB CULTURAL ONB
6
CEHOV. INDICAȚIILE DE SCENARIU AU FOST REALIZATE DE 18 SPECTACOLE | 22 EVENIMENTE | PROMENADA OPEREI EDIȚIA XI
ALEXANDER HAUSVATER. LA PUPITRUL DIRIJORAL, MAESTRUL VLAD
CONTA. CU PARTICIPAREA SOLIȘTILOR, A CORULUI ȘI A ORCHESTREI
OPEREI NAȚIONALE BUCUREȘTI.
ONB PESTE HOTARE CONFERINȚE DE PRESĂ
CONCERT EXTRAORDINAR DE GALĂ LA EXPO 2020 DUBAI
PREMIERE NAȚIONALE 8.096.677
„LOHENGRIN“, DE RICHARD WAGNER,
ÎN REGIA LUI SILVIU PURCĂRETE
ALTE EVENIMENTE
LANSAREA TURULUI VIRTUAL ONB REACH MEDIA
PREMIERĂ DE BALET: „RAYMONDA“, DE ALEXANDER
GLAZUNOV, REGIA ȘI COREGRAFIA: MAKI ASAMI,
PREMIERĂ DE BALET: „COPPÉLIA“, DE LÉO DELIBES, REGIA ȘI
COREGRAFIA: CORINA DUMITRESCU.
„NORMA“ DE BELLINI, REGIA: ALICE BARB.
3.063.608
VALOARE ESTIMATĂ APARIȚII MEDIA, ÎN EUR

„LUCIA DI LAMMERMOOR“
ȘI „DON GIOVANNI“ 22
REGIZORUL ANDREI ȘERBAN A RELUAT SPECTACOLUL „LUCIA DI APARIȚII RADIO
LAMMERMOOR“ ȘI A CONCEPUT „DON GIOVANNI“, SPECTACOL

6.293
CARE A DESCHIS BUCHAREST OPERA FESTIVAL

„OTELLO“, SPECTACOLE APARIȚII ÎN MEDIA SCRISĂ

EXTRAORDINARE
ONB A PREZENTAT ÎN IUNIE DOUĂ REPREZENTAȚII
EXTRAORDINARE CU „OTELLO“, DE GIUSEPPE VERDI, 54.238
DIRIJATE DE CHRISTIAN BADEA APRECIERI ALE PAGINII

GALE ANIVERSARE EMBLEMATICE

GALA ANIVERSARĂ „RUXANDRA DONOSE 30“
CONCERT ANIVERSAR „NELLY MIRICIOIU 70“
207.404
GALA ANIVERSARĂ „ELENA MOȘUC 30“. APRECIERI ALE POSTĂRILOR

EXPOZIȚII/VERNISAJE 12.548.347
ARHITECTURA INTERBELICĂ | 21 OCTOMBRIE 2021 | NED 50 | 6 REACH TOTAL PAGINĂ
DECEMBRIE 2021 | ION NEDELCU PICTURĂ. PO ÎN FORME ȘI REDENUMIREA STAȚIEI DE METROU DIN „EROILOR 2“
CULORI | 23 DECEMBRIE 2021 | DAVID MIHAI PICTURĂ. LONDON ÎN „OPERA ROMÂNĂ“.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022 SUPLIMENT III
 Concert Extraordinar de Deschidere | 27 august CINEMATECA OPEREI – ARHIVA TVR,
OPERETA, DE LA VIENA LA BUDAPESTA | 28 august

Promenada
CONCERT EXTRAORDINAR „AVE MARIA“ | 29 august
CINEMATECA OPEREI – ARHIVA TVR,
„Lucia di Lammermoor“ | 6 septembrie
Gala Extraordinară | 7 septembrie
ROMANIA UNIVERSALIS | 8 septembrie
Tango. Radio & Juliet | 9 septembrie

Operei
„Cenușăreasa“ | 30 august
METAPHOR STRINGS OCTET | 31 august CLASIC LA PUTEREA A TREIA | 10 septembrie
 PLACELLO – CVARTET DE VIOLONCELE  „INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT. DON GIOVANNI

27 AUGUST – 12 SEPTEMBRIE 2021

| 1 septembrie
2 ROMÂNI | 2 septembrie
600 DE ARTIȘTI
PESTE 5100 SPECTATORI CINEMATECA OPEREI – ARHIVA TVR, „Bărbierul
PESTE 2700 DE MINUTE DE MUZICĂ ȘI SPECTACOL din Sevilla“ | 3 septembrie“
„FIGARO STYLE“ DUPĂ GIOACHINO ROSSINI &
„LA PIAȚĂ“ de Mihail Jora, 4 septembrie
Seară româno-israeliană | 5 septembrie
ȘI FLAUTUL FERMECAT“ | 11 septembrie
Pentru atragerea noii generații, pe lângă progra-
mul special creat, spațiul a fost amenajat cu zone ex-
periențiale, ateliere de creativitate pentru copii, ex-
poziții precum cea a Muzeului Cotroceni și zone de re-
laxare pentru familii.

Gale aniversare
emblematice
ONB a dedicat trei Gale aniversare emblematice
performanţelor de excepţie ale unora dintre cele mai
prestigioase soprane, parte din zestrea culturală a Operei
românești.

GALA ANIVERSARĂ „ELENA MOȘUC 30“

GALA ANIVERSARĂ „RUXANDRA DONOSE 30“
CONCERT ANIVERSAR „NELLY MIRICIOIU 70“

„ELENA MOȘUC 30“ „RUXANDRA DONOSE 30“ „NELLY MIRICIOIU 70“

IV SUPLIMENT nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

 „NORMA“ „COPPÉLIA“

„RAYMONDA“
„LOHENGRIN“

„DOAMNA CU CĂȚELUL“

Premierele Christian Badea

ONB dirijează „Ottelo“
STAGIUNEA OPERA 100 DOUĂ REPREZENTAŢII EXTRAORDINARE

Misiunea ONB, la 100 de ani de la înființare,

a fost să povestească, prin spectacol, legătura
imuabilă peste timp, de la începuturile istoriei
culturale a instituției și până în prezent. Seria
de patru premiere naționale a fost completată
de o premieră absolută mondială.
Premiera cu „Lohengrin“ a marcat 100 de
ani de la prima stagiune a ONB, deschisă cu
acelaşi spectacol, dirijat de George Enescu.

„LOHENGRIN“, DE RICHARD WAGNER,

ÎN REGIA LUI SILVIU PURCĂRETE
PREMIERĂ DE BALET: „RAYMONDA“,
DE ALEXANDER GLAZUNOV,
REGIA ȘI COREGRAFIA: MAKI ASAMI
PREMIERĂ DE BALET: „COPPÉLIA“,
DE LÉO DELIBES, REGIA ȘI COREGRAFIA:
CORINA DUMITRESCU
„NORMA“ DE BELLINI, REGIA: ALICE BARB
PREMIERA MONDIALĂ „DOAMNA
CU CĂȚELUL“ DE LIVIA TEODORESCU-
CIOCĂNEA, DUPĂ CEHOV
Opera Națională București (ONB) a prezentat în iunie 2022 „Otello“ de
Giuseppe Verdi, în două reprezentaţii extraordinare. Maestrul Christian Badea,
cu o carieră impresionantă în cele mai importante teatre din lume, precum
Metropolitan Opera, Royal Opera House, Wiener Staatsoper, Bayerische
Staatsoper München, Sydney Opera sau Teatro Colón, a dirijat pentru prima dată
la Opera Națională București.
Cei trei soliști: Arsen Soghomonyan, Hrachuhí Bassénz și Vladislav Sulimsky,
invitați în rolurile principale, reprezintă noul val al cântăreților de top ai operei
mondiale.

nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022 SUPLIMENT V

 Bucharest Opera
Festival: anvergură,
fast, succes de public
27 AUGUST – 12 SEPTEMBRIE 2021
Prima ediţie a Bucharest Opera Festival s-a desfășurat pe scena Operei
Naţionale București între 24 iunie și 2 iulie și a adus în sală mii de spectatori.
Evenimentul de referinţă în lumea operei și a baletului a reprezentat primul
festival ce a invitat în capitală toate instituţiile cu rang de operă naţională
din România din subordinea Ministerului Culturii.

„Este pentru noi o împlinire a unui demers ce părea irealizabil, utopic și este o bu-
curie să constatăm că Opera Națională București se bucură de respectul colegilor, pen-
tru că tot ceea ce s-a întâmplat acum și tot ceea ce se poate realiza de datorează acestei
solidarități.“, a precizat Daniel Jinga, managerul general al Operei Naționale București.

„M-am bucurat și m-am simțit onorat că acest festival al operelor a început cu spec-
tacolul Don Giovanni pe care l-am regizat la Opera Națională București, cu atât mai
mult cu cât știm că acest titlu este socotit drept opera operelor.“, a declarat regizorul
Andrei Șerban.

„Am doar cuvinte de înaltă apreciere pentru directorul Operei Naționale București,
Daniel Jinga, și pentru Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, pentru că sunt convins
că au avut o contribuție importantă, toate aceste festivaluri sunt acte de cultură pe care
le numesc obligatorii, nu necesare.“, a declarat scenograful Dragoș Buhagiar,
Președinte al UNITER.

Bucharest Opera Festival a reunit titluri de referință ale celor mai importante tea-
tre lirice din România și Republica Moldova: Opera Națională Română Cluj-Napoca,
Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa, Opera Națională
Română Iaşi, Opera Națională Română Timişoara, Opera Maghiară din Cluj-Napoca şi
Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian“, cărora li se alătură Opera Română
Craiova şi Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu“ din Chişinău.
Publicul s-a bucurat de o desfășurare de forțe ce a inclus 9 spectacole de operă, ope-
retă şi balet programate în 9 seri consecutive, aducând în prim plan 9 orchestre, 7 co-
ruri mixte, 1 cor de copii, 2 companii de balet, zeci de soliști și dirijori de top ai scenei
muzicale actuale, în total aproape 1500 de muzicieni, balerini şi personal artistic şi teh-
nic prezenți pe scenă, în fosă şi în culise pentru un regal artistic fără precedent.
Bucharest Opera Festival îşi doreşte să contribuie în mod decisiv la includerea
Bucureştiului în circuitul marilor oraşe organizatoare de festivaluri internaţionale, de-
venind un excelent promotor al turismului cultural.
Bucharest Opera Festival urmăreşte consolidarea unei platforme de prezentare a
celor mai valoroase companii de operă şi balet din ţară, care să încurajeze schimburile
culturale şi să promoveze proiectele muzicale şi culturale ale acestora.

Mari regizori de operă, Andrei Şerban, Silviu Purcărete

şi Tompa Gábor, la Bucharest Opera Festival
În programul celor nouă seri de operă, operetă şi balet găzduite de scena
bucureşteană s-au găsit nu mai puţin de patru producţii semnate de cei mai mari
regizori de operă din România – Andrei Şerban, Silviu Purcărete şi Tompa Gábor –
prezentate de companiile Operei Naţionale din Bucureşti - „Don Giovanni“ de Mozart
(regia Andrei Şerban), Operei Maghiare din Cluj-Napoca – „Ora spaniolă“ şi „Copilul
şi vrăjile“ de Ravel (regia Tompa Gábor), Operei Naționale Române din Timişoara –
„La serva padrona“ de Pergolesi (regia Silviu Purcărete) – şi Operei Naționale
Române din Iaşi – „Indiile galante“ de Rameau (regia Andrei Şerban).

Reprezentaţiile din Festival

 „Don Giovanni“ de W.A. Mozart, regia Andrei Șerban, dirijor Tiberiu Soare (Opera
Națională București)
Regizorul Andrei Șerban despre spectacolul „Don Giovanni“ de Wolfgang
Amadeus Mozart: ,,Muzica lui Mozart e un amalgam de tragedie și comedie, de la
Eine kleine nachtmusik până la Requiem. La fel și viața lui. Lumina și întunericul
erau simultan prezente în tot ce făcea. Așa cum îl putem intui pe Mozart din muzica
pe care a compus-o îmi închipui că era și în viață, acasă, cu Constanze, soția lui, cu
alte femei sau prieteni. Adora să pretinda că e copilăros, făcea clownerii, deși, sub
masca veseliei, tristețea clownului transpărea în muzică.“

VI SUPLIMENT nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

  „Lacul lebedelor“ de P.I. Ceaikovski (Teatrul Național de Opera și Balet „Maria
Bieșu“ din Chișinău)
Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui
poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, rămâne și în zilele de astăzi poate cea
mai frumoasă poveste de balet ce a fost lăsată posterității.
 „Ora spaniolă (L’heure espagnole) & Copilul și vrăjile (L’enfant et les sortilèges)“
(Opera Maghiară din Cluj Napoca)
Premiera pe țară a fost în anul 2018, regia spectacolului este semnată de Tompa
Gábor, dirijorul fiind Selmeczi György. „Am încercat o acoladă a celor două opere ima-
ginându-le ca fantasma sau visul aceluiași copil. Un vis exagerat despre mama care îl
tratează cu poate prea multă strictețe și prea puțină răbdare atunci când nu își face te-
mele. Apar remușcările, un fenomen extrem de sensibil, pentru că pedeapsa duce la
apariția unor inhibiții pe termen lung și poate răni sufletul de copil. Avem așadar o fan-
tasmă cu jucăriile stricate care se trezesc la viață și se revoltă, apare pe urmă natura ca
personaj și, firește, tema libertății. La urma urmei îmi doresc ca mama și copilul să se
regăsească la sfârșit.“ – spune Tompa Gábor, regizor.
 „Zorba“ de Mikis Theodorakis (Opera Națională Română Cluj-Napoca)
Balet în două acte (23 de scene) pe un libret de Lorca Massine, după romanul „Zorba
Grecul“ de Nikos Kazantzakis. Baletul creat de Lorca Massine pe muzica renumitului
compozitor grec Mikis Theodorakis a fost reprezentat în premieră mondială la Arena
di Verona, apoi la Marele Teatru din Varșovia (1991) și pe alte scene din întreaga lume.
O poveste despre realitatea de multe ori crudă a vieții sau a morții și încrederea că, ni-
ciodată, micile prilejuri de bucurie nu vor lipsi, este reluată în versiunea soliștilor și an-
samblului de balet al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, sub semnătura core-
grafului american Lorca Massine.
 „Mefistofele“ de Arrigo Boito (Opera Română Craiova), regia: Peter P. Pachl
„Mefistofele“, opera lui Arrigo Boito al cărei libret este bazat pe celebra dramă
„Faust“ a lui Goethe, aduce publicului un mesaj profund spiritual; așa cum a spus Tudor
Vianu, „o înfățișare dramatică a unei vieți omenești“, în care celebrul pact cu forțele rău-
lui este „menit să dovedească nobleţea aspiraţiei fundamentale a omului în ciuda ispi-
telor care-l pot încerca“.
 „La Serva Padrona“ de Giovanni Battista Pergolesi (Opera Națională Română din
Timișoara)
Regia spectacolului îi aparţine lui Silviu Purcărete, scenografia este semnată de
Dragoş Buhagiar.
 „Povestirile lui Hoffmann“ de Jacques Offenbach (Teatrul Național de Opera și
Balet „Oleg Danovski“), pe libretul lui Jules Barbier, în regia artistică, decorurile şi light
design semnate de Ştefan Munteanu, costumele de Daniela Vlădescu. „Povestirile lui
Hoffmann“ sunt cele trei povești de dragoste excentrice și originale, care nu își găsesc
împlinirea decât pe o foaie albă, singurul loc din lume care suportă orice poveste.
 „Indiile galante“ de Jean-Philippe Rameau (Opera Națională Română Iași)
Spectacolul a adus pe scenă o mie de costume. O poveste cu prinţese şi prinţi, cu ţăr-
muri exotice unde îndrăgostiţi despărţiţi de soartă se regăsesc fericiţi, unde un Paşă
plânge după o iubire nefericită. Așa este perceput spectacolul-poveste realizat de Andrei
Șerban. O extraordinară lucrare a compozitorului francez Jean-Philippe Rameau, pe
care regizorul a pus-o în scenă la Opera Garnier din Paris, în 2003. Nouă ani mai târziu,
maestrul i-a oferit și Iașului privilegiul de a avea premiera acestui spectacol. Opera
Națională Română Iași rămâne singura instituție de profil din țară cu acest titlu în re-
pertoriu.
 „Candid“ de Leonard Bernstein (Teatrul Național de Operetă şi Musical „Ion
Dacian“), regia: Andrei Munteanu
Candid este o Operetă comică a lui Leonard Bernstein bazată pe satira inocenței, op-
timismului și a lecțiilor neașteptate de viață.
Elementele versiunii originale din 1953 – rescrise și reconcepute – au fost adăugate
sau modificate în această versiune nouă într-un efort de a crea o variantă ușor reinven-
tată a clasicului Candid, care presupune și o importantă contribuție feminină.

nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022 SUPLIMENT VII

 Împreună
pentru Ucraina
ONB - CASĂ PENTRU ARTIȘTII REFUGIAŢI
OPT BENEFICIARI ARTIȘTI UCRAINENI

Opera Naţională București este alături de artiștii

victime ale războiului de pe teritoriul ucrainean. Astfel,
începând cu data de 4 martie, 8 balerini ucraineni
refugiaţi în România și-au început programul de studiu
pe scena ONB alături de balerinii și maeștrii de balet ai
Operei din București. Acest demers le-a asigurat măcar
parţial sentimentul de acasă și chiar normalitate, dar și
continuitatea profesională.

„ÎNTRE DOUĂ LUMI“

3 IULIE | SPECTACOL DE BALET DEDICAT ARTIȘTILOR
REFUGIAŢI DIN UCRAINA PE SCENA OPEREI
NAŢIONALE BUCUREȘTI

„Între două lumi” este povestea celor care în acest

moment trăiesc în cumpăna necunoscutului și a
incertitudinii, însă cu toţii suntem în aceeași poveste.
În aceste momente de grea încercare, în primul rând
pentru valorile libertăţii pe care prima scenă lirică le
împărtășește și susţine cu tărie și fermitate, în semn de
solidaritate, Opera Naţională București s-a alăturat
demersurilor de ajutorare a artiștilor victime ale
războiului de pe teritoriul ucrainean. Comemorând
împlinirea a 90 de ani de la începutul Holodomorului
(Foametea ucraineană din 1932-33), spectacolul dorește
evidenţierea luptei perpetue a poporului ucrainean de
a-și menţine identitatea și integritatea naţională în
pofida unei opresiuni istorice.

