FRAGMENTARIUM: ficţionale

Colecția experimental:
 GORUN MANOLESCU

FRAGMENTARIUM: ficţionale

i – Proze scurte
ii – O piesă într-un act
iii – Poeme
iv – Prozo-eseuri

Editura frACTalia
Bucureşti, 2017
Redactor: Iulia Militaru Gândirea conceptuală este denotativă. Cea fragmen-
Coperta: Gabriel Ungureanu tară – conotativă.
Tehnoredactare: Jora grecea Gândirea fragmentară caută să propună un sens
al întregului. Dar un asemenea sens aparţine fiecărui
receptor. Prin urmare, întregul unui text propune o
conotaţie probabil infinită. Iar matricea care-l conţine
Tipărit la tipografia editurii frACTalia
devine o metaforă trans-semnificativă1. Problema este
Gorun Manolescu ca cititorul să găsească, în stil propriu, firul roşu ce
FRAGMENTARIUM: ficţionale uneşte fragmentele textului. Inclusiv cel al tuturor
textelor unui autor.
© frACTalia, 2017 Cred că fragmentarismul, prin natura sa, se apropie
pentru prezenta ediție de fluxul gândirii. Care nu are nevoie de punctua­
ţie. Şi atunci fragmentaristul este liber s-o folosească
cum vrea, dacă doreşte acest lucru. Inclusiv formata­
rea textului. Mai puţin însă eludarea celorlalte reguli
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României gramaticale care ar face orice mesaj nereceptabil.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MANOLESCU, GORUN
Autorul
    Fragmentarium : ficţionale / Gorun Manolescu. -
Bucureşti : frACTalia, 2017
    ISBN 978-606-94285-8-0

821.135.1

1
Sintagma metafora trans-semnificativă a fost propusă de
Cătălin Ioniţă în „Marele Anonin şi metafora trans-semnifica-
Editura frACTalia tivă”, din cartea lui G. G. Constandache (coordonator), Destinul.
Str. Saidac nr.6, bl.34, sc A, etaj 3, ap.15, sector 6 Pluralitate, complexitate şi transdisciplinaritate, Craiova: Alma,
București, România 2015. Conform autorului, „numim metafore trans-semnifica-
www.fractalia.ro tive acele metafore care introduc un cadru în care se pot pune
semnificaţii. Metafora trans-semnificativă rămâne metaforă, nu
devine mit, dar se sprijină pe sarcina mitică a cuvântului.” Căci,
spune Blaga: „Întocmai cum diferitele obiecte poartă, fiecare
în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa, cuvintele noastre
Comenzi prin email: fractaliagrup@gmail.com poartă, în diversă măsură, o sarcină mitică.”
 Cuprins

0. Preludiu.......................................................... 11
O conştiinţă fără corp..................................... 13

i. Proze scurte...................................................... 17
1. Ceasul........................................................ 19
2. Avatar 1...................................................... 22
3. Moneda...................................................... 26
4. Avatar 2 (Kafka, Borges, Baudrillard).......... 29
5. „Inclupatul” Bârligiu................................... 32
6. Avatar 3...................................................... 40
7. Vin sărbătorile de primăvară....................... 43
8. Crevasa, platoul de filmare
şi luna plină.................................................... 47
9. Avatar 4...................................................... 53
10. Povestire romantică (1)............................. 56
11. Coşmar..................................................... 58
12. Povestire romantică (2)............................. 62

ii. O piesă într-un act.......................................... 63

Evadarea nereuşită (Piesă într-un act).............. 65

iii. Poeme............................................................ 81
Self.................................................................. 83
1. Self......................................................... 83
7
 2. Amuzându-mă....................................... 84
3. Principiul Decimării.............................. 85
4. A treia oară............................................ 86
5. Nimeni.................................................. 87
6. Pentru că…............................................ 88
7. Aleargă Alis............................................ 89
8. Vid........................................................ 91
3. Un anumit fel de adrenalină
(Orgasm de un anumit fel)........................... 124
4. Bufonul.................................................... 129
5. Brainstorming Torpilă............................... 131
6. Despre identitate...................................... 136
7. Scepticismul............................................. 138

De dragoste în fel şi chip................................ 92

9. De dragoste............................................ 92
10. Drog.................................................... 94
11. Ea avea ochii gri-aurii.......................... 95
12. Orfeu................................................... 96
13. Precum mierea în albine....................... 97
14. Cânt.................................................... 98
15. Umbra................................................. 99
16. Absenţa.............................................. 100
17. Ceremonia ceaiului............................ 101
18. Scrisoare de pe front ......................... 102

BiZar............................................................ 103
19. Perfecţiune......................................... 103
20. Între două tăceri................................. 104
22. Întâmplare......................................... 106
23. Eu sunt mersul meu către…............... 107
24. Nu am jucat nici un golf.................... 108

iv. Prozo-eseuri.................................................. 111

1. De la matricea S la eveniment
impredictibil................................................. 113
2. TQM (Total Tehnical Management),
reclamă şi manipulare................................... 121

8 9
0. Preludiu
 O conştiinţă fără corp

AUTORUL: Domnule redactor, aş vrea sa vă trimit

o lucrare.
REDACORUL: Cine te opreşte?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă2, cu atât
mai puţin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum – virtual – există. Şi orice
virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau
o copie3, „simulacru”4.
R: ?!
A: Îmi permiteţi să continui?
R: Bineînţeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduinţă – din partea Dvs. şi a

2
Cf. Gilles Deleuze, (Deleuze, Diferenţa şi Repetiţie, Babel,
1995).
3
Cu aluzia lui Deleuze la Borges, atunci când, acesta din urmă
spune: „Textul lui Cervantes şi textul lui Pierre Menard (autor
fictiv, inventat de Borges, care ar fi scris şi el un «Don Quijote»
n.m. G.M) sunt veritabil identice, dar al doilea este infinit mai
bogat…” şi astfel, inversând lucrurile, textul lui Menard este
considerat drept original, în timp ce textul lui Cervantes devine
copie (Delleuze, op. cit.).
4
A se vedea conceptul de „simulacru” la care este forţat, de
coerenţa discursului său, să ajungă Jean Baudrillard (Baudillard,
Simulacre şi simulare, Cluj: IDEA Design & Print, 2016).

13
eventualilor cititori – poate ar fi suficient să prezint
numai „concluziile”?
R: Atunci scrie „concluziile”.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăşi
orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înţeleg.
A: Să vă explic! Concluziile ar urma să fie împănate
cu „cuvinte cheie”5.
R: Ei şi?
A: Ar rezulta astfel un hypertext.
R: Şi ce e rău în asta?
A: Ar rezulta un hypertext care să conţină trimiteri
la o mulţime – poate infinită, dar numărabilă – de
weburi, eventual semantice, care la rândul lor, ar tri-
mite la alte weburi (semantice sau nu) care, la rândul
lor – cele semantice – ar poseda o / (un simulacru de)
ontologie „specifică”6…
R: Stai! Nu mai înţeleg nimic!
A: Uitaţi-vă la notele de subsol ale dialogului nostru!
…………………………………......…………
5
Asta n-o mai spune Delleuze ci Derrida, deşi nu explicit,
fiind o consecinţă a deconstructivismului pe care el îl promo-
vează (a se vedea, de exemplu, Jaques Derrida, The Structuralist
Controversy, The Johns Hopkins University Press, 1972)
6
De exemplu, un web semantic care se ocupă de geometrie ar
avea drept „ontologie” un set de definiţii pentru ce se înţelege prin
„linii paralele” (axioma pentru diverse tipuri de geometrii), „triunghi”
(dreptunghic, isoscel, echilateral…), „dreptunghi” (incluzând şi „pă-
tratul”), etc. Mai complicate sunt weburile semantice care au la bază
o anumită „paradigmă” în sens kuhunian: consensul unui grup de
oameni – comunitate ştiinţifică sau de altă natură – oameni angajaţi
într-o activitate de cooperare care produce, printre alte lucruri, teorii
ştiinţifice, dar nu numai (ei pot produce şi alte tipuri de artefacte,
mai mult sau mai puţin abstracte/ concrete, cum sunt cele produse,
de exemplu, de co­mu­nităţile inginereşti de diverse specialităţi).
14
R: M-am uitat. Da, acum m-am lămurit într-o
oarecare măsură… Şi?
A: În acest caz şi notele de subsol ar urma să fie
excluse prin „trimiterile” din hypertext.
R: Începe să devină interesant!
A: Nu-i aşa? Un hypertext în cadrul căruia „cuvântul
cheie” cel mai folosit să reprezinte punctul de vedere
prin prisma căruia se structurează, într-o maniera
top-down, întregul discurs al „concluziilor”.
R: Extraordinar!
A: Şi, evident, o altă „lucrare-concluzii” ar putea
să utilizeze acelaşi fond de „cuvinte cheie”. În acest
caz, „cuvântul cheie” cel mai semnificativ – identificat
prin frecvenţă sau în alt mod – ar fi altul, reprezentând
astfel un nou punct de vedere, complementar…
R: Fantastic!
A: Nu-i aşa? Să scriu lucrarea?
R: Despre ce?
A: Despre ce am povestit mai sus.
R: Nu! Categoric nu!
A: De ce?
R: E prea interesantă. Dacă o scrii, o strici! Las-o
să rămână virtuală, ea – oricum – există!
15
 Epilog i. Proze scurte
Şi totuşi, autorul a început să scrie, pe parcurs
pierzându-se, el însuşi în ea, devenind o fiinţă virtuală.
O „conştiinţă fără corp”.

16
 1. Ceasul

Când mi-ai spus „ceasul de la Universitate, ora…”

sau mi-a spus altcineva nu ştiu cine sau nu mi-a spus
nimeni sau mi-am spus singur am fost acolo.
De fapt mi s-a spus să intru în pasaj să mă aşez la
o anumită masă şi să privesc oglinda din faţă. Sunt
acolo la ora fixată cu cafeaua în faţă şi aştept am mai
cerut un nesti sau lipton îmi fac treabă cu ţigările şi
chibriturile aici nu se fumează dar aerul deşi străveziu
este parcă format din fragmente instantanee care se
perindă unul după altul fără pauze între ele într-o
continuitate şi ea instantanee.
Şi aşteptarea durează deşi veniseşi te-ai aşezat la
masa aceea te joci cu o şuviţa de păr care-ţi cade tot
timpul umbrind o privire nu ştiu cum puţin plictisită
puţin înviorată puţin absentă dar acolo mereu fără să
fixezi nimic cu spatele la toţi şi la toate îndreptată în
faţă oglindindu-te în tine parcă te studiezi atent este
numai o părere.
Sunt impresionat de acea privire de acea şuviţă
de păr mătăsos care-ţi cade mereu şi o dai reflex la o
parte de pe chip de pe faţa ovală atât cât trebuie mi se
pare puţin asimetrică dar ăsta este tot şarmul de care
tu nu eşti conştientă.

Aici filmul s-a rupt.

Se reia.

19
 Mi s-a spus că te voi găsi acolo e altă zi la aceeaşi
oră în pasaj trebuie neapărat să mă aşez la o anumită
masă cu spatele la toţi şi la toate să privesc numai şi
numai înainte să nu întorc capul să mă concentrez
asupra ovalului feţii tale pe care ochii plictisiţi dar
atenţi desenează două contururi vagi acoperite din
când în când de pleoapele care clipesc rar neinteresant
şi absent ce culoare au ochii tăi?
Sunt acolo privesc din nou la ceasul care indică
exact ora care trebuie mi s-a părut pe drum că voi
întârzia era aglomeraţie mare în staţie oră de vârf am
coborât în pasaj data trecută uitasem să-mi iau o carte
pe care s-o răsfoiesc în timp ce aştept acum o am în
faţă nu trebuie s-o deschid eşti acolo privirea mea s-a
lipit de gura ta de buzele perfect desenate pline care
aşteptă au rămas puţin întredeschise ceva parcă te-a
deranjat nu e decât şuviţa de păr care iar ţi-a căzut
peste faţă şi o dai la o parte cu gestul reflex pe care ţi-l
cunosc acum atât de bine.
Când am plecat de acasă grăbindu-mă afară în-
cepuse să burniţeze data trecută era soare. Ţi s-au
deschis mai mult buzele. Pe scară azi era ca de obicei
semi-întuneric îi spusesem administratorului să schim-
be nenorocitul de bec. Mi s-a părut o frântură de timp
că mi-ai prins privirea mea în oglinda ce-ţi stă în faţă
parcă presimţind ceva o cută infimă ţi-a brăzdat faţa a
fost doar o părere genele tale au tresărit imperceptibil
şi totuşi o mijire un scurt interes te-a făcut să schimbi
puţin poziţia capului. Când am coborât înainte să
ies am salutat din nou iar te înclini? mi-a zis madam
Nina care are o garsonieră la parter deschizând uşa
crezând că i-a sosit vizitatorul cam mulţi de altfel îşi
acoperă cochet umerii dolofani cu şalul diafan pe care
20
îl poartă aşa de kiki iar saluţi ficusul? fir-ar al dracului
de administrator i-am zis de nu ştiu câte ori să schimbe
becul ăla chior.
Nerăbdarea mea n-avea rost evident că n-am în-
târziat ca şi data trecută ceasul indică exact ora care
trebuie când cobor în pasaj.
Privirea mea coboară puţin de sub puloverul pe gât
pielea-ţi fină abia se-nfioră atunci când mai degrabă o
simt decât o văd cu adevărat pentru că acum pare că
m-ai observat în oglinda ce-ţi stă în faţă.
Nu, ceasul ăsta a început să mă obsedeze parcă ceva
inexorabil s-ar întâmpla dacă aş depăşi timpul fixat
măcar c-o secundă când cobor în grabă mă-mpiedic
deşi treapta asta a pasajului ciobită o observasem bine
de nu ştiu câte ori.
Încep să observ semnele abia simţite o privire uşor
lascivă, o uşoare îmbujorare un început care se lasă spre
sânii tari sub puloverul pe care ţi-l tragi intensificând
prezenţa ta iar eu nu numai că observ toate astea dar
ştiu că o şi simţi.
Am coborât încet ficusul e la locul lui becul e la
fel de chior madam Nina e în uşa garsonierei în faţa
intrării mă năuceşte prezenţa ta de ce n-ai venit? te-aş-
tept de mult ceasul ăla parcă stă acolo aiurea înţepenit
la aceeaşi oră.
21
 2. Avatar 1
Ei bine, nu! a zis ea şi eu deja mă plictisisem trăgând
cu ochiul prin gaura cheii la scălămbăieturile lor sinis-
tre ce deveniseră de la un timp ritual îmbrăcat în
lapte şi miere încă de la început de fapt de când îi
cunoscusem şi am devenit astfel vecini de apartament
sub acoperiş acolo la mansardă unde razele soarelui
încing tabla în zilele călduroase de vară şi simţi cum
picură paparudele prin acoperiş când vrea să plouă şi
nu mai plouă iar dansul lor nu te mai satisface nici
măcar din punct de vedere estetic pentru că bozii
atârnaţi în faţă şi-spate au murit degeaba mai apar
şoldurile lor arămii plânse în mătasea sudorii frunzele
veştede te fac să bănui că dincolo… de aceea mai trag
cu ochiul din când în când dând fuga la gaura cheii
ca un divertisment aşteptând să văd cine ştie ce miraj
din soarele lichid…
* chiar gestul de a fugi l-am schiţat în mine şi El n-a
M-am plictisit sau nici măcar atât nu mai pot să
suport şi o iau încet pe scară iată-mă proiectat jos cu
dinţii lor putrezi de venin muşcaţi în carne despărţin-
du-mă de urletul de acolo de sus din gaura de şarpe a
cheii unde nu mai era nimic altceva decât urletul acela
mut îmi astupasem urechile ochii rămăsesem răstignit
în figura sinistră a lui Munch iar florile otrăvite în
prize de aer vezi cancerigene ce-mi ieşeau din gură
nu mai puteam să le văd şi aud… şi acum le mai am
22
încă înfipte în carne întoarse împotrivă în veninul
consistent solidificat în smalţul verde şi lucitor ce mă
împinge injectând combustibilul ars şi unde? de ce? şi
cum? nu importă căci merg asta e toată filosofia mea
sfântă – unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu
mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru
Negru Negru…
*
Sunam la uşa aceea nu venea dinăuntru decât um-
bra de sunet-ecoul abia îl mai auzeam în vata scursă
în papucii de pâslă când El mi-a deschis poftindu-mă
pe scaunul pe care îl trăsese lângă fereastră era închisă?
deschisă? în lumina ce se aprinsese în reflector ca la
interogatoriu nu-mi plăcea şi mă excita lumina aceea
de ar fi fost mai molcomă sau măcar mai intensă mai
halucinatorie starea mea de excitaţie s-ar mai fi atenuat
poate mi-aş fi închipuit aş fi fost într-o biserică din
Constantinopol în mijloc acolo unde lumina se taie
scurgându-se de jur împrejur aşa ar fi fost şi poate…
dar nu cert era că El nu se pricepea la astea am schiţat
observat curajul meu disperat scurgându-se în mor-
manul de laşitate ce m-a făcut să mă las în mâinile
Lui atunci când a trecut în spatele scaunului ascuţin-
du-şi scalpelul simţeam cum se ascute pe razele prea
moi ca să fie reale numai bune de ascuţit altceva…
*
Rămăsesem holbat cu El plutind tulbure în ochii
mei înconjurat de o aureolă ciudată dată de lumina
23
prea moale care nici lumină nu se putea numi… atunci unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu mai încape
am strigat Doctore care m-ai făcut aşa acum fă ceva loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…
dar nu strigam căci glasul nu l-am auzit l-am văzut
doar mişcându-se prin încăpere cum vezi o mână ce *
ţi se pare străină mişcându-se mut în faţa unei oglinzi
în întuneric pudrată cu argint viu şi simţi deodată cu Ei bine nu a zis ea şi deja mă plictisisem de refuzul
ochii că mâna este a ta şi te îngrozeşti de mâna aceea ei perpetuu imaginar şi aş fi vrut să muşc din nou gura
fosforescentă de Alb care te priveşte din oglinda ce nu cu buzele pârguite în razele soarelui ce încing tabla în
mai există mâna de acolo a prins o existenţă autonomă zilele călduroase de vară când simţi cum paparudele
şi tinde să vină spre tine bumerang să te prindă deci picură prin acoperiş când nu vrea să plouă şi etc…
glasul meu smuls din gât se îndrepta acum spre mine
prin coridorul ţesut din vagi unde mâna aceea mare
plină de licurici înghesuiţi am vrut din nou să ţip
ca la cinematograf când vezi că trenul vine spre tine
umple dintr-odată pânza de Negru ţâşnind în sală cu
roţile prelinse în întunericul dens care te acoperă dar
le simţi cum trec prin tine aşa cum am simţit mâna
trecând abil delicat în timp ce glasul meu îngheţase…
am început să simt din nou plăcerea plăcerea aceea
perversă de la cinematograful de cartier când pipăiam
puştoaicele pe sub fustă la cin’şpe ani fără să ştiu de
ce poate actul ce nu se putea desfăşura decât pân’ la
măsura pufului abia mijit se continua în trenul venit
peste noi închipuindu-mi cum o taie pe ea despletită
pe şinele lucitore reflectate de verdele Alb halucinant
de deşert în El ce mă înconjoară acum cu paşi felini
căutând să-mi absoarbă orice împotrivire cu scalpe-
lul strălucind mai intens decât aş putea suporta…

