Sunteți pe pagina 1din 23

ALEXANDRU ODOBESCU

(23 ianuarie 1834 - 10 noiembrie 1895)


Când, după cincizeci de ani, Odobescu se
gândeşte să-şi strângă operele în volum şi alcătuieşte
un proiect de sumar, pe care-1 copiază
într-o scrisoare către soţia lui, observăm că el
nu face nicio deosebire între textele literare şi
cele ştiinţifice. Titlul însuşi al volumelor care
apar la Socec în acelaşi an (1887) conţine ideea
acestui hibrid: Scrieri literare şi istorice. Este cea
mai bună dovadă că autorul continua mentalitatea
generaţiei de dinainte. Postpaşoptistul Odobescu,
la fel cu paşoptistul Ghica, trebuie considerat
scriitor „malgre lui”, în măsura în care o finalitate
propriu-vorbind literară lipseşte din aproape
toate operele sale. Motivaţia „scenelor istorice”,
imitate după Negruzzi şi cu titlul împrumutat
probabil de la Vitet (e părerea lui Vianu) este
tipic costumbristă: „Faptele istorice ale unei ţări
sau ale unei epoce au totdeauna un interes mai
viu când traiul, obiceiurile şi graiul de acolo sau
de atunci ne sunt cunoscute. Scopul romanţelor
istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta e şi
folosul lor instructiv.” O redescoperim la începutul
bucăţii Câteva ore la Snogov, unde, înlăturând
„prepusurile” eventualilor cititori referitoare
la conţinutul ei, Odobescu îşi declară „predilecţiunea
firească” de „a căta în trecut”, acolo unde,
în „cucernicul lăcaş de jale al mănăstirii-închisoare”,
se vor fi aflând „fapte şi datine, dacă nu
mai veselitoare, cel puţin mai strălucite şi mai
măreţe decât furtişagurile triviale ale arestanţilor
ce calcă astăzi osemintele şi suvenirile lor”. Şi
adaugă: „Găsim o plăcere nespusă a străbate
tărâmul patriei, cercetând peste tot umbrele şi
amintirile strămoşilor noştri”. Dar nu numai
314
ideologic, ci şi stilistic proza odobesciană aparţine
aceluiaşi romantism Biedermeier dintre 1830
şi 1889: ea se compune din, laolaltă, memoriale
de călătorie (arheologice, istorice şi artistice),
studii, eseuri, epistole, nuvele (istorice) şi documente.
Din toate, lipseşte ficţiunea, chiar dacă
Odobescu încalcă, cel dintâi, regula de a o compensa
prin memorialistică. Latura autobiografică
este relativ slabă în opera lui. Nu intră în
discuţie, fireşte, scrisorile. Dar în celelalte, fie că
e vorba de eseuri, la fel de negruzziene ca şi
nuvelele, sau de tratate ca Le Tre'sor de Petrvssa,
evocatorul lasă locul savantului academic sau
numai eruditului graţios, însă deopotrivă de
impersonal, în măsura în care nu are plăcerea de a
se destăinui. Imensa corespondenţă a absorbit,
s-ar părea, toate pornirile intime către biografism
existente în Odobescu, îngăduind a se
manifesta doar acea „voluptate erudită şi estetă”
de care vorbeşte G. Călinescu. Om învăţat şi
posedând probabil cea mai extraordinară bibliotecă
de antichităţi de la noi din secolul trecut,
Odobescu are spiritul fin al unui gourmet împătimit
de obiecte artistice, descoperite cu strădanie
şi colecţionate cu grijă. El nu ni-1 evocă numai
pe personajul balzacian, asediat de creditori,
asupra căruia atrăgea atenţia Călinescu la lectura
scrisorilor, dar şi pe Des Esseintes, care-şi
inventează ambianţa imediată cu preţul unor
mari cheltuieli şi deopotrivă cu dorinţa de a trăi
aristocratic, în mijlocul unor lucruri frumoase.
Dandy-ul relevat de corespondenţa din tinereţe
devine cu vârsta un homo aestheticus. Sensibilitatea
lui Odobescu este aceea „mediteraneană”,
pe care Gasset o va defini drept „plăcerea de a
străbate şi de a pipăi cu pupila pielea lucrurilor”
(Meditaţii despre Quijote). Şi ea triumfă în contemplarea
obiectului artistic. Natura însăşi îi apare
lui Odobescu sub forma tabloului sau a sculpturii.
Descriptivismul odobescian constă în prefacerea
spontană a peisajului real într-unul zugrăvit
cu pensula. Odobescu este ceea ce el însuşi a
numit într-un rând, referindu-se la Pausanias,
un perieget, adică un călător, geograf şi istoric
totodată, care înfăţişează în opere narative obiecte
de artă şi uzurile de prin localităţile vizitate. Pe
lângă zecile de pagini din corespondenţă consacrate
unor astfel de descrieri, avem memorialele
şi studiile despre Dresda sau Londra, despre
mănăstirile din Argeş şi Vâlcea, pline de bucuria
întâlnirii cu o natură transformată în monument
artistic. (Chamisso şi Darwin scriseseră în
prima parte a secolului romantic astfel de voiajuri
ştiinţifice, la modă în romantismul Biedermeier)
Coloseumul londonez ori muzeul parizian Grevin
reprezintă obiectivarea aproape desăvârşită a
imaginaţiei odobesciene, cu emoţia aceea de
a trăi în eroarea copiilor, pe care şi-o oferă
de câte ori are ocazia, cu plăcerea simulacrelor
şi duplicatelor, care dau aparenţa realului. Paradoxul
lui Odobescu este de a nu realiza viaţa
decât în iluzia artei şi invers: el este un senzual
în percepţiile estetice şi un estet în percepţia
realului, contemplând-o pe Leda cea pictată de
Michelangelo cu neascunsă excitaţie şi preferând
lumii adevărate „palatul încântat” al artei,
muzeul.
Totul e reglat de convenţia romantică a
povestirii de aventură istorică în Mihnea Vodă cel
Rău şi în Doamna Chiajnar. subiect, intrigă, psihologie,
decor. Cea dintâi debutează tipic prin înfăţişarea
cadrului fizic („Ca la două ceasuri cale-n
jos de Ploieşti, curge apa Cricovului, care, cu
mii de pârâie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează
matca sa răzlăţată şi năsipoasă...”) şi
istoric („Pe o culme semeaţă a acelei coaste sta,
pe la leatul 1508, cetăţuia lui Dracea, armaşul
de la Măneşti”), spre a intra apoi în subiect
printr-o formulă de introducere devenită şi ea
caracteristică („Intr-o zi noroasă de primăvară,
puţin în urma Paştilor...”). Abia întors de la
vânătoare, Mihnea merge lângă tatăl său, armaşul,
care trage să moară şi care, rostind câteva
fraze testamentare („De-ţi va da Domnul
Dumnezeu putere şi tărie, să nu cruţi, să n-aibi
m ilă...”), îşi dă duhul. Aceeaşi convenţie a
nuvelei în maniera Scott, Hugo, Dumas predomină
şi în cea de a doua bucată, încă şi mai
plină de răpiri, morţi violente, iubiri fulgerătoare,
fantome, nebunie şi lovituri de teatru.
315
Doamna Chiajna face gesturi de eroină romantică.