Supliment realizat cu sprijinul Operei Naționale București

VIII SUPLIMENT nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

Viața și (a)restul
Marian Victor Buciu
Cuvintele din titlul romanului lui Radu
Aldulescu, Drumu-i lung, căldura mare (pre-
față de Andrei Simuț, Litera, 2021) sunt re-
luate de mai multe ori cu completarea doru’
n-are asemănare. Ar fi fost cântecul preferat
al tatălui oltean al Florenței, povestind dra-
gostea unei fete pentru iubitul de peste deal.
Un roman de dragoste, dar există și romane
fără dragoste, măcar fără cuvântul dragos-
te? Andrei Simuț, în prefața sa, îl apreciază
pe Aldulescu pentru epica sa de ansamblu la
superlativ: „romancierul deplin”, canonic în
sensul lui H. Bloom, prin prezența în spiritul
epocii și straniul vizionar, ca autor de romane
„dificil de înseriat”. Și aici, prin viețile luate
ca (a)rest, se discerne o voință de dificultate
și stranietate.
Daniel Elefterescu, personajul central, se
socotește, ciudat, urât de amândoi părinții.
Mama i-a murit când el avea 10 ani, iar tatăl,
fost profesor la Academia Ștefan Gheorghiu
și membru în Marea Adunare Națională,
nu s-a mai căsătorit. Privind filmul asasină-
rii lui Ceaușescu, tatăl „nu se putea opri din
plâns”. (Ca și conferențiarul Airinei din În
așteptare de Mihai Zamfir.) De pe urma ta-
tălui, „un om foarte închis”, pe care n-a reu-
șit, bizar, să-l împuște („ca să-i aduc aminte
că exist”), fiului (și el un tăcut, dar știind
„să citească omul”) nu i-a rămas nimic (e o
„frunză-n vânt”). Cu pensia în echivalent de
cinci mii de euro, retras în satul Gheboieni,
lepădat de marxism, locuind (straniu-sa-
dovenian) „în vârful dealului, aproape de
Dumnezeu”, trecând de 90 de ani, tatăl se va
împușca el însuși.
Fiul funcționase totuși cu pilele tatălui
ca redactor la Televiziune, unde era juris-
tă și cea cu care s-a căsătorit și care i-a năs-
cut o fiică, dar l-a părăsit după tentativa de
asasinat („gestul meu disperat-imbecil-cri-
minal”). Postul fiindu-i restructurat, devine
redactor, fără chemare, parcă din întâmpla-
re, la o editură religioasă, Profetica. Din vila
de nomenclaturist ajunge într-o garsonieră.
După doi ani, e „cuplat cu Cristina”, dintr-o
familie de „sărmani proletari travestiți în co-
mercianți”. De la ea are un băiat cu numele
tatălui lui, George, care la 17 ani își descope-
ră, surprinzător, vocația preoției. Efectul ba-
te-n serie cauzalitatea.
Cristina, 28 de ani, e o „provincială
incultă, dezorientată” din „văgăuna” Mi-
oveni, Argeș, dar arătând ca o înotătoare,
căreia Daniel, „sălbăticit și fragilizat”, îi
apreciază „prestațiile ei amoroase de excep-
ție”! Ea fusese părăsită de soț după ce a năs-
cut un copil „cu coarne și copite”. Refuză
acum să-și ia un serviciu, plânge, tot fără să
fi murit cineva și nedumeritor. Osteneala
lui la editura falimentară e disprețuită de
femeie. Alții plâng, el n-o face nici verbal.
Viața îi e grea, e tot mai prost plătit, se vi-
sează mort, e bătut și tâlhărit în realitate,
dar nu se poate socoti, ca unii, o „victimă”.
Îndură, lângă femeia închisă ca tatăl lui, în
„povestea aceea neverosimilă”, de roman
sui generis, „Opt ani de pedeapsă, demență
și de delir sexual incredibil, nebunie și per-
versitate...”. Cristina, „femeia delirului și
a demenței neostoite”, îl reclamă pe Dani-
el, calificat „Un dezastru de om”, la poliție,
minte c-a bătut-o, că l-a omorât pe tatăl
lui, numai că polițiștii servili închid ochii
auzind numele unui, zic ei, „mare om și un
bun român”, patronul lui argeșean din pre-
să, Murăreanu.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
Florența, altă femeie, care ocupă mult din
roman, este fiica unor lucrători la o fermă de
legume pentru elita Partidului, dintr-o Colo-
nie, unde trăiesc și „pocăiți ciudați” din secta
„stiliștilor”. Mama ei, religioasă, e mândră că
Ceaușescu îi întinsese mâna (ca un personaj
din Ioșca de C. Fulaș) și-i arătase milă făptu-
rii ei pricăjite. Asemenea tatălui lui Daniel, și
ea l-a plâns pe dictatorul eroizat, întrucât „cei
care l-au omorât i-au luat păcatele și i-au în-
lesnit mântuirea”.
Florența face la început studii de Jurna-
lism și lucrează, neobișnuit, ca redactor spor-
tiv. Marea ei iubire pe care o destăinuie total,
la prima vedere și păstrată ani buni și la ne-
vedere, a fost Iulian, un șofer RATB, gospo-
dăros, legat de satul natal. Cauza a fost că el
mirosea ca tatăl ei, oltean ca și tânărul. Mama
îi impută păcatul concubinajului șoferului
nedorit ginere pentru fiica ei cu facultate. În-
tâietatea religioasă a soțului era recunoscută
încă de o bunică a Florenței: „Bărbatul e o
cruce, pe când femeia e o jumătate de cru-
ce.” Florența, nu doar fire practică, e și supu-
să voii Domnului, recunoscându-și păcatul:
„ajunsesem să mint cum respir”. Visul îi vor-
bește despre păcat ori „cum vrea Vrăjmașul”.
Virgina grasă, care atrage bătrânii libidinoși
cu „nurii ei de ursoaică de peste nouăzeci de
kilograme”, îl revede întâmplător pe șofer re-
pede îmbătrânit și divorțat de o femeie be-
țivă și supărăcioasă, păstrând un băiat de 4
ani. Într-o pagină, sunt prinși în timp ce se
masturbează-n autobuzul pe care el îl condu-
ce. „Căzută-n limbă după iubitul meu Iuli-
an”, cum se descoperă, e hotărâtă să rămână
lângă el fie chiar virgină, iar el impotent. Fire
deschisă, „spune lucrurilor pe nume” și măr-
turisește vulgar amănunte sexuale complete.
Fusese însă disprețuită (o numise „o tentati-
vă de femeie”) de sora lui care-i crește copilul,
căsătorită cu o odioasă „năpârcă alcoolistă”
(se bea în satul oltean mizerabil un rachiu
de zarzăre numit genocid). „Îl iubesc? Ce în-
seamnă să iubești?”, se întreabă ea, iar el dis-
pare. Tot întâmplător află de la sora lui Iulian
că fratele ei cel muncitor din greu murise de
prea multe supărări.
Când lucrează la notariatul toxic al unei
femei din fosta Securitate pe un salariu „ono-
rabil” și locuiește cu mama ei, pensionară cu
șapte milioane lei, urmează și studii filologi-
ce. Muncește pentru supraviețuire („îmi vărs
sufletul pe plantația asta a diavolului”), nepo-
trivit pentru convingerea ei că orice notar e
diavol. Crede că „Dumnezeu încă ține în fi-
ință lumea” doar datorită unor femei: sărace-
le cu duhul ca Ginuța lui Stamate, care naște
în totală inocență sexuală, și călugărițele. În
sfârșit, la 30 de ani, Florența îl întâlnește pe
Daniel, de 55, descoperind în el o proiecție a
tatălui ei. Mamei îi spune că el ar putea să-i
fie tată și are „figură de spectru”. Devin iu-
biți după cinci zile, pentru ca după trei ani să
aleagă abstinența cu hotărâre: „nu-l iubeam
deloc”. Și Florența plânge, constată D. E.,
fără să fi murit cineva. Începe a treia facul-
tate, de medicină, când caută numai mântu-
irea. „Căsătoria, o știu amândouă, e una din
cele trei căi de mântuire, pe lângă călugărie și
mucenicie.” Împreună cu mama ei face pele-
rinaje la mănăstiri. Are 34 de ani când e atra-
să de mântuirea de dincolo de căsătorie, ceea
ce vederile mamei nu mai acceptă întrucât
fiica ar avea menirea să-i aprindă lumânarea
la moarte. O maică crescută într-un orfelinat
o previne că la mânăstire e greu să muncești
și să trăiești. Ea însă urmează voia lui „Dum-
nezeu (care) este răspunsul la toate.” Devine
călugăriță la lăcașul unde o informaticiană
ajunsese în 1990 stareța Sofronia. Deși era
interzisă legătura cu lumea din afara mănăsti-
rii, Florența mai vorbește la telefon cu păcă-
tosul ins spectral.
După familie, nu poate fi ocolită societa-
tea. În „orașul roșu”, Pitești, un profesor de-
venit ziarist național-demagogic vituperează
un cunoscut eseist ca fiind denigrator al nea-
mului și vorbește la cârciumă despre duhul
maselor, alteori al poporului, care la români
vrea comunism și după comunism, ceea ce e,
în fapt, o banalitate istorică și-n alte contexte
ale restaurației. Printre literații provinciali se
strecoară și o profesoară care-și crește buge-
tul cântând la petreceri. Peste presa județeană
tronează Murăreanu, fost colonel de Securi-
tate prefăcut în patriot antiglobalist.
La București, Daniel Elefterescu ajunge
redactor la editura Odiseea, falimentară, a
transparentului personaj Vasile Grădișteanu,
poet revenit după 20 de ani din New York.
Zis Sile, în adolescență, la un cenaclu blindat
cu securiști, informatori, provocatori, el fuse-
se privit ca un „talent fenomenal”, noul Labiș,
cu biografie perfect încadrată, „fiul fierarului
CAP-ului” dintr-un sat ialomițean. Îl trâm-
bița un alt transparent, poetul ceaușist Pavel
Cerchez, în vremuri când (e citat, după ticul
și tipicul stilistic din roman, Beniuc, nenu-
mit) „Partidul e-n toate”. Angajatul, despărțit
de legenda „boemilor”, corectează: „vremuri-
le când (Sile) făcea pe poetul”. Acum, o face
pe românul ars de dorul patriei, dar săgetează
securiștii în frunte cu bolșevicul Iliescu. Între
literați și jurnaliști, apar tot niște personaje
cu cheia la gât (Ioan Boșan, Ioan Ef. Popi-
că, Ioan Duducă, Dorin Negrea Scărlătescu)
care au cedat presiunilor securiste. O precau-
tă notație a autorului îndepărtează referințele
personajelor cu argumentul ficțiunii.
Mai (re)apare în roman Aurel Golea, 64
de ani, autorul „grafoman” a 15 romane, tre-
cut drept „un dement notoriu, știut de toată
suflarea literară, care se cam ferește din calea
lui”. Necunoscute publicului larg, presupus
autobiografice, romanele seamănă cu cel pre-
zent: „intrigile acelea împletindu-se și ames-
tecându-se căpătau treptat consistența unui
compost de vieți, care înlănțuiau povești sor-
dide, absurde, duhnitoare, în care protago-
niștii păreau predispuși în permanență să se
primejduiască fizic și emoțional”. Roman-
cierul e găzduit de o doamnă de 84 de ani
arătând de 70, cu „religie” terestră populară
(„aici e raiul și tot aici e iadul”) și „filosofie”
care neagă timpul și spațiul. Locuiește acolo
și un ins legal căsătorit de opt ori. Pe stradă, e
întâlnit un necunoscut violent și obscen.
Există în Drumu-i lung..., printr-un pro-
cedeu deja cunoscut, dar aici personalizat,
multe voci narative, strânse într-un palimp-
sest narativ, dezvăluit de Elefterescu: „M-am
oprit, spusesem chiar prea mult, o istorie bro-
dată peste altă istorie, ivită la rându-i din altă
istorie, care e prelungirea altei istorii... Un la-
birint de istorii vărsându-se una-n alta, ames-
tecându-și contururile, culorile, miresmele,
duhorile...”. Spațiul acoperă zone diverse de
țară, iar timpul dominant e „circular”, înde-
lungat ori, o dată, reluându-l în expresie pe
acela grăbit, moromețian: „timpul n-a mai
avut răbdare”. Dialogul, devenit la un mo-
ment dat total, cu gazda octogenară, e înțeles
ca o dispută vie și abilă, un soi de sofistică:
www.revistatimpul.ro
Cronică literară
„Genul ăsta de conversație-interogatoriu, pe
așa-zise teme de viață grave, devine mai inte-
resant când îți rătăcești interlocutorul pe căi
false.” Estetica autenticistă cenzurează imagi-
nația personajului scriitor/vorbitor: „merse-
sem prea departe cu ficționalizarea”. Multul
cotidian nu eludează ternul, autentic poves-
tit. Romanul e-n valul mizei generale pe po-
veste, îndeosebi pe aceea tare: „poveste greu
de suportat” care te îmbolnăvește, „poveste
veche, care-ți ia aerul precum un virus uci-
gaș”. Limbajul e adecvat personajelor, ade-
sea coborâte în obscenitate, dominat de ceea
ce se numește undeva un „stil al sărmăniei”,
uneori dus la limita publicisticii pamfletare,
cu ticuri și stereotipii (de felul diverselor „in-
ginerii”). Funcționează memoria literară în
citate și parafraze din diverși scriitori, Villon,
Bacovia, Labiș etc. Florența era la 17 ani „pa-
sionată de literatură”. Singuratică, ea poartă
cărți citite pentru a (se) cunoaște: Fiesta de
Hemingway, Pădurea norvegiană de H. Mu-
rakami. Preia în viață strategii sau idei din ro-
mane. Amestecă romanul sau filmul cu viața:
„Vorbeam iar ca-n romane și telenovele”.
Alunecând spre mănăstire, se dezvăluie „per-
vertită de literatura laică”. Din plictiseală de
viață, s-a încercat și ea într-un roman despre
lupta de rezistență anticomunistă, persona-
jul principal purtând chiar numele Daniel
Elefterescu. E o experiență „dramatică” scri-
sul ficțional, în pagini „de aventuri nevero-
simile care au ostenit-o mai mult decât le-ar
fi trăit”. Iese din real înspre fantastic. Spectrul
e „realul” și ficționalul „erou” Daniel Elefte-
rescu, un dublu, cu aceleași trăsături fizice, al
celui cunoscut, apropiat în halucinație și în-
depărtat cu ură: „nu l-am îndrăgit ca pe un
bărbat care mi-ar fi putut deveni iubit sau
soț, ci chiar ca pe un spectru, o amintire sau
un ecou al altei lumi, ce emană o prospețime
anume”. De spectrul înfricoșat de om și ata-
șat de frumusețea naturii, ea se desparte, tot
plângând, la călugărire.
Istoric, Drumu-i lung... e un roman care
reflectă, îndeosebi prin Daniel Elefterescu,
un comunism rezidual mascat de „libertăți”
orbitoare, dominate de lucrul rău făcut, de-
opotrivă în comunism, capitalism, demo-
crație. Lozincile zilei sunt preluate pentru a
da imaginea unor „vremuri amestecate”: cu
„Iliescu și ai lui, trădătorii neamului”, reci-
clarea „ciumei roșii”, „grosul oamenilor regi-
mului au (sic!) rămas pe poziții”. Tipul uman
definitoriu e cel atras de parvenire. România,
securistizată dinainte pe zeci de ani, cum spu-
ne fostul colonel de Securitate devenit stăpân
de presă, Murăreanu, e una a bandiților ro-
șii, suprapusă peste o „Românie profundă”,
deseori invocată, depopulată și folclorică,
ambiguu petrecăreață. Elefterescu fiul se știe
trăind într-o tiranică lume bolnavă ori alie-
nată de existența normală: „viața noastră-i un
poem, o pictură, o fotografie din altă lume,
în care am vrea să ne-ntoarcem și nu putem”.
Florența, religioasa greu sustrasă păcatului,
recunoaște „calea strâmtă și necăjicioasă” a
vieții de „pedeapsă”. Oricum, „Viața însăși
dă cu rest”, iar calea largă rămasă ar fi să pri-
mești și să dai lovituri. Naratorul extra-diege-
tic, care există deși pare îndepărtat, urmând
cuplul nepotrivit Daniel-Cristina, găsește că
„Viața merge mai departe, în primul rând
prin delirul și demența sexuală...”. Absen-
ța dragostei dă curs unui surogat moral, re-
cunoscut de bărbat: „Vina e ingredientul de
bază al dragostei noastre.”
13
 Interviu realizat de Ovidiu Șimonca