Mă trezesc. Impostorule impostor infam doctor de

două paralele merg asta e toată filosofia mea sfântă –
24 25
 3. Moneda
Am intrat într-o cârciumă. De fapt un bar.
Undeva la subsol. După o zi plictisitoare. O orgă de
lumini ameţitoare. Din cele care se rotesc constant.
Cu diverse culori şi nuanţe. Fleşuri care te aiuresc.
M-am aşezat chiar la bar. Am cerut ceva. O vodcă
un whisky o tequila… Nu mai ştiu ce. Vream să mă
ameţesc de-a binelea. Să văd altfel lucrurile. Şi ele
chiar au început, încet, încet, să devină „altfel”…
Lângă mine un oarecare. Cam anost. Oricum părea
decrepit. Şi în vârstă. Să fi avut 70? Nu, mai mult
bătea spre 80. Haine mototolite. Nişte ochelari cu
lentile groase extrem de groase. Cum poartă unii
care la următoarea schimbare de dioptrii (inutilă) de
fapt n-o mai fac. Restul înfăţişării n-o mai văd acum
decât ca prin ceaţă. Mi-a spus cu o voce obosită,
şoptită ceva. Parcă un nume. Să fi fost al său? Eu
nu întrebasem nimic. Un nume care începea cu…
C. Ba nu cu A. În orice caz nu cu A… Sigur cu B.
Ba... Bu… nu Bo… Când mi-a şoptit numele prin
ochelarii cu dioptrii imense fixa hipnotic, alături de
un pahar înalt cu o băutură răcoritoare probabil, o
monedă. Într-un echilibru ciudat încremenită pe
cant. Fleşurile se reflectau la fel de ciudat şi hipnotic
în cele două feţe ale monedei sub rotirea luminilor
care nu înceta. M-am concentrat asupra monedei.
Ceva şi mai ciudat se întâmpla. Ei bine avea
amândouă feţele identice. Şi totuşi… şi totuşi una
sclipea stins vetust ca argintul vechi care prinsese un
26
strat de o anumită cocleală lăsând unele părţi intacte.
Ca şi când ar fi fost curăţate recent. Cealaltă părea
nouă puternic strălucitoare atunci turnată. Când şi-a
luat privirea de la ea s-a culcat cu un mic zornăit pe
una din feţe. Mi-a întins-o fără nici un cuvânt.
Am băgat-o în buzunar.
Acum mă uit la ea. Este o monedă obişnuită de
cinzeci de bani (noi RON). Cu faţa şi reversul diferite.
Nici vorbă să fie de argint. Fac un efort. Încerc să-mi
amintesc numele. Era Boris nu Boian poate Borg…
Ba nu, precis Borges. Şi parcă a mai zis ceva… despre
Ianus şi… viaţă şi moarte
Îi rămân îndatorat Cameliei-Aura Barbu pentru
această traducere:
I walked into a tavern. Actually a bar. Somewhere
underground. After a boring day. A symphony of
lights. Of those that spin constantly. With different
colours and shades. Flashes that make you dizzy. I sat
down right at the bar. I ordered something. A glass
of vodka, whiskey, tequila… I don’t remember what
any more. I wanted to get really drunk, to see things
differently. And very slowly they actually started to
become “different”… Next to me there was some guy.
Kind of dull. He seemed decrepit anyway. And old. He
must’ve been 70? No, he seemed about 80. Crumpled
clothes. Some glasses with thick lenses, extremely
thick. The type of glasses that some people wear after
they (uselessly) change their dioptres and they don’t
actually wear them. Now I only have blurry memories
of the rest of his appearance. He whispered something
to me in a tired voice. A name I think. Could it have
been yours? I hadn’t asked anything. A name that
27
started with… C. No, with A. Definitely not with
A… Certainly with B. Ba…Bu…no, Bo… When he
whispered the name, he had a tall glass of soda, and he
stared hypnotically through his thick lenses at a coin,
probably. Stuck in an odd balance on the edge. The
flashes were also weirdly and hypnotically reflected
in both of the coin’s sides under the continuously
spinning lights. I focused on the coin. Something
weirder was going on. Well, both sides where identical.
However… however, one of them was shining dimly,
obsolete, like the old silver that has a layer of verdigris
and some clean parts. As if it had been recently cleaned
up. The other one seemed barely made, new, and
shined brightly. When he turned his head away from
the coin, it fell on one side, with a small rattle. He
gave it to me without a word. I put it in my pocket.
I’m looking at it now. It is a normal coin of fifty
bani. With different heads and tails. No way it’s silver.
I make an effort. I try to remember the name. It was
Boris… not Boian, maybe Borg… No, I’m sure it was
Borges. And I think he said something… about Ianus
and… life and death.
28
4. Avatar 2
(Kafka, Borges, Baudrillard)
Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul încon­
jurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale… În-
tr-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa
fune­rară luând-o pe alt drum – o mişcare greşită de
cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut
să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum
în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate
ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne
altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are
senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături
de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de
onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând,
coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o
clipă. Iar când vede undeva sus o poartă strălucind,
poarta aceea a „Legii”, pătrunde prin ea în misterul
însuşi pe care nu-l mai poate înţelege pentru că face
parte din el.
Deschide „Carte de nisip”. Îndreaptă degetul să
caute prima filă. Zadarnic. Între mână şi copertă se
interpun alte file, izvorând din carte spre un sfârşit
imposibil, numărul paginilor fiind infinit nici una nu
este cea dintâi nici cea din urmă. Nu ştie de ce sunt
numerotate în mod arbitrar. Poate pentru a da de
înţeles că termenii unor sume infinite, într-un număr
de asemenea infinit, admit orice număr. Şiruri între­tă­
iat-paralele: o reţea cu un număr imens de dimensiuni,
29
toate însă corelate într-un mod de-a dreptul absurd, *
lipsit de orice semnificaţie.
Chiar tu, vânătorule Gracchus, odată pătruns sau Aici autorul s-a trezit într-un alt coşmar mai
având impresia că ai pătruns prin poarta aceea a Legii „coşmăresc”. Cheia este pur şi simplu un simulacru.
mult râvnită, uitându-te cu o lupă la coperţile şi cotorul
uzat al cărţii – pentru a înlătura posibilitatea oricărei
şarlatanii – constaţi că unele imagini ce apar între două
mii de pagini nu se repetă niciodată şi simţi că ea e
un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează
şi perverteşte realitatea; şi regreţi acea „împotmolire
fără rost” de altă dată pe cine ştie ce apă terestră…
Devii acum doar un „fir de nisip” care apare şi
dispare simultan, excentric, lipsit de orice reper, în
contrast cu vechiul, bunul, liniştitorul discurs asupra
realităţii – pe care îl mai ţineai încă vag minte şi-l
rosteai ca pe o rugăciune, răstignit adesea între „două”
lumi: prima esenţială, nevăzută, generând-o pe a doua
printr-un discurs care paria pe faptul că există ceva cu
sensul „obiectivului” şi „descifrabilului” de către om;
aceasta era clar o reducere ad absurdum a limbajului
numită „conceptuală” iar ce vezi acum este doar o
transfigurare ironică a aceluiaşi limbaj care constituie
chiar evenimentul său capital…
Un gând antigravitațional te izbeşte, căutând să
te ducă la o „excentricitate” a noii realităţi, o atracţie
globală a vidului către periferie. În care tu acţionezi
acolo prin reţele multiple wireless din care orice pro-
tecţie firewall, care mai are pretenţia de a păstra secretul
personalităţii şi subiectivităţii, a devenit şi ea o iluzie
– fiecare „nod” dintre milioanele miliardele miliar-
dele de miliarde al unei astfel de reţele fiind câte un
Gracchus...

30 31
 5. „Inclupatul” Bârligiu
Undeva, într-un hotel. Într-un dulap (şifonier) găsesc
un vraf de coli. Scrise. Îngălbenite. Un fel de jurnal.
Cu fragmente nedatate. Voi reproduce unul dintre ele.
* litere negre: „Şef de Secţie”. Se uită la mine, absent,
Tânăr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul
neasfaltat. Dus de un autobuz antediluvian. Undeva
într-un colţ pierdut de ţară. Pe un şantier petroli­
fer. (Întotdeauna mă atrag adâncimile. Şi, mai ales,
fluidele. Fluidele negre, cu luminiscenţă puternică,
specifică, tămăduitore – ultimul pas înaintea celei
incolore, cutremurător de dureros extatică. Fluide abia
bănuite la suprafaţă dar care, când le provoci, ţâşnesc
cu forţă incomensurabilă). Cu o valiză în care, în afara
lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio şi el
antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca şi autobuzul ce
mă hurducă, purtându-mă. Printre dealuri, pe drumul
de ţară. Prăfuit. Ca pe un condamnat. „Ca pe un con-
damnat?”. Nu ştiu de ce. Dar asta este senzaţia. Strâns
între ţărani cu opinci şi sumane care „vin de la Târg”.
Întreb: mai e mult de mers? Să fi matale sănătos…
Limbă lată, dulce şi leneşă. Ar mai vrea să spună ceva.
Să intre în vorbă. Se abţine cu un bun simţ firesc pe
care îl bănui. Cu grija de a nu descoase. Dacă vrei, îi
spui; dacă nu, nu. El nu întreabă. Te cercetează însă.
Curios.
32
Apoi, după un timp, începe să moţăie. Toropit de
praf şi căldură. În hurducăturile autobuzului.
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a
oprit. Găsesc rapid „Secţia”. Secţia de foraj. Intru în
baraca nenorocită, într-un coridor. Pe prima uşă din
dreapta, pe o placă de tablă, vopsită în alb, scrie, cu
„Inclupatul” Bârligiu – şeful de secţie, maistru rămas
de la Societăţile Româno-Americane, dinainte de Răz-
boi. Cu „Inclupatul” e o poveste. Cu Bârligiu „P…
bleagă”, pe scurt „Bârligiu Bleaga”, alta. Dar corelată
cu prima. Dumneata eşti şeful secţiei? Aprobă din
cap. Mă prezint ca la armată. Numele, prenumele –
uit să adaug iniţiala tatălui. Am fost repartizat aici de
Ştefănoiu (inginerul şef ). Se uită la mine îngustându-şi
privirea. Ce, bă, ai venit să-mi iei locu’? Aţi ieşit in-
gineri, cu caşul la gură, habar n-aveţi de meserie şi vă
treziţi în fruntea bucatelor peste noapte şi noi… Hai
sictir! Îi trântesc. Cade din lună. Se roşeşte – cole­
ric şi, probabil, alcoolic – până sub părul încărunţit.
Solid, aproape de şaizeci de ani, vânjos, simt cum i
se încordează muşchii şi repet, detaşat, în batjocoră
Hai sictir… Dă să se scoale, masiv. Îl şi văd ocolind
biroul jerpelit, scrijelat, jumătate acoperit cu sticlă,
spartă cealaltă jumătate. Vreau să-l ajut şi rostesc, a
treia oară, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene),
nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir… Este
norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci –
declanşează o reacţie neaşteptată. Se destinde. Se lăfăie
mai bine în scaun. Şi începe să zâmbească, apoi să râdă.
33
Mut, mânzeşte. Ce mă înjuri, bă? Eu te-am înjurat?
Stai dracului jos! Şi aşa, zi? Te-au repartizatără şi tu
ai venit! Păi, dac-ai venit, stai dracului jos odată!…
Mă aşez pe un scaun în faţa lui. Îmi împinge sub
nas nişte terfeloage în care scria când am intrat. Ia şi
uită-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmă să vii să-mi
spui ce-ai înţeles. Cu Ştefănoiu o să stau eu de vorbă.
Să-mi spună ce să fac cu tine. Se ridică şi pleacă…
* reşou. Scoate o tigaie şi borcanul cu carne de porc în
După săptămâni, luni bune …
Acum – despre „Inclupatul” Bârligiu. Dar şi despre
acelaşi „Bleaga”.
Domn’ inginer, mă copile… hai cu mine. Îl privesc
surprins. Bârligiu se ridică greoi. Îşi ia din cuierul-pom
pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde
(tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite
de două ori pe zi: dimineaţa, la ora 5 şi seara, la ora
8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister.
Invariabil, în fiecare zi – ca un ritual). Îl închid în
sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou – s-o
găsească brigadierul de schimb, dimineaţă. Îmi iau
canadiana. O îmbrac din mers.
Îl ajung afară. Îl urmez. În tăcere. Prin ceaţa ce s-a
lăsat odată cu amurgul. O ceaţă materială. Îţi pătrunde
în gură, în nări, în plămâni. Te îneacă. Înaintăm, făcân-
du-ne loc prin ceaţa densă. Uneori se răreşte, alteori
izvorăşte din pământ, din cer, din dreapta, din stânga,
din copaci, din case, din barăci, de peste tot… Trecem
pe lângă „Catedrală”. În satul ăsta nenorocit, sărac, de
munte, „Catedrala” se înalţă maiestuos. Ca o sfidare
a sărăciei, sau ca o bogăţie a sărăciei. E nouă. A fost
34
clădită de câţiva ani numai. Trecem podeţul. Am ajuns
„acasă” la Bârligiu. De fapt, o baracă prăpădită (ca şi
cea în care se află „Secţia”). Cu două camere. Friguroa­
se dacă n-ar fi instalaţia de încălzire generoasă (cu ţevi
groase de 6 ţoli, legate la cazanul de aburi care merge
zi şi noapte pentru instalaţia de dezbenzinare). Mă
loveşte, încă de la intrare, mirosul de stătut, de trans­
pi­raţie, de căldură nesănătoasă (Bârligiu lăsase ventilele
de la încălzire deschise). Se dezbracă. Dă drumul la
untură. Le rostuieşte. Începe pregătirea, pe reşou, a
bucatelor. În timp ce untura începe să sfârâie în tigaie,
scoate scăfiţa, scăfiţa pentru pisat usturoiul. O spală
(de formă – două, trei clăteli). Ca şi pe pisălogul tot de
lemn. Scoate, din dulap, usturoiul. Îl curăţă cu dexte­
ritate. Îl pisează. Friptura începe să miroasă ademenitor.
Aşterne, pe masă, un ştergar (dubios). Lumina, de la
becul murdar, a devenit, între timp, din ce în ce mai
pâcloasă. Ceaţa a intrat şi ea în baracă. Bârligiu umblă,
din nou, la dulap. Apare pe masă, alături de farfuriile
şi tacâmurile de campanie (slinoase), o sticlă verzuie.
Astupată cu un cocean de porumb. Lichidul – îl ghiceşti
prin semitransparenţa sticlei. Curat, îmbietor (zeamă de
prună, de-acasă, de la Văleni – zice Bârligiu). Începem
să mâncăm (şi să bem) în tăcere (ca la începutul unui
parastas?) – cu poftă. Trupul se încălzeşte pe dinăuntru.
Ţuica arde. Plăcut, până în fundul gâtului, pe esofag,
în stomac. Se împrăştie, adormitor, în tot corpul. Îl
pătrunde cu aburi aromaţi. E bine, e cald…
Începe, ca pe o litanie, povestirea…
Pe Anişoara (Dolhescu – laborantă, 17 – 18 ani), o
omor (vorbeşte fără ură, constatativ)… O omor, mă,
dacă mai vine… Şi o să vină… O să vină, căţeaua…
35
 * să ţi se facă rău şi nu reuşeşti. Şi te trezeşti. Şi o iei de
În vară venea Bârligiu de la o sondă, dimineaţa, pe
la ora 4. Trecea, trece pe la sonda neterminată. Sonda
6. Instalaţia – nedemontată (sonda trebuie să intre în
probe de producţie). N-au luat nici „boşca” (baraca
brigadierului). În baracă – lumină. De la becul chior
de 25 de waţi. Uşa – deschis-întredeschisă. Se vede
patul cu un picior dezvelit. De miere. Dă să treacă mai
departe (vreuna cu vreun hăndrălău – îşi zice Bârligiu
– dă-i în mă-sa… ce să facă şi ei dacă n-au unde… mai
bine aici). Dă deci să treacă mai departe când o aude pe
Anişoara chemând încet: Nea Ioane… Nea Ioane… O
recunoaşte imediat. După glas. Ce să-mi pun mintea
cu ea (îşi zisese el altădată). Un copil, acolo (numai a
copil nu arăta)… Am fete mai mari ca ea… (când se
uita la ea, îşi aducea aminte de ele şi-i trecea; carnea
– rămânea răscolită, în continuare… Încet, încet,
se liniştea). Nea Ioane… Ce-i, fă, ţi-ai mutat casa?
Vină-ncoa, Nea Ioane. Te-aştept de-aseară. Ştiam că
treci pe-aici. Vreau să te rog ceva… Ie-te a dracu’
mânză… şi intră. Cât este de ostenit, parcă i se ia un
văl de pe ochi – aşa-i străluceşte, în lumina chioară,
carnea Dolhascăi… Din cămaşa de in, desfăcută la gât,
ţâţele sunt aproape afară… şi se prăvăleşte, buimac,
Bârligiu, în pat… Se uită la el, şerpoaica… A văzut
multe la viaţa lui, da’ ochii ăştia, din noaptea asta – fi-
rar ai dracului de ochi şi de noapte… Se strânge, încet,
la perete. Nu cu fereală, să-i facă loc… Şi nu-l pierde
din ochi… începe apoi să-l lucreze: bob mărunt – la
gât, la urechi, pe piept… desfăcându-i salopeta…
Apoi, Bârligiu, nu mai ştie ce este. Ca o beţie cumplită.
O beţie din care vrei să mori şi nu poţi. Şi torni în tine,
36
la început. Şi, în lumina aia chioară, o vezi pe ea –
din când în când – şi apoi cazi, din nou, în întuneric:
în întunericul din ea, din tine… Uşa este, a rămas,
deschisă. Târziu, zorile mijesc de-a-binelea, Bârligiu o
trânteşte cu piciorul. Şi becul chior îl crapă cu mâna…
Rămân, acolo, ziua şi noaptea ce au venit. Nemâncaţi,
nebăuţi, nesătui… Nu-şi mai aduce aminte, Bârligiu,
de nimic. Decât de carnea ei, ca o zacere. Cu căldură.
Cu friguri. Cu ciolanele lui bătrâne, înmuiate, care
duseseră, care duceau la tăvăleală şi-n care seva urcă
ca-n tinereţe… Dimineaţa (care dimineaţă? Bârligiu
nu mai ştie) stors, vlăguit, se trezeşte afară. Îşi bagă
capul în haba cu apa stătută de lângă boşcă. Şi plecă,
lăsând-o acolo, dormind…
Pe seară vine la el Alupi (sondor şef din brigada lui
Barbu). Nea Ioane, vino la Post, la Miliţie. Te cheamă
Domnu’ Plutonier (Mazilu).
Se duce. Intră. Ăla (Mazilu), îl aştepta (prahovean
de-ai lui Bârligiu; rătăcit şi el în alt colţ de ţară, odată
cu petroliştii; băuseră de multe ori împreună; erau
din sate apropriate). Ce-i, bă, Mazilule? Tovarăşu’
Plutonier Mazilu! Face ăla, ridicându-se în capu’ oase­
lor de la birou. Ce-i, bă, Domnu’-Tovarăşu’ Pluto­
nier Mazilu? Inclupatu’ Bârligiu, stai jos! (şi-i arată
scaunul din faţa biroului). Apoi, trăgând de veston
(aranjându-şi „ţinuta”) trece la loc, în spatele biroului.
*
Pe scurt: Bârligiu o „violase” pe Anişoara care,
sumar îmbrăcată, venise – aţă – la Miliţie să-l recla­
me. Era în camera de-alături. Mazilu o cheamă. Ea
37
apare zgâriată pe faţă, pe mâini. Nu se uită la Bârligiu.
Priveşte undeva, pe fereastră. Ia spune, tovarăşa Dolhescu,
cum a fost? – zice Mazilu. Am spus şi am scris. Altceva
nu mai am ce spune!... Eu n-am ce face – zice Mazilu
– reclamaţie – este, faptele – este (şi arată cu capul
spre ea) io fac acte de dare în judecată! Bârligiu vede
roşu înaintea ochilor. Ia, uşurel, scaunul de pe care
se ridicase şi începe să-l strângă în mâini. Scaunul
pârâie. Se rupe. Ăla, Mazilu, galben ca ceara, se retrage
spre rastel să apuce o armă. Stai, bă, îi spune Bârligiu
blând, nu cu tine sau cu ea am ceva. Am cu scaunul
ăsta. Şi fărâmă scaunul încet, metodic, până îl face
surcele. Dă, apoi, să iasă. Anişoara se propteşte în
uşă (cu privirea aia, de „şerpoaică”). Stai o leacă, Nea
Ioane. Io rup declaraţia. Nu este! Mă iei de nevastă…
Bârligiu rămâne trăsnit… O dă, apoi, uşor, la o parte
şi pleacă… Află că, după ce a plecat, Anişoara a cerut
reclamaţia şi a rupt-o, plângând.
*
*
Sticla de ţuică s-a terminat demult… Toropeala a
crescut… Povestirea ajunge, din ce în ce mai greu, la
mine… Aproape am adormit. Ceaţa, lumina difuză,
mi-au pătruns în ochi şi în oase, în tot corpul, făcân-
du-l de plumb… Aud vag, prin somn, trântit într-o
rână pe patul de campanie, un zgomot uşor, persistent
ca un zgâriat de pisică, la uşă… Îl înregistrez semi-
conştient, odată cu vorbele lui Bârligiu care a rămas
undeva, departe, în altă lume, lăsând în locul lui doar
vorbele care plutesc în aerul de vată: „O omor, bă, o
omor dacă mai vine”… Mă trezesc brusc. Zgârieturile
şi un fel de vaiet-şoaptă s-au înteţit. Bârligiu doarme şi
se zbuciumă în somn. Odată cu trezirea bruscă, fiorii
pe şira spinării scot din mine sudori calde şi reci…
Anişoara plecase (puţin) de ceva timp. Şi nu s-a mai
întors. Rămasă atârnând. De-un copac. Unii ziceau că
s-a atârnat singură. Alţii – c-a fost ajutată…