O scenă hugoliană are loc în biserică între Radu
Socol şi Anca. Mihnea fură mireasa din patul
nupţial şi, deoarece boierii colportează răutăcios
ştirea, le dă să mănânce mărgăritare în pilaf. Anca
scapă din chioşcul unde se afla prizonieră îndoind
zăbrelele de lemn şi e luată de Radu într-o
barcă, pe Dunăre, sub o lună îmbătătoare. Mihnea
ţine sfaturi de taină în pivniţă, printre butoaie,
fiindcă ştie că zidurile palatului au urechi, dar
chiar şi aşa un copil al unui boier ostil stă la
pândă şi aude totul. Părăsit de toţi, Mihnea e
cuprins de turbare ca Richard al IlI-lea. în stil
patetic, „negru”, gotic, e relatată moartea sângeroasei
Chiajna, fără a se ocoli însă elementele
portretistice şi vestimentare care dau culoarea
de epocă, la fel ca în Ursita lui Hasdeu:
„Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarăşilor
săi; el era un voinic înalt şi spătos,
purtând o ţurcă de blană flocoasă ce ascundea
capu-i ras, din creştetul căruia o singură şuviţă
de păr atârna în jos pe ceafa-i lată şi vânoasă;
era îmbrăcat cu un mintean de urs lăţos şi-ncins
cu o curea de care sta aninată o ghioagă năstrujită
cu dinţi de fier, adevărat baltag de uriaş.
— Unde-s puii de năpârcă? strigă el cu glas
răguşit, intrând în cort cu mâna în şold. Li-a
sosit ceasul pieirei! halal de ei, fârtaţi!
— Pare-mi-se că-n beţie ţi-ai pierdut cumpătul
vorbirii, jupan vornice, rosti Doamna,
înstrunându-şi mânia, or pesemne c-ai mintea
ca de prunc într-atâta trupeşie!
— Taci, muiere, nu bârfi! răspunse
Dumbravă [...]
— Câni neruşinaţi, liftă rea! strigă Chiajna,
spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-i dete
vreme să urmeze zadamicele-i sudălmi, ci, desprinzând
ghioaga de la brâu, o-nvârti de câteva
ori cu braţu-i vârtos şi-apoi, glăsuind cu groaznic
blăstem, o azvârli drept în capul înfuriatei
doamne.
Chiajna căzu răsturnată pe spate, îndată, cu
ochii sângeraţi, cu fălcile căscate, încercă să se
ridice în genunchi, să se sprijine pe palme, să
rostească un cuvânt; dar abia putu să iasă din
gâtleju-i năbuşit vorbele: «Domnii! feciorii
m ei...» ş-o înecă sângele ce curgea şiroaie din
tot capu-i găurit de ţinte. Trupu-i se zvârcoli
cu scrâşniri din dinţi, săltă încă de câteva ori, se
rostogoli cu creştetul în ţărână, se zgârci şi
se întinse în câteva încordături dureroase ş-apoi
căzu înţepenit într-o baltă de sânge.”
Această aglomerare de atrocităţi nu e în
spiritul lui Odobescu, dar provine din acelaşi
model romantic din care scriitorul nostru ia şi
partea documentară, aceea în care se va dovedi
un maestru, a înfăţişării tablourilor istorice,
nunţilor, ospeţelor, înscăunărilor etc., muzeistic
încărcate. Descrierile din nuvele (încoronarea
lui Mihnea ori portul de nuntă al Ilincăi) le
anticipează pe cele din Istoria arheologiei. Spre
deosebire de Hasdeu, la fel de erudit în detalii,
dar cu un mai pronunţat simţ al destinului
personajelor, Odobescu e mai impresionat de
tumul ruinat de la Cotmeana decât de ursita lui
Mihnea.
Prima operă deplin odobesciană este Câteva
ore la Snagov, „promenade archeologique”, după
cum a numit-o inspirat Ş. Cioculescu, care are
deja toată acea lunecare agreabil-instructivă printre
„difficiles nugae”, al cărei secret îl ştie doar
autorul. Neconstrânsă de nicio regulă vizibilă
cu ochiul liber, supusă aparent numai capriciului,
scrierea pare a se conduce după criteriul
infirmării sistematice a aşteptărilor cititorului:
„Cititorul nostru s-ar putea dar aştepta a găsi în
aceste pagini... Ne grăbim deci de la început a
înlătura asemenea prepusuri...”. Cititorul nu
găseşte ceea ce caută, dând în schimb la fiecare
pas peste ceea ce nu se aştepta să găsească. Digresiunile,
divagaţiile, salturile sunt mai puţin o
problemă de fantezie decât una de demers artistic
conştient. Eminescu a numit Pseudokynegetikos
„mozaic”. G. Călinescu scrie: „E un badinaj de
erudit frecventator de saloane, o divagaţie amabilă
în jurul ideii de vânătoare. Erudiţia digestibilă
era mai mult ca oricând la modă la urmaşii
lui Fontenelle, din secolul al XlX-lea. Chiar când
316
fac erudiţie curată, aceşti savanţi îşi îngăduie
deasupra aparatului critic, gemând de citate
greco-latine, exclamaţii şi exaltări. Winkelmann,
Barthelemy sunt nişte erudiţi lirici. Dar în tradiţia
franceză, unde stăpânea figura lui Rabelais,
erudiţia cea mai fină ia o turnură burlescă. Paul-
Louis Courier, autor de diatribe, era un elenist
emerit, care îl tradusese pe Longos. Erudiţia la
clasicii întârziaţi, afectarea conversaţiei libere
vin şi dintr-un dispreţ pentru haosul fanteziei
romantice. Odobescu întrunea condiţiile genului:
era erudit, rafinat, om de gust şi fară imaginaţie.”
Insă Odobescu (lucru ce a trecut neobservat,
fiindcă textul s-a publicat târziu) teoretiza
formula mai de mult, în studiul intitulat Satira
latină. „Vorba satira — susţine el — vine de la vechiul
cuvânt satura ce însemna orice fel de amestecătură.
In limba preoţească, tava pe care se puneau
cele dintâi daruri ale pământului, spre a le duce
drept odor zeiţei Ceres, purta numele de satura
lanx”. (In Le Tresor, pornind de la marea tavă,
Odobescu va enumera toate tipurile existente
ori atestate de lances). Satira e deci „un fel de
poezie unde se vorbeşte despre mai multe
lucruri”, nu fară scop instructiv, cum afirmă
Festus, citat de Odobescu în acelaşi studiu (şi
din nou în Le Tresor). Se poate cu uşurinţă constata
că şi Câteva ore la Snagov, şi Vseudokynegetikos
sunt nişte „satire” în acest înţeles etimologic.
Stânjenit de forma nuvelistică, Odobescu se
complace în aceea a „satirei.” Aceleaşi sunt
stilul şi compoziţia din Câteva ore la Snagov:
„.. .Trăsura străbătea încetişor pajiştea înverzită
în care intrasem cu atâta bucurie. Şi într-adevăr,
totul în preajmă era încântător; înalţii
stejari, pătrunşi de luminile soarelui de vară,
prezentau în bolţile lor răslăţate toată scara
feţelor smarandului, de la frageda verdeaţă a
mugurului până la negrul întunecat al tulpinei.
O atmosferă de basme răcoroasă învia suflarea
şi şoapta frunzelor, uşor cletinate de o lină
adiere, se îngâna singură cu susurul greierilor
ascunşi în frunziş. Prin acele locuri misterioase,
scăldate acum de razele amiezei, poştalionul
meu înainta cu ţăcăneală; surugiul, spre a îndemna
caii, învârtea uneori biciul alene peste capul lor,
ş-apoi le adresa din când în când cu glas domol
strigătul prelungit de «hai, băieţi!». Roatele briştei
tăiau făgaşe subţiri pe iarba plăpândă a pământului
jilav şi tot echipajul păşea cu o moale
legănătură.”