„După Emmanuel Lévinas, sunt primul cetățean francez

Anca Vasiliu născut în afara Franței care ia acest premiu”
Anca Vasiliu, Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu – o româncă născută la Bu-
curești, studiind și lucrând în România în
timpul comunismului la Institutul de Istoria
Artei, trăind, apoi, de 30 de ani în Franța –
a primit Marele Premiu pentru Filosofie al
Academiei Franceze, unul din cele trei premii
mari ale prestigioasei instituții franceze.
Pentru Anca Vasiliu, anul 1990 a fost
unul de cotitură. Putea rămâne în România,
angajată la Ministerul Culturii, Direcția Pa-
trimoniu sau să plece în Franța cu o bursă
doctorală. Convinsă că nu are abilități de om
care să facă munci administrative și birocra-
tice, a refuzat oferta de atunci a ministrului
Culturii, Andrei Pleșu, și a plecat în Franța
unde a făcut performanță filosofică, unde pu-
blică la Vrin, cea mai importantă editură de
studii filosofice din Franța, unde este director
de cercetare la Sorbona, conduce doctorate și
ține cursuri de filosofie antică. Franța acordă
filosofiei un statut important: este studiată în
liceu, este probă obligatorie la bacalaureat, are
multe ramificații universitare, în institute de
cercetare și facultăți.
O carte a Ancăi Vasiliu, Architectures de
l’image. Monastères de Moldavie, XIVe-XVIe,
care este legată de România și de mănăstiri-
le din Moldova a fost bestseller, s-a vândut în
peste 10.000 de exemplare, în Italia și Fran-
ța. Nu există și o ediție în românește a acestei
cărți. În România i-a apărut Despre diafan,
Polirom, 2010.
Anca Vasiliu este legată de România și
prin alte două proiecte: revista Chôra și Vo-
cabularul european al filosofiilor, unde a
coordonat partea de filosofie românească îm-
preună cu profesorul Alexander Baumgarten. sigură. Voi primi toate informațiile în sep- Courtine, Barbara Cassin, Jacques Bouve- coordonate la Brepols, Cerf, Vrin, Honoré
Cum a aflat că a obținut Marele Premiu al tembrie. Decernarea este un moment im- resse, Rémi Brague și alții. De remarcat că Champion, peste o sută de articole de spe-
Academiei Franceze, ce înseamnă să faci filo- presionant: arhitectura impecabil păstrată toți laureații sunt autori născuți în Franța. cialitate, traduceri, coordonarea unei reviste
sofie, azi, ce înseamnă proiectele românești în de la mijlocul secolului al XVII-lea, corpul După Emmanuel Lévinas, sunt primul ce- de filosofie timp de 20 de ani, toate fiind de-
care este implicată? Despre toate acestea, în- de gardă și „compania” celor 40 de academi- tățean francez născut în afara Franței care ia dicate studiului filosofiei antichității clasice
tr-un interviu realizat la sfârșitul lunii iulie cieni, toți în uniformă de paradă, o coregra- acest premiu. Și sunt a treia femeie care pri- și târzii, gândirii bizantine și filosofiei medi-
2022, în scris, pentru siguranța formulărilor fie foarte precisă a gesturilor într-un ritual mește această distincție. evale. Activitatea mea nu s-a încheiat (mai
filosofice. instituit de creatorul Academiei franceze în Relevanța lui în Franța este relativ im- am o carte aproape finalizată și alte proiec-
Fotografia din pagină este o exclusivitate 1635, cardinalul de Richelieu – sunt aspec- portantă. Sunt foarte puține distincții acor- te), dar s-a considerat că tot ceea ce există
pentru revista Timpul, oferită de Anca Vasi- te care respectă riguros tradiția instituțiilor date filosofiei, spre deosebire de literatură, deja constituie un ansamblu coerent și re-
liu. Râul din imagine e Vienne, înainte de a oficiale franceze. Nu este un cult, ci o mani- unde premiile mici și mari sunt mult mai prezentativ pentru cultura franceză actuală.
se vărsa în Loire. Fotografia a fost făcută în lo- festare a respectului menit să arate responsa- numeroase. Ca toate premiile, acesta adu-
calitatea Chinon. bilitatea pe care o are prezentul. ce o anumită vizibilitate, benefică în speci- Regretați vreun moment că, în 1990,
al editorilor. Publicațiile literare sau cele de n-ați rămas să faceți administrație în Mi-
Cine decide acest premiu? Ce laureați sociologie, istorie și politică sunt mult mai nisterul Culturii și ați venit cu o bursă în
Cum și când ați aflat de Premiul Aca- au fost în anii trecuți? Care este relevan- vizibile. Filosofia, mă refer la cea academică, Franța (bursă care s-a prelungit, până la
demiei Franceze acordat dvs.? Va fi și o ța în Franța? este prin natura ei discretă, rezervată mediu- angajarea dvs. definitivă)?
festivitate, un laudatio, aveți de pregătit Premiul este decis prin vot de ansamblul lui în care autorii își desfășoară activitatea de Este evident că nu eram potrivită pen-
un cuvânt de mulțumire? academicienilor, la propunerea unuia din- cercetare. Editurile de specialitate sunt puți- tru o activitate ministerială. Am simțit acest
Am aflat pe 30 iunie, imediat după ce tre ei. Procesul este opac. Nu se dezvăluie ne, tirajele mici și vizibilitatea în presă este lucru de la bun început. Bursa primită în
s-a încheiat ședința Academiei Franceze des- nici cine l-a propus, nici câte propuneri au extrem de redusă. Un premiu de acest ca- 1990 din partea Institutului Francez de la
pre care nu știam că are loc. M-au informat fost. Nu e un concurs, e o alegere a acade- libru aduce în prim-plan un ansamblu de București nu a durat decât doi ani, nu s-a
editorii (Vrin, Sorbonne Université Presses) micienilor, iar ședintele Academiei Franceze lucrări care se distinge prin coerență și ori- putut prelungi până la încheierea doctora-
care primesc imediat știrile despre premie- nu sunt publice. Acest procedeu este vala- ginalitate. tului, cum era prevăzut inițial. Am primit
rea autorilor lor. În aceeași seară, anunțul bil pentru toate premiile Academiei (cca 60, apoi alte două mici burse, una europeană
premiilor acordate în 2022 era pe site-ul ofi- dar nu toate sunt acordate în fiecare an). Ați primit premiul pentru întreaga ac- (un an) și una acordată de Académie des
cial al Academiei. Am primit câteva zile mai Sunt premiile „mari”, premiile „speciale”, tivitate. Academia Franceză premiază și sciences (6 luni).
târziu, prin poștă, o „diplomă” și o scrisoa- premiile „punctuale” (pentru o lucrare, o cărți apărute cu un an înainte?
re de la Secretarul perpetuu al Academiei, operă, o revistă), premii ale fundațiilor afili- Academia Franceză premiază și cărți, la Ce limbi străine cunoașteți? Cât de
doamna Hélène Carrère d’Encausse. Decer- ate sau instituite prin donații. un an după apariție. În 2013 am primit un importante sunt greaca și latina în cariera
narea premiilor va avea loc pe 1 decembrie, „Marele premiu de filosofie” a fost cre- astfel de premiu, Premiul „Montyon”, dis- dumneavoastră?
într-o ședință festivă sub cupola Academi- at în 1987 pentru a încununa un ansamblu tins cu o medalie de argint cu chipul zei- Nu sunt poliglotă. Sunt aproape biling-
ei. Pentru premiile numite „Les grands prix de lucrări perceput ca fiind o „operă”. De la ței Athena, patroana Academiei. Era pentru vă, română-franceză, la care se adaugă in-
de l’Académie”, cum sunt marele premiu crearea acestui premiu, au fost distinși: Paul o carte intitulată Image de soi dans l’Antiquité conturnabila engleză și italiana, care s-a
al Francofoniei, al Poeziei sau al Filosofiei, Ricoeur, Gilles Deleuze, Emmanuel Lévi- tardive, publicată de Vrin în 2012. Acum impus prin colaborările foarte numeroase
unul din academicienii de specialitate pre- nas, Jean-Luc Marion, Pierre Hadot, Didier este vorba de un ansamblu de lucrări, zece cu colegii italieni și coordonările duble de
zintă laudatio. Nu cred că voi avea de ros- Franck, Isabelle Stengers, Alain de Libera, cărți proprii editate la Vrin, PUF, Garnier, doctorat. Limbile clasice sunt evident foar-
tit un cuvânt de mulțumire, dar nu sunt François Jullien, René Girard, Jean-François Sorbonne Univ. Presses, mai multe volume te importante, cu precădere greaca. Am