Apoi, întâlniri din întâmplare. Trecând, fiecare,

mai departe. Odată, ca s-o uite, Bârligiu a încercat cu
femeia de serviciu. S-a ales cu porecla (a doua poreclă)
de „Bleaga”. A renunţat.
O poartă pe Anişoara, întreagă, în el, ca pe o rană…

În fiecare noapte (în nopţile în care Bârligiu doarme

„acasă”) după miezul nopţii Anişoara vine şi zgârie ca
pisicile la uşă şi se roagă să-i dea drumul înăuntru…
38 39
 6. Avatar 3
Vei pătrunde în încăperea aceea cu pereţii în
calcio-vecchio cu firicele de praf irizate când bate soa-
rele bolnav în după-amiezile grele călduroase lumina
vibrează densă şi senzuală simţurile se ascut la maxi-
mum te cuprinde o ameţeală poate plăcută dacă n-ai
avea senzaţia acestei ameţeli dacă n-ai realiza această
ameţeală ca pe un fapt ca pe o realitate în interiorul
altei realităţi de obicei banală şi inconsistentă atât de
banală şi inconsistentă uneori…
Vei pătrunde în încăperea aceea cu pereţii irizaţi
păstrând amprenta unor fapte nepetrecute sau poate
petrecute demult – cine ştie când – colcăind de fapte
petrecute sau care ar fi putut să se petreacă sau care
– cine ştie – se vor petrece aşa cum tu bănui aşa cum
tu ştii sau poate cu totul altfel…
Vei pătrunde în încăperea aceea pe care o ştii atât
de bine şi totuşi cu contururi incerte lumina filtrată
o va face să-şi piardă contururile reale ţi-o va prezenta
altfel aşa cum tu o bănui aşa cum tu o ştii sau poate
cum n-ai bănuit-o şi nu o vei şti niciodată…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată mare
imensă cu fotolii moi din piele prinsă cu ţinte cu
capul înflorit fiecare din capetele ţintelor care vor tivi
marginile fotoliilor blânzi şi odihnitoare tapisate cu
piele uzată crăpată de vreme vor reflecta razele unei
după-amiezi fantastice care tinde să treacă spre crepus-
cul razele îngălbenite de vreme şi de aurul din florile
40
ţintelor ce le vor reflecta virând spre roşu culoarea
aurului vechi…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată intimă şi
primitoare parcă micşorată în imensitatea ei suprimată
în timp şi spaţiu cu un miros putrid şi plăcut un miros
greu de migdale amare sau de mere putrede sau de fân
cosit şi dospit în căldura umedă a după-amiezilor no-
roase de vară târzie lăsat pe câmp înainte de a fi clădit
în stoguri sub care mişună viperele verzi-negricioase cu
şuierat adormitor le ghiceşti încordarea în aşteptarea
plină de pândă arcuită şi tensionată ca o sabie din oţel
de damasc încremenită o clipă în garda adversarului
într-un efort suprem…
Vei pătrunde în încăperea aceea pentru un spaţiu
atât de îngust aşteptarea va fi imensă cum imens pare
un spaţiu între două secunde oprit dintr-un flux intens
cu o intensitate dureroasă când aştepţi să se întâmple
ceva cumplit sau ceva dureros al unei plăceri indescrip-
tibile sau ceva ca o groază ajunsă la paroxism ceva ca o
dragoste mare imensă pe care o aştepţi să se întâmple
în clipa aceea sau ca o mare taină o crimă abominabilă
ce o ai tatuată în suflet ca pe ceva predestinat venit
de undeva din nişte timpuri cărora le-ai pierdut me-
moria amintirea lor izbucneşte dintr-odată sfredelind
spaţiul şi timpul ca o fulgerare pe care orice muritor
n-ar putea-o suporta şi doar ţie ţi-a fost dată s-o afli
s-o simţi doar o singură dată care însă se repetă mereu
şi mereu aceeaşi ca un ritual căpătând permanenţă şi
durată fără sfârşit…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată mare
imensă cu pereţii de jur-împrejur ticsiți de cărţi
puse pe două pe trei pe nenumărate rânduri la întâm­
plare şi totuşi într-o ordine anumită bine ştiută de
41
bibliotecarul care însă a murit ducând cu el această
ordine cu cheia legată la brâul ce-l încingea când a fost
îngropat aşa lăsase scris în testament…
Vei pătrunde în încăperea aceea pentru că aşa îţi
fusese scris să fii lucid până la capăt…
Vei ridica apoi ochii încet spre portretul din adân-
cul încăperii drapat în catifea grea vişinie cu pliurile
în care moliile se vor mişca tăcut ţesându-şi cântecul
făcând tăcerea imensă să foşnească…
Vei ridica ochii spre portret spre portretul indife-
rent spre figura absentă adâncit în cine ştie ce gânduri
care nu te privesc spre portretul acela şi în genunchi
huiduielile tale se vor ridica până la cer în cea mai
adâncă fierbinte şi umilă rugă…
42
7. Vin sărbătorile de primăvară
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu
feleștiocul de-mi impregnează pereţii cu sfinţenie.
Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă
casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme
decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid.
Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiu­
lui la pereții plini de icoane și ici-colo cu câte un
obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Şi în plus
vechi şi autentice. Vară-mea din Germania are
zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea
sunt obiectele de cult. De le privesc îmi creează o
stare de bine şi liniște. Multe dintre ele salvate de
subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă
(orto­dox) care-şi devalizase biserica pentru a le trece
peste graniţă. I-am dat cât a cerut. Şi toată lumea
– mulțumită. El că şi-a vândut marfa fără pierderi.
Eu că m-am ales cu ce-mi bucură sufletul. Şi trage şi
trage popa ăsta al meu din cartier cu coada ochiului
la ce am zis în timp ce plasmodiază cu glas puternic
profesional să-l audă vecinii şi să ştie ce-i aşteptă.
Sunt autentice Părinte – zic eu – după ce-şi termină
ce avea de terminat şi-şi ia tainul. Așa mă gândeam
şi eu zice el. Mă aşteptam la asta. Îi mai vâr aşa o
nadă. Ştii mă tot gândesc să le dau. După o pauză
meditativ-nehotărâtă poate la o mânăstire că-s lucruri
sfinte şi sfințite. E păcat Domnule să nu faci asta se
repede el. Sau poate la o biserică îl încerc așa într-o
43
doară parșiv că văd cum îi cam sticlesc ochii. Sau
la o biserică Domnule. Poate la a dumitale că-i din
cartier... Bine zici Domnule că-i încropită din danii
ale credincioşilor – văd cum speranţa îi umple faţa
cam buhăită şi mirosul ăla naturel de licoare cam tare
acum devine suav de micşunele de micşunică şi mai
suportabil fiind el însuși cuprins de oarece smerenie.
Mai vorbim Părinte... Mai vorbim Domnule...
Da’ mata Domnule te-ai împărtăşit? Mă ia prin
surprindere. Îmi revin. Nu vrea neam să mă scape
din mână. Nu vrea numai la ce se uită. Mă vrea şi pe
mine. De client. Ăsta a învăţat promotion nu glumă.
Nu Părinte mă căiesc plin de vinovăţia păcatelor
dar… Dar Domnule trebuie întâi să te spovedești.
Știi Părinte eu nu prea mai dau pe la biserica. Mare
păcat Domnule. Poate dai pe la biserica mea mai
ales de Sfintele Sărbători dar şi după zice el. Poate
Părinte – îi aţâţ speranţa. Poate, mai ales după
sărbători ca să mai discutăm şi de danie arunc așa de
dragul distracţiei. Te aștept cu drag Domnule. Şi mă
duc când îl prind într-o zi mai liber de sarcinile alea
obştesc-bisericeşti. Părinte lămureşte-mă şi pe mine
că aşa cum ţi-am zis nu prea-s dus la biserică. Păi
zice el întemeietorul bisericii Sfântul Apostol Pavel
zice că noi biserica ajutăm credincioşii… Să puneţi
o vorbă bună Părinte să ne fie iertate păcatele? îi iau
eu vorba din gură. Dacă tot am venit te ascult cu
răbdare să înţeleg şi eu ce şi cum. Şi îl ascult preţ
de vreo oră şi ceva cum Mântuitorul i-a trimis pe
apostoli să fie blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca
şerpii… etc., etc., etc... Dacă s-a pornit nu se mai
opreşte iar eu cum am promis nu-l întrerup din pilde
şi alte citate din Scripturi că mă încearcă aşa o senzaţie
44
vinovată că începuse chiar şi el să creadă şi se mira de
asta… Epuizat se opreşte. Iar eu după ce mă trezesc
dintr-un fel de transă că nu pot să recunosc că mă
cam cuprinsese somnul îi zic: m-ai convins Părinte.
Şi uite-acum m-am şi hotărât cu icoanele alea ale
mele şi obiectele de cult că nu prea stau bine la mine
acasă… Cât despre spovedanie şi împărtăşanie da
ai dreptate şi cu astea. Dar rogu-te fă-mi şi mie un
hatâr şi ascultăm-mă şi dumneata doar preţ de câteva
minute. Bineînţeles Domnule ascult. Cică prin
Orientul ăla îndepărtat era un sfânt de acela de-ai lor
de-i zic ei Magistru. La care venea unul şi altul şi-i
punea tot soiul de întrebări care de care mai fistichii
nu ca mine care te-am ascultat că frumos le-ai mai
zis şi m-au pătruns de-am rămas mut. Şi Magistrul
tăcea cum am tăcut şi eu până acum. Da din alte
motive. Că avea lângă el un discipol la fel de doct
ca şi dumneata şi le răspundea cu de-a mănuntul
şi convingător cu tot felul de citate şi pilde din
Scripturile alea ale lor de plecau ăia lămuriţi perfect
şi convertiţi pe deasupra. Numai că-ntr-o zi unul de
ascultase răspunsurile discipolului plin de admiraţie
nu se poate abţine şi se-adresează entuziasmat
Magistrului: Discipolul acesta al tău trebuie să fie
doar la un pas de iluminare! Răspunsul: fii serios!
Citeşte prea mult! Îl văd cum pică din cer cu privirea
spre-acolo de unde picase. Spre Pronia cerească. Dar
îşi revine rapid prinzând inspiraţia din zbor razant.
Că nu venea de-acolo şi se tot învârtea buimacă: Apoi
dumneata Domnule nu l-ai găsit încă pe Dumnezeul
nostru… Nu-i nimic părinte fug repede să-l caut. Şi
dus am fost… Şi acu ce să mă fac că-s gata să vină
sărbătorile astea ale noastre de Primăvară şi încă nu
45
l-am găsit. Şi cum să mai dau eu ochii cu popa acesta
al nostru de cartier? Nu-i nimic. O să mă duc totuşi
măcar să iau lumină c-aşa-i obiceiul de când mă ştiu
născut creştin ortodox. Şi d’aia mă simt bine în casa
mea înconjurat de icoane şi obiecte de cult vechi şi
autentice ce-mi dau linişte şi bună dispoziţie când
am câte o zi grea şi viaţa mă taie la rădăcină. Dar
m-am şi hotărât: le voi da unei mânăstiri pierdută de
lume. Iar locul lor gol va rămâne plin de-absenţa în
care-o-să-mă-pierd regăsindu-mă în locul acela pier­
dut de lume în care-au ajuns să-i bucure şi liniştească
pe toţi ce-or da pe acolo. Acolo chiar nu te duci
degeaba. Şi voi ajunge precis şi rapid cu gândul fără să
rătăcesc unde le-am dat. Iar la biserica asta din cartier
cum am spus voi merge de Paşti la Înviere. Stând
însă mai la o parte să iau doar Lumină. Mai mult ca
sigur părintele nostru n-o să mă vadă de-atâtea babe
habotnice şi alţi credincioşi şi credincioase care se
calcă cu gingăşie îndârjită pe bătături mestecând în
gând şi pe buze (nu spun ce, Doamne fereşte) ca să fie
cât mai aproape de altar şi de sfinţia sa intermediarul
iertării păcatelor noastre lumeşti…
46
8. Crevasa, platoul de filmare
şi luna plină
Mă trezesc plin de somn. Visam… Habar n-am
ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanţă
dulce-amăruie. Şi cu nişte culori vii care incendiaseră
parcă cerul. Un cer… Nu găsesc fierbătorul. Ceaşca
stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Miş-
cată, probabil, în somn când mă rostogoleam… Mă
rostogolesc pe o pajişte inundată de soare. Cu iarbă
zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în
dimineaţa asta de iarnă-primăvară… Frântură de vis.
Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori…
A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea,
zahărul, linguriţa… Linguriţa într-o poziţie de echili-
bru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care,
acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai
mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască. Gata
să se deschidă de tensiunile interne rămase din timpul
turnării în matriţă... Cafeaua, ţigara aburind amân-
două aromitor. Somnul, pânza lui, se destramă încet.
Se depărtează firele ţesăturii. Abia vizibil… Mi-e lene
încă dar sângele a început să circule. Puţin mai repede
prin pânza crierului. Străbătută de ţesătura vaselor de
ţesătura somnului pe cale de a se destrăma şi recom-
pune în altă configuraţie. Similară. Abstractă? Foarte
concretă în concreteţea ei abstractă. Într-o continuă
transformare. Reţea imensă. Multidimensională. Cu
rupturi şi reconfigurări instantanee... Rupturi... Falii...
47
Mai mult crevase ale unui trecut îngheţat, uneori
terifiant. Crevase care te atrag cu o putere nebănuită
a unui magnetism – gaură neagră. Şi în care, dacă te
laşi prins, nu mai ai cale de întoarcere... Sau ai? Cu
un efort supraomenesc. Ca atunci când, într-un vis-
coşmar, în cadrul unei scene abominabile, încerci să
urli şi nu poţi, orice sunet este înghiţit de vizual...
Vizualul înghiţit şi el de trezire... Este o trezire sau o
altă realitate în care poţi vorbi, auzi, vedea etc. sau,
pur şi simplu, alt vis, uneori mai liniştitor, alteori...
* Eu mă fac că o iau înainte. Ea se apropie din nou. Şi
Am trecut, trec de cabana telefericului. De cabana
de plecare (sosire?) a telefericului. Şi de bomba-câr-
ciumă care încă nu s-a deschis la ora asta matinală.
Dar care emană încă mirosul de bere stătută din seara
precedentă. Amestecat cu o vagă aromă de căpşunică
– vinul casei.
Merg, merg pe poteca care însoţeşte firul teleferi­
cului. Făcând tot soiul de meandre. Potecă care se bi-
tri-furcă. Aleg drumul cel mai ocolit. Întotdeauna aleg
un astfel de drum. Nu-mi plac scurtăturile abrupte,
mă sperie...
Respiraţia începe să-şi capete ritmul normal de
urcare. Doi paşi o inspiraţie. Doi paşi o expiraţie.
Urmărit, ritmul, la început atent. Ca apoi să devină
automat şi să nu-l mai bag în seamă decât atunci când
se schimbă şi trebuie să-l aduc la loc.
Poteca pavată cu o pojghiţă subţire de asfalt. Poj­
ghiţa, acum s-a terminat şi păşesc pe pietrişul nisipos
plin de roua dimineţii de primăvară. Care străluceşte
în toate culorile curcubeului. Pe potecă şi jur-împrejur
48
pe iarbă, copaci, pietre sub soarele care încă nu a prins
putere, dar săgetează, din când în când, blând ca o
adiere înţepătoare.
M-am întors brusc. Javra costelivă, cu burta suptă,
numai piele şi os, aciuată pe lângă cârciumă, furişată
hoţeşte în urma mea se află la nici un pas. Oprită. Cu
ochi parşivi mă priveşte cu răutate şi teamă. Se întoarce
nehotărâtă cu un scâncet mut. Aş vrea să întind mâna
s-o mângâi. Aş vrea să-i arunc ceva de mâncare. O ia
uşor înapoi. O privesc cum se îndepărtează. Acum s-a
oprit. Şi mă pândeşte de la distanţă. Jocul continuă.
aşa mai departe. Ne pândim reciproc în jocul ăsta ce
devine plictisitor. O las, în fine, să se apropie până
când deschide botul să-mi prindă piciorul. Cu milă îi
dau un şut moale. Frica şi furia amestecate o ţintesc, o
clipă, locului. O privesc lung. Cu un schelălăit jalnic
se întoarce şi o ia la fugă.
*
Câinele mare. Imens. Pentru cei cinci ani ai mei.
Negru... Povesteşte Marina, nevasta lui Crăcănici, omul
la toate şi care are grijă chiar de toate în gospo­dăria
de lângă Ocolul Silvic unde taică-meu e şef de Ocol.
Deci povesteşte Marina cum unii oameni, pe lângă
care treci zilnic – sunt „obişnuiţi” – se transformă,
noaptea, în vârcolaci. Uneori mâncând, muşcând din
luna nouă, bucată după bucată. Până dispare. Alteori,
transformaţi în lupi, dacă îi întâlneşti, la miezul nopţii
şi te muşcă, într-un salt sălbatec, devii şi tu... Şi asta
numai dacă, înainte de salt, nu apuci să-ţi faci cruce cu
limba în cerul gurii. Atunci vârcolacul devine arc, urlă
49
groaznic şi dispare mâncat de întuneric, ducându-se pe
pustii. Uite aşa, cât ai bate din palme! Şi Marina bate
din palme nimicind vârcolacul. Flacăra de la lampa
cu gaz începe să tremure. Se face mică. Mă trec fiori
pe şira spinării. Marina îşi face semnul crucii îngrozită
şi ea. Eu am apucat să-mi fac cruce cu limba în cerul
gurii. Flacăra lămpii cu gaz s-a mai mărit tremurând
încă. Inima continuă să-mi bată nebuneşte. Marina mă
ia în braţe mângâindu-mă, şoptind cuvinte aproape
neînţelese. Un descântect. Să pieri, ca roua de soare,
ca stupitu-n cărare, că de nu pieri, eu te voi împunge,
te-oi străpunge, prin gura ta vorbitoare, plină de bale,
prin grumaz, prin su grumaz, prin piept, prin su piept,
prin coaste prin su coaste... totul se pierde într-un
murmur liniştitor ca o litanie... tremur în continuare,
plin de sudoare... Marina mă scoate în braţe afară
la aer. E noapte adâncă. De smoală. Frunza şi Leu,
cei doi câini ciobăneşti, puternici, flocoşi au apărut
din senin. Marina m-a lăsat din braţe. Picioarele îmi
tremură. Câinii se freacă de noi, se gudură... Pune
mâna pe ei mi se şopteşte la ureche... Pune mâna şi
mângâie-i... O fac. Le simt blana moale, miţoasă. În-
cep să mă lingă pe obraz. Frica dispare încet. S-a dus
pe… pustii. Mă încălzesc şi mi-e bine. Mă încălzesc
cu căldura trupurilor lor….
* oglindindu-mă în ochii larg deschişi. Norii negrii s-au
Ajung pe tăpşanul imens unde echipa de filmare...
Aici se toarnă un film de război. Din Al Doilea Răz-
boi Mondial. Suprapus peste primul. Şi peste cel din
’77. Oituz: „Pe aici nu se trece!”. Scenă de mase. Cele
două tabere încrâncenate. Butaforie imensă. Pregătirea
50
de artilerie. Fum gros peste tot. A acoperit întreaga
poiană. Îi împiedică şi îi fac să se oprească pe cei care,
în alte părţi, cu alte decoruri, toarnă alte filme sau spo-
turi de reclamă. Pregătirea de artilerie este pe sfârşite.
Camera se opreşte pe scene izolate. O motocicletă cu
ataş. Nimerită de un obuz. Doi nemţi, în costumaţia
de rigoare (îmbrăcăminte din piele, căşti „nemţeş-
ti”, ochelari asemenea, etanşi, ferind ochii) descriu
curbe spectaculoase prin aer. Camera îi urmăreşte, la
început, pe amândoi. Apoi, separat, pe fiecare. Ate­
rizând, dezmembraţi, în poziţii nefireşti. Focalizare pe
o cască nemţească, turtită, deformat-contorsionată,
care se rostogoleşte. Apoi pe resturile motocicletei care
aterizează şi ele spectaculos. Alt prim-plan. Decorul,
uniformele, s-au schimbat: reduta de la Griviţa. Cu
figuraţia şi costumaţia de rigoare. Războiul de la ’77.
Şi, imediat, altă focalizare. Pe o scenă a primului război
mondial. Mărăşeşti. Lucrurile se amestecă complet
aiurea. Vor fi descâlcite la masa de montaj, gândesc.
Nu am timp să mă dumiresc. Scena s-a schimbat
aproape instantaneu. Lângă mine cade, aruncat de
suflul unei explozii, un soldat român. Din Al Doilea
Război. A rămas nemişcat. Într-o poziţie nefirească.
Uniforma zdrenţuită. Calota tăiată. Ochii larg des­
chişi. O rană imensă îi înfloreşte toracele. Sângele
şiroieşte. Mă apropii. Priveşte, privesc, mă privesc
strâns din senin, înlocuind fumul exploziilor. Începe o
ploaie de infern. Cu tunete şi fulgere apocaliptice. În
întunericul gros care s-a lăsat sunt acum pe cărarea de
întoarcere. La o distanţă de câţiva zeci de metri, în faţa
mea, la lumina orbitoare a unui fulger, soldatul căzut,
reînviat, cu uniforma ferfeniţă, un epolet încă întreg îi
51
atârnă. Din rana din piept sângele continuă să curgă
în valuri. Întors spre mine, îmi face semn, cu singura
mână care i-a rămas, să-l urmez. Orbecăi în întu-
nericul care iar a înghiţit totul. Un nou fulger-trăsnet.
Flash insuportabil. Doar mâna, desprinsă de corp,
plutind, cu palma întoarsă spre mine: Stop! Pe aici
nu se trece!
* Sextus Empiricus
Mă aflu în cârciuma-bombă. Seara s-a lăsat demult.
Două becuri chioare deasupra tejghelei cârciumarului.
În rest, mesele în semiobscuritate. La o masă vecină
cu a mea, doi săteni. Îi aud ca prin vată. „Aşa a fost să
fie! Încă unul! Cu scheletele alea din râpă, trebe făcut
ceva. Măcar o sfeştanie. Să se liniştească!” Celălalt nu
răspunde. Ridică doar ulcica de pământ şi, înainte de
a o duce la gură, varsă câţiva stropi. Apoi bea cu sete,
în tăcere. Pe masă, în urma ulcelei, a rămas o urmă
semirotundă, de un roşu intens. Mă sufoc. Vreau să
ies afară. În uşă o mătăhală. Vorbeşte cu cineva pe
care nu-l văd. Dau s-o ocolesc. Nu pot. Trec prin ea...
*
Afară cerul senin. Când am ajuns? Lumina roşia­
tică a unei nopţi fantastice sub straja unei luni pline,
bolnave. Haloul – tipsie. Pe care odihneşte pe cer o
halcă imensă de carne însângerată. Îmi vine să muşc
din ea. Şi chiar muşc cu poftă. Sângele mi se prelinge
pe bărbie, pe gât, pe piept, îmbătându-mă...
52
9. Avatar 4
„Scepticismul este facultatea de a opune datele
simțurilor datelor gândirii; […] astfel oprind apro-
barea se ajunge] la liniștea sufletească.”
Un drum cu două benzi în sensuri opuse el stă
pe linia ce le desparte cu fața spre nici una dintre ele
cu coada ochiului drept privește la dreapta cu cea
a ochiului stâng la stânga vehiculele circulă liniştit
se-ntoarce cu 180 de grade privește la fel vehiculele
circulă tot ca-nainte în aceleaşi direcţii... se duce pe
copcă liniștea sufletească...
*
El are un scop precis să nu aibă nici un scop dar
uneori mai visează... visează atât de frumos că-l apucă
o bucurie nebună...
*
Aseară o vede pe ea ar vrea să-i spună ceva dar
n-apucă el și cu ea erau alții el nici nu era...
*
N-a auzit de moarte și viață vede cum unii-alții
dispar și apar îl apucă o mirare tâmpită...
53
 * că l-a pus „Cineva” să „iarăși” și „iarăși” și „iarăși” (și
peste tot) i s-a ars circuitul care fusese programat să
Din (centrul) buricului îi apare o sferă ce crește se ardă tocmai atunci...
crește crește învăluindu-l apoi altă sferă-balon-ou peste
prima și așa mai departe... a amuțit de stupoare nu
plânge nu râde își ia zborul din ele...