Acest jurnal de călătorie, care ne aminteşte
de ale lui Russo, şi are cel mai proaspăt şi natural
aer care i-a izbutit vreodată lui Odobescu, este
întrerupt de citarea unor versuri ale lui Sihleanu,
reluat de întâlnirea cu o căruţă plină de „arendăşoaice”
tinere şi trupeşe care merg probabil la
o petrecere şi întrerupt din nou spre a face loc
unei terţine danteşti. Imaginea drumului cotit
de la începutul prozei poate să fie şi o metaforă
a scrisului, căci reflecţia despre plictiseală şi
monotonia acelei călătorii care nu se abate de la
linia dreaptă atrage îndată o abatere a scrisului:
prin elogiul calului lui Buffon, cântecul surugiului
român şi invocarea lui Racine, raţionamentul
se întoarce la paradoxul mijloacelor
moderne de transport. Aici este tot piperul şi
sarea disertaţiei odobesciene (în rest, pe cât de
savant informată, pe atât de meticuloasă), în
acest textualism ingenuu pe care scriitorul îl
realizează, trecând de la peisaje şi de la istorie la
cuvinte şi la etimologia lor. Dacă în descrierea
portretelor murale nu vedem nicio deosebire
de aceea întreprinsă într-un curat studiu de
specialitate cum ar f i Portretele lui Mihai vodă
Viteazul (cu toată unda de mondenă cochetărie
pusă în detalierea costumelor de femei din
secolele XV-XVT), iar reproducerea foii de
zestre seamănă cu listele din Le Tresor, pasajul
referitor la plătica de Snagov readuce, odată cu
o mireasmă culinară foarte îmbietoare, tot acel
stil de retractări repetate din serios în gratuitate,
care e aşa de obişnuit pentru eseul lui
Odobescu. Reţeta ca atare de preparare a
plăticii — amestec de erudiţie gastronomică şi de
stil literar clasic (de epopee burlescă) — trebuie
văzută în legătură cu o predilecţie mai generală
317
a paşoptiştilor (Negruzzi, Kogălniceanu, Ghica
ş. a.) pentru literatura bucatelor:
. .Te aşezi la umbră, subt un vechi stejar,
pe un covor de iarbă verde, aprinzi un focşor
de surcele care scânteiază vesel, aducându-ţi
veste bună, şi... dacă cumva din norocire, ai cu
tine o plătică de Snagov, proaspătă şi grasă... o
crestezi de-a curmezişul cu cuţitul pe amândouă
laturile, o presari cu praf de sare, o pui pe un
grătar, d-asupra unui jăratic care o rumeneşte
încetişor, întorcând-o când pe o parte când pe
cealaltă. Pe când ea fumegă sub dogoreala
cărbunilor şi schimbă searbăda-i faţă albă, într-o
coloare neagră-gălbuie ca chihlimbarul de Sibiciu,
tu nu pierzi timpul, ci storci într-un vas zeama
parfumată a mai multor lămâi gustoase, o amesteci
într-o undă de untdelemn p-ale cărui miros,
şi limpede paloare nu se dezminte soarele arzoi
al Providenţei. Ca să-nviezi şi să mai asmuţi
acea smeadă şi diafană salce, răspândeşti
d-asupră-i un oacheş nor de piper şi apoi, toate
acestea împreună, le baţi iute cu lingura, până le
prefaci într-o spumă uşoară şi palid-aurie. Atunci,
aşterni plătica fumegândă pe un taler; torni pe
dânsa zeama spumoasă; acoperi cu un alt taler;
şi... când peste cinci minute vei gusta acel delicios
fel de mâncare, mă prânz că ai să juri cum
că vestitul peşte de mare rhombus, asupra cărui
găteală a deliberat gravul senat roman şi pe care
l-a cântat Juvenal, n-a putut să aibă aşa gust
minunat ca plătica de Snagov într-astfel gătită.
Sfârşim cu această reţetă culinară, siguri fiind că
cel puţin pentru dânsa, cititorul ne va rămâne
pururea îndatorat.”
Pseudokynegetikos începe aşa cum se sfârşeşte
Câteva ore la Snagov, adică pe un ton glumeţ şi
lejer, autorul pretinzând de asemenea o completă
ignoranţă în ale vânătorii. Dar nu ajungem
bine la capătul acestei retorice figuri a modestiei
şi ne pomenim în plină evocare a atmosferei
cinegetice din Câmpia Română:
„Dar însă şi eu am crescut pe câmpul
Bărăganului! E t in A.rcadia ego! Şi eu am văzut
cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat
şi cu capul aţintit de pază acele şesuri fără margine,
prin care aerul, răsfirat în unde diafane
subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile
şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea
vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete,
în palate cu mii de încântări.
Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii,
vânători de dropii de baştină, care neam de
neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în
căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi,
mânând în pas alene gloabele lor de căluşei, au
dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul
falnicilor dropioi — cărora ei le zic mitropoliţi — sau
când aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte
amoroase, sau când toamna, ei duc turmele de
pui să pască ţarinile înţelenite.
Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman,
veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tămădăieni,
carele să înghită în largele sale pântece
atâtea vedre cât şi o butie de la Dealul Mare,
nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai
dormit tu adesea, pe când el, cu ochi de vulpe,
zărea creştetul delicat al dropiei mişcând printre
fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă,
cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice
vânător ar fi azvârlit-o la gunoi, nimerea mai
bine decât altul cu o carabină ghintuită, şi care,
pe mine, nemernicul, m-a dus de multe ori cu
vânat, la conacul de amiazi.”
Nimeni nu mai scria astfel la noi în epoca
romantică. Deşi Vseudokynegetikos este o epistolă,
ca ale atâtora, valoarea principală trebuie căutată
în stilul ei clasic impecabil. Odobescu stăpâneşte
cu măiestrie perioada amplă şi muzicală,
bazată pe repetiţii şi simetrii, şi pe un ritm lent,
dar izbitor prin artificialitatea lui subtilă. Spre
deosebire de Russo ori de Ghica, Odobescu, fie
şi povestind lucruri trăite de el şi foarte obişnuite,
le ridică pe un piedestal, care pune între
povestitor şi ele aceeaşi distanţă istorică pe care
o întâlnim în operele de proză ale scriitorilor
318
vechi. Deşi nu-i lipseşte vigoarea în observarea
detaliului realist şi mai ales în perceperea
sonurilor misterioase ale nopţii (cu sadoveniene
registre multiple: „Un susur noptatic se înalţă
de pe faţa pământului; din adierea vântului prin
ierburi, din ţârâitul greierilor, din mii de sunete
uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare
ieşită din sânul obosit al naturei”), proza
odobesciană este solemnă şi impersonală până
şi în nostalgia ei evocatoare, abia colorată afectiv.
Un singur pasaj mai net autobiografic, în maniera
memorialiştilor romantici, găsim în toată bucata,
şi anume acela de la începutul capitolului al
doilea („Eram băiat de vreo treisprezece ani
când am învăţat să dau cu puşca” etc.) în rest,
scriitura lunecă între planul unei realităţi văzute
în chip foarte precis, dar mai mult ştiinţific
decât memorialistic, şi planul livresc al celei mai
fermecătoare erudiţii cu putinţă, modelul prin
excelenţă al prozei intelectuale, clasice, rafinate,
şi de un perfect bun gust. Nu biograficul, ci
eruditul formează armătura stilului epistolar din
Vseudokynegetikos. O erudiţie absolut aiuritoare, trebuie
spus, lingvistico-omitologico-arheologicoistorică,
aşa cum este de exemplu aceea referitoare
la deosebirea dintre grauri şi sturzi. La urma
urmelor, miza fiind derizorie, hazul provine din
disproporţie: toate dicţionarele etimologice, vocabularele
franco-române, citatele în patru sau
cinci limbi, conexiunile cele mai imprevizibile
între texte literare şi ştiinţifice, tot aparatul
acesta uriaş de trimiteri, în sprijinul unei deosebiri
pe care o uităm chiar în clipa când o aflăm.