14 www.revistatimpul.ro nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

însă și o mică pasiune pentru anumiți au-
tori din Antichitatea târzie care, latinofoni
fiind, introduc concepte grecești în lati-
nă și discută diferitele variante de traduce-
re, aratând discrepanța dintre două viziuni
lingvistice și filosofice. Percep dialogul lati-
nei cu greaca la autori precum Aulus Gel-
lius, Apuleius, Marius Victorinus, Boethius
și, mai târziu, Erigena și Alanus de Insulis,
ca o dovadă a modernității pe care o consti-
tuie filosofia limbii și teoria traducerii față
de disciplinele filosofice tradiționale: fizi-
ca, etica, metafizica. Lucrând la Vocabula-
rul european al filosofiilor am devenit foarte
sensibilă la capacitatea de invenție a fiecărei
limbi, care se manifestă cu precădere atunci
când este confruntată cu traducerea unor
noțiuni-cheie ale gândirii.
Filosofia se
învață toată viața
Ce înseamnă a fi filosof, astăzi, în lu-
mea franceză, în lumea contemporană?
Sunt multiple modalitățile de a fi filosof
astăzi, în lumea franceză și pretutindeni în
lumea contemporană. Dintotdeauna moda-
litățile au fost multiple, de când a apărut cu-
vântul care desemnează o anumită practică
a limbajului capabil să traducă gândirea și
să conducă acțiunile spre cunoașterea rigu-
roasă a ceea ce face obiectul și scopul acestor
acțiuni. Există o filosofie a acțiunilor bune,
o filosofie a legilor și a dreptului, o filosofie
a cunoașterii, o filosofie a limbii, o filosofie
a producției și a creației, o filosofie a frumo-
sului, o filosofie a interpretării miturilor și
a istoriei și, desigur, o istorie a conceptelor,
doctrinelor și sistemelor filosofice – lista nu
e completă. Le numesc astfel pornind de la
ceea ce îmi este mai familiar, domeniile fi-
losofiei în antichitate și în epoca medievală,
dar toate acestea se pot reduce la o formu-
lă: știința posibilităților umane. Exercițiul
filosofiei corespunde cu ceea ce este filoso-
fia: o știință. Se învață, dar spre deosebire
de alte științe, filosofia se învață toată viața,
așa cum arta limbajului se învață toată via-
ța, chiar dacă știi să te exprimi, să comu-
nici, să scrii într-una sau mai multe limbi.
Ca și limba, filosofia este știința viului. Dar
nu te naști cu ea. Filosofia are reguli preci-
se precum gramatica și logica, și are scopuri
la fel de precise, determinate de domeniul
în care se desfășoară. Filosofia este deci om-
niprezentă și face parte din parcursul fun-
damental al educației în Franța, se studiază
în liceu și este probă obligatorie la bacala-
ureat. Profesia de filosof nu este o profesie
independentă de cunoaștere a altor științe,
precum științele exacte, științele naturii, ști-
ințele juridice, științele limbajului, ale isto-
riei, ale citirii și interpretării textelor vechi,
sau științele care se numesc „antropologie”
și care, așezând omul în lume, analizează re-
lațiile lui cu lumea, cu el însuși și cu ceea
ce omul proiectează ca fiind dincolo de re-
gimul necesității imanente biologicului. Fi-
ind o știință, filosofia este deci o disciplină.
Această disciplină intră în rezonanță, cel pu-
țin în Franța, cu una din cele mai vechi defi-
niții ale filosofiei. In Theaetetus (172a-177c)
și în Sofistul (253c), Platon definește filo-
sofia drept „știința oamenilor liberi” (τῶν
ἐλευθέρων [...] ἐπιστήμην). Dar atenție: li-
bertatea este fructul acestei științe, iar știin-
ța (respectiv dialectica și geometria, în cazul
lui Platon) se învață. Libertatea fără discipli-
na științei este doar o iluzie a libertății.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
Ce poate aduce nou Anca Vasiliu în
filosofie?
E mult spus că cineva poate aduce
ceva nou în filosofie. Exersarea unui con-
tact continuu cu textele marilor filosofi și
cu cele ale exegeților lor, erudiți, specia-
liști, eseiști, te conduce în mod inevitabil
la modestie. Dar modestia nu e o frână, ci
un pariu cu tine însuți: te obligă la o au-
todepășire permanentă, fără a te lăsa orbit
de convingeri absolute și adevăruri de ne-
depășit pe care un filosof sau un text anu-
me le-ar putea deține. Practica filosofiei
nu e o căutare a noului, ci a îmbunătăți-
rii. Cu excepția domeniului strict al des-
coperirilor arheologice care scot, uneori, la
iveală manuscrise ale unor texte necunos-
cute, studiul filosofiei așază „noul” nu în
necunoscut, ci în ceea ce este deja prezent,
uneori chiar în fața ochilor, alteori nevă-
zut. Așa se face că citim și azi texte vechi
de peste două mii de ani, poate trei mii, și
că învățam ceva de la ele și despre ele, un
anume ceva care corespunde căutării noas-
tre de azi, de aici și acum. Căutarea aceas-
ta a fost și va fi întotdeauna formatoare: ne
situează în contact cu structuri de gândire,
cu forme și cu sisteme care ne obligă să ne
structurăm noi înșine gândirea și să dezvol-
tăm spiritul critic.
Ceea ce am făcut în toate lucrările mele
a fost să caut un echilibru între respectul
literal și contextual al textului filosofic și
ceea ce îmi dă de gândit textul respectiv.
Cu alte cuvinte, să restitui textului nu sen-
sul lui originar, despre care rar putem avea
o certitudine, ci sensul și rostul lui pentru
omul de azi. Pentru a folosi o metaforă in-
spirată din dialogurile platoniciene: până
să ajungi să stai la umbra marilor spirite
trebuie să înveți să mergi pe urmele lor.
Textele filosofice sunt puteri formatoare
ale gândirii. Exercițiul la care te supui ci-
tindu-le este infinit. Dar nu e vorba doar
de o hermeneutică, o artă a interpretării.
Mi-am pus la contribuție prima mea for-
mație, aceea de istoric al artei și de prac-
tician al unei anumite științe a văzului, pe
care am descoperit-o prezentă și în textele
filosofice ale Antichității și ale Evului Me-
diu. Un fir traversează toate lucrările: acela
care mă conduce în căutarea unei conver-
gențe între știința limbajului și arta de a
crea imagini. Acestea sunt de diferite na-
turi: imagini vizuale, literare, conceptua-
le, figuri și forme inteligibile. Convergența
dintre limbaj și persuasiunea imaginii, pu-
terea ei de impact emoțional și cognitiv, are
un scop: depășirea caracterului secvențial și
temporal al limbajului prin imagine, aceas-
ta dând iluzia totalității și a imediatului.
Dar convergența dintre cuvânt si imagine
are un teren privilegiat, tocmai bun pentru
studiu, și anume intelectul, ale cărui mij-
loace sunt desigur strâns legate de struc-
turile limbajului, dar într-o permanentă
concurență și căutare a înlocuirii limba-
jului lingvistic cu un limbaj propriu, de-
tașat de determinările lingvistice. Logos-ul
grecesc exprimă relația ambivalentă dintre
limbaj și rațiune. Dar el are și o conota-
ție ființială, pentru că logos-ul este creato-
rul realității lucrurilor care se văd cu ochii
și a celor care nu se văd decât cu mintea.
Demiurgic, logos-ul lucrează cu imagini.
În toate studiile, am încercat să surprind
diferite fațete ale acestei conlucrări a lim-
bajului și a imaginii în procesul gândirii,
așa cum este el analizat și definit în textele
de filosofie veche, de la Homer (Ulise este
prototipul căutării) la Platon și Aristotel,
sau de la exegeți alexandrini la teologii ca-
padocieni și latini din antichitatea târzie. E
ceva nou? Nu știu. Doar cei care au curio-
zitatea să citească pot decide.
Inspirația
nu cade gata
coaptă din cer
Există un curent de idei – detectabil
la București – că, de fapt, filosofia ar tre-
bui să fie sondarea în propria ta ființă.
Că trebuie să abandonezi concepte, să
renunți la filosofia academică (conside-
rată aridă) și să încerci să vezi care este
rostul tău în lume, cum poți să te con-
struiești pe tine, dincolo de lectura unor
filosofi? Este filosofia, în ultimă instan-
ță, abandonarea a tot ce ai citit până la
un moment dat?
Da, filosofia este o sondare în ființa
proprie, conform preceptului delfic sau
socratic, dar nu poți exersa această sonda-
re a ființei proprii după cum te taie capul.
Filosofia, repet, e o știință și se bazează
pe o stăpânire riguroasă a conceptelor și
a domeniilor lor. Ce este ființa? E iden-
tică cu eul? Ce caut sondându-mă? Care
e diferența dintre contemplarea narcisică
a eului și cunoașterea resorturilor care de-
termină acțiunile mele? Cum pot ameliora
relația cu mine însămi astfel încât acțiuni-
le mele să corespundă clipă de clipă idea-
lului meu uman? Care e diferența dintre
etică și psihologie? Sunt ele independen-
te de științele naturii, de matematică, de
www.revistatimpul.ro
logică și de politică? Dacă nu stăpânesc
știința care delimitează domeniile filoso-
fiei, nu cunosc sensul riguros al termeni-
lor, originea lor și evoluția lor semantică,
și nu citesc în permanență textele filosofi-
lor cu care, începând de la un anumit sta-
diu de cunoaștere, ajung să dialoghez, nu
mă pot construi pe mine însămi și nu-mi
pot spune mie, nici spune celuilalt, că știu
care este rostul meu în lume. E o iluzie
să crezi că omul poate descoperi singur și
spontan rostul său și că, sondându-se pe
sine însuși, omul descoperă că e filosof.
Omul se definește în dialog, iar dialogul
necesită o stăpânire fină și riguroasă a lim-
bajului, chiar și atunci când este un dia-
log interior. Cuvintele pot fi considerate
uneori drept „inspirate”, dar inspirația nu
cade gata coaptă din cer; este o artă a dis-
cernământului, o tehnică pe care trebuie
să știi să o stăpânești; ea se transmite fără
întrerupere, cu condiția de a nu abando-
na nici o clipă tot ceea ce ai citit, trăit și
experimentat. Tot ce ai citit se transformă
continuu, se reformulează și se regândeș-
te pe măsură ce avansezi. Efortul e infinit
pentru că ființa, ținta pe care omul o cau-
tă în el și în lume, este infinită. Pe măsu-
ră ce avansezi, orizontul e tot acolo, adică
departe, dar știi cel puțin că nu-l vei atin-
ge și ajungi să știi și de ce. Filosofia acade-
mică nu e aridă; dimpotrivă, e fascinantă
pentru că este dificilă și atrăgându-te prin
dificultatea ei te ajută să nu te plictisești
niciodată atunci când pătrunzi în istoria și
în grădinile ei nesfârșite știind ceea ce ca-
uți, sau având măcar o intuiție.
Nu-mi place să
întrerup ritmul,
urăsc dispersia
Aveți publicat și un volum de poeme?
De ce ați scris poezie? De ce nu mai scri-
eți?
Am publicat un volum de poeme în
2020. Sunt texte scrise în urmă cu 20-25
de ani, într-un moment de cumpănă; tex-
te scrise pentru mine, fără intenția de a le
publica. M-am hotărât să public o selecție
pentru a o dărui tatălui meu. Din păcate,
volumul a apărut cu câteva luni întârziere.
Nu am mai putut decât să i-l dedic. Știa
însă că urma să apară și era curios. Nu pot
răspunde la întrebarea de ce am scris, de
ce nu mai scriu. Nevoia de a scrie e im-
perioasă, la fel ca și absența acestei nevoi.
Nu știu dacă voi mai scrie asemenea gen
de texte. Dacă se va întâmpla, rezultatul va
fi desigur cu totul altfel. Ne schimbăm în
permanență, ne reînnoim, ține de natura
viului, iar scrisul este o expresie a vitalită-
ții intelectuale reactive la solicitarea lumii
exterioare.
Sunteți un om ordonat? Sunteți un
om care drămuiește bine timpul?
Da, sunt ordonată. Nu pot lucra în
dezordine sau sărind de la un domeniu la
altul. Îmi drămuiesc cât se poate timpul,
îmi ordonez spațiul și lucrez în realitate tot
timpul, zi de zi. Nu-mi place să întrerup
ritmul, urăsc dispersia și chiar dacă sunt
obosită pot face anumite activități meca-
nice (paginare, bibliografie, corecturi) care
să-mi economisească timpul de lucru crea-
tor pe care îl rezerv în general dimineților,
când sunt odihnită și atmosfera e mai cal-
mă. Mă scol adesea foarte devreme.
15
 Interviu realizat de Ovidiu Șimonca
Diaphane și Dor,
propunerea mea
pentru ediția
franceză
Cum ar putea fi caracterizat Vocabula-
rul european al filosofiilor? În ce a constat
contribuția dumneavoastră originală?
Vocabularul este o carte deschisă și vie.
Fiecare cuvânt este gândit simultan în mai
multe limbi, plecând de la contextul apari-
ției lui și de la tentativele succesive de a-l
defini și de a-l traduce sau transpune în-
tr-o altă limbă și adesea într-un alt context.
Limba este expresia vie a gândului, el însuși
viu. Vocabularul european, a cărui titlu iniți-
al este, de fapt, Dicționarul intraductibilelor,
nu este un lexicon modernizat al concepte-
lor. Este transpunerea sistematizată și anali-
za riguroasă a unor constelații terminologice
gravitând în jurul unor sori tematici, care
constituie, la rândul lor, constelația din care
s-a născut disciplina filosofiei. Este forma
prin care unicitatea se întâlnește cu univer-
salul și felul în care marginalitatea indică o
cale către centralitate. Este, de asemenea, un
manifest împotriva ierarhiilor generic con-
stituite între limbi, școli, teme. Este în ulti-
mă instanță o nouă și amplă definiție a ceea
ce a fost și este filosofia.
La ediția franceză, contribuția mea a
constat în redactarea a două articole: Dia-
phane și Dor. Am participat la câteva din-
tre discuțiile pregătitoare și mi s-a propus să
scriu articolul Diaphane (tocmai îmi susți-
nusem doctoratul pe acest subiect). La rân-
dul meu am propus integrarea unui cuvânt
filosofic românesc, Dor. Pentru ediția româ-
nă, am avut trei contribuții de natură diferi-
tă. Am tradus mai bine de 15 articole lungi
(termeni cu intrare proprie) din ediția fran-
ceză. Am inițiat introducerea unui număr
important de articole despre termeni româ-
nești cu impact filosofic, termeni cu intrare
proprie sau integrați în diferitele constelații
terminologice grecești, latine, franceze, itali-
ene, germane etc.; am selectat terminologia
românească și am coordonat echipa de filo-
sofi și lingviști de la București, Iași și Cluj,
care au redactat articolele, optând împreună
cu ei pentru o viziune puțin diferită de cea
a ediției franceze, dar mai adaptată arealului
16 www.revistatimpul.ro
cultural românesc: o viziune mai degrabă
istorică decât strict lingvistică a limbii, in-
tegrarea terminologiei provenite din sursele
folclorice și prezentarea sinoptică a tradu-
cătorilor în română a marilor texte de fi-
losofie universală, începând cu Cantemir
(Categoriile lui Aristotel) și punând accentul
pe traducătorii din secolul al XIX-lea, pu-
țin cunoscuți, dar esențiali în introducerea
și sistematizarea învățământului filosofic în
ceea ce urma să devină România secolului al
XX-lea. Apoi, după prima revizuire pe arti-
cole realizată de Alexander Baumgarten în
tandem cu redactorii de la Polirom, am asi-
gurat ultima revizuire pe litere a ansamblu-
lui celor peste 1.500 de pagini pe două și
trei coloane. Realizarea ediției românești a
durat aproape 10 ani.
Filosofia este
o forma mentis
pentru mine
Cum a apărut ideea revistei Chôra,
care implinește 20 de ani în 2022? Cu ce
colaboratori o faceți? În ce limbi? Cine
o coordonează, cine propune sau soli-
cită articole? Unde o distribuiți? Din ce
fonduri?
Ideea revistei Chôra a apărut cumva
spontan, în 2002, într-o discuție infor-
mală cu doi colegi mai tineri, Bogdan
Tătaru-Cazaban și Alexander Baumgar-
ten, acasă la mine, la Paris. Era vorba, la
început, de o revistă românească, având
colaborări internaționale, care să prezin-
te prioritar lucrările în domeniul istoriei
filosofiei antice și mai ales medievale ale
generației de tineri pasionați de acest do-
meniu de studii, o generație care și-a fă-
cut doctoratul în acei ani fie la Paris, fie
la Cluj, fie la București. Primul număr
al revistei a apărut la Editura Meridiane
în 2003. Anul următor revista s-a mutat
la Polirom. Am preluat direcția ei încă
din anii 2006 sau 2007, apoi am con-
struit încet-încet o revistă cu adevărat
internațională, cu numere tematice, cu
o arhitectură precisă și cu o regularitate
a apariției pe care nu o avea la început.
Am revizuit comitetul de redacție, comi-
tetul științific și secretariatul, am insti-
tuit obligativitatea expertizelor anonime
și am reușit să afiliez și să acreditez re-
vista la CNRS, ea fiind recunoscută de
CNRS și adoptată de Centrul Léon-Ro-
bin de filosofie antică de la Sorbonne
Université, care participă, câteodată, cu
o subvenție mai mult sau mai puțin sim-
bolică. Articolele publicate sunt în fran-
ceză, engleză, italiană și uneori, mai rar,
în germană. Am patru colaboratori prin-
cipali cu care pregătesc revista, doi co-
legi de la Centrul Léon-Robin, o colegă
de la universitatea de la Rennes, asocia-
tă Centrului Léon-Robin și o colegă de
la Institutul de Studii Sud-Est Europe-
ne de la București. Revista e structurată
astfel: un dosar amplu de studii tematice
(între 10 și 20 de articole, în funcție de
temă, dând naștere unui număr simplu
sau dublu), o serie scurtă de 3-5 artico-
le diferite selecționate dintre cele primi-
te spontan și expertizate pozitiv, articole
clasate în secțiunea Varia, unul sau două
studii de manuscrise de texte antice sau
medievale în secțiunea Codicologica, și re-
cenzii (între 4 și 12 în fiecare volum). Un
volum simplu are 350-400 de pagini, un
număr dublu între 550 și 740 de pagini.
Dintre temele ultimelor volume: Princi-
piul Binelui, Despre plăcere, Ousia: esen-
ță sau substanță?, Cauzalitate, Providență,
Dualisme, Despre suflet și logos etc. Pen-
tru numărul 20 care apare la începutul lu-
nii august, tema este chiar noțiunea care
a dat numele revistei: chôra, la Platon, în
Timaios, în critica aristoteliciană, în neo-
platonismul antic și medieval, și în mo-
dernitate. Tot în acest număr jubiliar
apare și un index al tuturor autorilor și al
articolelor publicate timp de 20 de ani:
sunt peste 300 de articole, peste 250 de
autori din aproape 20 de țări, însumând
peste 6.500 de pagini. Propunerile tema-
tice sunt fie inițiativa mea, fie propune-
rea colectivului redacțional. Revista fiind
destul de cunoscută în ultimii ani, și
chiar râvnită aș îndrăzni să spun, am pri-
mit și propuneri de dosare tematice din
afara redacției. Dar selecția și coordona-
rea se face, cum este și firesc, în redac-
ție. Distribuția revistei este încă dificilă.
În România revista este puțin sau chiar
deloc cunoscută. Este mult mai cunos-
cută în Occident, deși nu avem un dis-
tribuitor instituționalizat. Editura Vrin
asigură vânzarea revistei, asigură în par-
te abonamentele și face publicitate pu-
nând-o în vitrina noutăților când apare
un număr nou. E deja bine să fie în vitri-
na din fața Sorbonei și în vitrina Centru-
lui Léon-Robin în interiorul Sorbonei.
Dar nu e suficient. Revista este și în ba-
zele de distribuție online a periodicelor
de specialitate. De anul trecut este în de-
pozitul legal la Bibliothèque nationale de
France. Dar un efort mai trebuie făcut
în direcția distribuției, cu atât mai mult
cu cât revista e tot mai apreciată printre
specialiștii din domeniul studiilor antice
și medievale. Ar trebui ca Editura Poli-
rom să intre într-una din bazele de dis-
tribuție franceze, așa încât revista să fie
vizibilă pe rețele și să poată fi comandată
prin librării. Cât despre fonduri, în afa-
ră de o contribuție modestă a Centrului
Léon-Robin, tipărirea ei este finanțată de
Polirom. Sunt plină de recunoștință față
de această editură extrem de profesiona-
lă, cu care colaborez admirabil de aproa-
pe 20 de ani.
Ați dorit vreodată să abandonați fi-
losofia și să deveniți scriitor, de poezie
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
sau de roman? Sau, pur și simplu, să
nu mai aveți nici o tangență cu filoso-
fia?
Nu, nu pot abandona filosofia. Este o
forma mentis pentru mine. Am scris tex-
te care au o formă literară mai pregnan-
tă decât în cazul studiilor, dar care au un
fond filosofic și chiar o inspirație, aș spu-
ne, filosofică. Nu știu dacă voi mai scrie
asemenea texte, dar știu că nu voi pu-
tea abandona niciodată lectura textelor
de filosofie și meditația pe marginea lor.
Poți să trăiești decent, în Franța,
ocupându-te de filosofie?
Deocamdată da, se poate, câtă vre-
me există „agrégation de philosophie”,
se predă filosofie în licee, există o probă
obligatorie de filosofie la bacalaureat, iar
facultățile de filosofie sunt relativ nume-
roase în Franța, chiar dacă sunt cupla-
te cu sociologie, litere, drept sau teologie
în anumite universități. Și apoi există în
„Centrul național al cercetării științifi-
ce” (CNRS) o secțiune (35) în care fi-
losofia este disciplină principală (cu 3-4
posturi scoase la concurs anual) și alte
câteva secțiuni (Mondes anciens, Mondes
modernes, Linguistique) în care filosofia
intră în dialog cu discipline aplicate (an-
tropologie, filologie, codicologie și ediție
de texte clasice, traduceri etc.). Vorbesc
desigur doar de filosofia care se defineș-
te ca o disciplină academică. Ea atrage
încă foarte mulți tineri, dar selecția este
drastică și munca în acest domeniu im-
plică un angajament profund, de ordin
existențial. A trăi decent din filosofie, în
Franța, înseamnă a accepta un trai mo-
dest, chiar dacă ai un salariu de profesor
universitar confirmat. Dar a avea asigu-
rat un trai dedicat pasiunii și nu unul
strict subzistențial este un lux, dincolo
de aparențe.
Anca VASILIU, cărți publicate
La traversée de l’image  (Desclée de
Brouwer, Paris, 1994);
Architectures de l’image. Monastères de
Moldavie, XIVe-XVIe siècles (coeditor, Pa-
ris-Méditerranée și Jaca Book, Paris, Mi-
lano, 1998), volum tradus în italiană și
germană;
Du diaphane. Image, milieu, lumière
dans la pensée antique et médiévale (Vrin,
Paris, 1997), volum tradus și publicat de
Polirom în 2010;
Dire et voir. La parole visible du Sophis-
te  (Vrin, Paris, 2008), volum distins cu
premiul de filosofie al Societății de Studii
Grecești (fondată la Paris în 1867);
Eikôn. L’image dans le discours des trois
Cappadociens  (Presses Universitaires de
France, Paris, 2010), volum tradus și pu-
blicat de Doxologia în 2017;
Image de soi dans l’Antiquité tardi-
ve  (Vrin, Paris, 2012), volum distins cu
premiul Montyon și medalia de argint a
Academiei Franceze;
Divines techniques. Arts et langage
homérique à la fin de l’Antiquité (Classiqu-
es Garnier, Paris, 2016);
Penser Dieu. Noétique et métaphy-
sique dans l’Antiquité tardive (Vrin, Paris,
2018);
Montrer l’âme. Lecture du Phèdre de
Platon  (Sorbonne Université Presses,
2021);
și un volum de poeme, Entre la gloire et
la peau (Corlevour, Paris, 2020).
 Proză

Iorgu
Adrian Jicu (fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Humanitas)
Crescând, Iorgu începu să se aven- cât să nu te găsească vecinii sloi în casă, Bătând mahalalele și scăldându-se făceau ravagii. Dubitul era rudimentar,
tureze către dughenele din vecini sau cum se întâmplase cu țața Vasilca, din prin smârcurile Bistriței, într-o bună zi prin tratarea cu tot felul de substanțe
pe străzile dinspre centru, unde mergea Cremenea. Bătrână și beteagă de un pi- se treziră cu Iorgu plângându-se de du- chimice, iar resturile treceau, printr-un
pentru a asculta valsurile muzicei lui Ia- cior, băuse de cu seară tot rachiul din reri de cap și vărsând tot ce mânca. De canal de lemn, direct în Bistrița. Și tot
cobschitz din Grădina Publică și, când sticlă și se băgase în pat, acoperindu-se fapt, numai bună nu era, dar ce să-i faci, acolo, chiar pe malul apei, era zalhana-
avea cu ce, să-și cumpere bragă și siro- cu niște capete de țol. Nu se mai trezise că așa e vorba, într-o bună zi, și n-ai ua târgului, unde erau sacrificate sute de
puri de vișine ori de mere, o delicateță să arunce pe foc te miri ce. Au descope- cum să-i spui altfel, oricât te-ai căzni, animalele, vite, porci sau oi, care înro-
la care copiii visau întotdeauna. Alteori, rit-o încovrigată, după vreo două zile, fiindcă limba română are chichirezul ei șeau apa cu sângele lor, emanând miro-
o lua spre nord, pe Câmpul Poștei, unde când au băgat de seamă că nu mai iese și, dacă oamenii i-au spus așa, cine ești suri greu de suportat.
aveau loc bâlciurile și iarmaroacele, sau prin curte și s-au alarmat vecinii. Abia tu să zici altfel, că trebui să ții cont de Îngrijorați de starea băiatului, che-
către răsărit, spre apa Bistriței, la scăl- au putut-o târî din pat, că era sloi. I-au niște lucruri, că n-ai să te așezi tu împo- mară medicul comunei, pe domnul
dat, cu prietenii, pe care îi uimea cu sal- făcut cele creștinești, punând mână de trivă doar pentru că ziua aceea nu a fost Adam. Febră palustră fu diagnosticul.
turile lui de pe podul improvizat și cu la mână pentru sufletul sărmanei, care chiar bună pentru un copil care, dacă Rece și sec, ca o sentință. „E o boală
scufundările meșteșugite, fiindcă-și ți- murise ca un câine și nici n-avea cine e s-o recunoaștem, n-avea nicio vină, nouă”, le explică el, doct, recomandân-
nea cel mai bine respirația sub apă, apă- s-o îngroape... că, na, ce copil nu se dă în vânt după du-le câteva medicamente de la Farma-
rând unde nu te așteptai, spre invidia Însă nimic nu era mai rău ca toam- scăldat și cui nu-i place să se răcoreas- cia Stâncă. Însă degeaba... Copilul se
celorlalți, care și-ar fi dorit să înoate așa nele târzii, când ploua cu nemiluita și că într-o zi zădufoasă, sărind huștiuluc simțea tot mai rău și doar Pachia îi dădu
bine cum o făcea zvârluga negustorului umezeala se strecura în case, prelingân- de pe mal, și cine să mai țină cont că de capăt, tratându-l cu leacuri băbești,
Vasiliu. du-se pe pereți și mușcând din plămânii apa era murdară ori că puteai da de vre- pe care le știa de la o țigancă-doftoroa-
Dar câte nu-s de descoperit la vârsta celor mai șubrezi, care se-mbolnăveau un buștean ori de vreun hoit de câine, ie de pe moșie. Pregăti iute un amestec
asta? Și câte nu se pot întâmpla? Iorguț de oftică și tușeau întruna, tratându-se ori că unii se înecaseră, trași la fund de de chinină, foi de țintaură și revent, pe
pățise una de pomină. Plecase cu Gri- cu tot soiul de hapuri, după cum auzi- curenți... Oamenii se scaldă dintotdea- care îl puse la macerat în vin negru, câ-
goriță Tabacaru, vărul mai mare, și cu seră ei din bătrâni... Cei mai expuși erau una, de când îi lumea asta și pământul, teva ceasuri, după care îl strecură prin
frații Marcus, din vecini. Plouase câte- copiii, care se îngrămădeau prin borde- și n-ai ce să-i faci, că doar n-ai să stai să tifon și îi dădu să bea o jumătate de ul-
va zile și abia așteptau să poată ieși la iele fără dușumele, călcând desculți pe înduri fiindcă un bezmetic se aventura- cică, pe care i-o turnară pe gât, cu chiu
joacă. Ajunși în dreptul catedralei Sfân- lutul cel rece și umed, fără ca nimeni se cine știe unde și fusese tras la fund de cu vai, fiindcă băiatul abia respira. Nu
tul Nicolae, cotiră spre Strada Mare, să le poarte de grijă, fiindcă părinții nu curenți... după multă vreme, Iorguț căzu într-un
dar n-apucară să treacă de partea cea- pridideau cu băutura. Se obișnuiseră așa Degeaba scriseseră ziarele, averti- somn greu, speriind-o strașnic pe Zoe,
laltă că Iorgu rămase înfipt în noroiul și trăiau laolaltă, cu cățel și purcel, câte zând cetățenii asupra murdăriei. De- care se frământa neputincioasă, temân-
moale din care nu se mai putea desprin- șapte, opt sau chiar zece în odăițe mes- geaba dăduse primăria regulamente de du-se de ce-i mai rău.
de, spre hazul trecătorilor. Era o clisă
chine, cu geamuri sparte, pe care le mai igienă, afișate pe la răspântii. Cine să le — E normal, mamă, o liniști bătrâ-
groasă, amestecată cu balegă și gunoaie.
cârpeau cu ce puteau să nu intre ploaia citească?! Ce igienă?! Era un cuvânt nou na. Lucrează vinul. Vor începe acușica
Noroc de căpitanul Pandele, care trecea
de-a dreptul. Și se rugau să vină oda- și-l priveau cu mirare, cum privesc ță- și buruienile.
călare, în drum spre regiment. Din goa-
tă primăvara să scape și ei la larg și să ranii un venetic pripășit în satul lor. Se Așa fu. Leacul se răspândi în trupul
na calului, el îl smulse pe copil din cior-
se prăjească la soare, chit că aveau să-și mirau cât se mirau, după care ridicau chinuit de boală și apărură semne de
bă, cum o denumise un gazetar hâtru,
blesteme iar zilele din cauza căldurii, că din umeri și cam atât, aruncând mai de- înzdrăvenire. Trezit după câteva ceasuri,
punându-l la loc uscat și ferit. Papucii
tot e mai bună decât frigul care-ți intră parte gunoaiele în șanțuri sau pe maida- copilul ceru apă și bău lacom, ca lovit
îi rămaseră însă în glodul care îi ajungea
în oase și nu te mai slăbește. ne. Fabricile, mai ales cele de pielărie, de arșiță. Apoi vru de mâncare. Borș cu
până aproape de genunchi și lumea se
amuză zile în șir de pățanie.
— Mei Iorguț, cum te duci tu aca-
sa la tatăl tău așe, fere papuci? întrebase
candid belferul Samuel, căutând parcă o
rezolvare dilemei.
Dacă în centru era așa, periferia ră-
măsese rurală de-a dreptul, cu ulicioare
lutoase și cu maghernițe meschine, în
curțile cărora se îngrămădeau oameni
și orătănii. Cârduri de gâște sau găini
ciugulind prin șanțuri, câini vagabonzi
și porci scărpinându-se de copaci, că-
ruțe cu vite și cai, oameni meșterind
una, alta. Bordeie de lut în furci sau
din chirpici, cele mai multe nespoite,
cu acoperișuri sparte de ploi, cu gar-
duri din scânduri improvizate, una da
și două ba, cu portițe parcă ieșite din
țâțâni și geamuri bicisnice, în care lu-
mina abia dacă se strecura. Vara mai
era cum era, se mai adăposteau de ză-
pușeală, își mai ostoiau nădușelile la
cișmele și la umbra copacilor nume-
roși. Însă iarna era cumplit. Se încăl-
zeau cum puteau, arzând în sobele și
godinele improvizate ce prindeau. Fu-
seseră geruri nemiloase, când puneau
pe foc orice: coceni și ciocălăi, scân-
duri de prin garduri, ba chiar și cârpe
de prin lăzile de zestre. Unii făceau ti-
zic, însă nu era prea plăcut, fiindcă bă-
legarul ăla uscat mirosea de nu puteai
respira, dar măcar te mai dezmorțeai

nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022 www.revistatimpul.ro 17

 Proză
perișoare... Iar Buia se execută bucu-
roasă, zâmbind pentru prima oară după
zile negre, apăsătoare.
Iar după ce se întremă, bunica îl luă
cu ea la țară. Acolo, copilul zburdă în
voia cea bună, bucuros că scăpase de
școală. Bogdăneștii îi priiră. Printre ar-
gații și țăranii care roboteau pe moșie,
se simțea în largul lui. Își găsi prieteni
de joacă, cu care cutreieră câmpurile ne-
sfârșite sau pădurile din preajmă. Când
veni să îl vadă, Zoe îl găsi schimbat și se
plânse că i s-a sălbăticit băiatul. Ars de
soare și de vânt, cu părul vâlvoi, Iorgu-
țul ei era de nerecunoscut. Plecase pa-
lid, cu fața suptă de boală, și acum era
vioi, un țărănuș în toată regula, ciufulit
și rumen, cu ochi albaștri, care îi scli-
peau veseli. Îl lăsară acolo peste vară,
însă în toamnă îl întoarseră acasă ca să-l
dea la școală. Pierduse deja doi ani...
5.
— Șinzăși di bani tura, șinzăși di bani
tura! Haidi, băieti, haidi, și ti tot codești
atâta? Urcă mai repidi că-ncurși lumea!
Nici nu-și dădu seama când se tre-
zi pe băncuța de lemn. Bănuțul trecu
în mâna butucănoasă a bărbatului care
continua să strige din toți rărunchii:
— Luuume, luuume! Hai la dulap!
Hai la dulap! Vindecă de gălbinare și
ajută fata mare!!! Numa’ șinzăci di bani
tura, nu mai sta șî căsca gura!
Iar lumea se îngrămădea, atrasă nu
doar de îndemnurile zdrahonului care
învârtea roata din lemn, ajutat de trei
tovarăși, ci și de țipetele amestecate cu
râsete ale celor din dulap, care băteau
aerul cu mâinile ca niște păsări căznin-
du-se parcă să iasă dintr-o colivie uria-
șă. Se veseleau nevoie mare, strigându-și
cunoscuții de jos, însă erau și unii care
cădeau într-o muțenie vecină cu spai-
ma, de care se făcea mare haz când co-
borau amețiți și cu fețele palide. Se mai
întâmpla chiar ca vreunul, nedeprins cu
înălțimea, să verse de-a dreptul, mai ales
dacă băuse vârtos înainte. Era scos din
mulțime cu huiduieli și cu glume deo-
cheate și totul o lua de la capăt, cu alți
curioși, fiindcă roata nu contenea să-
și urmeze mișcarea decât atunci când
se împlinea sorocul celor câteva minu-
te pentru care plăteai. De câte ori nu
se întâmplase ca zdrahonul să-i scurte-
ze sau să li se pară oamenilor că e prea
puțin, iar cei mai îndrăzneți protestau,
cerându-i socoteală, să-i mai dea mă-
car o tură, că pe cei dinainte i-a dat mai
mult, și nu-i drept, ce? ei nu plătiseră
la fel, ori poate că ei erau mai proști?
Iar zdrahonul n-avea încotro și făcea
semn tovarășilor să se mai opintească o
dată, fiindcă n-avea chef de harță, prefe-
ra să-i mai învârtă o tură, chiar două, și
să le închidă gura decât să se certe cu ei.
Când vreunul, de bună seamă beat, în-
trecea măsura, schimba foaia. Îl punea
la pământ repede, cu pumnii săi ca două
baroase, umplându-l de sânge, lumea
țipa înspăimântată, unii chemau ser-
gentul, alții veneau cu tovarăși să se răz-
bune... Dar nu se-ntâmpla mare brânză,
că așa e unde sunt oameni mulți, se mai
aruncă vorbe proaste, se mai înghion-
tesc și unii s-aprind prea ușor, din te
miri ce... Ș-apoi se răcoreau și unii și
18 www.revistatimpul.ro
alții, cei bătuți strigând în gura mare că
n-a fost luptă cinstită și c-or să-și facă
ei dreptate, cei triumfători, pășind par-
că mai apăsat, știindu-se priviți cu un
amestec de teamă și respect. Însă zdra-
honului nu-i trebuia scandal și n-avea
nimic de dovedit nimănui, fiindcă asta
însemna timp pierdut și parale mai pu-
ține. Iar el trebuia să-și umple chimirul
că doar avea de uns nu doar vardistul, ci
și funcționarii primăriei, care eliberau
autorizația și care erau lacomi, știind că
ăla era momentul lor... Așa că dulapul
se-nvârtea întruna, sub privirile oame-
nilor, care se-mbulzeau nerăbdători să le
vină rândul.
Și nu doar dulapul se învârtea, când
mai repede, când mai lin, după cât își în-
cordau puterile ajutoarele zdrahonului,
ci și oamenii de pe margine, care se prin-
seseră într-o horă chiar acolo, fiindcă un
taraf se instalase la mică distanță, um-
plând Câmpul Poștii cu ritmurile „horei
cu scrânciob”, pe care o știau cu toții și
care era cântată de zeci de ori de-a lun-
gul zilei, ba din inițiativa lăutarilor, ba la
cererea celor care le venea cheful de joc
și care se tot rugau de ei:
— Hai, bă, Drăgoiule, mai zi-o o
dată, mânca-te-ar ciorile să te mănânce!
Că frumoasă mai e!
— Cântați, mă, fire-ați ai dracu cu
muzica voastră!, săreau și alții cu gura pe
ei și țiganii trebuiau să se conformeze, fi-
indcă altfel riscau să se aleagă cu instru-
mentele sparte și urcați prin copaci, cum
li se mai întâmplase pe la nunți și che-
furi, unde se găsea totdeauna câte un în-
drăcit care se lega, din senin, de viața lor,
amenințându-i și înjurându-i, de mamă
sau de morți, după cum îi venea la gură.
Câți Hristoși și câte anafuri nu auzise-
ră ei și câte nu pătimiseră... Dar se în-
vățaseră cu viața asta, că alta n-aveau și
asta era tot ce știau: să cânte. Furau lă-
utăria, învârtindu-se printre cei mari și
pândindu-i cum ciupesc coardele viorii
și ale cobzei sau ale țambalului atârnat
pe după gât. Abia așteptau să pună mâna
pe vreun instrument și să-l încerce și ei,
chit că-i așteptau sudalmele. Se căleau
pentru viață, că viața de lăutar are bu-
curiile și necazurile ei, că oamenii acu te
scuipă și te înjură, acu-ți toarnă băutură
și-ți bagă banii în buzunar, cântând de
mama focului, că sufletul omului e plin
de dureri și de doruri neștiute... De aia
se aciuaseră acolo, lângă dulap, știind că
n-are să le meargă rău în acele zile, când
tot Bacăul se aduna pe Câmpul Poștii,
unde se ținea, din bătrâni, iarmarocul
de Sfinții Petru și Pavel. Venea lumea
de pe lume, din centru și din mahala-
le și din satele dimprejur, cale de kilo-
metri întregi, fiindcă ce prilej mai bun
puteai găsi ca să-ți desfaci marfa, să târ-
guiești una-alta, să întâlnești cunoscuți
și să mai schimbi două vorbe sau, pur și
simplu, să caști gura, cu mâinile în bu-
zunare, căci la buzunare se cuvenea să fii
cu băgare de seamă, fiindcă se fripsese-
ră destui naivi, care se treziseră cu fun-
dul trăiștii tăiat ori cu bocceluțele, unde
legaseră paraua cu zece noduri, dispăru-
te. Ș-apoi degeaba se tânguiau amar ori
îi implorau pe vardiști să-i ajute... Lu-
mea râdea și trecea mai departe, că așa e
la târg și cine nu cască ochii, cască pun-
ga, ce? ei nu știau că e plin de hoți și de
pungași?!
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
Dar ce nu găseai la iarmaroc? Țărănci
cu oale și castroane, mături împletite și
târnuri, găini și rațe, ouă și mălai, mură-
turi și dulcețuri, compoturi și siropuri,
munteni cu brânză și păstrăvi în cergă,
sumane și nădragi, fote și cămeși, bulgari
cu legume, sacagii, bragagii, turci cu ia-
urturi, salepuri și șervet, tarabe improvi-
zate cu mititei și fleici sfârâinde, „Hai la
mici cu muștărel și rachiu un păhărel!”,
„Vinișor de Odobești, ca la noi nu mai
găsești!”, „Cârnăței și mititei, pentru
fete și flăcăi!” Mirosul amețitor de gră-
tar, amestecat cu fumul cărbunilor și cu
praful care se ridica în straturi subțiri, ca
niște covoare plutitoare în lumina stră-
lucitoare a soarelui fierbinte de iunie, îi
zăpăcea, dându-le o senzație de sfârșeală,
pe care o trăiau din plin, bucurându-se
cu o bucurie neclară. Și cum să nu te bu-
curi, când acolo erau circul de varietăți,
menajeria lui Eduard Braun, acrobații
gimnaști, femeia cu barbă și femeia-sire-
nă, bărbatul de oțel, renumitul magici-
an Zuzek, pușca americană fără pierdere,
flașneta cu papagal cu zodii, păpușeria
de la Paris, dioramele, fonograful Edi-
son, tombole cu toate numerile câștigă-
toare, „Ciocul și norocul”, „Uite bobul,
care-i bobul?” sau „Unde-i cuiul și care-i
cureaua?”, care-i ușurau pe naivi de golo-
gani, promițându-le minunății nemaivă-
zute și nemaiauzite. Era raiul pontagiilor
și al borfașilor, al hoților de buzunare și
al cerșetorilor, sub privirile înțelegătoare
ale sergenților de stradă, care-și plimbau
uniforma plini de dignitate, poposind
ici, colo, mai abitir pe unde știau că nu
le picase încă nimic.
Iorgu se trezi în aer, deasupra acestei
mulțimi, într-un vârtej care-l făcu să se
chircească pe lemnul băncuței. Se obiș-
nui însă repede și privi panorama care
i se deschidea înaintea ochilor. De sus,
avea priveliștea întregului târg, cu turle-
le câtorva biserici, clădirile impunătoare
ale liceului și ale Palatului Administra-
tiv și cu moara Calmanovici, în curtea
căreia se găsea și turnul de supraveghere
al pompierilor. În zare, se profilau dea-
lurile Măgurii și codrii Hemeiușului, iar
de jur împrejur, case pipernicite, ca niș-
te cutii de chibrituri risipite de un uriaș
neglijent, care se distrase aruncându-le
ici-colo, la voia întâmplării. Din roti-
rea neîncetată a dulapului, lumea se ve-
dea altfel, pierzându-și contururile, care
deveneau tot mai neclare, până când,
amețit de-a binelea, se trezi coborât de
zdrahonul care făcea loc altora, care aș-
teptau nerăbdători să le vină rândul:
— Haidi, haidi, băiețele, că nu te-o
fătat mă-ta aici în dulap!
Iar Iorgu se trase într-o parte și se așe-
ză pe un pietroi, la umbra unui tei înalt,
de unde auzea vuietul iarmarocului, cu
râsete și strigăte, cu lăutarii cântând și
oamenii trăind clipa, cu o stranie volup-
tate, atrași ca de o chemare necunoscută,
care-i îmboldea să mănânce și să bea, să
se veselească din orice, ca și cum aia ar
fi fost ultima lor șansă de a fi fericiți. Și
poate chiar așa era, fiindcă erau sătui de
greutăți și necazuri, de care acum uitau,
cheltuind ultimii bani, chit că aveau să
regrete amarnic a doua zi, când o luau de
la capăt, numărând zilele până la un nou
prilej de petrecere și de veselie...
 Târcoale