Găsind undeva o oglindă îl duce mintea (care o are

nu) să se uite în ea din motive de simetrie nu vede
nimic vrea să atingă oglinda nu o găsește...

În pauze (care pauze? cum care? când stă!) mai are

voie (nevoie) să se destindă (cu toate că-i un perpetuum
mobile e-n asta vre-o contradicție? aiurea!) atunci joacă
ce altceva decât biliard cu universuri (din care există
și nu )...

Nimerind într-o cârciumă direct la etaj coboară

în sala de mese o mulțime cu ochii-n tavan stă pur și
simplu cu gurile larg-căscate le face semn ei parcă-l
aclamă-n tăcere pe dracu’! e-o sărbătoare de surdo-muți
ce cântă imnuri de slavă?!

Din el – se desface & pentru el – se-nfășoară în el

& iarăși și iarăși și iarăși... ultima dată când și-a amintit
54 55
 10. Povestire romantică (1)
Cu o seară înainte au făcut dragoste. În toate felu-
rile. În toate chipurile... Până la poziţia misionarului
când s-au regăsit pe valurile extazului. Durerea insu-
portabilă ce-l chinuia demult dispăruse. Privirea ei,
prin ploapele închise, simţea cum îl devorează... Nu
mai erau unul şi altul... se regăsiseră... o auzea fără ca ea
să vorbească... şi atunci întunericul a explodat... cerul
s-a aprins peste ei acoperindu-i cu o mantie imensă,
ocrotitoare... a început apoi să ningă cu fulgi pufoşi
de timp străluminat iar spaţiul s-a despletit curgând
de jur-împrejur...
* l-au dus, zdruncinând căruciorul, la morgă.
într-un tramvai ce străbătea o periferie necunoscută.
Oameni somnambuli, treziţi aiurea, se îndreptau...
Încotro? Cum a ajuns apoi în biblioteca fără sfârşit?
Se plimba, rătăcind… Se scurgea, se cernea irizat o
lumină blândă. Printre vrafuri de cărţi aşezate într-o
ordine neştiută decât de bibliotecarul ce dispăruse,
s-a îndreptat, din întâmplare, spre o nişe plină de
hărţi. A luat una. A fost imediat prinsă, aglutinată în
ea. Urmând nişte săgeţi ce sclipeau amăgitor, a dat
peste o cărticică, format A5, ferfeniţă. A deschis-o. O
singură pagină mai rămăsese întreagă. A rupt-o. Când
s-a trezit era cu ea în mâna.
*
Auzise doar atât: „Gata! Să-l coasem. Nu se mai
poate face nimic. A venit prea târziu”. Brancardierii

Devreme, când a întins, între somn şi trezie, mâna

să-l mângâie, a găsit, în culcuşul ce păstra urma lui,
doar o foaie de hârtie şi dimineaţa mohorâtă i s-a scurs
printre degete, odată cu foaia mototolită, dispărând...

El frica şi frigul... uşa aia închisă... „va veni cineva

dacă strig?”

În noaptea următoare ea a visat. Luase un taxi...

pietrele kilometrice defilau fosforescent... apoi s-a trezit
56 57
 Coşmar
Pasăre de pradă. Aripi imens deschise. Zbor
planat. În cercuri mari. Alungite. Elipsă. Ochii.
Două focare. Deşert. Ce se desenează singur jos.
Marcând perimetrul. Care conţine… Furnicar în
deşertul dinamic. Acolo trebuie să fie. Cercurile
se micşorează. Focarele s-au unit. Aerul rarefiat
se coagulează. Punctul de fugă planează acum cu
acuitate crescută. Zoom. Aici. Feroce pupilele. Taie
zimţat. Decupează. S-a pierdut. Pentru moment.
Camera o prinde din nou. Focalizează. Ţinta!
* Ochiul camerii s-a albit. Apoi se întunecă. Refuză
Ecranul computerului. S-a aprins. Singur. În pat,
dorm cu ochii deschişi. Paraziţi. Imaginea se formează
încet. Se clarifică. Liniştea implodează. Mă învârt
în jurul unei Fete Morgana. Ca un flămând-însetat.
Din deşertul somnului meu. Plin de miresme. Absent
potolite. Care aşteaptă să se trezească. Dar care simt
că potolirea-nepotolirea lor este o altă Fata Morgana.
Concretă, atât de concretă! Pe care dacă-o ating, abia
atunci devine mai reală, mai adevărată, de nepotolit
când îmi scapă. Mă uit, dau târcoale, mă pierd în aces-
te târcoale... Această Fata Morgana pare indiferentă dar
ademenitoare. Aromitoare. De neatins, atingându-mă
ca o adiere a unui vis, a unei apariţii fugare în miezul
unei zile de vară fierbinte când aerul vibrează.
58
*
Pe ecran, acum – Vulturul.
*
L-a văzut. Îşi ridică privirea, doi ochi mari, nevi-
novaţi se uită la el. Doamne, e atâta dragoste în ei! Nu
ştie să o spună în cuvinte; dar o spune din ochi, din
zâmbetul larg ce se deschide când îl vede, din mâinile
ce se întind să îl cuprindă în joacă. Cu tot sufletul.
Să-l ţină. Să-l dezmierde. Să i se dea. Necondiţionat.
*
Vulturul şi-a strâns aripile. Picaj. Drept la ţintă.
să vadă.
*
Ciocul îmi sfâşie pieptul. Stilet. Ajunge la inimă.
O lasă să bată. O priveşte. Se răzgândeşte. Se retrage.
Caută alt unghi. Aripile mă înăbuşe. Strig în pâclă.
Nu mă aud. În somnul cu ochii deschişi. Văd.
*
Într-un parc. În care sunt singur, înconjurat de o
pajişte, tivită pe margini, cu o părere de lizieră a unei
firave împăduriri. Şi, lângă mine, un scrânciob. Care
se leagănă abia simţit. Fără să fie atins de nici o adiere
59
a unui fel de boare de vânt. Se leagănă, se leagănă… pricep decât atunci când derulez spotul reclamei. La o
De vibrarea aerului, a aburilor ieşiţi din pământul viteză la care timpul aproape că încremeneşte. Şi văd,
încă umed. Încă umed de ploaia care a căzut, sau n-a Doamne, văd! Această secvenţă a propriei copilării.
căzut. Înaitea acestui miez de zi fantastică. Violată. Ucisă apoi. Cu o atrocitate de neimaginat…

În leagăn – acum încep să-i zăresc: pantofii fetiţei

care-şi fac, cu încetinitorul, vânt ca leagănul să se
mişte – abia simţit. Apoi se conturează ciorapii albi:
unul dintre ei, făcut sul, până în buza patofului;
celălat – întins, urma elasticului pe pulpa fragedă,
de-o frăgezime nefirească. Nefirească pentru că, apoi,
spre genunchi, începe să se piardă, dispărând odată cu
restul corpului… Al fetiţei care, în acest loc, locul ei
preferat de joacă, l-a întâlnit, m-a întâlnit aşteptân-
du-ne. Şi s-a repezit din leagăn să ne întâmpine…

În acest loc i-a rămas pe retină ultima imagine.

Tocmai acea legănarea nefirească a scrânciobului co-
pilăriei ei netrăite până la capăt. Doar un mic joc.
Curmat brusc. Acoperit cu pulberea mătăsoasă a acelei
copilării frânte. Ca o mantie ce avea s-o ocrotească
de-acum mai departe...

Propria mea viaţă. Care începe să se deruleze cu

încetinitorul. Cu o secvenţă subliminală inclusă între
pauzele infinitezimale ale unei reclame de prost gust.
Secvenţă care mă obsedează. Şi a cărei obsesie n-o
60 61
 12. Povestire romantică (2) ii. O piesă într-un act

În avionul de... privesc inscripţia de pe spătarul

scaunului din faţă: “Your life jacket is under your seat”.
Apăs pe butonul care face ca placa acestui spătar să
devină măsuţă. Pe îmbrăcămintea de plastic gris a
spătarului văd scris, cu pastă, un nume: Doina Sunday.
La câteva ore după sosirea în oraşul de destinaţie, mă
aflu în faţa unei vitrine cu porţelanuri şi cristaluri.
Am o senzaţie ciudată. Mă întorc. O văd în faţa mea.
Doina? (rostesc). Şi ea mă recunoaşte deşi nu ne-am
văzut niciodată...

Principiul lui Bell – două particule elementare

care au interacţionat cândva: orice acţiune ulterioară
asupra uneia dintre ele se resimte, instantaneu, asupra
celeilalte, oriunde s-ar afla...

62
 Evadarea nereuşită
(Piesă într-un act)

Moto: “Laws of nature are human inventions, like

ghosts. Laws of logic, of mathematics are also human
inventions, like ghosts. The whole blessed things are
human inventions, including the idea that isn’t a hu-
man invention. The world has no existence whatsoever
outside the human imagination. It’s all a ghost, and
in Antiquity was so recognized as ghost, the whole
blessed world we live in”.
(Robert M. Pirsing – Zen and the Art
of Motorcycle Maintenance)

Personaje:
Tânărul
Bătrânul
Copilul

O stradă puţin frecventată.

Bătrânul merge moderat, calm, egal.
Tânărul vine din spate, cu pas nervos. În momentul
în care îl vede pe Bătrân, Tânărul are o mică ezitare şi
priveşte concentrat în ceafa celui dinaintea sa; acesta
se opreşte, se întoarce şi începe să-l privească şi el
insistent pe Tânăr.