De altfel, Odobescu însuşi încheie pagina lui
erudită cu o mărturisire plină de umor: „Eu, de
câte ori mi s-a întâmplat să mănânc grauri —
adică stumi latineşti ori etoumeaux francezi, şi nu
sturzi româneşti sau grives franţuzeşti - le-am găsit
un gust foarte bun şi mai ales un miros de vânat
din cele mai plăcute. Nu căuta dar la ce zic
autorii şi când vei da peste stoluri de grauri,
împuşcă fără dispreţ şi cât vei putea mai mulţi.”
înaintaşul clasic şi declarat al acestui tratat de
conversaţie ă batons rompus este Eaocoonul lui
Lessing: lui Odobescu i-a venit în gând că s-ar
putea scrie o carte de felul acesteia „luând cineva
ca pretext vânătoarea” şi urmărind-o în diferitele
ei reprezentări artistice. Ceea ce Vseudokynegetikos
şi este, în cele din urmă, într-un chip aproape
tot aşa de sistematic ca Eaocoon, în acele capitole,
destul de greu de citit, în care ştiinţa meticuloasă
a autorului se întrece pe sine; dar, din
fericire, aceeaşi ştiinţă o ia destul de des razna
prin hăţişul unor consideraţii absolut libere,
mizând pe hazardul unor analogii originale, şi
atunci iese la suprafaţă latura literară, mai profitabilă
pentru cititor. Legătura cu Lessing ne
poate reţine o clipă şi sub alt raport. E sigur că
Odobescu a putut învăţa de la scriitorul german
felul de a prezenta în cuvinte conţinutul unor
opere plastice. Comparaţia de detaliu rămâne să
fie făcută cândva de un stilistician răbdător. Alt
lucru e însă curios şi anume că Odobescu
s-a abătut tocmai de la principiul fundamental
al cărţii lui Lessing (şi s-a abătut nu doar în
Vseudokynegetikos, dar în întreaga lui operă
în proză). Se ştie că Lessing raportează pasajul
despre înlănţuirea lui Laocoon din Eneida la
statuia grecească anonimă cu acelaşi subiect,
propunând o diferenţă esenţială între mijloacele
respectivelor arte: pictura (sculptura) are ca obiect
corpurile şi reprezintă acţiunile numai cu ajutorul
lor, în vreme ce poezia (literatura) are ca
obiect acţiunile şi înfăţişează corpurile prin
mijlocirea lor. De exemplu Homer nu descrie
pur şi simplu costumul lui Agamemnon, ci pe
măsură ce acesta îl îmbracă sau, voind să ne dea
o idee de sceptrul marelui rege, îi reface istoria,
însă tocmai această regulă este încălcată de
proza lui Odobescu (şi de aproape toată proza
romantică românească): ea ţine mai puţin cont
de succesiunea epică şi mai mult de simultaneitatea
tabloului. Dacă e, în parte, adevărat că
nuvela renascentistă (orală, liniară, paradigmatică)
este unicul tipar narativ respectat de prozatorii
secolului XIX, înainte ca romanul să-l impună
pe al său (scriptural, etajat), proza romantică,
dominată cum e de memorialistică şi de eseu,
nu are atât virtuţi epice, cât descriptive. Imaginaţia
lui Ghica ori Odobescu este muzeală, nu
319
narativă. Dacă exceptăm romanele de după
1850, n-avem cu adevărat înainte de G. Sion
povestitori romantici. Proza tuturor este mai
degrabă o nomenclatură. Iar maestrul incontestabil
al nomenclaturii este Odobescu. La el
aproape nu există înlănţuire temporală, în afara
aceleia de cadru, totul tinzând spre configuraţia
spaţială. Spune el însuşi că Pseudokynegetikos este
„un sac îngreuiat de tot felul de petice şi de
surcele adunate de pretutindeni”. Odobescu a
rămas neegalat mai ales în acest stil de descriere
a unor tablouri, fie ele naturale, fie ieşite din
mâna unor artişti. Şi unele şi altele stau pe acelaşi
plan şi pretind procedee identice.
Ne îndepărtează tot mai mult de Odobescu
o anume rece voluptate a artificialului, manierismul
său stilistic. In Pseudokynegetikos stilul acesta
de şcoală cunoaşte câteva din tristele sale triumfuri.
în Istoria Arheologiei, clasicismul odobescian
câştigă prin apropierea de lumea clasică ceea ce
pierduse în Pseudokynegetikos prin frecventarea
stilului clasic: vitalitate şi naturaleţe. Trăsătura
este aici mai neglijentă, fantezia mai frustă, dar
cât de ataşant ni se pare acest Odobescu însufleţit
nu de dorinţa de a ne da o operă perfectă,
ci de aceea de a surprinde pulsul unei civilizaţii,
în locul scriitorului delicat, care savurează cu
modicitate afectivă firimiturile căzute de la masa
clasică, întâlnim unul care ia parte la un mare
banchet. Deşi se intitulează Istoria Arheologiei,
cartea, care este redactarea primului curs de specialitate
din universitatea românească, reprezintă
mai curând o tematică, o nomenclatură, un
repertoriu de obiecte, piese de muzeu, portrete,
instituţii dispărute, biografii. O proză, adică, tipică
Biedermeier. Odobescu seamănă cu un arheolog
care scormoneşte după vestigii, dublat de un
artist ce edifică. Ştiinţa lui e întinsă ca o frescă,
aventuroasă ca un roman, diversă ca o povestire
picarescă, familiară ca un curs ţinut liber în faţa
studenţilor. Şi e o istorie aşa-zicând inversă, în
care muzeele sunt sfărâmate şi risipite spre a fi
pe urmă reconstruite minuţios. O întreagă civilizaţie
este întoarsă în pulbere şi reclădită în
toate detaliile, de mai multe ori, la nivelul de
percepţie al epocilor succesive. Există în Istorie
mai multe Atene, Rome, Bizanţuri, revelate una
câte una de fantezia erudită a acestui Schliemann
de bibliotecă. Pe zeci de pagini, Odobescu face,
biografia anticarilor şi arheologilor, a periegeţilor,
erudiţilor şi poeţilor ale căror eforturi
reunite au deschis calea ştiinţei lui. Nicăieri în
restul operei odobesciene nu găsim o mai spirituală
şi psihologic atentă portretistică decât
în aceste plutarhiene vieţi paralele, bogate în
observaţii morale şi anecdote picante, de o mare
repeziciune narativă, propunând drept qualite
maîtresse a protagoniştilor vocaţia pentru studiul
arheologiei în stare de toate sacrificiile. Hugo
Grotius, de exemplu, diplomat olandez din
secolul XVIII, „fu persecutat de către violentul
Stathuder Mauriciu din Nassau şi osândit de
dânsul la închisoare pe viaţă”. Scapă printr-un
truc de nuvelă italienească, ascuns de credincioasa
lui soţie „într-o ladă cu cărţi — vedeţi,
domnilor, la câte sunt bune cărţile — şi trăi de
atunci înainte mai mult în Francia, unde fu iubit
şi considerat de toţi”. Contemporanul lui italian,
Rafael Fabretti din Urbino, „era aspru la fire;
însuşi nu o tăgăduia; dovadă că îşi luase drept
emblemă un groaznic arici cu ţepe zbârlite,
însoţit de legenda elinească: pe amici a îndatora,
de vrăjmaşi a-şi răzbuna. Vai de aceştia, când
ariciul de la arhivele pontificale îşi înăsprea
ghimpii. Germanul Gronovius, într-o discuţiune
asupra lui Titu-Liviu şi nefericitul Bellori, în
privinţa scuip turelor de pe Columna lui Traian,
le-au încercat cu amar ascuţişul”. Odobescu
relatează mai departe cu umor ataşamentul
bizarului arheolog faţă de calul său, fără îndoială
un animal superior, de vreme ce era dotat
pentru ştiinţa stăpânului său: „Poporul din
Roma, când îl vedea trecând călare pe vestitul
său cal Marco-Polo, ştia că amândoi, cal şi
călăreţ, au plecat la vânătoare de antici; căci
trebuie să ştiţi, domnilor, că Fabretti învăţase
pe Marco-Polo, singurul său amic şi confident,
să stea locului îndată ce mirosea o ruină, precum
prepelicarul se opreşte când simte vânatul”.