Jimmy
Mihai Buzea

Greșeala mea: i-am trimis lui Bog-

dan Crețu o poză cu mormântul lui Jim
Morrison. Replica a venit imediat, și tot
pe Whatsapp: „Scrie despre Jim pt. Tim-
pul!”. M-au luat nădușelile. Dracul m-a
pus să-i trimit poza ceea?!
Nu pentru că n-aș fi ascultat The Do-
ors până la loc comanda! Nici vorbă de
așa ceva: ca toată generația mea, am cres-
cut cu muzicile lui Morrison și ale celor
din Clubul 27 (Jimi Hendrix, Kurt Co-
bain și chiar Brian Jones, chit că ăsta era
mort demult când am dat eu de Rolling
Stones). Problema era – dar nu mai e, că
i-am dat de cap – faptul că „Târcoale”
este o rubrică de recenzii literare, iar Jim
Morrison a fost orice altceva decât un
mare scriitor. Sau scriitor.
Deși asta nu este întru totul adevă-
rat: Jim a scris. Prost, puțin – dar a scris!
Iar ultima dintre cele două cărți ale sale
prezintă în continuare un anume interes
pentru istorici, așa că nu mă doare mâna
să v-o prezint, mai ales că are o poves-
te. Prima, însă, este de tot râsul: tânărul
Jimmy (un copil!) s-a apucat el să scrie,
că-l chinuia talentul, și a produs două
opuri pe care le-a publicat pe banii lui
(adică ai lui taică-său, amiralul), iar apoi
le-a comasat, le-a puricat și le-a mai pu-
blicat o dată într-un volum cu titlul „The
Lords and The New Creatures”. O jale.
Cartea n-a atras atenția nimănui, în afara
câtorva băiețași cărora le era foarte sete și
care l-au tămâiat pe autor cu tot arma-
mentul din dotare, ca să le dea de băut
(se pare că le-a dat, iar unul dintre aceș-
ti băieți a și ajuns poet după niște ani,
chiar dacă poet grafoman, după umila
mea părere; McClure îl chema, n-a au-
zit nimeni de el, pagubă-n ciuperci). Mă
întreb cât valorează acum un exemplar
princeps din „The Lords and The New
Creatures”? Printre alte găinării din ti-
nerețe, cândva am vândut și-am cumpă-
rat cărți ceva mai rare sau cu semnături...
de-aia zic.
Cea de-a doua carte a lui Morrison,
cea de care s-a auzit și se vorbește (enfin, Ideea de bază: strămoșii noștri întâi corcim în speranța c-o să iasă ceva bun, tu pentru tine... ce plăcere mai e și aia?
s-a vorbit mai demult), e altă mâncare au cântat și abia apoi au compus poezie. că n-o să iasă. Le vom fușeri pe amândo- Mie mi se pare că prea seamănă cu mun-
de pește. Chiar are o poveste. În primul Deci, s-ar putea spune că versurile sunt uă și atâta tot. Morrison a scris poezie ca!”. După câteva încercări – pentru că
rând: nu e carte. În al doilea rând: n-a doar cântec fără muzică, punctum. Deci, proastă și a făcut muzică extraordinară, el nu înțelegea, pur și simplu, sensul în-
fost niciodată publicată, nu în mod ofi- dacă am niște versuri bune, n-am decât muzică fără moarte – și chiar dacă nu trebării mele – Horațiu m-a dumirit:
cial, nu la vreo editură. În al treilea rând: să le adaug o linie melodică și gata, am toate piesele sunt nemuritoare (că nu-s), „Vezi tu, Mihai... muzica nu e așa. Nu
n-are nume. În al patrulea rând: deși a obținut o foarte bună piesă muzicală – unele au rămas vii, iar în timpurile noas- e ca alte activități omenești. Muzica ac-
fost pusă pe piață sub numele (foarte hop cu ea pe piață, să mă umplu de bani tre în permanentă accelerare, acest lucru tivează niște centri nervoși primordiali,
bine ales, foarte vandabil) „The Lost Pa- și de like-uri! este uriaș. Cei care-l izbutesc devin le- adânc îngropați în zona primitivă a cre-
ris Tapes”, toate înregistrările alea au fost Hai s-o luăm și invers („pe partea ai- gende. Ca el. ierului nostru, acolo lângă frică, dorință,
făcute frumușel în Los Angeles, nicide- alantă”, cum ar fi zis Nenea Iancu): dacă Un ultim lucru, care mie mi se pare agresivitate, fugă, somn, sete, atac. Aceș-
cum la Paris – acolo au fost doar găsi- am o piesă muzicală extraordinară – sau, important, deși s-ar putea doar să mi se ti centri, odată activați de muzică, răs-
te printre lucrurile lui, după ce-a murit mai simplu, celebră – tot ce am de făcut pară. Iată: aici în Belgia mi-am făcut un pund foarte puternic la stimul. Omului
în cadă. este să scot din ea muzica și, hocus-pocus nou prieten – o performanță în sine, la nu-i mai trebuie atunci nici băutură, nici
Alături de câteva carnețele în care preparatus, m-am și pomenit c-o poezie 50 de ani – a cărui relație cu muzica este hrană, nici nimic. E orb și surd, e acolo,
și-a mai notat el idei de poezii și de cân- de mare clasă! Mi-e greu să dau exem- mult mai strânsă decât a mea. Horațiu e în muzică. Îmi pare rău că tu nu ai ac-
tece (puse pe piață și astea, păi ce cre- ple, că-mi vine să râd singur, și nu asta cântă. Chitară, tobe, mă rog. Are și tru- ces la acest nivel. Înțeleg, cred, dar îmi
deați? „Paris Journal”, așa le-au vândut e ideea. pă cu care cântă, dar cântă și singur, la el pare rău pentru tine. Ai pierdut și pierzi
șmecherii, că numele lui Morrison vin- Din „The Lost Paris Tapes” a lui Jim în grădină, când are chef. Nu a făcut din una dintre experiențele fundamentale ale
dea orice, mai ales după moartea lui Morrison, adevărul se vede și fără bino- asta o profesie (nici pe departe!), e doar o vieții omenești”.
eroică), cartea asta care nu e carte poa- clu: muzica și poezia sunt rude, da, dar plăcere pe care și-o oferă când are timp. Ajuns acasă, mi-am pus „Light My
te fi foarte, foarte interesantă din urmă- rude îndepărtate. Or fi avut un stră- Când merg pe la el îl întreb mereu: „Măi, Fire”, dar mi-am desfăcut și-o bere. Ho-
torul motiv: ne bate un cui în talpă. E moș comun, nu zic, dar prin mezolitic Horațiule, dar ție nu ți-i greu? Adică... să rațiu avea dreptate. Muzica nu-i pentru
vorba de raportul – străvechi – dintre sau neolitic, iar de atunci încoace fiecare cânte altul pentru tine, la un concert, la oricine. Dar, pe de altă parte, nici litera-
muzică și poezie. artă s-a dus pe drumul ei; nu merge să le un festival, asta da, înțeleg; dar să cânți tura.

nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022 www.revistatimpul.ro 19

 Florin Iaru recomandă

Servicii funerare pentru animale de companie

Nicoleta Balaciu
N-am mai săpat gropi pentru câini, dar
tipul a zis că face cinste. Îmi iese și mie ceva
dacă îl ajut.
— Gogule, o pălămidă aici pentru pri-
etenul meu! Se întoarce către mine. Ia zi,
ce bei? O bere? Un suc? Merge mai bine o
bere, decide el până să-i răspund și scoate o
Timișoreana din lada frigorifică. Fără alcool
n-ai? strigă el spre cineva dinăuntru.
— Dacă nu mai e în ladă, nu, îi răspun-
de o femeie din bucătărie, apoi scoate capul
printre șiragurile de mărgele din lemn atâr-
nate la ușă. Ah, bună, tu erai!
Iese în ușă și vorbesc ceva în turcă. Sunt
serioși amândoi. Ea ține în mână un pește
spintecat și gesticulează. Tipul se joacă cu
lanțul gros de la gât. Tricoul îi plesnește pe
burtă. Arată spre mine. Zâmbesc, ce naiba
să fac. Nu înțeleg nimic. Îmi aprind o ți-
gară.
— Să nu pleci, mă-ntorc repede, îmi
spune el din pragul terasei. A dracu’ pielea
pe tine, Gogule, și îi trage o palmă pe spa-
te bărbatului. Gogu râde și agită spatula în
aer, în cealaltă mână are o țigară, iar scru-
mul îi cade pe plită și pe pălămida mea.
Stârnește tot praful cât întoarce jeepul.
Ridică două degete de pe volan când trece
prin dreptul meu, schițez și eu un gest cu
mâna. Din spatele cherhanalei câteva javre
latră leșinat.
Termin berea până e gata pălămida.
Doar în bermude și în șlapi, Gogu întoar-
ce peștii pe plită, în fața cherhanalei. Feme-
ia aduce farfuriile la mese. E plină terasa
acum, câteva fete așteaptă afară, pe un buș-
tean. Aud când le spune:
— Cinșpe borșul și saramura. Douăzeci
lufarii, trei la porție. Pălămida treizeci, ju-
mătate de pește, și le arată cât e de mare.
Până îmi aduce mâncarea vorbesc cu
Oana pe messenger. E pe drum acum, a
fost drăguț la ferma de scoici, ai ei nu se
mai satură de Bulgaria, dacă știau, își luau
cazare acolo, nu în porcăria de Eforie. Mai
bine venea la mine la Tuzla, putea să facă
și nudism, dar ei nu-i place la cort. Sem-
nalul vine cu găuri, conversația e defaza-
tă și mai mult mă enervez. Îi zic că o sun
mai încolo că am o treabă. Insistă să știe ce.
L-am cunoscut pe unul pe plajă și e rost de
ceva bani. Poate mergem la delfinariu. Tre-
ce aproape o oră și tipul încă nu s-a întors.
Pe farfurie a rămas doar capul pălămidei,
tăiat pe jumătate. Are dinți mici și ascuțiți.
Mă holbez la ei ca să par ocupat.
— E pește răpitor, îmi zice femeia când
strânge masa. Are carnea ca tonul.
Îmi aduce pe o farfurioară două bucățe-
le de baclava.
— Nu, nu, spun eu. N-am cerut și de-
sert.
— E din partea casei, a început Kurban
Bayram. Sărbătoarea Sacrificiului.
Mă lămurește că e o sărbătoare impor-
tantă, cum e la noi Crăciunul sau Paștele,
ține patru zile, până luni, apoi mă întrea-
bă dacă mai vreau ceva de băut. De jenă,
comand încă o bere. Încep să-mi fac cal-
cule, în caz că nu mai vine tipul să plăteas-
că. Dacă e mai mult de 5 lei berea, nu-mi
ajung banii. Când le aduce nota, și fetele de
pe buștean au probleme.
— Sunt cinșpe lei rapanele, ați avut trei.
Mă tot întreb cît de greu și cît de provocator e pentru Nicoleta Balaciu să lase toată greutatea pe umerii cititoru-
lui. Nu știi niciodată dacă ceea ce vezi când citești e bine sau e rău. Măștile pe care și le pune în proză par din carne,
sânge, nervi și piele naturale. Iar cititorului i se cere doar să își pună mintea la contribuție, deși, aparent, totul e clar
ca lumina nopții.
Una dintre ele pleacă spre corturi să
mai ia bani. Mă șterg de sirop pe mușama,
dar tot am mâinile lipicioase de la baclava.
Caut prin buzunare să văd ce bani mi-au
mai rămas. Constat că am uitat de porum-
bul de la prânz.
Începe să se întunece, terasa se golește.
Bărbatul tot n-a venit. Mai am doar două
țigări, trag de ele. Din bucătărie se aude
cum femeia spală vasele. Gogu curăță plita
și fluieră o manea.
— Mai vine Cotoi?
Nu-mi dau seama dacă Gogu vorbește
cu mine.
— Alin? Mai vine? întreabă din nou și
se întoarce spre mine.
— Da, așa a zis, răspund eu.
Îmi dau seama că habar n-am cum îl
cheamă. Și nici dacă se mai întoarce. Tipul
și-a bătut joc de mine, sunt ultimul fraier.
Să văd cum fac cu consumația. M-aș duce
până la cort, poate mai am ceva bani în
blugi. Dacă nu, asta e, nu mă mai întorc.
— Mă duc până la cort să iau niște ți-
gări, spun eu cât pot de natural.
Ăștia vorbesc ceva în turcă, nici nu mă
bagă în seamă. E întuneric bine, cobor pe
plajă printre bălării, nu mai nimeresc trep-
tele, lumina de la cherhana nu bate până
acolo. Un câine se ia după mine. Îl gonesc
de câteva ori, dar nimic. Când trece pe lân-
gă mine mă împiedic de un bolovan și cad
cu genunchii pe scoici. Câinele scheaună și
fuge speriat. Paștele mă-sii, Tuzla mi-a tre-
buit, că nu puteam să mă duc decât pe jos
la Oana în Eforie! Aud mașina, tipul claxo-
nează insistent.
— Hai mă, c-avem treabă! Unde-ai ple-
cat, nu ți-am zis să m-aștepți? mă ia de cum
mă vede.
Mă sui în mașină și urcăm panta în vi-
teză. Trage bine jeepul. Abia acum am ob-
servat că are capota înfundată.
— A ratat nevastă-mea intrarea în curte
și-a lovit proasta stâlpul porții, îmi explică
el. Noroc că n-avea viteză. Aia îi mai lipsea,
la cum conduce! Asta să fie paguba. Fiarele
ca fiarele, se repară… cu oamenii e mai rău.
Ține mâinile strâns pe volan, văd că
n-are verighetă. Pietrele scrâșnesc sub roți,
plaja rămâne în spate, dincolo de tufișuri.
Trecem de pontonul dezafectat, ne ducem
până în vârful coastei, apoi o ia în dreapta,
pe un drum pe care n-am mai fost. E plin
de hârtoape, se aude cum un obiect meta-
lic se rostogolește prin torpedo. Mașina se
înclină într-o parte și zic că gata, asta e, ne
răsturnăm și cădem în râpă. Icnesc și mă
prind de portieră. Tipul înjură și o ia de-a
dreptul pe câmp.
— Ce-ai, mă, te-ai speriat? râde el. Stai
să vezi mai încolo!
La un moment dat, un iepure maroniu
sare în fața mașinii și aleargă haotic în lu-
mina farurilor.
— Uite-l, mă! Îl vezi? Îi tâmpește lumi-
na puternică, de-aia sunt așa ușor de prins.
Mai ales ăia tineri, că se panichează. Ăia
bătrâni se-ascund până trece pericolul. Ai
mâncat iepure, îți place?
Îi zic că nu.
— Păi să mănânci. Da’ gătit ca lumea.
În Malta am mâncat și eu prima dată.
Trage de volan și se întoarce pe drum.
Ocolește brusc o groapă umplută cu scoici
albe.
— Știi cum taie alea cauciucurile?
Îi răspund că nu știu, n-am mașină, în-
tâi să termin facultatea și să-mi găsesc ceva
serios de lucru. Râde și-mi zice că și el era
rupt în fund în studenție. A făcut Dreptul
la Constanța. Era nasol pe vremea lui, nu‑ți
găseai de lucru ca acum. Îmi povestește că
la început a avut numai joburi de rahat.
Dup-aia a deschis o afacere și a fost șmeche-
rie. Îl întreb în ce domeniu. În consultanță.
(Florin Iaru)
Coboară pe un drum îngust și abrupt. Tu-
fele țepoase zgârie caroseria. Încep să-mi fac
griji, unde mă tot duce pe coclaurile astea?
— Mai avem? îl întreb.
— Acum ajungem. Ce, nu mai ai răb-
dare?
Mai mergem însă destul. Se oprește lân-
gă un mărăciniș și scoate din portbagaj o
lopată. Îmi arată în lumina farurilor un loc
cu pământ mai afânat, pe care cresc doar
niște plante firave, întinse ca o plasă. După
ce mă apuc de treabă, stinge farurile și ia
ceva din torpedo. Aprinde lanterna pe tele-
fon, ca să văd cât de cât ce fac.
— Bă, asta e, nu vreau să ne vadă ca-
reva.
Mormăi o aprobare, dar nu pricep ce
atâta secretomanie pentru o cotârlă.
— Vin tot felul de ciudați pe-aici, con-
tinuă el. Au arătat și la TV. De-aia îl iau
mereu pe-asta micu’ cu mine.
Se bate cu mâna peste buzunarul lateral.
Pare să fie un tub de spray.
— N-am chef să mă trezesc aiurea cu
vreo plângere, continuă el. Intrăm amân-
doi la belele.
În timp ce eu sap, el fumează sprijinit
de capotă. Nu mai zicem nimic. Când mă
opresc să mă odihnesc, lasă lumina în jos
sau o stinge. Uneori se uită cât de adâncă
e groapa și îmi spune că mai trebuie. Îmi
dă o țigară de foi de la el. Are gust de cire-
șe, mă cam amețește. Mă așez în fund lân-
gă groapă, îmi dau tricoul jos și mă șterg cu
el. Șlapii mă rod între degete, dar nu mă
descalț pentru că sunt scaieți. Tipul se duce
mai încolo. Încerc să nu-l pierd din privire,
mi se pare cam mare groapa pe care vrea să
o sap. O vreme aud greierii și pe el cum se
ușurează. Apoi doar greierii. Nu-l mai văd,
e beznă. Scot telefonul din buzunar, n-am
semnal. Aud cum calcă atent, iar când se
apropie, îi aud foșnetul pantalonilor scurți.

20 www.revistatimpul.ro nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022