Tânărul îşi învinge ezitarea şi îşi continuă drumul

până în dreptul Bătrânului.
65
 În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit cu privirea
aceea insistentă până când Tânărul ajunge în dreptul
său. Şi se opreşte şi el.
Tânărul: Nu vă supăraţi, caut strada „Frumoasă” !
Bătrânul: Nu mă supăr. Caut-o !
Tânărul: De ce mă priveşti aşa, domnule? Ai ceva
să-mi spui? Cred că mă confunzi cu cineva, eu nu te
cunosc!
Bătrânul: Nu mă cunoşti? E un fel de a spune...
T: Ei da, nu te cunosc! Ai vrea, cumva, să adaug un
„re” înainte ca să ai, apoi, ce insinua? Ei bine, nu! Nu
te cunosc, nu te-am cunoscut, nu vreau să te cunosc
şi du-te dracu’ !
B: Fii mai politicos, tinere! Dacă, într-adevăr, nu
mă cunoşti, de ce mă insulţi?
T: Devii insinuant, vrei să spui… las-că ştiu eu ce
vrei să spui!
B: De unde ştii dacă nu mă cunoşti?
T: Prin telepatie, pe bază de calcul al probabi­
lităţilor; ştii, am jucat şi la loto cu anumite scheme
şi era să câştig.
B: Dar n-ai câştigat. Eu, fără să mă servesc de toate
astea, văd, undeva în tine, că mă cunoşti!
T: Asta-i culmea! În fond, cine eşti şi ce vrei? Vreo
rudă îndepărtată care m-a ţinut în braţe când eram
mic şi mă schimba când făceam pipi?
B: Mai eşti şi prost crescut pe lângă altele! Fii sigur
că dacă ar fi fost aşa, aş fi ştiut să-ţi dau câteva la fund
când trebuia!
T: Atunci eşti vre-un idiot de profesor din şcoala
elementară care, după ce a făcut tot posibilul să te
îndobitocească prezentându-ţi toate noţiunile sub
66
formă „intuitivă” şi te-a făcut să crezi că toate sunt
aşa cum le vede el cu mintea lui sclerozată, dându-ţi
totul de-a gata şi invitându-te: „Hai, înghite, nu te
mai osteni, dragă, să mesteci, altfel o să ai o digestie
proastă, cunosc eu un caz…” şi aşa mai departe; apoi,
peste ani, când te întâlneşti cu el, mai are şi pretenţia
să-l saluţi până la pământ: „Să trăiţi, dom’ profesor,
vă sunt adânc recunoscător c-am ajuns un dobitoc
ideal – e aşa de comod să fii dobitoc! – şi asta numai
datorită Dumneavoastră! Veşnica mea recunoştinţă!”
Ce vrei, dom’le, cum să-mi materializez recunoştinţa
asta? Vrei bani? (Scoate portofelul) Poftim, asta e tot
ce am – dacă consideri că-ţi ajunge atât pentru con-
vertirea în bani a recunoştinţei mele! Ţi-ajunge? Şi
acum, te rog, lasă-mă în pace!
B: Din moment ce nu mă cunoşti şi nu vrei să mă
cunoşti, pentru ce toate astea? Crezi că plătindu-mă
scapi de mine? Este mult mai uşor altfel: pur şi simplu
să pleci, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi aici! Ei, ce zici?
T: Acum după ce m-ai oprit…
B: Te-ai oprit singur!
T: M-ai făcut să mă opresc!
B: Îmi atribui acţiuni care nu-mi aparţin! Te-ai
oprit, pentru că ai simţit nevoia să te opreşti!
T: În fine, să zicem. Acum după ce m-am oprit
„singur”, sunt curios! Curiozitatea-i o boală a femeilor
pe care-o au toţi bărbaţii. Recunosc – sunt curios!
B: Numai atât?
T: Ei da, numai atât! N-am afirmat nimic altceva.
Nici n-am spus că vreau să te cunosc, ci că sunt doar
curios; vreau să văd până unde o să mergi…
B: Să merg, cu ce?
T: Iar începi? Să ştii că n-o să reuşeşti să mă scoţi
67
din sărite! Sunt calm, extrem de calm, când vreau. Şi
acum vreau să fiu aşa!
B: A fost greu la început, nu?
T: Ce?
B: Cum ce? Să fii calm; să încerci să fii calm, să îţi
impui să fii calm; să încerci să nu laşi în tine ghimpele,
neliniştea, fluidul acela vâscos care te înconjoară din
toate părţile căutându-ţi fisura pe unde să poată intra
şi odată intrat, să te inunde. A fost greu să-l faci să
treacă pe deasupra ca un fluid care nu udă anumite
corpuri, nelăsând nici o urmă a trecerii lui peste ele.
T: Aiurezi! Iar începi cu insinuările fără obiect!
B: Dacă sunt fără obiect, de unde ştii că sunt in-
sinuări?
T: Lasă paradoxurile astea tâmpite! Eu nu am obi-
ceiul să despic firul în patru! Poate că, într-adevăr, sunt
pe aproape de dobitocul ideal. Îmi plac lucrurile clare.
Nu mă pricep la subtilităţi. Nu am timp de aşa ceva.
Sunt atâtea alte lucruri de făcut.
B: „Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lu-
cruri de făcut…” Îţi găseşti atâtea lucruri pe care,
apoi, te convingi singur că trebuie neapărat să le faci!
Cunoaştem, cunoaştem… E mai uşor să nu despici
firul în patru, ci să îl „implici” – dacă se poate spune
aşa – să îl înnozi de zeci de ori, să-l faci mai palpabil,
chipurile, prin asta, să nu mai fie un mister firul ăsta
atât de subţire la care te-ai gândi la un moment dat: ia
uite cât de subţire e şi încă se mai poate tăia în patru,
în opt, în nouăsutenouăzecişiopt… pe când înnodat
e altceva: e gros, e consistent şi, în plus, nu-ţi creează
nici nelinişti, nu te face să te gândeşti că dacă l-ai tăia
în nu ştiu câte bucăţi s-ar putea ca până la urmă să nu
68
mai rămâi cu nimic şi să îţi spui că degeaba l-ai tăiat,
pentru că tot nu ai reuşit să-l cunoşti.
T: Recunosc. Ei şi?
B: Nimic altceva decât o constatare. Te supără?
T: Pe mine nu, dar mi-e milă de dumneata.
B: Milă, de ce?
T: Pentru că eşti bolnav incurabil!
B: Şi de ce, mă rog?
T: De senilitate! Când nu mai poţi gusta, pipăi,
vedea, mirosi, auzi ca lumea, îţi mai rămâne ceva;
într-adevăr, „ceva” care pentru voi ăştia ajunşi ca
dumneata se pare că e totul: vă mai rămâne să vă faceţi
„înţelepţi”, să începeţi să „simţiţi” totul cu ajutorul
raţiunii, să faceţi tocmai ce mă acuzi că fac eu, însă
altfel. După ce aţi tăiat firul în nu ştiu câte mii de
bucăţi şi a dispărut, îi negaţi existenţa pentru că nu
mai puteţi să-l simţiţi „raţional”, l-aţi omorât; pentru
că nu mai este pentru voi nimic altceva decât un fir
tăiat în mii de bucăţi şi pe care recompunându-le,
obţineţi din nou firul, dar lipsit de viaţă, şi atunci
spuneţi foarte satisfăcuţi de voi înşivă: acesta este un fir
şi nimic altceva, neobservând că de acum e ceva mort,
inexpresiv. Pe când noi, adică eu, poate nu-l despicăm,
îl înnodăm, însă nu pentru că ne e frică că n-o să-l mai
simţim, ci tocmai pentru a-l simţi mai bine!
B: În vorbe, în vorbe, tinere! Cel puţin la tine.
Pentru că oricât ai înnoda firul ca să-l poţi gusta, pipăi,
vedea etc., pentru a-l „simţi” mai bine, dincolo de
toate astea mai este „ceva” care nu ţine nici de vedere,
nici de auz şi nici de altele asemenea şi nici, cu atât
mai mult, de raţiune. Şi de care îţi e o frică imensă,
instinctivă, animalică. Altfel eu nu aş mai fi aici ca
să te faci că nu mă cunoşti. De fapt, degeaba îţi zic
69
„tinere” pentru că tu eşti, oricum, mai „bătrân” decât
mine. Mie ar trebui să-mi fie milă dacă aş mai putea,
cum zici tu, să mai simt ceva!
T: Ei aş!
B: Te minţi, te minţi singur! Cum te minţi şi când
spui că nu mă cunoşti! Încerci să prinzi neliniştea
într-o formă cât mai stabilă, cât mai îngroşată, cât
mai „raţională” şi „inteligibilă” ca să scapi de ea şi te
minţi că vrei să o „simţi” cât mai bine! Dovada? Eu
sunt dovada; şi faptul că refuzi cu încăpăţânare să mă
recunoşti!
T: Iar începi? De ce m-ai ales tocmai pe mine?
Sunt eu mai breaz decât alţii? Am stea în frunte? Ţi-a
spus cineva că nu o simt, că încerc să nu o simt, că nu
vreau s-o accept... nu că nu vreau s-o accept, altceva
am vrut să spun...
B: Cald ! Cald ! Cald !
T: Ei na, am ajuns să ne jucăm acum!
B: Parcă până acum ce am făcut? Tu ai început,
eu continuu.
T: Vrei o trotinetă? Ştii, la noi pe stradă stă un
puşti care-i în clasa a doua. Într-o zi, văzându-l pe
bunică-său pensionar cum citeşte tot timpul ziarul şi
nu are altceva de făcut decât să-l trimită pe el să-şi facă
lecţiile, a oftat: „Of, de-aş ieşi mai repede la pensie să
mă trag toată ziua cu trotineta...”
B: Începi să devii sarcastic şi inteligent. Sau încerci,
ceea ce, s-ar părea, e tot una. Şi aşa zi: de la bătrâneţe
la copilărie nu-i decât un pas; întrebarea e: îl faci, tre-
buie să-l faci când vine timpul şi eşti încă lucid sau te
opreşti? Ei, vezi că ne înţelegem? De fapt e şi normal,
doar ne cunoaştem de atâta timp.
T: Nu, e de-a dreptul idiot că stau de vorbă cu
70
dumneata! La revedere! Sau, mai bine, încă o dată:
du-te dracu’! (Întoarce spatele hotărât. După câţiva
paşi începe să şovăie şi apoi, parcă împotriva voinţei
sale, se întoarce. În tot acest timp, Bătrânul l-a urmărit
calm, zâmbind, nici măcar curios, ca şi cum ar fi ştiut
ce se va întâmpla).
T: Poftim, m-am întors!
B: Văd.
T: Ştiai, nu?
B: Poate…
T: Ştii de ce m-am întors? Ca să-ţi spun o poveste.
Ştii, povestea aia – care, de fapt, nu-i o poveste, ci o
tâmpenie – aia cu ideile; puţine, da’ fixe. N-o fi ea
prea originală, nici ca tâmpenie măcar, dar dumnitale
ţi se potriveşte!
B: Iar începi să te apropii! Cald! Cald!
T: Da’ mai termină odată!
B: Sunt într-adevăr unilateral! Dar vina nu-i a mea,
ci a ta care m-ai conceput aşa şi n-ai vrut să mă vezi
până când n-am ajuns aici.
T (este din ce în ce mai neliniştit dar şi mai atras
de cele ce-i spune Bătrânul)
B: Iartă-mă că-ţi plătesc cu aceeaşi monedă: asta-i
cum ar fi chestia aia cu tatăl propriului tău tată care, la
rândul său, e fiul tău şi cumnatul surorii tale care, şi ea,
e fiica fiului propriului tău tată. Logic, nu? Ca şi logica
ideilor fixe, de altfel. Poate, până la urmă, reuşesc să te
conving, cu logica asta, că totuşi mă cunoşti.
T: Recunosc, recunosc orice, dar lasă-mă să plec.
B: Te ţine cineva aici? Ne-am întâlnit doar „întâm-
plător”, „întâmplător” ca de altfel de atâţia ani de când
ne cunoaştem şi de când nu mă saluţi; treci pe lângă
mine şi nu-mi dai nici o atenţie. Te-am pus eu, astăzi,
71
să te opreşti? Te ţin eu, acum, aici? Hai, pleacă!
T (nu se urneşte)
B: Vezi că nu vrei să pleci? Vezi că acum, cu toate
că te temi – şi numai eu ştiu cât te temi de momen-
tul ăsta – ai totuşi nevoie de mine, eşti nevoit să mă
recunoşti? A venit şi clipa asta! Nu-i vina mea. Tu ai
vrut-o, ai făcut tot posibilul ca ea să vină !
T: Doamne, de s-ar termina mai repede!
B: Ai spus ceva?
T: Doar atât: de s-ar termina mai repede!
B: Să se termine, ce? A, înţeleg, înţeleg… Ai avut
atâta timp răbdare şi tocmai acum te grăbeşti? Uite, eu
nu mă grăbesc deloc, pentru că tot aia e! Când îţi sună
ceasul, atunci... Până atunci, oricât ai vrea, degeaba...
Crezi că pe urmă, ştii când: după ce vei scăpa de mine,
o să-ţi fie mai uşor? Te înşeli! Cu mine, cel puţin, te
obişnuiseşi şi eram destul de comod pentru tine. Nu
te deranjam deloc pentru că mă ştiai „acolo”, pus bine
undeva. Îmi cunoşteai toate tabieturile şi, în plus, îţi
devenisem atât de familiar încât, fără să te prefaci,
nici nu mă mai vedeai. La început, într-adevăr, a fost
altfel. Îţi aminteşti? Erai mic – vreo trei, patru ani –
când ţi-am apărut prima dată în faţă. Eram în spatele
oglinzii. Stăteai şi te uitai pierdut în ea şi de-odată
am apărut eu! Atunci mă născusem! Ai spart oglinda
vrând să pui mâna pe mine şi ce te-ai mai speriat când
ai văzut că nu m-ai prins!
T: Da, îmi amintesc... Deci tu erai atunci! Şi cât
am mai plâns după aceea şi cât te-am mai căutat şi ce
frică mi-era că totuşi te voi găsi! Nu ştiam că mă joc
cu focul şi că e mai bine să nu-l aprind, să nu te mai
caut! Simţeam doar, simţeam asta, dar nu ştiam încă!
Asta am învăţat-o mai târziu.
72
B: Da, mai târziu, când ai învăţat – aparent – să
fugi de mine cu toate că nu puteai s-o faci, eram tot
timpul împreună cu tine şi oricât ai fi încercat era
degeaba. Şi tot degeaba încercai să mă şi distrugi. Ca
atunci, ştii când, când cu ei doi: el şi cu fata aceea...
T: ...când a apărut el, al treilea şi mi-a furat-o...
da, în parcul acela, chemat de ei, atras de ei, simţeam
că trebuie să fie acolo amândoi... şi cele două statui
între care eram aşezat la distanţă egală: de-o parte,
renunţarea, supunerea în faţa unui „ceva” căruia nu i
te poţi împotrivi pentru că e din afară şi nu-l cunoşti
– erai tu; de cealaltă, efortul de rupere de tine însuţi,
de revoltă îngenunchiată, care vibra cu atât mai mult
în degetul mare şi în genunchiul piciorului stâng şi în
talpa celui drept prin contactul dureros cu pământul
care le ţinea şi le împingea în sus în acelaşi timp… şi
eu care nu mă puteam smulge dintre cele două statui…
şi aerul care vibra, îl simţeam cum vibrează, cum se
transmite prin el fluidul venit de la ei: fluidul lui,
puternic, autoritar, dominator şi în acesta diseminat,
dispersat, insinuat, fluidul ei… şi ruperea dureroasă,
carnală, a tălpilor mele de asfaltul aleii, urcându-mi
paşii spre ei, odată cu statuile, cu mine şi cu tine la
distanţe egale; simetrice aceste statui faţă de mine cel
rupt în două: o parte în tine – abandonul, acceptarea
neliniştii, statuia din stânga; o parte în mine – re-
voltatul, statuia din dreapta – într-un singur trup
amândouă… şi ei se sărutau, se sărutau prin mine, el
o săruta prin mine; sau nu, eu o sărutam prin el şi ea
îmi răspundea mereu prin el… El, El, El... mereu El
între mine şi ea: eu de o parte şi ea de alta şi mereu
El, al treilea, la mijloc!… de ce trebuise să apară el
între mine şi ea?… şi încă, înainte, aceeaşi întrebare
73
în legătură cu ea: de ce trebuise să apară ea şi ceea ce
se numeşte „dragoste” pentru că nu ştii cum să-i spui
altfel: „bucurie”? , „chin”? Şi atunci te-am spart, am
vrut să te sfărâm pe tine în ea! A triumfat statuia din
dreapta! Credeam că am reuşit să te înving! Şi am
reuşit să mai câştig încă una din bătăliile date cu tine,
dar nu războiul...
B: Nu războiul... De atunci ai început să nu mai
vrei să mă recunoşti! După aceea însă, când convins
c-ai scăpat de mine, ţi-am râs în nas! Ştii tu când...
T: Nu, asta nu, nu vreau să-mi amintesc! Nu vreau!
B: Nu tu îţi aminteşti, ci eu! Eu trebuie să-mi
amintesc, acum când mai am atât de puţin… era
atunci când…
T: ...când mă săturasem să mai cred în ceva... nu
mai credeam în nimic... decât în mine însumi... şi
NIMICUL ăla din afară a început încet, insidios, per-
vers să mă apese până a ajuns la o presiune imensă…
care tindea să mă anuleze... să mă reducă chiar la
NIMIC... în numele cui? Al unei raţiuni ce călca în
picioare Raţiunea... făceam ceva pe ea, dar făceam şi
pe mine de frică... mai mult pe mine decât pe ea... o
frică iraţională... de nedescris... ca un ultim orgasm
izbăvitor... implozie... erai tu care mă zdrobeai...
B: Atunci am învins eu, recunoaşte! Ai închis ochii
– ca şi acum – şi te-ai aruncat în braţele mele! Eram
gata să câştig definitiv, să te distrug pentru toată viaţa,
să te fac să curgi în mine, să devii inform pentru tot-
deauna din cauza rigidităţii exterioare, care realiza
efectul invers înăuntru: împrăştierea în „de ce-uri”
fără răspuns...
T: Da, dar n-ai câştigat!
B: Nu a fost meritul tău, ci slăbiciunea mea! Te-am
74
crezut prea repede învins şi apoi te-am scăpat iar din
mână şi iar ai încercat să nu mă mai vezi! Ştiai că nu
poţi scăpa altfel de mine!
T: Aici a fost greşeala ta capitală! Ai crezut că încerc
să nu te mai văd, dar n-am făcut-o! Am VRUT să nu te
mai VĂD, atât timp cât nu voi putea să te VĂD altfel:
palpabil, să te pot înţelege! Am început să te lucrez,
să-ţi dau formă şi tu nici nu bănuiai măcar lucrul ăsta,
încercând mereu să mă loveşti pe la spate, crezând că
te-am scăpat din vedere, cum ai încercat şi atunci, în
vara aceea, la mare când era să mă înec... şi ce stupid
erai când nu reuşeai şi nu puteai înţelege de ce nu
reuşeşti... şi cum mă mai distra mutra ta imbecilă!
B: Deci asta era!? Acum înţeleg multe! Ei şi, crezi
că mi-a prins rău? Uită-te la mine cât de liniştit sunt
acum! În schimb tu... tu eşti într-o stare mult mai rea
decât atunci când ai spart oglinda aceea, oglinda aceea
din copilărie, mult mai rea! Eu, în curând, voi ajunge
ACOLO, dar tu? Tu ce vei face după ? Hai, spune! Şi
pentru că tot a venit vorba, am să-ţi mai spun ceva,
un mare secret, un secret legat de două şanse ce ţi s-au
oferit de a scăpa atât de mine cât, mai ales, de tine.
Şi ce frică m-a apucat atunci şi pe mine că n-ai să le
ratezi! Măcar una din două. Dar le-ai irosit pe ambele.
Şi a treia, acum pot să-ţi spun, nu se va mai ivi!
T: Ce tot bălmăjeşti acolo? Ce şanse?
B: Prima ţi-a fost odată la munte. Nu părea a fi
nimic extraordinar. Dar Totul era Extraordinar...
atunci când urcai pe munte... concentrat, fixat în
fiecare punct al urcuşului. Şi odată ajuns sus orice
reprezentare a unei realităţi dispăruse. Nu exista nici
trecut şi nici viitor. Numai Prezent. Şi Tu nu mai
erai şi nici Eu. Era numai acel PREZENT şi nimic
75
altceva... A doua a fost la mare... dar altă dată, nu
când erai să te îneci. Într-o dimineaţă liniştită cu un
soare roşu tăiat la mijloc de orizont... încremenit de
atâta roşu... toate încremeniseră... şi micile valuri pline
de sânge... şi vântul plângând de atâta încremenire
şi neputinţă... Iar nimic extraordinar. Dar Totul era,
din nou, Extraordinar... eu dispărusem... te pierdeai
în Tine. În Marea calmă, nesfârşită. În Tine era Totul.
Şi tu erai peste Tot. Erai doar ecoul ecoului unui
dangăt de clopot blând ucis în ruga de seară a Mării
înfiorând Câmpia...
T: Aiurea! Nu-mi amintesc nimic...
B: Aşa sunt şansele acelea: odată ratate să nu-ţi mai
aduci aminte de nimic...
T: Da mai termină odată, bătrân smintit! N-ai
vorbit o viaţă întreagă cât meliţi acum!
B: De ce să termin? Nu m-asculta dacă nu vrei.
Eu simt nevoia să vorbesc, să mă ascult... Atât timp
cât mă mai aud încă, ştiu că mai sunt. Apoi... Vreau
să merg până la capăt, lucid... Noi, bătrânii, care am
ajuns până aici suntem obligaţi să mergem până la
capăt, să ne ţină puterile până ACOLO…
T: Îţi vine uşor să vorbeşti! Acum e uşor pentru
tine, e bine, nu ? Dar eu, eu ce să fac? Învaţă-mă!
Hai, spune! Eu te-am făcut ceea ce eşti, eu te-am adus
până aici, eu te-am izolat din MAREA NELINIŞTE,
am împietrit o parte din EA, am făcut-o să sclipească
material, diamantin, în tine, schimbând mereu jocul
de lumini pe diferitele faţete pe care le-am şlefuit
cu migală... şi EA n-a mai curs şi a căpătat formă şi
conţinut dens prin tine... şi tu, acum, eşti liniştit şi
împăcat cu tine însuţi cum sunt doar anumiţi bătrâni
care mor exact atunci când trebuie, când, de fapt, au
76
încetat să mai existe ajungând la echilibrul total şi final.
Mie-mi datorezi toate astea, fără mine n-ai fi nimic
din ce eşti acum sau, mai bine zis, din ce o să fii în
curând ! Ai puţină recunoştinţă, ce dracu’!
B: Să mă ţină puterile până ACOLO…
T: Hei, Bătrâne!
B: Cum, ce ai zis?
T: Eu te-am făcut aşa, eu te-am adus până aici! Nu
poţi pleca fără să-mi spui, nu mă poţi fura!
B: Să ajungi închis în tine, egal din toate părţile,
la forma aceea perfectă care conţine cel mai mare
volum dintre toate corpurile cu aceeaşi suprafaţă...
corpul aproape perfect, corpul aproape rigid... doar un
pas, ultim pas, până la aceste două limite... şi apoi...
liniştea!
T: Hei, Bătrâne, nu mă auzi? De ce te pregăteşti
de plecare? N-a venit încă clipa! Bătrâne, mă auzi?
Răspunde! Nu poţi pleca încă!
B: Nu, nu mă mint... liniştea... nu m-am minţit
niciodată şi n-aş vrea tocmai acum... liniştea... dacă
aş şti că o fac, aş termina-o mai repede!
T: Nu se poate! Doar pentru fiecare lucru trebuie
să existe o formă, ceva pe care să-l poţi înţelege... Şi
mările şi oceanele, oricât ar fi de mari, au o limită,
ştiu că există această limită, ştiu că au NIŞTE maluri,
undeva, departe, dar le au! Şi chiar NIŞTE ăsta, atât de
vag, are în el ceva concret, cuprinzând terminaţia... Şi
până şi INFINITULUI, cât e el de infinit, i s-a găsit
o formă sub care să-l poţi pricepe, simbolic măcar...
Până şi copiii îl ştiu, îl învaţă la şcoală, îl desenează
încă înainte de a merge la şcoală sub formă de opt
cu codiţă – o mâţă culcată, căzută în somn adânc
uitând să mai şi respire – fără să ştie măcar că se joacă
77
cu INFINITUL, îl au în mână, palpabil, pentru că
dacă ar şti, i-ar suprima şi ei codiţa aceea inofensivă
din desenele lor care poate fi totuşi generatoare de
nelinişti, prin care mâţa se poate scurge din forma
perfect rotunjită – două cercuri lipite… Trebuie, tre-
buie să poţi înţelege orice, orice lucru, ca să nu te mai
temi de el... şi pe tine, Bătrân neputincios, te-am adus
până aici ca să te pot înţelege. Nu poţi pleca încă! Nu
te-am înţeles!
B: Şi când voi ajunge ACOLO va fi bine, atât de
bine! Corpul rigid... corpul perfect... corpul rotund...
sfera... liniştea... şi apoi... nu va mai fi APOI, nici
ÎNAINTE, nici ACUM, nici...
T: Stai hoţule, hoţ infam, nu mă lăsa! Stai, nu
duce cu tine tot! Eşti înţelept şi ştii atât de bine
LUCRUL ACELA! Tu însuţi ai spus-o; eşti unilateral,
eşti întruchiparea ACESTUI LUCRU, a ACESTEI
CERTITUDINI, chiar dacă ea nu e adevărată! Ce
vorbesc? Simt că-mi pierd minţile! Nu se poate să nu
fie adevărată, nu-i aşa că nu se poate? Spune că nu se
poate!… Doar e ceva palpabil, pe care îl poţi înţelege!
Dovada eşti tu, tu care exişti! Nu există alt adevăr!
Spune-mi LUCRUL ACESTA, CERTITUDINEA
ASTA CARE EŞTI TU! Atâta doar! Nu-ţi cer mult,
o nimica toată pentru tine. Spune-mi! Spune-mi!
B: Nu! Nu! Îl văd, abia acum îl văd! Ah, cum am
greşit! Cum m-am minţit! Factorul acela... INSTA-
BILITATEA TREIVIRGULĂPAISPREZECE...
FRACŢIA NEPERIODICĂ... Fără sfârşit... (Dispare)
T: (sincron în gesturi cu Bătrânul, absolut sincron,
reproduce sfârşitul acestuia).
Copilul (apare în fugă): Nene, Nene, unde eşti?
Nene, Nene, de când te caut! În sfârşit te-am găsit!
78
T: Ah, Bătrâne! Tu eşti, Bătrâne? Ştiam că n-ai
plecat, nu se putea să pleci! (Strânge mâna Copilului)
C: Mă doare, ce faci?
T: Acum e bine... aşa e bine... te simt... n-ai plecat...
eşti lângă mine... n-o să pleci, nu-i aşa? (Strânge mâna
Copilului şi mai tare).
C (ţipă).
T: Tu?! Cine eşti?
C: Mi-era frică, ştiam că eşti aproape şi nu te gă-
seam! Mi-era frică... Dar acum te-am găsit!
T: Şi el, el unde e? Unde s-a dus? De ce te-a trimis
pe tine în locul lui? Sunteţi complici, las’ că ştiu eu!
Vă bateţi joc de mine! De el am nevoie, nu de tine!
Unde e?
C: Lasă-mă!
T: De ce toate astea? De ce? Iar s-o iau de la început
când totul părea atât de clar? Şi de unde s-o mai iau şi
încotro? Mai pot, mai e posibil? Răspunde! Răspunde,
n-auzi?!
C: Auzi?! Mi-e frică... se aproprie!... Vine! Nuuu!
(Îşi pune mâinile la urechi)
T (reproduce de data aceasta jocul Copilului).
*
După căderea cortinei. Din fundal, vocea Bătrânu-
lui: Acum nu ştii, dar vei avea două şanse! Numai
două!
79
iii. Poeme
 Self