Un aspect de poveste stranie cu stafii din epoca
320
Măgarului de aur are legenda morţii lui Marsilio
Ficino, pigmentată însă şi ea cu umorul spiritualului
autor:
„Acest mare poet al psihologiei platonice
era tare prieten cu un alt erudit al timpului,
Michail Mercati; în desele şi lungile convorbiri
ce ambii aveau asupra nemuririi sufletului, ei se
jurase ca cel carele va muri mai întâi să aducă
veste confratelui său despre existenţa unei vieţi
viitoare. Intr-o dimineaţă, despre zori, Michail
Mercati sta adâncit în studiu când deodată aude
pe stradă tropotul unui cal care se opreşte sub
fereastra lui şi glasul lui Marsiglio Ficino îi
strigă: Michaile, Michaile, adevărat că există!
Mercati se scoală iute, iese la fereastră şi în
amurgul dimineţii zăreşte o umbră albă fugind
repede pe un cal alb şi risipindu-se în zarea
crepusculară. Speriat de această fantasmă, Mercati
trimite să ia ştiri despre Ficino, care şedea într-o
vilă de lângă Florenţa, unde-1 instalase favoarea
ducelui, protectorele său, şi află că în acea noapte
chiar, amicul său îşi dase sufletul, apucând calea
nemurirei care, precum se vede, trecea pe atunci
tocmai pe sub fereastra lui Mercati.”
Un stil mai patetic, dar la fel de spiritual, ni
se revelă în paginile care înfăţişează diversele
vicisitudini suferite de monumente. Imaginile
ruinărilor, prădăciunilor sau grosolanelor prefaceri
se succed vertiginos în proza aceasta la fel
de concentrată ca a latinilor vechi. Din multele
istorisiri, se desprinde aceea a jefuirii Greciei de
către romani, în care Odobescu pune ceva din
tonul mâhnit şi sobru al lui Tacit:
„Dacă aceste înţelepte cuvinte făcură pe
Scipion Emilian, şcolarul lui Polybiu, să restituie
cetăţilor grece din Sicilia toate statuile câte li se
răpise de către carthaginezi, ele nu opriră câtuşi
de puţin pe generalul roman Mummiu, aşa de
vestit prin vitejie cât şi prin ignoranţa lui, de a
jefui Corinthul de toate sculpturile şi de toate
picturile sale. Când Mummiu expedie toate acele
nepreţuite şi neimitabile capete de operă către
Roma, el recomandă întreprinzătorilor de transporturi
militari să i le păstreze în stare bună şi îi
îndatoră să facă altele la loc dacă cumva s-ar
pierde sau s-ar strica vreuna dintr-însele. Apoi,
ajungând şi el în Roma, în urma preţioaselor
sale jafuri, mai dete dintr-însele şi lui Lucullus,
căci prea i se părură multe şi fară valoare
pozitivă pentru intrarea sa triumfală în cetate.”
Au rămas de la Odobescu peste trei mii de
scrisori. Majoritatea covârşitoare se adresează
mamei (Catinca) şi soţiei (Saşa). Dacă n-ar fi fost
redactate, aproape fară excepţie, în franceză, ar
fi putut deveni opera capitală a scriitorului, cum
s-a întâmplat cu scrisorile lui Voltaire. Biografia
reprimată în scrierile celelalte îşi ia aici revanşa,
alcătuind cel mai complet roman epistolar din
toată literatura română (deşi poate că ar fi mai
corect să spunem că existenţa relatată în scrisori
este romanescă, „romanul” ca atare fiind produsul
lecturii). Ca şi doamna de Sevigne, Odobescu
scrie zilnic. Oricât am bănui că se gândea la
posteritate, nu putem să nu vedem că scria cu
uşurinţă, fără multe ştersături, adesea indescifrabil,
ceea ce nu se întâmplă în operele lui
literare, şi că, mai ales, nu părea să atribuie scrisorilor
un alt merit decât acela de a fi autentice.
„O scrisoare bine scrisă, de la un prieten (îi
mărturisea el lui Nicolae Ionescu, într-unul din
foarte rarele momente de reflecţie de acest soi
din corespondenţă), ţi se pare sofistică şi silită;
o scrisoare fără de pretenţii şi ca lepădată pe
hârtie te face a dori ceva mai mult”. Acesta va
fi mereu stilul corespondenţei odobesciene,
literar fară ostentaţia artei. Este stilul „familiar”
al lui Merimee. Odobescu îl posedă de la 14 ani.
Intre scrisorile adresate Catincăi de la această
vârstă şi cele către Saşa de la 61 de ani nu sunt
deosebiri mari. Odobescu scrie în franceză,
fiindcă toţi contemporanii lui procedau aşa:
tradiţia însăşi a epistolei mai este, în secolul
XIX, resimţită ca franţuzească. Dar mai există
un motiv. Franceza este o limbă pe care ei o
învaţă de copii şi o vorbesc apoi în societate.
Este expresia educaţiei pe care o primesc adesea
321
în străinătate. Tuturor intelectualilor paşoptişti
şi din generaţia următoare le vine mai la îndemână
să se exprime în franceză, în care văd în
plus limba p a r excellence a unor îndeletniciri (cum
ar fi jurnalele intime şi corespondenţa) nu numaidecât
literare, dar obligatorii la rândul lor ca o
formă de politeţe, de bună creştere. Româna le
pretindea un efort, pe care-1 făceau în operele
publice, din patriotism, continuând a prefera, în
cele private, înlesnirile francezei, mai cu seamă
în condiţiile în care nimeni din jur nu se abate
de la regulă.
De prin 1851, scrisorile junelui Odobescu
se urmează cu mare regularitate şi observăm de
la început în ele acel stil al exactităţilor mărunte
şi cotidiene din jurnalul maiorescian, semn că fiul
dădea mamei un raport necesar şi sincer. întors
de la studii, fireşte, el comunică mamei, rămasă
în Franţa, primele adevărate impresii bucureştene
(la plecare era doar un copil) („ces rues tortueuses
et mal pavees, ces maisons â peine sorties de
terre”) şi nu uită a-i vorbi despre sentimentele
pe care i le-a trezit o „mademoiselle Barcanesco”,
pe care ar lua-o de soţie, după isprăvirea licenţei,
însă se teme a nu fi „supplante” cât va lipsi.