— Știi că a fost eclipsă acum vreo două
săptămâni?
Ridic din umeri. Mă mir cum de i-a
scăpat Oanei. Pentru ploaia de stele am că-
utat două ore o stradă neluminată. Și n-o
mai dureau picioarele.
— Era luna plină atunci. Știi cum ară-
ta? Partea de jos se vedea toată în ceață. Hai,
ce stai, sapă! Am văzut în poze, că nici noi
n-am știut că e eclipsă în seara aia. Eram tot
aici la Tuzla, pe plajă, cu niște tovarăși.
— Nu te supăra, dar nu crezi că-i des-
tul de mare?
Se apropie de groapă și o cercetează la
lumina telefonului. Am intrat până la coap-
se în ea. Tipul poate să-mi dea imediat un
genunchi în gură sau să mă lovească în cea-
fă și să mă lase lat.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
— Da, cred ca e de ajuns. N-au cum
să-l dezgroape câinii. Hai acum să mă
ajuți să-l iau din mașină!
O ia înainte, deschide portbagajul și
începe să tragă de cearșaful înnodat la ca-
pete. Pare ditamai cadavrul înăuntru. Ăla
numai câine nu e. În ce rahat am intrat?
Cum naiba scap eu de ăsta acum? Sunt în
mijlocul pustiului, singurele lumini care
se văd sunt ale vapoarelor de pe mare.
— Hai, mă, ce faci? Ia și tu de o parte!
Ți-am zis că nu pot să fac efort din cauza
herniei. Rămân dracu’ înțepenit pe aici,
ne mănâncă câinii pe amândoi dup-aia.
— Da’ ce-ngropi, frate? Calul? în-
treb eu și mă feresc să mai ating mașina,
de parcă n-ar fi deja plină de amprente-
le mele.
Florin Iaru recomandă
Bărbatul nu-mi răspunde imediat, doar
se uita la mine sus – jos, ca mafioții din fil-
me.
— E un pui de delfin, l-au găsit niște
băieți încurcat în plase. Vroiau să-i dea dru-
mul, să scape de el, dar nevastă-mea „băi,
hai să-l luăm că sigur moare, că e rănit,
vai de el, e păcat, îi dăm drumul când se
face bine”. Adevărul e că era gherănit tot
pe spate de la plasele alea. Nu-l mai desfac
acum să-ți arăt. L-am ținut două săptămâni
în piscină, l-am îngrijit, i-am dat pește cu
mâna mea, ce să-ți mai zic, era bine, îi mai
trecuseră și alea pe spate. Ne atașaserăm de
el, îi ziceam Blue, ca în filmul ăla, cum îi
zice…în fine, nu contează. Îi arătam peștele
și venea imediat, nu mă lăsa să-l ating, de ce
să mint. Și ieri dimineață l-am găsit mort.
www.revistatimpul.ro
Așa, din senin. Acum ce să fac cu el, zi și tu?
Știi că-s protejați de lege, poți să faci pușcă-
rie dacă te prind cu unul. Nu contează de
unde-l ai și ce faci cu el, te bagă la braco-
naj. Zici că să faci un bine, îl salvezi, îi scoți
și pe oamenii ăia din necaz și dup-aia dai
tu de unul mai mare. Asta e, hai să-l scoa-
tem acum!
Mă aștept să fie mai greu, să ne opin-
tim, dar l-aș putea căra și singur. E Oana
mai mare, cât e ea de slabă. Îl ducem fi-
ecare de câte un capăt, cearșaful pârâie
și mi-e să nu se rupă. Chiar nu vreau să
se-înșire delfinul pe jos. Sigur mai e bă-
gat într-un sac sau o folie, pentru că foș-
nește la fiecare mișcare. Bine că nu pute.
Îl ținem deasupra gropii, hotărâm să-i
dăm drumul după ce numărăm până la
trei. Nu știu cum fac, îl scap mai devreme
și cade câș. Tipul se enervează și strigă la
mine. Cobor în groapă să îl aranjez. Trag
de un capăt, nimic, cearceaful e prins sub
animal. Trag mai tare și materialul pârâ-
ie rău de tot, e răscopt. Îmi fac curaj și-l
apuc, ce pana mea, e învelit, doar nu pun
mâna direct pe el. Constat că e bocnă. Nu
știu unde o fi ținut ditai animalul. Și când
să-l iau mai zdravăn cu ambele mâini, mi
se pare că apuc de un picior. Mă trece un
frison de-l scap iar aiurea în groapă. Mai
și trosnește de parcă s-a rupt ceva. Cine
naiba ar ține un delfin animal de com-
panie? Tipul stă pe marginea gropii chiar
în dreptul meu. Cu o mână ține telefo-
nul, cu cealaltă lopata. Îmi pune lumina
în ochi și mă-ntreabă dacă-mi place aco-
lo sau de ce m-am oprit, că el n-are de
pierdut toată noaptea. Se bâțâie în lopată,
dar lanterna o ține nemișcată. Mă orbește
de pun mâna la ochi. Mă fac că mă șterg
pe frunte de transpirație și dup-aia îl apuc
încă o dată. Nu știu ce să zic, cred că e to-
tuși o coadă. O coadă de delfin. Nu tre-
buie să pipăi. N-am de ce, e doar un hoit.
Un hoit de delfin, îmi repet. Îl îngrop re-
pede și bătătoresc cât pot. A rămas mult
pământ, bărbatul îmi zice să-l împrăștii
pe câmp, să nu se vadă tot la un loc. La fi-
nal, arunc pe deasupra niște iarbă și frun-
ze și ce buruieni mai găsesc. Nu ne mai
spunem nimic. Pe drum mă întreabă doar
unde să mă lase. Îi răspund că la cherha-
na. Când ajungem, e închis și e beznă, se
vede doar cât taie farurile din plajă. Îna-
inte să cobor îmi întinde o bancnotă de
100. Îi mulțumesc.
— Nu, eu îți mulțumesc pentru servici-
ile oferite. M-ai scos din belea.
Dau să plec și mă cheamă la geam. Îmi
mai întinde 50 de lei.
— Ia să ai și tu de-o bere. Ai grijă de
tine!
Îi iau și pe ăștia. Jeepul pleacă, plaja ră-
mâne iar în întuneric. La corturi și la rulote
nu mai e nicio lumină. Aprind telefonul ca
să vad drumul. Trec pe sub sfoara cu care e
ancorată barca lui Gogu la mal. Când de-
pășesc zona cu scoici, îmi scot șlapii, mi‑au
făcut răni între degete. La cort, telefonul
începe să bipăie. Mi-a venit semnalul, o li-
niuță. Intră mesajele de la Oana. Îi scriu că
abia acum am terminat treaba. Văd că nu
doarme, tastează. La ora 3:27 vrea să știe
unde am fost și ce am făcut. Îi scriu că am
oferit servicii funerare pentru animale de
companie. Se enervează și-i zic că pe bune,
am fost gropar, am îngropat un pește mare
la Tuzla. Apoi caut pe Google ce greutate
are un pui de delfin. E cetaceu, nu e pește,
în fine. Mă răzgândesc și închid browser-ul
înainte să citesc articolul. Sunt năclăit tot,
mai verific o dată banii în buzunar și mă
duc să mă spăl în mare.
21
 Eseu
Povești abandonate, povești reciclate
Nina Corcinschi
Asociația pentru cultură și arte Arbor, co-
ordonată de Victoria Nagy Vajda, face lucruri
uimitoare. Proiectul Romanul românesc din
stânga Prutului care recuperează, prin lupa câ-
torva critici români de pe malul drept al Pru-
tului, cinci romane basarabene din a doua
jumătate a secolului al XX-lea este urmat de
Cartea poveștilor abandonate – o reabilitare a
unor povești uitate în stocurile bibliotecii în
grafie chirilică. Mai poate așa-zisa literatură
sovietică să ne spună ceva viabil azi? Victoria
Nagy Vajda e convinsă că da. Proiectul pe care
l-a coordonat (în parteneriat cu Administrația
Fondului Cultural Național și Biblioteca pen-
tru copii „Ion Creangă”) salvează o bună par-
te din ce era clasat în patrimoniul literaturii
pentru copii, scrisă în perioada sovietică. Ipo-
teza că anume în acest compartiment se pot
găsi seve sănătoase de literatură n-a dat greș.
Scriitorii de atunci, vegheați să nu abdice de la
„marile” teme impuse, se puteau eschiva scri-
ind despre pisici, pești, feți-frumoși etc. Cazul
lui Grigore Vieru sau al lui Spiridon Vangheli
este emblematic, în acest sens. Proiectul însă
țințește alți autori, mai puțin cunoscuți ca
scriitori pentru copii, ale căror texte nu au fost
până acum transliterate în grafie latină.
Însăși scrierea cărții e o poveste, un par-
curs epic care cuprinde geografii și perspective
diferite. Eugenia Bejan, directoarea Bibliote-
cii pentru copii „Ion Creangă”, împreună cu
bibliografa și cercetătoarea Tamara Maleru au
identificat aceste povești; studenții de la Facul-
tatea de Litere a Universității de Stat din Mol-
dova le-au transliterat în grafie latină, un grup
de studenți de la Facultatea de Litere a Uni-
versității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași le-a
redactat (la note de subsol găsim și o explicație
a cuvintelor dispărute azi din uz), iar coordo-
natorul lor,  prof. Bogdan Crețu, a scris o pre-
față. La acestea se mai adaugă și desenele cu
care elevii de la Școala de Arte Plastice pentru
copii „A. Șciusev” (Chișinău) și de la Școala de
grunge letters
Autoportret în stil
Ștefan Manasia Basquiat
Sunt un precolumbian visător
Baschetbalist azteca
Ei: „Îți trimitem sămânța în viitor
O să-i spunem AstraZeneca”
G.S. prindea mingile complicate la piept,
Striga: „Manasia e De Fonseca”
A ajuns un neosecurist infect
Mai greu de vindecat decât lepra
Când e soare, ignor tendinita și pedalez
//Târgul Cărții, Trored, Bookoteca//
Ies din contingent, irizez
Albastru neon ca un idol azteca
Mi-au zis: „Cobaii-au scăpat din laborator
Fiecare se crede Seneca”
22 www.revistatimpul.ro
Arte Plastice pentru Copii „A. Foinițkii (Ti-
raspol) le-au ilustrat, în baza tehnicii ștampi-
lelor handmade.
De pe site-ul Asociației pentru cultură și
arte Arbor aflăm că poveștile au fost selectate
după un migălos proces de triere. Au fost ci-
tite 55 de cărți, cu 150 de povești semnate de
45 de autori. Din rațiuni financiare, în acest
volum au ieșit la rampă doar 10 povești de 7
autori: Pavel Boțu, Victor Prohin, Ariadna Șa-
lari, Gheorghe Gheorghiu, Ana Lupan, Sanda
Lesnea, Aurel Scobioală.
În arheologia literară a literaturii sovieti-
ce se profilează astfel niște neașteptate insulițe
de lumină. Textele sunt antrenante, bine scrise
și lipsite de patina ideologică a timpului. Sunt
povești propriu-zise, dar trag și la nuvele și
sunt potrivite deopotrivă copiilor și adulților.
O revelație a volumului este Sanda Lesnea, un
nume aproape uitat astăzi. Povestea ei, Che-
ia timpului, e înrudită cu Tinerețe fără bătrâ-
nețe și viață fără de moarte. Un flăcău supărat
că pe iubita lui o pândește umbra Timpului,
pentru a o urâți și îmbătrâni, pornește în că-
utarea cheii timpului care să oprească viața în
loc. Trece prin mai multe peripeții și, ajutat de
fii unei bătrânele (Crivățul, Zefirul, Uraganul,
Băltărețul ...), reușește să fure cheia bătrânului
Timp. Fapta lui bucură pentru moment seme-
nii care-l înconjoară, dar inevitabilul nu întâr-
zie să se întâmple: copii plâng că nu mai ajung
să crească, bătrânii – că s-au săturat de viață,
bolnavii – că stagnează în durerea lor, natura
nu mai dă roade și tânărul e nevoit să revină la
stăpânul Timpului și să-i restituie cheia. Reîn-
toarcerea lui în prezent e un salt într-un viitor
străin, în care el însuși devine poveste. „Da,
au trecut o sumedenie de ani până ajunsese
Nestor la căsuța lui. Văzu în ogradă o gloată de
copii de toate vârstele. Ușa casei se deschise și
o bătrânică strigă la copii:
— Veniți, nepoțeii babei, să mâncați!
— Venim dacă ne spui o poveste.
— Vă spun! Ce să fac, zise bătrâna și se
așeză pe prispă cu copiii roată în jurul ei.
— A fost odată, dragii mei, un flăcău pe
numele de Nestor, care a cutezat să fure cheia
timpului...”.
Povestea păpușii cu inimă de piatră de Vic-
tor Prohin e un text scurt și intens, care pune
accentul pe cordialitate, empatie, emoție. Pă-
pușa cu o piatră în loc de inimă – opera unui
demiurg căruia-i scăzuse vederea – este singu-
ra dintr-un teatru de păpuși, pe care nu sare
nimeni s-o salveze dintr-un incendiu. Sensul e
la suprafață. Lipsa de emoție, împietrirea ini-
mii însingurează și izolează ființa de lume.
Mărul de zăpadă, de Ana Lupan, nu e o
poveste, ci o narațiune realistă care  propune
perspectiva psihologică a unui copil „invitat” volume calibrate ideologic, ci și multe pagini
să iasă din zona de confort a „regelui familiei” rezistente. Dacă aceste povești n-ar fi însoți-
și să împartă afecțiunea părinților și a bunici- te de explicații, am putea crede cu ușurință că
lor cu un frățior nou-născut și c-o verișoară.  sunt scrise chiar azi, de autori contemporani.
Impactul cu noul context este traumatizant Poveștile sunt accesibile și on-line. Mai mult
pentru băiețelul care se simte abandonat în decât atât, cartea conține coduri QR, care ne
favoarea frățiorului mai mic. Este încercat de dau acces la sonorizarea textelor prin vocea ac-
sentimente de frustrare, supărare, gelozie și triței Elena Frunze-Hatman, acompaniată de
abia când se îmbolnăvește și resimte grija celor cinci părți din suita muzicală Carnavalul ani-
dragi, înțelege că s-a înșelat. Proza este atent malelor de Camille Saint-Saëns (1835-1921).
nuanțată psihologic, relieful cotidian al vieții Toate aceste contururi la diferite mâini de-
de familie e bine conturat, iar stilul alert, trepi- limitează din obscuritatea unui spațiu vechi
dant asigură savoarea lecturii. Cartea cuprinde și clasat forme noi și ademenitoare. Fascicu-
și povești jucăușe, tonice, cum e Gigantul de lele de viață din poveștile de aici, irizările de
hârtie, de Gheorghe Gheorghiu – o narațiune lumini modelatoare din universul lor de în-
despre un șoricel de hârtie, devenit sperietoa- demnuri și învățăminte constituie partea de
re pentru motan și prilej de mândrie pentru normalitate a unei literaturi de tristă aminti-
șoriceii vii. re. Readucerea lor în actualitate e și o necesară
Acest proiect ne convinge că literatura operă de revizuire și corectare a istoriei noastre
scrisă în perioada sovietică conține nu doar literare.
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022