1. Self

I
Mă uit în oglindă:
Mă priveşte cineva care rânjeşte
deşi nu schiţez măcar
un zâmbet

II
Mă uit în oglindă:
Merg în spate eu însumi
dându-mi
şuturi

III
Mă uit în oglindă:
E plină de praf
întind mâna s-o şterg
nu există nici o
oglindă

83
2. Amuzându-mă 3. Principiul Decimării

Când mi s-au tăiat degetele
a curs sânge.
Când mi s-au amputat braţele
curgerea s-a transformat
în valuri.
De sute, mii, milioane… de ori am fost supus
principiului Decimării.
De tot atâtea ori în decursul anilor
la şirul infinit din care făceam parte
s-a mai adăugat cineva
şi am scăpat.

Abia când am fost despicat
din creştet până-n tălpi
s-a putut observa că
în interior nu era
Nimeni.
Iar eu priveam
din afară
Rămas după atâta amar de timp singur
fără a mai cunoaşte pe nimeni şi nimic în jur,
am strigat în gând plin de obidă:
Enough is enough!
Stop it!
Acum nimic nu mai poate fi adăugat.

Amuzându-mă

84 85
4. A treia oară 5. Nimeni

Să pătrunzi în miez de noapte adânc în somnul Cine eşti tu?

fără vise.
Să simţi, să crezi, să ştii ceea ce n-ai ştiut nicio- Atât de flexibil casant
dată.
Să-ţi facă impresia că simţi, crezi, ştii Când te rupi?
Dimineaţa…
Ei, dimineaţa, Sufletu-mi
demult cocoşul cântase îngenunchează vorbind cu el însuşi
a treia oară.
Şi umbra?
Străluceşte intens de negru fantă al treilea ochi
secţionat

Nimeni

86 87
6. Pentru că… 7. Aleargă Alis

Cu toate că… Aleargă Alis

suntem pe aceeaşi stradă deşi arhicunoscută e alta i-a zis cățeaua Lola
o experimentăm şi ea ne experimentează cuprin- suntem două cățele bătrâne
zându-ne din toate părţile cum alţii suntem şi ea după care câinii vânjoși nu mai aleargă
nu mai este … trebuie să alergăm
noi după alții
Cu toate că… mai puțin
ne întâlnim în cârciuma nenorocită de ce dracu’ mofturoși
ne dăm întâlnire în acelaşi loc infect care ne face
greaţă şi pe care îl căutăm totuşi cu fervoare mereu Și Alis, împreună cu Lola
şi mereu pentru că şi greaţa asta are alte nuanţe au alergat până când
mereu altele pe care fiecare dintre noi nu le putem Lola a dispărut
defini într-un fel anume şi nici ele …
– așa se întâmplă: câinii
Cu toate că… când simt că mor
dimineaţa ne trezim în pat cu altcineva decât noi se ascund –
deşi noaptea în somnul profund fără vise am fost
identici (cu cine?)… Aleargă Lola
îi spune cățeaua Alis în vis
Cu toate că… trăgând de lesă în disperare
am plecat împreună către… deşi ea a rămas acasă să ne strecurăm printre
visându-se fericit-violată  ascunzându-şi pudic-per- dulăii ăștia puturoși
vers goliciunea sub plapumă cătându-mă în locul ai cuvintelor
de lângă ea gol plin de somn… care n-au altă treabă decât
şi… etc. să-și marcheze strict
domeniul fiecăruia
Pentru că… de existență
uneori un poem orfan de singurătatea propriului
înţeles cade adânc în spaţiul dintre cuvintele din Și s-au topit
care muşcăm. oglindindu-se
una în alta
88 89
în șiruri 8. Vid
nesfârșite
și fiecare Acest stâlp înfipt în pământ
în ea sprijină cerul.
însăși
Îl urc.

În curând voi ajunge

în vârf e-un mesaj:
Aici se termină stâlpul.

Acum în mintea mea este vid.

Ei bine. Realizează-l!

90 91
 De dragoste în fel şi chip laterale
cu un singur picior
la mijloc
cu două cârje
în părți
9. De dragoste semănând atât de bine
încât nu ne mai
I. recunoaştem

Ce vrei să-ți spun

nici tu nu știi
cum am uitat și eu
că exiști
cum ai uitat și tu
că nu exist
cum n-am existat amândoi
când ne întâlneam
șoptindu-ne cuvinte
și ne sărutam fără
să fim acolo

II.

Dar merg acum pe stradă

șchiopătând din când în când
ca să fiu recunoscut
am încărunțit amândoi
și ne sprijinim unul de altul
m-ai ajuns din urmă
formăm un corp
cu două capete
cu două mâini

92 93
10. Drog 11. Ea avea ochii gri-aurii

te lăfăi adormitor în patul aburind de cei doi pră- Ne întâlneam în supermarket

dătoare de clipe înşelătoare printre care te-ai stre- Ea avea ochi gri-aurii.
curat pândind veşnic atentă în lentoarea ta felină Şi avea…
torcând alene dezmierdător de fiecare dată după vorbele nu m-ajută.
ce ţi-ai lins buzele Eu aveam
în mână o pungă cu
Royal pentru
pisici sensibile

Apoi n-a mai venit

Ultima dată – în vis –

am văzut-o într-o
livadă de vişini
din buze curgându-i
puroi de rubine

şi atunci m-am îndrăgostit

crâncen
răzbunător
pentru crima
de aş fi păstrat
puritatea în pârg

94 95
 12. Orfeu 13. Precum mierea în albine

Când a privit-o Şi-o să ne iubim o dată

cu ochiul întors
o ultimă rafală de mitralieră
a modulat liniştea
ceasului cu o singură limbă
ce stătea
O auziţi
cum clipeşte
acum
bătând secundele
Ivăr ce deschide-o poartă
Şi-o să ne iubim atunci
Fânul printre dinţi de furci
Şi-o să vrei să mă-nfăşori
Ploaie învelită-n nori
{Ivăr ce deschide-o poartă
Fânul printre dinţi de furci
Ploaie învelită-n nori}
{Şi-o să ne iubim o dată
Şi-o să ne iubim atunci
Şi-o să vrei să mă-nfăşori}
Şi mă voi sfârşi în tine
Precum mierea în albine

96 97
14. Cânt 15. Umbra

Marea se-albeşte pasărea tangentă cerului de marmură

de atâta dorinţă îmi cade în palmă în staţia lui 41
patul – nedesfăcut... umbra ta rămasă acasă
alăptând copilul nostru
* neconceput
Îmi baţi în fereastră
cu părul de alge Îi rămân îndatorat Luminiţei Suse pentru această
traducere:
*
Eşti sarea the bird
dizolvă-te-n tangent to the marble sky
mine ! slumps in my hand in bus stop 41
your shadow left at home
* nursing our unconceived child
Vorbele
putrezesc
în cânt
foşnind
mătăsos

98 99
16. Absenţa 17. Ceremonia ceaiului

Niciodată să nu părăsiţi Moto: Bodhidharma şi-a tăiat pleoapele

golul absenţei unei femei pentru a rămâne treaz în timpul unei
îndelungate meditaţii de nouă ani. Din
Copiii nenăscuţi peste ani lacrimile sale a răsărit ceaiul.
vor întreba
Unde e Mama ? Plouă cu picuri de întuneric strălucitor.
Aici! Katia, Irina, Marta, Sofia, Marga, Jeana, Sanda,
Nu simţiţi Ely...
parfumul ei inconfundabil toate cu părul despletit pentru
care persistă ? ceremonia ceaiului / pleoape tăiate lasă
ochii liberi să vadă ultima mea
* nuntă.
Sunt bune şi cuvintele la ceva
când îţi pătrund Luaţi resturile
mii, miliarde de mii de ace-n toţi porii şi le ardeţi / râzând
otrăvindu-te cu
absenţă.

100 101
18. Scrisoare de pe front BiZar
Pe aici e război
ca peste tot de altfel.

Pe aici se moare 19. Perfecţiune

ca peste tot de altfel.
Deasupra capului tău, se zărea
Ieri m-am apropiat de-un cadavru sufletul unui copil
cu ochii deschişi mă privea chircit
mă vedeam ori n-ar fi fost
altfel tu ce mai faci să fie
iubito? Eu conceput
ori născut
bine mulţumesc…
şi a fost conceput şi născut.

Într-o zi, într-o cârciumă

cineva zice:
lumea asta-i perfectă.

Cretinule, nu vezi ce nenorocit sunt?

Eşti cel mai perfect

dintre toţi cocoşaţii,
Qasimodo

102 103
20. Între două tăceri 21. Joc

Între două tăceri Îmi place jocul

trece un înger cu trenuleţele
între doi îngeri filosofia
tace o tăcere poezia
tăcerea tăcerii dumnezeu
se transformă în înger tăcând tăcerea renunţă
îngerul cui la dogme
al tăcerii fireşte e dogmă
fireşte – e atât de firesc întind o mână
cum nu poate fi în întuneric
decât un înger ea mă arată
al tăcerii nu mă mai văd
mele sau nu
al tăcerii tuturor
prefăcută în înger
care firesc tace
de ce tace îngerul
asta n-o s-o ştim
decât dacă
ne vom transforma
în îngeri
chilugi
precum copiii
tunşi zero
după o lungă
boală
când au vomitat
numai şi numai
îngeri / tăcuţi

104 105
22. Întâmplare 23. Eu sunt mersul meu către…

Ne-am întâlnit de nenumărate ori doar o singură
dată dintr-o întâmplare cu totul şi cu totul
remarcabilă ne-am recunoscut
această întâmplare ar fi trebuit neapărat păstrată
din nefericire amintirea ei păleşte pe-ncetul
o paloare din ce în ce mai înspăimântătoare
precum uşa unei
case părăsită
din totdeauna
bătută în cuie
Mergând pe drum văd o ceată de motociclişti
mă sperii fug
sunt într-un cimitir văd un coşciug gol mă în-
tind fac pe mortu’…
Lăsând motoarele au sărit gardul
ajung la mine mă uit mort de groază la ei
„S-a întâmplat ceva? Te putem ajuta? De ce stai
aici?”
E o poveste lungă… Mă  aflu aici din cauza voas-
tră / cum şi voi vă aflaţi aici din cauza mea.

106 107
24. Nu am jucat nici un golf 25. Să…

Am dat ultima lovitură de maestru… să baţi în miezul nopţii

La poalele platoului pe care jucăm golf
trece un convoi mortuar…
Partenerul mută crosa din dreapta în stânga
îşi scoate şapca
îşi acoperă inima cu ea
înclină capul…
şi el să­-ţi deschidă
să fii pe Cale fără să ştii
să vezi cum explodează lumina
cum niciodată n-ai înţeles
cât de identic îţi eşti

Faci ce trebuie, îi spun.

Nu se poate altfel după ce ne-am născut

şi am petrecut împreună 80 de ani.