Adolescentul discută cu mama şi chiar cu tatăl
său trăiri din cele mai intime şi unele „calcule”
personale. Este un alt aspect al educaţiei. Mărturiseşte
bunăoară stupefiat că Minette („car c’est
ainsi qu’on Pappelle”) a citit romanele lui Paul
de Kock: „Je trouve cela impardonnable â une
si jeune personne; tu connais ma pruderie sur la
question des lectures, et me dire que ma femme
aura lu Paul de Kock quand moi, un homme, je
n’ai pas meme touche de si sales livres, c’est
une torture pour m o i...”. Prin 1855, proaspăt
licenţiat, tânărul de 21 de ani e din nou în
Bucureşti în căutare de slujbă. Participă la balul
de la Curte şi-şi vâră nasul în treburile averii
părinteşti, deşi „mon pere ne m’autorise pas du
tout â me meler en quoi que ce soit de ses
interets”. Vede la teatru „les deux cucoana
Chiriţa”, într-o sală plină „du monde de la
mahala el de la canaille”, care-i dă aerul unui
„theâtre des boulevards”, ceea ce-1 îndepărtează
de ideea lui Alecsandri. „Allez-vous vous amuser
alors â faire une comedie de mceurs?”. Constată
că devine pe zi ce trece „un veritable faineant”
şi încă unul „de la pire espece”. Plănuieşte o
plimbare prin munţii Valahiei, de unde se vede
că deprinderile paşoptiştilor nu se pierduseră.
Tânărul are acum „un charmant equipage,
chevaux et hamais”, în care circulă „gracieusement
dans les rues de Bucharest”, dar tatăl,
având la rândul său nevoie de trăsură, iată-1 pe
veselul dandy reîntors la „fiacrul de piaţă”.
Cum tatăl este econom şi cam nesuferit, fiul se
plânge mamei că e persecutat. La rugăminţile
mamei, tatăl îi achită totuşi datoriile (nenorocirea
vieţii lui Odobescu începuse, aşadar),
dar se opune la însurătoare: „il faudra que
je donne des preuves d’ordre dans les
depenses...”, mărturiseşte candid tânărul. Nu
va reuşi să dea respectivele dovezi nici acum,
nici mai târziu. O iubeşte, serios de data aceasta,
pe Alexandrina Prejbeanu (Saşa). Promite că se
va schimba şi se va pune pe treabă. Se apucă de
un curs de greacă. Odobescu e un om interesant,
care, în pofida comodităţii sale, ştie să
tragă tare la o adică. E uşor fatalist, „car il m’est
plus facile de croire â une providence qui veille
sur les destinees du monde qu’a des calculs
scientifiques”. E drept că, în materie de calcule,
va sta totdeauna prost. Chiar şi acum, are o clipă
tentaţia de a se însura cu fiica lui Constantin
Creţulescu şi îl roagă pe generalul Odobescu să
intervină în favoarea lui: „Puis il faut avouer
aussi que c’est une chose bien agreable de se
savoir a la tete de trois miile ducats par an”.
Dar tatăl fetei îl găseşte prea tânăr. Odobescu
nu se lamentează, autoironizându-se: „Ce pere
a dit que j’etais trop jeune. Soit; je me marierai
quand je serai plus vieux. Mon caractere est tres
accommodant.” însă nu va aştepta mult. Căsătorindu-
se cu Saşa (totuşi!), începe lunga serie
de scrisori către ea, care va dura treizeci de ani.
Prima oară când soţii (care au deja o fată,
pe Ioana) se despart şi-şi scriu zilnic este în
1867. în general, îi face acum Saşei „la revue
critique” a lumii în mijlocul căreia trăieşte, cum
322
îi făcuse mamei Catinca înainte. în plus, pasiunea
lui fiind arheologia etc., rapoartele cotidiene
conţin de fiecare dată descrieri amănunţite de
monumente şi obiecte de artă, în care autorul
lui Pseudokjnegetikos şi al Istoriei Arheologiei poate
fi deja presimţit. Apoi, vreme de câţiva ani, nu
mai avem între soţi decât scurte bilete (uneori
pe cărţi de vizită). Prin 1877 stăteau despărţiţi,
în Bucureşti. Cauza exactă nu se cunoaşte. Din
tonul corespondenţei, ne dăm seama că afecţiunea
reciprocă era mare şi că nevoia unuia de
celălalt rămăsese aceeaşi. Comunică zilnic, ori
chiar de trei-patru ori pe zi, îşi trimit prăjituri,
fructe şi alte atenţii. Problema numărul unu au
devenit banii. Odobescu şi-a luat obiceiul să-i
solicite Saşei împrumuturi. Nu sunt decât sume
mici pe care se pare că i le restituie. „J’ai un
enorme embetement. Je sais cependant que tu
es aussi â court. Cependant s’il est humainement
possible tâche de m’avoir une quinzaine de
francs jusqu’â demain â midi”. Sau, mai jalnic:
„Fă-ţi milă şi pomană cât de puţin vei putea. Je
vous embrasse toutes deux”. Nu e limpede ce
fel de neînţelegeri duseseră la şederea separată a
soţilor. în afară de jena financiară, ajunsă
cronică, şi de unele suferinţe fizice apărute cu
vârsta, nimic neobişnuit nu pare să fi survenit
în relaţiile dintre ei. E inutil a specula pe tema că
Odobescu a fost nu doar cheltuitor, ci şi afemeiat.
Realitatea e că în tonul corespondenţei
nu se vede niciun fel de răceală între soţi până
la apariţia, mult mai târziu, în viaţa lui, a
Hortensiei Keminger. Despărţirile sunt adesea
silite de împrejurări şi resimţite dureros. Se ştie
astăzi că, în afara corespondenţei descoperite şi
tipărite, au existat şi unele scrisori secrete (cu
indicaţia, în limba rusă, pe care o vedem şi în
câteva pasaje din scrisorile păstrate: pentru tine).
Acestea vor fi fost distruse. Dacă le citim cu
atenţie pe cele care s-au păstrat, observăm că în
unele locuri limbajul este aluziv sau codificat.
Din str. Verde nr. 18 Odobescu îi scrie Saşei în
Calea Victoriei nr. 129: „Je ne sais quand et si
cette maladie finiră [...] Je suis soigne; je n’ai
pas â me plaindre. Cela ne pourra se faire que
lorsque certaines choses seraient faites pour
lesquelles j’ai besoin de ce que je t’ai dit. Tu
dois me comprendre.” Precizările, câte sunt, nu
ne ajută cu nimic: „II y a certes plus qu’un mal
physique; ce sont bien de deboires moraux,
bien des tourments qui se sont amasses pour
me terrasser â fin”. E drept că oarecum acelaşi
va fi limbajul scrisorilor din perioada Hortensia.
Să fi existat prin 1877 în viaţa lui Odobescu o
femeie care să-l fi obligat a locui separat de
Saşa? Tot ce se poate. Fapt este însă că nu avem
nici cel mai mic indiciu în privinţa identităţii ei.
Corespondenţa ni-1 arată, e adevărat, pe
Odobescu teribil de mal ă l ’aise. Soţii continuă
să-şi scrie şi să se viziteze zilnic, iar când sunt
împiedicaţi a o face, el se plânge pe toate tonurile.
Cum scrisorile trec prin mâna servitorilor
care navetează între domicilii, stilul evaziv se
explică parţial. Dar rămân destule mistere. în
1880 vor pleca la Paris, pentru şase ani, împlinindu-
şi visul de a trăi la un loc, dar „loin d’ici”,
departe de un Bucureşti pe care Odobescu îl
ţinea în oroare şi cu care nu se va împăca până
la moarte, ca şi Hasdeu. Ţintă a tot soiul
de atacuri, privitoare îndeosebi la chestiuni de
mânuire a fondurilor publice (o neglijenţă care-i
dezvăluie firea de aristocrat), el se simţea nesigur
în ţară şi vulnerabil. Dar drama intimă (aşa
de clară la Hasdeu) tot nelămurită rămâne.