La început a fost emoția…
Mariana Codruț
În ciuda evidențelor, mama n-a nimerit
cea mai potrivită „orientare școlară” pentru
mine la finalul școlii generale. Sau poate, și
mai credibil, sărăcia noastră lucie a fost ca-
uza pentru care m-a înscris la un liceu in-
dustrial: garanta o meserie, îți punea, vezi
bine, „pâinea și cuțitul” în mână. De la li-
ceele teoretice nu te pricopseai cu aseme-
nea binefacere, iar dacă nu intrai la facultate
(unde pe locuri puține se băteau puzderie
de candidați), era păcat de banii investiți în
tine și vai și amar de viața ta. Deși am su-
ferit mult din cauza opțiunii alor mei, am
acceptat-o până la urmă cum accepți orice
fatalitate. Fiindcă era o fatalitate parcă: în
ultimele decenii ale comunismului, milioa-
ne de adolescenți români au ajuns, indife-
rent de înzestrarea naturală sau de voința
lor, tot la niște blestemate de licee indus-
triale, care se înmulțeau văzând cu ochii pe
teritoriul patriei socialiste multilateral dez-
voltate. Mai rău, chiar multora din liceele
teoretice ceaușismul le-a întunecat de la un
moment dat încolo orizontul umanist, tu-
flindu-le peste ochi o pălărie real-industria-
lă, că nu știu cum s-o numesc altfel.
16 mm: dramă & fariseism
Darius Brașov
Dintre absentările tragice identifica-
bile în istorie, enumerăm: devotamentul
Semiramidei, penitența Cleopatrei, glon-
țul în autoportretul lui van Gogh, or-
tografia lui Molly, Istoria sexualității pe
biroul lui Hugh Hefner, surâsul Marianei
Marin, critica lui Bazin în cinematografia
contemporană. Dacă moartea neîntârzi-
ată a lui Bazin a echivalat cu două de-
cenii de ceață în ceea ce privește cronica
de film (până la emergența unor voci mai
mult decât relevante, ca Gilles Deleu-
ze, Susan Sontag sau Linda Hutcheon),
ecourile teoriei baziniene sunt prelungi-
te până în actualitate. În fond, cititorii
acestui articol vor găsi că cel mai relevant
exemplu e și cel mai palpabil: fără Ba-
zin (și, în traducere, fără Cristi Puiu), nu
știm cum ar fi arătat cu adevărat noul val
românesc. Dar să nu ne pripim.
Volumul I din Ce este cinematograful?
(Polirom, UNATC Press, 2022) înglo-
bează primele două capitole centrale din
proiectul teoretic al lui André Bazin și ex-
pune posibilitatea unei retrospective ci-
nematografice intacte. Trebuie menționat
că meritul pentru aproprierea dogmei te-
oreticianului francez îi revine lui Andrei
Gorzo, coordonator al ediției în discuție
și exeget eficace al lui Bazin: ne vom per-
mite o singură intruziune în mizansce-
na volumului și vom menționa încă de
pe acum că notele de subsol propuse de
Gor­zo exhibă cel mai înalt nivel de meta-
critică. Și-acum să revenim la Bazin.
Asamblajul teoriei baziniene nu pre-
tinde o deconstrucție tehnică năzuroasă,
nr. 7-8 (17-18), iulie-august 2022
Însă mama a compensat cu asupra de
măsură această greșeală a ei, dându-mi, fără
să vrea ori fără să fie conștientă, orienta-
rea... „vitală”, existențială: am mai spus-o,
cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc încă
din copilărie de literatură a fost mama. Toa-
te corvezile, toate treburile din grădină,
gospodărie și casă și le îndulcea cu versuri,
povești, cântece, iar eu, mezina care n-o slă-
bea o clipă din ochi, îi eram publicul fidel.
Am crescut, așadar, cu poezii auzite de la
Taisa, cele eminesciene – cântate sau recita-
te – copleșindu-le numeric pe celelalte. Ei,
numai că maică-mea nu recita turuind ca
Trăsnea ori ca un actor prost care nu simte
textul și pune aiurea accentele, ci implicân-
du-se cu întreaga ei ființă deșteaptă și sen-
sibilă: mâinile, umerii și chiar sprâncenele
blonde i se mișcau în ritmurile impuse de
poezie, obrajii i se îmbujorau, ochii albaștri
străluceau intens ca limpeziți de lacrimi. Și
aerul părea să se însuflețească în jur! Chiar
dacă nu pricepeam tot ce auzeam, intuiam
după reacțiile ei că trebuie să fie ceva im-
portant, profund, tulburător și tulburarea
mi se transmitea nesmintit și mie. Dacă îi
iar acest fapt se datorează perseverenței
cineastului: fiecare morfem aparținând
lui Bazin conduce către un singur dis-
curs-matrice, bine închegat, închinat re-
alismului. Sublimarea întregului spectru
filmic la un curent sau la o axiomă ar-
tistică pare o mișcare cel puțin radicală
(dacă nu chiar nechibzuită), însă criticul
construiește o membrană semnificati-
vă în jurul celulei realiste: semnificantul
nu e aruncat în mijlocul demonstrați-
ei, ci construit prin intermediul aceste-
ia. Pentru Deleuze, cinemaul e un mod
de gândire: nimic mai simplu sau mai
bine punctat. La Bazin, sistemul axiolo-
gic are negreșit valențe realiste, e „obli-
gația ecranului de a genera semnificație
prin unicul intermediar al realului”. Însă
realul nu e decât un ansamblu mijlocitor,
nicio îndepărtare de la real nu e desfiin-
țată atât timp cât partajul nu e defini-
toriu. Expresioniștii nu au fost niciodată
desconsiderați de Bazin, chiar dimpo-
trivă: vocile cu adevărat remarcabile ale
epocii rămân, în opinia teoreticianului,
F.W. Murnau, Carl Dreyer, Fritz Lang,
se-nțelege, până la sosirea aproape mesi-
anică a lui Robert Bresson.
Dincolo de miza realistă devenită nu-
cleu ontologic, Bazin înțelege că rigori-
le unei presupuse traduceri a concretului
pot escalada în construcția unui discurs
inoportun analog mitului. Cu alte cu-
vinte, excesul realului maschează o ideo-
logie: „singura diferență dintre Stalin și
Tarzan este că filmele care i-au fost consa-
crate acestuia din urmă nu pretind a avea
Jurnalul unei țestoase
porunceam mereu cu obidă „nu mai plânge!”,
căci plângea adesea, niciodată nu i-am spus
să nu mai recite sau să nu mai cânte. Dim-
potrivă, o îmboldeam s-o facă, iar ea abia aș-
tepta să-i cer asta.
Eram, se vede, dependentă de magia
creată de mama. Și cum să nu fi fost? Ver-
surile, cântecele și emoția care ne cuprin-
dea pe amândouă sub raza lor deschideau
brusc universul nostru mărunt și plin de
privațiuni spre un cer mult mai larg, mai
transparent și mai bogat în sensuri. Nu
mai puteam separa poezia de emoție, în
mintea mea ea era nici mai mult, nici mai
puțin decât emoție care a prins trup. Poe-
zia – emoție întrupată, abur transformat în
apă care apoi îngheață, prinzând lumina și
lumea întreagă între cristalele sale! Prin ur-
mare, nu-i deloc întâmplător că de atunci
pentru mine emoția a rămas și va rămâne
pe veci și sămânța din care răsare literatura,
și făptura ei, și scopul său ultim. De aceea
și ziceam în articolul „Emoțiile” (Contra-
fort, 2019): „Prima și cea mai mare pre-
ocupare cînd scriu un text, fie proză, fie
poezie, e să re-creez în el emoția (frica,
rigurozitate documentară.” Întrucât orice
punere în scenă a materialului se dovedeș-
te subiectivă, posibilitatea dialecticii e era-
dicată. În fond, Bazin e un șarlatan de zile
mari: profet al realismului, teoreticianul
impune sublimarea evidentului în gros-
plan prin apelul la mașinații, la sisteme
tangente palpabilului. Fresca lui Chaplin
din Timpuri Noi nu se construiește cu căr-
țile pe față, și tocmai asta o face grozavă.
La Chaplin, pătrunderea în temporalitate
nu se realizează printr-o simplă expunere a
unei epoci, ci prin hipnoză, prin expune-
rea la repetiția bolnavă din cadrul indus-
triei, spectatorul înșurubează convulsiv
piulițe imaginare alături de protagonist.
Esențială e dihotomia mașina-
ție-montaj. Orice truc care vine în aju-
torul construcției realului trebuie să se
descotoresească de artificialitate. Într-un
eseu din Simulacre și simulare ce vizează
evoluția cinemaului science-fiction, Jean
Baudrillard atestă detașarea lumilor posi-
bile de spațiul cert: „nu mai e cu putință
să pleci de la real și să fabrici irealul sau
imaginarul pornind de la datele realului.”
Or, Bazin vine cu o sentință paradoxa-
lă cu mult înainte ca problema imagi-
narului să devină o estetică dominantă.
Pentru cineast, nici măcar realul nu mai
poate fi construit pornind de la datele re-
alului. Eclerajul, profunizmea câmpului,
planurile-secvență, toate tehnicile servesc
la edificarea constructului ontologic eli-
minând orice impresie de artificialitate.
În sfârșit, suntem nevoiți să ne oprim
asupra influenței lui Bazin în cinemaul
www.revistatimpul.ro
bucuria, tristețea, angoasa, mînia etc.) pe
care mi-o trezesc întîmplările trăite. Mai
întîi, pentru a mă elibera astfel de ea. Apoi,
pentru că îmi spun: dacă pe mine m-au
tulburat acele întîmplări, atunci descriin-
du-le, recreînd propria tulburare poate am
șansa să-l emoționez și pe cititorul care îmi
seamănă”. Nici literatura altora n-o pot
concepe altfel: un text beletristic care nu
mă tulbură la lectură, indiferent cât de in-
genioasă tehnic sau cât de sofisticată in-
telectual e arhitectura lui, îmi pare mort,
mort, mort. Emoția e cea care dă viață.
Cât timp ești capabil s-o simți și s-o recre-
ezi în scris, ești viu. Iar în lumea noastră
de azi, profund mimetică, un scriitor viu
e, prin chiar acest fapt, „un revoluționar:
deranjează pre-judecata, clișeul, poza, arti-
ficialul, ipocrizia; arta lui vine și se pune
împotriva morții, tulbură gîndirea pe-de-
rost, simțirea pe-de-rost, înregimentarea
liniștitoare, molîie și vegetativă, alinierea
la modă” („Un pumn dat morții...”, Con-
trafort, 2012). Dacă așa stau lucrurile, ce-i
poți dori mai potrivit unui scriitor decât
să fie viu și să-și asume viul din el?
Cronică literară
românesc douămiist. Pionierul noului
val e, fără îndoială, Cristi Puiu, iar An-
drei Gorzo nu renunță prea ușor la pa-
radigma baziniană prezentă în filmul
contemporan (dintre lucrările semnifica-
tive ale cineastului autohton, enumerăm
Lucruri care nu pot fi spuse altfel: un mod
de a gândi cinemaul, de la André Bazin la
Cristi Puiu și Politicile filmului: Contri-
buții la interpretarea cinemaului românesc
contemporan). Cultul dedicat ontologicu-
lui a reușit să revitalizeze filmul în urma
cangrenei pseudorealiste a nouăzeciștilor,
însă iată-ne asistând la o nouă schimbare
de cadre, cu Radu Jude antrenând avan-
garda post-baziniană.
23
 Eseu

No longing or dreams of home, but giddiness, rage, dead politics

Gabriela Vieru Jurnal de la Z9Festival

Între 8 și 9 iulie a avut loc cea de-a șaptea ediție Z9Festival
la Sibiu. Simbioza pe care am resimțit-o la ediția precedentă,
deși fără prezența fizică a invitaților străini pe motiv epidemio-
logic, m-a făcut să revin cu bucurie și curiozitate și în acest an.
Această a doua participare nu doar că mi-a întărit admirația
pentru acest festival, dar mi-a și demonstrat că își merită cu pri-
sosință locul în circuitul internațional al marilor festivaluri de
poezie. Pentru a afla despre istoricul acestui eveniment, precum
și despre importanța lui în peisajul poetic local actual, vă invit
să citiți articolul semnat de Mihnea Bâlici în Scena9, el numă-
rându-se printre prezențele constante la lecturile ce au avut loc
aici de-a lungul timpului.
Ca să rezum puțin conceptul Z9 și cele două zile petrecu-
te la Sibiu: festivalul își propune să aducă laolaltă tineri poeți
din toată lumea, care să aibă o serie de lecturi alături de poeții
români. Accentuez componenta tânără care caracterizează acest
eveniment pentru că îndeosebi aici se profilează caracteristica
distinctivă față de alte demersuri poetice asemănătoare din țară,
precum e Poets in Transylvania ori Poezia e la Bistrița. La rândul
lor, organizatorii (Vlad Pojoga, Cătălina Stanislav, Alex Văsieș,
Krista Szöcs, Daniel Coman și, mai nou, vloggerița Ruxandra
Gîdei) fac parte dintre tinerele voci ale câmpului literar româ-
nesc, lucru care nu poate stârni decât aprecieri infinite. O dată
pentru că bucătăria din spatele unui eveniment (de orice anver-
gură ar fi el) este uluitor de dificilă: de la a concepe o listă rele-
vantă de invitați, a le asigura deplasarea și buna ședere, până la
alegerea unui loc convenabil pentru lecturi (din punct de vede-
re al amplasării geografice – pentru a le fi ușor spectatorilor să
ajungă, al confortului, al bunei sonorizări etc.), interesarea con-
stantă cu privire la starea vremii și la eventualele planuri de re-
zervă, promovarea lui și așa mai departe. Pe de altă parte, atât
obținerea unor fonduri de la instituțiile locale, precum și res-
ponsabilitatea birocratică ce le apasă pe umeri acestor tineri con-
stituie la rândul lor aspecte prea ușor trecute cu vederea. Deja să
organizezi ceva prin intermediul instituțiilor publice e o treabă
extenuantă, să o faci și profesionist e o muncă la care mulți din-
tre noi nu suntem gata să ne înhămăm.
Cincisprezece invitați, așadar, s-au numărat anul acesta la
Z9Festival. Aceștia sunt: Elena Boldor, Valeriu A. Cuc, Cris-
tina Stancu, Dóra Mărcuțiu-Rácz, Adelina Pascale, Andrada
Yunusoglu, Florentin Popa, Ion Buzu, Flavia Dima, Ánge-
lo Nestore, Maarten van der Graaff, Ondřej Macl, Audun
Mortensen și Stephanie Sy-Quia. Fiecare diferit de celălalt,
dar uniți de aceleași preocupări aparținând sferei socialului și
politicului și angrenați într-un minunat joc al repetiției și al
diferenței: poeme cu teme aparent asemănătoare, cu traume
ce ascund aceleași cauze și cu bucurii ce se nasc pe aceleași
fonduri, dar separați de individualități puternice, moduri de
a(-și) citi textele și structuri poetice dintre cele mai diverse și
experimentale. Un plus valoric pe care l-am sesizat (și pe care
l-a menționat și Mihnea în articolul lui) ține de împărțirea
lecturilor pe durata a două zile. Dacă anul trecut am resimțit
evenimentul ca pe un tur de forță istovitor, care a cerut reprize
constante și lungi de concentrare, anul acesta totul s-a desfășu-
rat într-un mod mult mai aerisit, un soi de blitzkrieg poetic. De
asemenea, o altă noutate deosebit de plăcută a ediției din acest
an constă în premiile oferite de către Z9 pentru poezie și pen-
tru poezie-debut. De ce atrag atenția asupra importanței aces-
tor premii? Pentru că tind să cred că ele se numără printre cele
mai obiective moduri de jurizare din țară, jurații fiind chiar
poeți invitați la festival în edițiile precedente. Astfel, pluralita-
tea vocilor asigură din capul locului dezicerea de orice formă
de favoritism ori de „tabără” formată în jurul unor stiluri/teme
comune etc. Anul acesta, laureații au fost Adelina Pascale, cu
volumul maki for 2 (Casa de Editură Max Blecher, 2021) și
Florentin Popa, cu Dezintegrare (OMG Publishing, 2021).
Tot în siajul noutăților se numără și Z9Camp, o tabără na-
țională de o săptămână pentru tineri de până în 24 de ani, în
cadrul căreia s-au organizat o serie de ateliere cu poeți precum
Radu Vancu, Ștefan Baghiu, Alex Văsieș, Cătălina Stanislav,
Teodora Coman și alții. Aceste ateliere au culminat cu o lectu-
ră publică a participanților, în a doua zi de festival, unde țin să
menționez că gradul de ocupare al locurilor a fost cu mult de-
pășit. Lucru care nu poate fi decât îmbucurător și încurajant,
ca să nu mai vorbim de maturitatea de care au dat dovadă tex-
tele citite. Participanții la Z9Camp au fost: Irina Balcu, Iulia
Gândilă, Paula Haneș, Diana Huțanu, Iulia Iaroslavschi, Cri-
na Neacșu, Rebeca Maria Oanță, Ioana Pătulea, Iulia Pietraru,
Șerban Mark Pop, Dan-Bogdan Popescu, Denis Prodea, Ale-
xandrina Savin și Bogdan Vișan. De ce am ținut să îi mențio-
nez? Pentru că sunt sigură că nu peste foarte mult timp ne vor
surprinde cu niște debuturi cel puțin fascinante.
În concluzie, n-aș mai vrea decât să vă încurajez să par-
ticipați în ce moduri puteți la astfel de evenimente literare,
căci nu doar pentru că paleta este dezarmant de restrânsă în
România (ceea ce o face, deci, tot mai necesară), dar și din-
tr-un considerent ce ține mai curând de încurajare și susține-
re emoțională pentru ce fac acești tineri, mai ales când vedem
reticența și jemenfichismul instituțional de care se lovesc astfel
de susținători ai literaturii contemporane (vezi inconveniente-
le de la LitVest 2022).

Cronică literară

Failibilitatea subterfugiului
Silviu Romaniuc

Proza scurtă românească traversează o peri-
oadă fastă din multe puncte de vedere. Intere-
sul pentru ea apare atât din partea scriitorilor,
cât și a cititorilor, iar tematica e diversă, provo-
când chiar dialoguri în acest sens (vezi, de pil-
dă, articolul lui Victor Cobuz din Observator
Cultural, „Avem o problemă cu noua proză?”,
nr. 1111), fapt ce ar trebui să fie îmbucurător
pentru câmpul literar, deoarece i se oferă șansa
de a-și negocia și fixa mai multe cadre.
La cărțile lui George C. Dumitru am
ajuns destul de târziu, abia odată cu lectura
romanului …și toate zilele de azi (Humanitas,
2021), lucru ce m-a determinat să fiu atent la
„cariera” acestui scriitor, care mai avea în pal-
mares încă patru cărți, pe lângă alte apariții în
reviste și antologii.
Acum, la nici mai bine de un an de la apa-
riția cărții mai sus amintite, autorul revine cu
un volum de proză scurtă, Fericire (Polirom,
2022), volum ce ar trebui să-i ofere statutul
de „scriitor în formă”. Pentru a indica direc-
ția cărții, reiau o perspectivă dezvoltată de Vic-
tor Cobuz în articolul menționat: George C.
Dumitru se afiliază la scriitorii care „propun
o abordare critică și ironică a mediului și a
ethosului corporatist în cărțile lor” și, aș adău-
ga eu, a mediului familial.
Prozele din Fericire sunt proze ale contra-
riilor, acumulând o tensiune a situațiilor ce
culminează, în final, cu eșecul protagoniștilor.
Scop al fiecărui personaj, fericirea (sau, mai
bine spus, împlinirea pe plan social) nu ține
cont doar de socotelile personale. Autorul in-
strumentează în așa fel încât să existe mereu o
hibă în destinele eroilor săi, fapt ce-i reușeș-
te fără prea mult efort. Naturalețea și sponta-
neitatea sunt trăsături ale scriiturii lui George
C. Dumitru. Observația socială e una acribi-
oasă, univocă. Un mare merit al autorului, și
aici se dovedește maturitatea acestuia, e că nu
cade în capcana de a fi moralizator și de a-și
compătimi personajele. Probabil că cea mai
reușită povestire este chiar cea care dă și nu-
mele volumului. Textul e însoțit de o tensiu-
ne rezultată din contrastele stărilor sociale ale
personajelor. Ipostazele în care sunt urmăriți
protagoniștii, în frunte cu soția care renunță
la job pentru a se dedica totalmente căsnici-
ei, aduc în față grotescul aspirației la perfecți-
une și cum se manifestă ea la fiecare individ în
parte, indiferent de poziția în societate. Lumea
se transformă într-un spectacol al alienaților:
,,Un copil a început să plângă, se lovise des-
tul de tare probabil, căci vocea lui ascuțită și
mior­lăită tăia aerul și chinuia timpanele. Nu
era Matei, vocea lui Matei îi era extrem de
familiară, era altul. Alex sau ăla mic al Sofi-
ei (....) s-au oprit cu toții din vorbit și au stat
puțin încremeniți, câteva secunde, încercând
să-și dea seama cine urlă acolo. Și treaba deve-
nise cam ciudată, că nu se ridica nimeni de pe
scaun, sperau probabil că nu e al lor. Până la
urmă s-a ridicat Iulia și-a început să filmeze în
timp ce se ducea agale spre tobogan, ca apoi să
spună tare că nu e al ei, cu un ton de ușurare”
(p. 182). Această aspirație la perfecțiune nu e
posibilă însă fără ca personajele să facă abuz
de puterea conferită de statutul social, așa cum
este în cazul Cercului vicios sau Caritate.
Dar pe cât de acribioasă e observația soci-
ală, pe atât de redundantă e prezența ei une-
ori. Cu riscul de a mă contrazice, voi spune că
Fericire nu e neapărat ceea ce așteptam de la
George C. Dumitru, mai ales după un tur de
forță cum a fost ….și toate zilele de azi. Chiar
dacă există un ton mai temperat, mai așezat,
o calmitate mai mare în nararea faptelor și o
suită de situații, volumul forțează prea mult
anumite aspecte. I-aș reproșa autorului că,
din dorința de a exacerba ironia, de a șarja
segmentul privat și de a experimenta nara-
tiv, implicând chiar și cititorul prin formu-
lări gen „să zicem că”, „să mai spunem că”
sau prin scenarii ipotetice pentru fiecare text
în parte, prozele (anti)corporatiste riscă să se
transforme în scene bagatelizate, pierzând
din vitalitate și devenind, astfel, monotone,
cu scenarii intransigente, unele chiar antici-
pabile, ca în cazul, de exemplu, povestirilor
Caritate sau Concurență. Se întâmplă aici ce
se întâmplă și cu țăranii lui Coșa din Cât de
aproape sunt ploile reci. Cititorul știe că ori-
ce s-ar petrece, finalul echivalează cu eșecul
sau ratarea.
Migrarea către povestiri nu a însemnat de-
cât o dezvoltare în microproiecte, o parte bună
a macroproiectului din ….și toate zilele de azi.
Pentru continuitatea autorului e un plus. Însă
consider că George C. Dumitru ar fi putut
mai mult. Prozele din Fericire pot fi (și tre-
buie) citite, mai degrabă, ca exerciții ale unui
autor experimentat care suprasaturează un su-
biect.

Revista Timpul poate fi achiziționată în Librăriile Humanitas și Cărturești.

Acest număr apare cu susținerea: Moldmetal Trading SRL, Solaron Construct SRL, Creativ Consult SRL.

24