Trec crosa din dreapta în stânga

îmi scot şapca
acopăr inima cu ea
înclin capul…

Nici un joc nici un partener

Doar de sub şapcă se iţeşte o floare

parfumul ei stăruie ca într-un selfie
cu noi și memoria noastră
colectivă cedând tentației
de a exista7

7
Andrei Moldovan.

108 109
iv. Prozo-eseuri
 1. De la matricea S la eveniment
impredictibil

Dacă ar fi…

Să ne luăm după teoria clasică a „câmpului de eve-

nimente”, atunci se poate spune că începuturile teoriei
probabilităţilor sunt legate de numele matematicienilor
Blaise Pascal şi Pierre Fermat în secolul XVII, ajungând
la probleme legate de probabilitate datorită jocurilor de
noroc. Dezvoltarea ulterioară a teoriei probabilităţilor
şi cercetarea unor probleme care depăşesc jocurile de
noroc sunt legate de matematicienii: Abraham Moivre,
Pierre Simone de Laplace, Carl Friedrich Gauss,
Simon-Denis Poisson, Pafnuti Lvovici Cebîşev, Andrei
Andreevici Markov în secolul XIX, iar în secolul XX
Andrei Nikolaevici Kolmogorov şi al lui Alexandr
Iakovlevici Hincin etc. Şi de aici se ajunge la diferite
definiri ale „câmpurilor de evenimente”.
Asta în variantă „ştiinţifică”. În variantă ficţională,
a la Borges8, lucrurile arată, pe scurt, altfel, ca ironie
a sorţii.
La început, Loteria a fost introdusă, în Babilon, în
mod cinstit: cei care câștigau, câștigau; pierzătorii nu
pierdeau decât o sumă infimă. S-a considerat că este
prea banal. Și în plus, neeconomic pentru adminis-
tratorii Loteriei. Așa că s-a introdus o nouă regulă: cei

8
Jorge Luis Borges, „Loteria din Babilon“, Moartea şi busola,
proză completă 1, Bucureşti: Polirom, 2006.

113
care pierdeau erau amendaţi cu o sumă modică. Dacă
nu o plăteau, făceau pușcărie. Nici așa n-a mers. Pușcă-
riile erau pline căci plăţile amenzilor nu se achitau.
În curând s-a renunţat la aspectul economic direct și
jocul s-a rafinat exploatându-se setea (și nu voinţa) de
putere socială, inclusiv satisfacerea altor dorinţe. Astfel,
un loz norocos putea să aducă promovarea în tagma
„vrăjitorilor” (cei care administrau Loteria); ori aresta­
rea unui dușman, ori întâlnirea cu femeia dorită etc.;
un loz necâștigător putea aduce în schimb mutilarea,
infamia sub cele mai diverse forme, chiar moartea. Așa
a luat naștere o teorie generală a jocurilor. A jocurilor
cu miză. Și a apărut „Hazardul”. Un Hazard diferit de
intervenţia neutră, obiectivă, a Haosului, fără învins și
învingător. „Hazardul” – pur și simplu un simulacru al
acţiunilor Haosului; un simulacru introdus de om. El
a devenit, odată cu internetul şi mass-media actuală,
„Pronie Divină”, „Soartă”, „Manipulare” etc. Pentru
că acest mod de a lucra pe tăcute, asemănător cu cel
al lui Dumnezeu, a stârnit tot soiul de presupuneri.
Una dintre ele dădea de înţeles că de mult nu mai
există Administraţia Loteriei și că sacra dezordine a
vieţilor noastre e pur și simplu ereditară, tradiţională
dar care acum s-a accelerat paroxistic; alta o socotea
veșnică și ne învăţa că va dăinui până la ultima noapte,
care pare acum a se apropria cu viteza luminii, când
ultimul zeu va nimici lumea... Alta, prin gura ereticil-
or care umblau mascaţi, că Administraţia n-a existat
niciodată și nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai
putea adăuga – cum că Administraţia dăinuie până
în zilele noastre, în secret – de unde tot soiul de teorii
ale unei Conspiraţii manipulatoare, sinistre, universale
care profită de noile tehnologii informaţionale.
114
Şi ar mai exista şi alte variante pe care nu o să le
mai redau pentru că nu aş mai face altceva decât să vă
plictisesc. Căci s-ar putea să nu aibă nici o legătură cu
cele ce vor fi redate deocamdată mai jos. Dar, în final,
totuşi, se va dovedi că o au. Este, cumva, o contradicţie?
Ce este Matricea S?
Ea a fost propusă de Heisenberg9. Şi arată că, la
nivelul microparticulelor, Lumea ne apare... ca o reţea
complicată de evenimente, în care conexiunile de
diferite tipuri alternează, se suprapun, sau se combină,
ducând astfel la o completă nedeterminare în ceea ce
priveşte apariţia unui nou eveniment.
Importanţa matricei S rezidă în faptul că ea pro-
pune deplasarea atenţiei spre eveniment. Adică spre
interacţiuni, spre procese şi nu spre entităţile care
sunt implicate.
Odată cu explozia comunicaţiilor (internet, in-
tranet, extranet) şi a mass-mediei, se pare că ceea ce
se întâmplă la nivelul microparticulelor începe să se
întâmple la vedere şi în societate, în general.
Nu voi intra în tot soiul de generalizări.
Mă voi referi la un exemplu sugestiv din economie.
Şi nici măcar la un eveniment-catastrofă (în termenii
lui R. Thom), de genul celui care acum ne bulversează
la nivel global, dar şi local.
9
Citat în Fitjorf Capra, Tao of physic, Flamingo, 1992.
115
 O poveste de succes.
Care pare a semăna cu multe altele de care sunt
pline revistele destinate managementului. Şi care, în
general, se bazează pe teorii de genul celor din paragra-
ful 1. Însă povestea pe care o să v-o spun este cu totul
deosebită. Ea nu are nici un fel de legături cu teoriile
amintite. În schimb, este legată, în mod neaşteptat, cu
impredictibilitatea gen „Matrice S”. Printr-un transfer
semantic.
Exemplul – studiu de caz – este legat de ceea ce
majoritatea dintre noi a vorbit, la un moment dat,
despre PC-uri „pentium”; fără să ştie nimic altceva
decât faptul că ele erau mult mai rapide decât mo­
delele anterioare. De fapt, rapiditatea lor era dată
de un nou procesor, „inima” unui PC. Dar această
rapiditate era împiedicată de aşa numitele sisteme
de „intrare – ieşire” (BUS) care, fiind lente, nu mai
realizau comunicarea, la fel de rapidă, cu utilizatorii.
În această situaţie, grupul de cercetători de la Intel,
care realizase procesorul pentium, a insistat pe lângă
preşedintele companiei să le acorde fonduri pentru
îmbunătăţirea BUS-urilor. Prima dată, au fost trimişi
la plimbare. Lider pe piaţa acestor BUS era, la vreme
aceea, IBM-ul. Ei au insistat. Şi, în final, au obţinut
fonduri. Rezultatul: au reuşit să realizeze astfel de
sisteme de intrare-ieşire compatibile cu viteza nou-
lui pentium. Şi aici a apărut „evenimentul de piaţă”.
Exploatat rapid de Intel. Care a luat locul IBM pe
piaţa BUS-urilor.
Un astfel de eveniment (şi multe altele de acest
gen) a condus la o minirevoluţie în piaţă (puţin au
simțit-o în afara firmelor): orientarea spre un manage-
116
ment pro-activ. Care să poată exploata un „eveniment”
(de piaţă) imediat ce acesta apare. Ceea ce a produs
o reconfigurare din mers a marketingului. Astfel, o
serie de funcţiuni ale acestuia, printre care una de
bază şi anume luarea „pulsului” pieţei, au fost parţial
transferate către alte compartimente: cel de vânzări şi,
mai ales, cel de cercetare. Pentru că ele, prin contactul
direct „producători (vânzători) – clienţii” şi, îndeosebi,
cu informaţiile up-to-date din ştiinţă şi tehnologie,
sunt mult mai în măsură să pândească apariţia unor
evenimente imprevizibile şi să le exploateze. Asta nu
înseamnă ca s-a renunţat complet la vechile, clasicele
studii de piaţă previzionale care au rămas, în con-
tinuare, în sarcina compartimentelor de marketing.
Cărora le-a mai rămas, tot în continuare şi exclusiv,
promotion-ul şi reclama.
În loc de concluzii.
Gândiţi-vă şi extrapolaţi singuri cele de mai sus la
modul în care poate apare şi trebuie să fie exploatat
în timp util un „eveniment editorial” în condiţiile de
azi, prin folosirea magistralelor informaţionale care
au drept corolar mass-media. Ca să devină nu numai
un best-seller dar şi un „produs” într-adevăr valoros şi
nu un kitsch. Este vorba aici de oarece „manipulare”
căci fără ea nu se poate. Conform premizei de la care
pleacă Marketingul: „clienţi sunt pe toate drumurile”,
iar el (Marketingul) este „arta de a-i găsi”.
Dar, mai adânc, puteţi medita şi asupra modului
în care noua realitate postmodernă (şi nu postmoder­
nistă) în care trăim ne afectează pe toate planurile. Şi,
117
mai mult – doar o sugestie pe care nu o voi argumenta
acum – oricât s-ar strădui, în mod cartezian, Pierre
Duhem10 să despartă fizica şi astrofizica de metafizică
– şi, implicit, cel puţin, de psihologie, artă, sociologie
şi economie (nereuşind decât să adâncească confuzia,
pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu meandrele
şi subtilitățile discursului filosofico-epistemic spe-
cializat) va fi, practic, imposibil să nu se ţină seama
de descoperirile actuale din fizică, astrofizică, ştiinţă
(în general) şi dezvoltările tehnologice. Toate acestea
părând a fi doar la un fulminant început.
Şi, poate, ar trebui să renunţăm la tot soiul de
post-isme: postmodernism, postistorie, postfilozofie,
postliteratură etc. Înlocuindu-le pe toate cu un sin-
gur nume „postpredictibilitate”. Pe care s-o accep­tăm
înţelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimen-
tul uneia local-liniare). Postpredictibilitate care con-
stituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia
trebuie să-i facem faţă adaptându-ne ei.
Adaptându-ne? Cum? Printr-o adaptare bleagă,
pasivă, nimicitoare? Nu, altfel! Cum? Habar n-am! Sau,
poate că ştiu. Dar nu vă spun până nu veţi descoperi
singuri. Şi sunteţi obligaţi s-o faceţi!
Pentru că altfel, ajungeţi / ajungem la un simula-
cru gen Baudrillard11: toate tehnologiile virtualului
propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtua­
lului sunt cele care propagă indecidabilul sau universul
nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului? E
10
A se vedea Ana Petrache, „Relaţia între metafizică şi teoria
fizică la Pierre Duhem”, NOEMA VIII, 2009.
11
Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent, Cluj: IDEA Design
& Print, 2001.
118
indecidabil! La fel stau lucrurile şi cu mass-media: ea
nu este responsabilă, ea propagă iresponsabilitatea,
care constituie, astăzi, un simulacru periculos de so­
lidaritate colectivă. O face printr-un fel de atracţie, de
vertij. Fiecare este un punct intermediar în circuit, sau
în acest inel al lui Möbius care e informaţia. Părerea
lui Baudrillard este că toată această maşinărie virtuală
nu are ca dimensiune reală informaţia, cunoaşterea
sau întâlnirea, ci o veleitate de a dispărea. Tot ceea
ce ne oferă noile tehnologii este un tip de imagini în
care noi ne cufundăm. O reţea este făcută pentru a
trimite de la un element la altul. Nu există posibilitate
de stopare. E un lucru viral. Nu există nici oprire pe
responsabilitate. Tot ceea ce circulă antrenează im-
posibilitatea unei adevărate identificări a unui actor cu
actul său. Dacă gândirea este o provocare, ea trebuie,
atunci, să fie experimentată. Ea reprezintă mai curând
o experienţă de gândire, care încearcă să exploreze un
domeniu necunoscut cu alte reguli ale jocului, pentru
că odată cu fizica cuantică, universul nostru încetează
să mai asculte de legea cauzalităţii stricte. Şi ne aflăm
în faţa indeterminării definitive. Şi, mai departe: La
limită putem avea un univers total comunicativ, im-
perativ, cu atomi... implodaţi unii în ceilalţi. Pe planul
aproape material al planetei, cu cât îi explorăm mai
mult limitele, cu atât, ca printr-un ciudat sortilegiu,
Pământul se micşorează şi devine o bilă mică uşor de
stăpânit, de manipulat la vedere, fără nici un fel de
conspiraţie ascunsă, greu de depistat. Şi atunci trebuie
să ţinem cont de această nouă dimensiune, care este
o dimensiune implozivă şi care schimbă cu siguranţă
toate legile, toate regulile jocului, inclusiv percepţiile
noastre. Caz în care, în extremis, dacă nu ne vom
119
trezi, vom deveni entităţi interschimbabile, androgine,
de tipul unor „particule elementare” (electronul X
oricând poate fi electronul Y, de exemplu, pentru că
nu există nici o posibilitate de diferenţiere între ei);
ca în romanul lui Michel Houellebecq „Les particules
élémentaires”12.
12
Michel Houllebecq, Les particules élémentaires, ed. «J’ai
Lu», 2000.
120
2. TQM (Total Tehnical Management),
reclamă şi manipulare.
Povestea spune că la Toyota, lucrurile se petrec
cam aşa: fiecare „human being” (robot „uman” cum
ne place cu atâta satisfacţie să îl numim) de pe linia
de montaj, în momentul în care observă un defect la
produsul primit de la predecesor, spune „Stop!” proce-
sului. Linia se opreşte. Se caută defectul, din aproape
în aproape, uneori până la proiectare. Şi până când
defectul nu este înlăturat, nu se trece mai departe. Şi
asta, deoarece fiecare coworker (denumire din ce în
ce mai utilizată azi şi în Occident, dar fără acoperirea
necesară) îl consideră pe cel căruia îi predă ce a făcut
el drept client. Care trebuie servit exemplar.
Ăsta, cred, este unul dintre exemplele cele mai
sugestive care dezvăluie – măcar şi parţial – secretele
managementului „KayZen” japonez. De ce „Kay” şi
„Zen”? Vezi: Ky’zen. The Key to Japan’s Competitive
Success a lui Masaki Imai, McGraw-Hill Publishing
Company, 1986 – carte „clasică” în domeniu. De aici
a derivat „Managementul Total al Calităţii”, precum
şi „Managementul clienţilor”, de care se face atâta
caz acum peste tot, prin spaţiul nostru cultural. Şi
dacă sloganul “Let’s make better things“ al brendului
Philips şi-a mai adus aminte şi de Tratalul lucrului bine
făcut al polonezului T. Kotarbinsky, cu o floare nu se
face primăvară. Deoarece aceasta s-a cam ofilit, fiind
„integrată” în agresivitatea noastră (nu a românilor,
ăştia sunt mici copii în domeniu, ci a «marelui»
121
Occident; (‘om vedea noi ce se întâmplă când, de
voie, de nevoie, ne va adopta, mai cu binele, mai cu
răul, mama Euro-Atlantica! Dacă o va face că, se pare,
nici ea nu se simte prea bine). Şi aceasta, pentru că…
* (sau semifinala) câştigării premiului cel mare. Dar,
„Proşti sunt pe toate drumurile !” (o formulare
mai frustă dar mai apropriată de realitate decât cea
pe care am folosit-o în altă parte). Asta e premisa de
la care pleacă marketingul nostru de toate zilele. Iar
marketingul e „Arta de a-i găsi!”. Cu TQM-ul mai
e ce mai e pe aici, prin Occident. Pentru că, măcar
lecţia asta am învăţat-o (cam cu greu) de la asiatici. Şi
anume că, în loc să se propună „maximizarea profi­
tului” mai bine e să se aplice „calitate maximă cu preţ
minim”, că profitul curge, apoi, de la sine. În schimb,
când e vorba de clienţi, lucrurile se schimbă. Ăştia nu
trebuie serviţi (exemplar). Ci trebuie manipulaţi. Prin
reclame. De o agresivitate din ce în ce mai subtilă şi
virulentă. Cum, de exemplu, una (mare manageră de
marketing) de la o anumită revistă internaţională, care
s-a infiltrat şi la noi în spaţiul carpato-dunărean (nu
ea, revista), l-a făcut şi pe subsemnatul să devină destul
de prost ca să se prindă în plasa oferirii unor premii
de miliarde (lei vechi) apucând să se aboneze, pe şase
luni, la publicaţia lor de-a dreptul din undergroundul
cultural ducându-se dracu’ TQM-ul.
Dar să revin la „cestiune”. După ce respectiva (de
care vorbeam) a reuşit ca pe şase luni să mă facă să
arunc, metodic, gunoiul pe care mi-l trimitea, nu
mă mai scapă din mână. Şi, mai zilele trecute, am
aflat, plin de „surprize, surprize”, că, nedormind toată
122
noaptea, a găsit totuşi timp să viseze (transcedental).
Iar dimineaţa, plină de o intuiţie iluminatoare, s-a şi
repezit, direct din aşternut, şi l-a „extras” tocmai pe
domnia mea din „baza de date”, făcându-mă fericit
că am ajuns aproape de potou. Intrând astfel în finala
cu o singură condiţie: să cumpăr ultima producţie
intitulată „Influenţa razelor de lună asupra galoşilor
de gumă” pe care tocmai a fătat-o geniala revistă pe
care, cu succes, o reprezintă. Şi asta, în ciuda faptului
că, agasat, am mai aruncat cu leişori dând nu ştiu câte
telefoane ca să fiu scos odată din nenorocita aia a lor de
„bază de date”. Dar, nu contează. Că doar şi telefonia
trebuie să câştige (împreună cu revista respectivă, că şi
ea ia, indirect, procent din telefoanele date de fraieri
ca mine). Şi uite-aşa bussines-ul merge ca pe roate şi
se dezvoltă ca o pecingine.
Şi, dacă mai suportaţi, iată încă o „manipulare”.
Învăţată dintr-un Tratat de manipulare pe care scria, ca
subtitlu: „Ia-mă!”. Şi chiar l-am luat! Prin urmare, cere
cuiva, pe stradă, o sută de mii (lei vechi) inventând o
poveste lacrimogenă cum că, dintr-o nefericită întâm-
plare, deşi bine înţolit, ai rămas în Bucureşti fără nici
un chior în buzunar şi nu te poţi întoarce la dracu-n
praznic de unde-ai venit. Dacă nu te va înjura, în cel
mai bun caz îţi va întoarce spatele sau se va face că
nu te-aude. Nu-i nimic! Ţine-te de el scai. Şi cere-i
măcar o ţigară. Sută la sută ţi-o va da. Ca să scape de
tine. De fapt, asta şi voiai: o ţigară!
Data viitoare, vă voi cere un milion (tot în lei vechi).
Şi-mi veţi acorda, sigur în schimb, timpul vostru de a
mă citi. “The time is money”. Şi pentru că proşti sunt
pe toate drumurile.
123
 3. Un anumit fel de adrenalină
(Orgasm de un anumit fel)
1.
Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului
matematician şi/sau fizician-matematician, este desco­
perirea „singularităţilor”. Acestea îi provoacă un fior,
aş spune, „orgiastic” (i.e. dionisiac şi nu apolinic).
Dionisiacul – în acest caz – ţine de intuiţia mate­
matică a stabilirii premiselor unei teorii şi nu de logica
apolinică a demonstraţiei. O adevărată revărsare de
adrenalină spre creier – am zice astăzi – sau o ridicare
instantanee a şarpelui (energetic) Kundalini din chakra
„Muladhara” (care se găseşte între organele sexuale şi
anus), până în „Sahasrara” (care se află în creştet), cum
afirmă Tantrismul. „Inversarea timpului” în diversele
puncte privilegiate (singulare) ale „Spațio-tempora­li­tă­
ții” cuantice, combinată cu „descrierea” prin diagrame
Feynman în cadru cărora „Timpul” merge spre viitor,
dar se merge şi dinspre viitor spre prezent, este un
exemplu excelent de „orgasm” al unui fizico-mate­
matician de marcă.
2.
„Evidenţa”, în cadrul unei demonstraţii matemati-
ce – alt tip de „orgasm” în jurul unei „singularităţi”
124
– este cel mai greu s-o demonstrezi. Şi, de fapt, ea nu
este deloc demonstrabilă. Cu toate că, în cadrul unei
perfecte, sofisticate şi îndelungi demonstraţii matema­
tice, te trezeşti cu o sintagmă standard „este evident
că…”, ceea ce marchează un alt „orgasm” (simultan
al matematicianului „pur” emiţător şi al matematicia­
nului – tot „pur” – receptor). Orgasm care, de fiecare
dată, este altul, inimitabil, unic (ca şi cel ce apare
atunci când sunt găsite axiomele unei teorii). Şi care
se ascunde sub aceeaşi formulă standard: „este evident
că…” Apoi, demonstraţia îşi reia cursul (monoton),
apolinic ce se încheie, invariabil, cu Q.E.D.
3.
„Banalitatea” în matematică nu are nimic de-a face
cu „Evidenţa”. Prima este catalogată, întotdeauna,
drept „trivială” (i.e. o „trivialitate” de genul „cine este
tâmpit şi nu înţelege, e treaba lui”)
4.
Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca
în cazul, de exemplu, al lui Ion Barbu, (dar exemplele
se pot înmulţi: Omar Khayyam, Lewis Caroll şi alţii),
nu apar diferenţe notabile faţă de cele expuse anterior.
Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge
la „singularitatea singularităţilor”, de unde toate în-
cep: un „Big-Bang” cosmico-matematico-poetic. Şi
din care „ţâşneşte” dimensiunea unui nou univers,
în expansiune infinită – Universul poeziei: „Un gând
125
adus de raze şi curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!)
/ Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în
Dumnezeu”; sau: „Ar trebui un cântec încăpător, pre-
cum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare/ Ori lauda
grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească
al Evei trunchi de fum.”; sau, încă: „Atâtea clăile de
fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să
nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi
tăiat spre lume?”. Univers al Poeziei din care autorul
dispare pur şi simplu. Sau se ascunde ca şi Divinitatea
care Există, dar nu ştim de unde s-o luăm. Jucându-se
cu noi. Ştergându-şi urmele de pe nisipul deşertului
dinaintea Creaţiei.
5.
Altfel procedează însă un Blaga: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea
tainele, ce le-ntâlnesc /…./ dar eu, / eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină…”. El nu mai este nici apo-
linic, nici dionisiac. Este, pur şi simplu, un sacerdot.
Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic
al turlei unei biserici şi ACOLO te lasă singur să ai
REVELAŢIA!
6.
Atât Barbu cât şi Blaga sunt Postmoderni . Adică,
ieşind din empiric, pleacă de la „singularităţi” aparent
subiective şi anticipează o nouă integralitate a unei,
de asemenea, noi realităţi în care trăim azi şi care ne
126
deconcertează. Cât despre postmoderniştii care nu
reuşesc să depăşască empiricul, ei nu fac altceva decât
să se învârtă în jurul NIMICULUI (sub pretextul unor
aşa zise „poezii de stare”) …
7.
Dacă în matematica şi fizica „pure” „banalitatea
trivială” devine, prin descifrarea exprimată a sub-
textului, o „vulgaritate”, într-un fel, acelaşi lucru se
întâmplă – e adevărat: cu nişte excepţii notabile – şi
cu postmoderniştii. Cu deosebirea că aici, de multe,
foarte multe ori, deși se emit „banalităţi triviale”, se
găsesc suficienţi cititori care rămân cu „gura căscată”!
Prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează
„cum spui” ci „ce sugerezii”:
8.
Cică într-un compartiment de tren cu navetişti se
suie cineva care nu era din gaşca lor. Ăia, navetiştii,
încep să spună câte un număr. De exemplu, „5” –
râsete, „23” – râsete prelungite, „14” – râsete isterice
etc., etc., etc. Individul nostru, interzis, (trezindu-se
din „interzicere”) îl întreabă pe cel de alături (care făcea
parte din gaşcă): „De ce râde lumea când se spune
cate o cifra?” „Păi, noi ăştia, navetiştii, ne cunoaştem
atât de bine şi spunem, în fiecare zi, aceleaşi bancuri
încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat şi
spunem numai numărul bancului!” Individul, străin
de gaşcă, bagă la cap şi se apucă şi el să se afle-n treabă
127
spunând: „7!” – pauză; mai încearcă o dată: „12!” – la 4. Bufonul
fel. „Ascultă, dom’le, numerele astea de le-am zis, nu
sunt pe lista voastră de bancuri?” „Ba da!” „Şi atunci,
de ce nu râdeţi?!” „Ei, problema nu e numai să spui
un banc, ci şi ce sugerezi!”
Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat
„Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista
un cerc restrâns de hiper-super dotaţi şi un hiper-super
computer. La care hiper-superii şi aşa mai departe erau
singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de
Întrebări de ale căror răspunsuri, date de calculator,
depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a
Început să alimenteze, Într-o veselie, hiper-superul cu
o grămadă nesfârşită de bancuri. Pe care obişnuia să le
spună cui vrea şi cui nu vrea. De aceea fusese poreclit
„Bufonul”. După ce a ghiftuit bine maşina, a hotărât
că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei Întrebări:
1. De unde vin bancurile (având În vedere că nu
reuşise să identifice sursa lor, ele circulând din gură
În gură)?
Răspunsul: Sunt de origine extraterestră.
2. În ce scop sunt spuse?
Răspunsul: Sunt teste la care este supus animalul
„om” pentru a se vedea cum reacţionează (aşa cum
oamenii testează pe „cobai”, de regulă şobolani de o
anumită specie, tot soiul de chestii).
3. Dacă se va afla răspunsul la primele două Între-
bări, ce consecinţe vor apare În legătură cu „omul”?
Răspunsul: Se va renunţa la acest tip de texte şi se
vor inventa altele.