După 1880, menajul pare refăcut în capitala
Franţei, deşi soţii continuă a petrece multe luni
din an departe unul de altul, împrejurări în care
îşi scriu pe-ndelete. Cauzele noilor despărţiri le
cunoaştem. Ele sunt în general trei: obligaţiile
secretarului de legaţie, anumite probleme privind
moşiile arendate, care-i chema în ţară â tout de
role, şi unele capricii ale Ioanei, adolescentă,
care nu se înţelege deloc cu tatăl ei (cam tot aşa
cum adolescentul Odobescu nu se înţelesese cu
tatăl lui, generalul). Dar, sufleteşte, scriitorul a
renăscut: „II faut que je repete encore ce que
j’ai si souvent dit â Paris — îi scrie el Saşei în
1881. C’est que depuis bien des annees je ne
me suis pas senti aussi content que j’ai ete
pendant tout le temps de notre sejour â Paris”.
323
Dincolo de înfundarea treptată şi tot mai dramatică
în datorii, Odobescu şi Saşa au relaţii
(nu numai epistolare) din cele mai cordiale. El
este mereu „peine d’etre reste quatre jours sans
recevoir de lettres”, iar separările i se par anul
acesta „encore plus penibles que Pan dernier”.
între soţi se creaseră puternice obişnuinţe, pe
care voiajurile Saşei (în ţară şi în Rusia, la rude)
le curmă: „Plus de conversations intimes au
coucher! Plus au lever demain et les jours
d’ensuite”. Nu sunt scrisorile unui „coureur”, ci
ale unui familist: „Rien ne me donne autant de
sarisfaction et de repos que cette communication
intime de nos pensees, de nos peines, de nos
esperances, de nos desirs”. E supărat pe Ioana
care-i sileşte la despărţire, căci ea a vrut călătoria
în Rusia: „C’est bien tourmentant de penser
que notre enfant, celle qui devrait le plus
resserrer les liens de notre vie, — et celle qui, tu
t’en souviens peut-etre, a provoque il y a trois
ans, notre retour â la vie en commun — que ce
soit elle, dis-je en ce moment qui nous pousse â
vivre eloignes”. Aşadar, fata adusese, într-un fel
sau altul, concordia. Şi acum, tot ea era cauza
unor noi neînţelegeri. în seara plecării mamei şi
fiicei, Odobescu făcuse contra Ioanei o „mechante
scene de colere”. Rămas singur, impulsivul tată
şi soţ reamenajează apartamentul parizian, cu
nesăbuite cheltuieli. Când Saşa îi prezintă bugetul,
el se sperie de risipa în care se lăsase antrenat şi
crede că va fi necesar „un mirade de sauvetage”.
Dorul de Saşa ia forme neobişnuite înainte.
Concordia fusese, s-ar zice, şi de o natură mai
intimă. Dovadă acest pasaj, marcat cu semnul
„pour toi seule” care s-a păstrat: „Si le temps
t’a păru long et chaud en Russie, je te promets
que c’est tout autre chose qui te presentera les
memes qualites, quand tu te retrouveras quelque
marin ou quelque soir, sur la peau de guanaco
chilien. C’est bien pourquoi je deşire enormement
que tu ne passes pas cette formidable rencontre
juste en un moment de crise. Ce n’est pas de
douleur que le veux t’entendre gemir et te sentir
te tordre au premier jour de ton retour ici; ce
n’est pas je la morphine, mais bien quelque
chose de meilleur qui serviră aux injections et
pour les pratiquer il y a une belle grosse aiguille
toute prete qui te penetrera pas moins que cela.
Elle t’attend avec une vive impatience.” Trei
ani mai târziu, din nou năbădioasa Ioana e
pricina despărţirii soţilor: „Enfin — exclamă
Odobescu sarcastic — on s’est debaxrasse de
moi, de l’insupportable empecheur de danser en
rond: en avant la fete, maintenant”. între timp,
problema datoriilor luase o turnură gravă. I se
reproşează scriitorului de a fi întrebuinţat incorect
fondurile legaţiei române de la Paris.
Incuria este, s-ar zice, vina lui principală în
chestiuni financiare. Scrisorile abundă în justificări
şi ieşiri furioase la adresa celor care-1
„lucrează” şi „bârfesc”. Momentele „affreux”
sunt tot mai dese. Mobila din noul apartament
e ameninţată cu scoaterea la licitaţie. Nimeni
nu-i mai împrumută bani lui Odobescu, nici
chiar familia surorii lui, aflată în Franţa, sau
fratele lui, Constantin, aflat în România. Este
amestecată în solicitările lui până şi bătrâna
Catinca, încercând pe lângă ginerele ei o intervenţie
disperată. Odobescu îl socoteşte pe acesta
influenţat „par ma chere et aimable sceur”,
împotriva căreia „les prieres et les larmes de
notre pauvre mere” n-au avut nicio putere. Ar
dori ca Saşa şi Ioana să revină în Franţa spre a
scăpa de intolerabilul Bucureşti. Le găseşte o
pensiune la Le Vesinet, lângă Paris, însă nu
poate obţine cele câteva sute de franci necesare.
Colac peste pupăză, editorul francez care tipărea
l e Tresor dă faliment şi-l întreabă pe
Odobescu dacă nu ştie de unde ar putea lua
150 000 de franci; „Grand Dieu! — exclamă
scriitorul. Si je connaissais celui-lâ, c’est moi qui
profiterais le premier de sa generosite.” Căci
situaţia lui materială este „epouvantable”: „Je
suis sans le sous, litteralement, et sans ressource
aucune”. Ştiindu-le pe Saşa şi pe Ioana blocate
în ţară din lipsa paralelor, e cuprins de disperare:
„Je n’ai pas de repos ici en pensant â vous.
Je ne puis pas travailler meme, tant je suis
preoccupe”. Are vise sinistre, transcrise totuşi
cu grijă: „ ...L ’avant-derniere nuit j’ai reve que
324
nous etions dans une caleche, toi en ta robe
de moire bleu, Jeanne et moi, sur une route de
campagne chez nous et que nous sommes
aventures dans une mare ou tous nous avons
ete plonges, mais toi surtout et que l’on t’ a
sauvee â grand’ peine dans une moison de
paysan. II est vrai d’un autre cote qu’hief, vers
le 5 heures, en allant chez mon editeur, j’ai
aperţu un joii croissant de lune tout â fait â
droite. Par prudence je n’avais pas en poche que
deux pieces de 5 francs en argent [...] Je n’ai
donc pas pu toucher de l’or [...] Dans la nuit je
n’ai plus reve que tu etais plongee dans la mare,
tout au contraire” etc. In 1887, rolurile s-au
inversat. Saşa şi Ioana se află acum la Paris, pe
când Odobescu e bătut în cuie la Bucureşti. El
reia un contact amuzant-agasant cu atmosfera
orientală pe care o cam uitase: „Quoique je ne
me suis endormi qu’â 4 Vz du marin, â 7 heures
j’etais reveille par le cris de Mielu, Mielu ou Raci,
Racii Et autres vociferations baroques qui
passaient au bas de ma fenetre”. în rest, tonul
corespondenţei nu se modifică. Scrisorile rămân
„mon bon pain quotidien” şi sunt pline de
tandreţe pentru Saşa. Urmează liste de venituri,
de cheltuieli şi acea listă a creditorilor cu nume
balzaciene care l-a impresionat pe Călinescu. Şi
fiindcă un rău nu vine niciodată singur, tocmai
acum Camille Oudinot publică un roman ă clef
în care Odobescu şi ai săi, sub nume foarte
transparente, sunt zugrăviţi cu maliţie. Furia lui
Odobescu nu cunoaşte margini. Oudinot este
numit „cette sale punaise”, „ce vaurien, ce lâche”,
„cette canaille” şi „ce miserable”. Văzând cartea
în vitrinele librăriilor, Odobescu simte cum i ce
urcă sângele la cap. N-are sentimente creştine:
„J’aime mieux la morale mosaique: oeilpour oeil,
dent pour denf\
Scrisorile, întrerupte în anul 1889, se reiau
în 1892. Soţii sunt din nou despărţiţi: el la
Bucureşti, ea la Curtea de Argeş. Ioana s-a măritat
cu un Damian, care e subprefect şi are şi el
neplăcerile lui. Din toate visele lui Odobescu
legate de viitorul fetei nu pare a se fi ales mare
lucru. Ioana se va dovedi un om fară noroc,
poate şi tarată sufleteşte de moştenirea paternă,
şi va muri târziu la un azil de bătrâni. Soţii îşi
continuă corespondenţa cotidiană, îşi dau întâlnire
la Sf. Ion la... Piteşti, sunt tot mai bolnavi
amândoi, iar el a devenit, se pare, morfinoman.
O gută rebelă, tratată în acest fel, stă la originea
groaznicului viciu. Legătura cu Hortensia acum
începe şi-i va otrăvi tot restul vieţii. Romanul
epistolar este nespus de trist în acest capitol
final. Odobescu e, ca şi înainte, obiectul multor
intrigi şi bârfe. Elogiază „la sainte et modeste
Curtea de Argeş”, unde Saşa pare mai la adăpost.
„Pensez-y et ne regrettez pas Bucarest!”,
recomandă el. El în schimb, profesor la Universitate
şi academician, prânzeşte zilnic cu câţiva dintre
studenţii cei mai promiţători sau face călătorii,
ca aceea din Transilvania în vara lui 1894, când
e tratat cu mult respect. Fireşte, „situation
terriblement tendue sous le rapport financier”.
în octombrie 1895, se află la Iaşi pentru ocuparea
unui post la Facultatea de istorie, pentru
care candidează şi Iorga. Guvernul schimbându-se,
ginerele lui Odobescu, subprefect, are necazuri şi
Odobescu se răzgândeşte în privinţa atmosferei
nesănătoase din capitală, invitând (din Iaşi) pe
Saşa cu fiica şi cu ginerele lor să împartă „notre
maisonnette”. Nu ascunde dificultăţile, dar n-ar
vrea ca Saşa să locuiască la Piteşti, spre râsul
„calicilor, ciocoilor şi mitocanilor”. Despărţirea
soţilor are acum o cauză cunoscută. Saşa ştie de
legătura lui cu Hortensia Keminger, ai cărei
copii dintr-o precedentă căsătorie fuseseră la ea
la Curtea de Argeş ori locuiseră la Odobescu la
Bucureşti. Echivoca şi dramatica situaţie (care
pare până la un punct modelată de relaţia din
Ltf 'Nouvelle Heloise dintre Saint-Preux şi copiii
Juliei) e agravată de faptul că Hortensia este pe
punctul de a fi scoasă, în urma unor intrigi, din
directoratul şcolii unde funcţiona. Odobescu o
informează conştiincios pe Saşa de aceste întâmplări
declarându-se „peine” din pricina acelei
„pauvre amie” care este „tres menacee de
perdre sa direction”. Are „le cceur serre par
l’inquietude et le chagrin”. La 16 octombrie, cu
325
trei săptămâni înainte de exitus, el scrie gândindu-
se probabil (cine ştie?) la examenele care-1
reţineau la Iaşi: „Mult a fost; puţin a mai
rămas”. Fiind ziua Sfintei Paraschiva, se roagă
să-i fie împlinită o dorinţă (aşa cum i-a închinat
şi el un bănuţ pe vremuri) şi anume „qu’elle
veille donc sur ceux que j’aime et qu’elle leur
apporte des vraies et sinceres consolations
autant â Târgul Dealului qu’â Bucarest”. în via
de la Târgul Dealului se afla Saşa, la Bucureşti,
Hortensia: „Pardonne-moi, ma bien chere et
sainte amie - se simte Odobescu obligat să
adauge - de confondre ainsi mes affections”.
Personajul care se profilează în spatele acestor
din urmă scrisori nu mai este de mult nepăsătorul
şi fermecătorul homo aestheticus al operei şi,
cu atât mai puţin, acel Odobescu prea cochet
şi prea ironic ca să creadă în el şi în alţii pe care
l-a portretizat Iorga în Oameni cari au fost. Este
un om ajuns la capătul resurselor fizice şi morale,
aproape implorând indulgenţa femeii pe care o
iubise întreaga viaţă şi care, fiinţă cu adevărat
superioară, îi răspunde cu devotamentul şi
căldura dintotdeauna. Patima pentru Hortensia
i-a fost fatală sexagenarului. Dovadă că era cel
dintâi lucru serios care i se întâmpla în ordine
erotică de când o cunoscuse pe Saşa. Strigătele
„d’affolement” ale Hortensiei îl readuc la
Bucureşti. Apoi nu mai ştim ce s-a petrecut
între ei. Ne lipseşte martorul acela perfect,
ideal, care sunt scrisorile către Saşa. La 8
noiembrie 1895, de Sfinţii Mihail şi Gavril,
Odobescu îi scrie lui Anghel Demetriescu bine
cunoscuta scrisoare testamentară, după care se
sinucide. Această scrisoare nu mai poate fi privită
din unghi strict literar. Este un document
moral îngrozitor. Mâna lui Odobescu nu tremură,
când îi scrie prietenului său cu scopul de
a-i adresa „un rămas bun pe veşnicie”. Are încă
puterea de a se contempla în oglindă: „Fără să
fiu om rău, nu ştiu cum s-a întâmplat de am
avut mulţi, foarte mulţi vrăjmaşi şi detractori în
lumea aceasta. Puţini, din contra, au fost aceia
care mi-au arătat întotdeauna o vădită simpatie”.
Urmează gravele acuzaţii contra femeii din pricina
căreia nu mai putea trăi şi care (deşi nu am
audiat şi cealaltă parte) sunt, probabil, întemeiate.
Orice ar fi, ultima pagină ieşită de sub condeiul
lui Odobescu nu se poate citi fără frison:
„Când arareori te vei mai gândi la mine,
cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am
fost, dar că, cu inima-mi peste fire simţitoare,
am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor
unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită
chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut
dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puţinelor
mele facultăţi intelectuale.
Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în
viaţa mea şi câte una din acelea au fost pentru
mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai
alese ale mele lucrări.
Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult
decât pe oricine, a fost adevăratul mormânt al
inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele
[...]
Acum m-am dus! Archanghelul Mihail cel
răpitor de suflete a fost astăzi dânsa pentru mine.”
Corespondenţa modifică imaginea lui
Odobescu din scrierile antume tot aşa cum
jurnalul intim a modificat-o pe a lui Maiorescu.
Ea reprezintă nu numai un document excepţional,
dar unul din cele mai împlinite artistic opere
literare din romantismul nostru şi, cu siguranţă,
romanul epistolar cel mai întins şi mai enigmatic
din întreaga noastră literatură.