128 129
 * 5. Brainstorming Torpilă
De atunci, nici un animal „om” n-a mai putut spu-
ne bancuri. Fiind astfel identificaţi adevăraţii bufoni
ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor
cu care părea a fi înzestrat doar „omul”, fiindu-ne
inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care
nu ni s-a luat şi nici nu avea cum pentru că provenea
din interior, a fost de a produce calambururi.
La bancuri – glume spontane – se râde sănătos;
uneori În hohote.
La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet
complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să
se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei.
Iar pe complici, idem.
* servi, la suprafaţă, siajul ei când se aproprie) ce faci?
Din aceste cauze posibile de dispariţe a glumelor
spontane, care n-ar fi imposibil să apară la un moment
dat, prefer bancurile. Şi detest calambururile.
Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult
sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste.
Bancurile – „jocuri de limbaj”. În care concluzia
(subÎnţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie
un sofism care să demonstreze că „omul este măsura
tuturor lucrurilor”), provocând un râs din toată inima.
Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor
este cea de tip „koan” din cadrul Zenului.
130
Primo tempo
Se povesteşte… Se povesteşte că în timpul celui
de Al Doilea Război Mondial nemţii îi înnebuniseră
pe americani cu submarinele. Care le torpilau vasele
de război.
O ceată de iniţiaţi în ale războiului naval (azi, ca
şi atunci, numiţi „analişti” ) pun mâna pe un amiral
american. Şi se pun pe capul lui mai rău ca la un
interogatoriu al unui terorist (de azi).
Dacă îţi vine torpila din faţă (presupunând că ob-
Fac manevra cutare a navei! Dacă vine din spate? Fac
manevra… Dacă vine lateral? Fac… Dacă vine pe
partea ailaltă? Fac… Dacă vine oblic? Dacă... Fac…
Dacă... Fac… Dacă… Fac… Dar dacă vine şerpuit,
pe furiş, pervers şi nu ştii unde va lovi? Exasperat,
amiralul: Urinez pe ea!
Legenda spune că aşa au fost inventate jeturile
subacvatice antitorpilă. Iar şedinţele de tipul respectiv
au căpătat numele de „Brainstorming-torpilă”.
Secundo tempo
Nu vi s-a întâmplat niciodată ca în stare de stres
să găsiţi, pur şi simplu, printr-un insight soluţia sal-
vatoare? Mie da. Şi chiar de mai multe ori.
131
 În timpul unor sărbători de Paşti conduceam maşi-
na spre mănăstirea Curtea de Argeş. Din faţă îmi
venea un nebun cu 120 la oră. Din spate se angajase
alt nebun în depăşire. Aveam şi eu cam 80 la oră.
L-am observat, pe cel care mă depăşea, prea târziu
ca să mai pot frâna şi să-i fac loc. Mi-a acroşat aripa
din stânga faţă. Instinctiv am tras lin de volan spre
dreapta şi m-am oprit, frânând încet, abia ciupind
pedala, pe mirişte. În timp ce îmi reveneam din şoc,
fumând o ţigară, am reconstituit „raţional” lucrurile.
Dacă, atunci când m-a acroşat, aş fi tras brusc de volan
stânga, probabil (sigur) aş fi pierdut controlul şi ar fi
ieşit o ciocnire frontală. Dacă aş fi ţinut direcţia spre
înainte şi aş fi frânat brusc, m-aş fi răsturnat. Dacă aş
fi păstrat direcţia spre înainte şi aş fi frânat încet, poate
scăpam. Dacă... Dacă... Dacă... Atunci de ce dracu’
mai am nevoie de „raţiune” dacă toate astea nu mi-au
venit în „minte” cu ajutorul ei instantaneu? ACUM nu
aş putea s-o utilizez decât postmortem (presupunând
că ar fi posibil)?, m-am întrebat (hamletian). A fost,
pur şi simplu, o „oprire” a minţii („raţionale” ) şi un
fash absolut inexplicabil. Şi asta în condiţiile în care,
pe vremea aceea (dar nici acum încă la scară industri-
ală), nu dispuneam de o maşină echipată cu tot soiul
de senzori care să culeagă şi transmită, în „timp real”,
diverşi parametrii unui cip. Iar acesta, automat, să ia
decizia optimă în „condiţii de avarie”. Pur şi simplu
scurtcircuitându-l pe subsemnatul. Şi chiar şi atunci
mă îndoiesc că nu s-ar fi ales totuşi acea soluţie cu
menţinerea direcţiei de deplasare spre în faţă şi cu
frânare uşoară. Care părea a fi „cea mai raţională”, dar
nu lipsită complet de riscuri.
132
Terţio tempo
Şedinţele pe care azi le numim de „brainstorming”
au fost „inventate” de nişte călugări budişti-zen. Şi asta
cu cel puţin o mie şi ceva de ani în urmă. Cu toate
că, pe la noi se zice că au fost introduse de un anume
Osborn prin anii ’30.
Atunci s-au instituit şi regulile (pentru şedinţele
standard).
1. Maximum 12 participanţi (de ce 12, nu ştiu nici
eu şi nici specialiştii de azi).
2. Participanţii să fie de acelaşi rang socio-profe-
sional pentru a nu se inhiba unii pe alţii.
3. Tema să fie anunţată în prealabil.
4. În timpul şedinţei cel care ia cuvântul să nu-i
contrazică pe antevorbitori; poate însă prelua idei
emise şi să le rafineze (ceea ce azi se numeşte „gândire
laterală, asociativă” sau „combinatorică” sau „analo­
gică” etc. ) sau să emită idei absolut noi; ideile trebuie
exprimate cât mai succint, fără a fi argumentate.
5. „Moderatorul” trebuie să fie absolut neutru; el
dă, la început, cuvântul într-o ordine oarecare (de la
stânga la dreapta, sau invers, sau cum îi vine chef );
când lucrurile se precipită şi apare, să-i zicem, „siner­
gia”, dă cuvântul aleatoriu celui care ridică primul
mâna.
6. Şedinţa încetează atunci când începe să lâncezeas-
că, după ce a atins o intensitate maximă; şi asta se
întâmplă cam după trei sferturi de oră.
Nu mă pot împiedica să nu observ că „maximul”
unei şedinţe „standard” ar cam corespunde momen-
tului în care se găseşte „soluţia” în cadrul unei şedinţe
„torpilă” (pe care călugării budişti au avut lipsa de
133
imaginaţie să nu o inventeze); numai că în cazul „stan-
dard”, aparent, nu mai este vorba de un stres în care
să acţioneze „supraviețuirea” – dar asta este numai o
aparenţă pentru că Zen-ul urmăreşte, de fapt, tot un
fel de ceea ce am putea numi, greşit, „supravieţuire”.
Şi greşit deoarece, aici (în Zen), se urmăreşte doar
prezentul/vieţuirea continuă – instantaneitatea, fără
„trecut” (ce-a fost, a fost, nu se mai poate „repara”
şi, în plus, cunoaşterea nouă, creativă, nu înseamnă
reamintire a unor experienţe deja consumate care
nu produc nici un fel de noutate „absolută” ) şi fără
„viitor” (pentru că viitorul înseamnă „dorinţă” – deci
acumulare de „karmă”).
În plus, cu „mintea” mea „occidentală” ştiu (acum)
din studii statistice (pe baza unor lucruri „trecute”
atunci când studiile respective s-au finalizat şi au fost
publicate) că:
1. Testele de „inteligenţă” pe baza cărora se sta-
bileşte celebrul coeficient „IQ”, urmăresc rezolvarea
unor probleme cu o singură soluţie, dar cu căi multiple
de aflare a acesteia; cei cu „IQ” ridicat găsind calea
cea mai rapidă de rezolvare.
2. Testele de „creativitate” (mai puţin cunoscute)
urmăresc, în schimb, rezolvarea de probleme care
admit soluţii multiple şi căi multiple de a ajunge la
fiecare soluţie; iar cei cu „creativitate ridicată” găsesc,
prin gândire „laterală” + „asociativă” + „analogică” +
„combinatorică”, soluţia optimă, precum şi calea cea
mai directă de aflare a acesteia.
3. Persoanele cu „IQ” ridicat au un indice scăzut
de „creativitate”; în schimb, persoanele „creative” au
un „IQ” mediu, dacă nu chiar sub-mediu.
Din cele de mai sus, trageţi singuri concluzia asu-
134
pra „specializării” înguste, limitate şi limitative de
care, încă, se mai face atâta caz în toate domeniile de
activitate. Considerându-se că cei ce posedă o astfel
de „specializare” dau dovadă de „seriozitate”, „per-
severenţă” şi, în ultimă instanţă, de „competenţă”.
Şi nu pot acum să nu-mi vină în minte unii tâmpiţi
geniali (autişti) care au abilităţi ieşite din comun. Cum
ar fi extragerea rădăcinii pătrate dintr-un număr cu
nu ştiu câte cifre. Precum şi faptul că un „specialist”
de „excepţie” tinde, la limită, spre un tâmpit genial
(cazuri, de multe ori, patologice).
Ce alege (şi ce poate) fiecare, e treaba lui. Ideal ar
fi să „fim” nişte tâmpiţi geniali creativi.
The End
P.S. În legătură cu păţania amiralului american,
se mai povesteşte (cu fereală) cum în timp ce enunţa
ultima propoziţie a izbucnit într-un hohot homeric
(„văzând” – asta nu se mai ştie şi n-are cum se povesti
– cum un vapor imens urina cu jeturi fantastice pe
torpilele care explodau într-o veselie; şi realizând, in-
stantaneu, că găsise soluţia; fără a şti însă că rezolvase
ceea ce orientalii numesc un „koan”; lucru care te duce
cu gândul – „navi-gând” – la autoapărarea din artele
marţiale; care, la rândul lor, derivă din Ch’an-ul chinez
şi din varianta sa japoneză, Zenul). Şi se mai spune (cu
şi mai multă fereală) cum „analiştii” îl priveau con-
descendent, cu zâmbete subțiri, „ironice”, crezând că
râde aiurea de un banc prost pe care tocmai îl debita.
135
 6. Despre identitate
X, pe internet, se întreabă : Ce-i „Identitatea”?
Bulă : Tovarăşa, ce-i aia o pompă? Păi, o pompă este
alcătuită dintr-un cilindru… Ce-i ăla un cilindru? Un
cilindru este piesa în care culisează un piston… Ce-i ăla
un piston? El este legat la un mecanism bielă-manive-
lă… Ce-i aia bielă-manivelă? Ascultă, Bulă, ce dracu’
ai tu cu pompa aia ? Păi, Tovarăşa, uite ce scrie în
manualul de istorie: „Mihai Viteazu a intrat cu mare
pompă în Alba Ilia !”
Când nevastă-mea, pe timpuri, făcea naveta Bucureşti
– Giurgiu, era (tot navetistă) una Nadejda, vai de ea:
două oase fără zâmbet, şleampătă, păr de gorgonă,
un ochi la slănină şi altul la făină… Şi se găsesc vreo
trei haidamaci beţi să încerce s-o violeze. Nadejda, nu
şi nu. Şi pentru că trenul se oprise într-o haltă, sare
pe fereastra compartimentului aproape cum o făcuse
mă-sa. Povestea, a doua zi, circulă în tot trenul. Rodica
(femeie de peste mult o sută de kile), profesoară de nu
ştiu ce, către gaşcă: Bă, ascultaţi! Dacă mi se întâmpla
mie, aş fi zis: Staţi blând, bulăilor! Pe rând, ca la moară.
Că, io pe fereastră nu-ncap.
Morala: asta, Rodica, era carteziană rău. Divide et
impera ! Aşa după cum urmează.
Y1, o ia uşor cu logica propoziţiilor şi a predicate-
lor de ordinul I; Y2 marşează şi trece la predicatul de
136
aritate doi ESTE - COMPONENTA (obiect-compus,
componenta), cu şi reprezentarea în limbajul calcu-
lului cu predicate de ordin întâi…; Y3 vine şi el cu
povestea „invarianţilor“ (mai are puţin şi ajunge la
topologie unde, prin deformări succesive, topologia
este topologie dacă se păstrează nişte invarianţi; ca de
exemplu, cum zice şi X că n-ar mai fi acelaşi cu mațele
ghiorăind şi, apoi, cu burta plină – ceea ce presupune
o deformare; dar îşi păstrează invariantul ADN, zice
Y3)…; Y4, mai cu scaun la cap, o dă, nici mai mult
nici mai puţin, pe fizica micro (pe Tarski, pasiunea
lui, l-a pierdut pe parcurs)…; Y5 se distrează făcând
pe (nu vă gândiţi la ce nu trebuie, fi-rar a dracului
de logică) Kafka (nu la „malul mării“); Iosef K din
Procesul, nu este – doamne fereşte – identic cu Kafka
Tamura al lui Murakami; dar parcă seamănă…; aici
m-aş băga şi eu, cu gradele identităţii la structuri:
„strong identitate – izomorfism“, „middle identitate
– echivalenţă“, „weak identitate – functori adjuncţi,
la stânga şi la dreapta“)
Numai X rămâne nelămurit : Ce-i aia o pompă?
137
 7. Scepticismul
Dar ce este Scepticismul, după Sextus Empiricus?
„Scepticismul este posibilitatea de a opune – prin anti-
teze – atât lucrurile sensibile, cât şi lucrurile inteligibile
în toate felurile, o însuşire datorită căreia noi ajungem,
în virtutea forţei egale de argumentare, determinată
de lucruri şi aserţiuni opuse, mai întâi la suspendarea
judecăţii şi, apoi, la netulburare (s.m. G.M.)”.
Cu alte cuvinte, orice teorie, fie că pleacă de la lumi
ideale (platoniciene), fie de la date sensibile obţinute
prin posibilităţi apriorice de cunoaştere (de exemplu la
Kant), nu este decât – pur şi simplu – o „teorie” care
nu prea are nimic de-a face cu Realitatea, indiferent
cum am defini-o pe aceasta din urmă. Ajungând astfel
la dogmatism păgubos.
La un dogmatism păgubos al oricărui „sistem în-
chegat de gândire“. Pentru că la ce foloseşte, de exem-
plu, unui medic de excepţie (şi mulţi dintre scepticii
de la început erau medici, poate chiar de excepţie din
moment ce au îmbrăţişat scepticismul, după cum se va
vedea) aflat în faţa unui caz disperat unic, neîntâlnit în
cariera sa şi nici a altora, să înceapă să tot „gândească“,
făcând tot soiul de ipoteze şi raţionamente atunci când
trebuie luată o decizie imediată de salvare a pacientu-
lui? Lui îi mai rămâne totuşi la îndemână altceva. Şi
anume, să-şi suspende, pur şi simplu, „judecata” şi să
dea frâu liber Intuiţiei. Iată ce a „învăţat“ Pyrrhon de
la „gymnosofiştii“ indieni. Numiţi astfel de Diogene
138
Laerţios, într-un fel peiorativ, pentru că nici el şi nici
alţii de pe vremea sa nu prea ştiau de unde să-i ia. Şi,
cred că trebuie să recunoaştem că, pe de o parte, nici
noi nu suntem mai breji; iar pe de alta, că în cazuri
limită de supravieţuire – fără să vrem – reuşim uneori
să scăpăm. Şi nu ştim cum.
Cogito ergo sum: De aici începe Filosofia (zicem
adesea noi occidentalii).
Dar dacă Suspendăm judecarea?: De aici începe
Zen-ul. Şi, îmi permit să adaug, artele (conţinând po-
eticul) zen care sunt absolut practice. Nu „pragmatice”
în sensul pragmatismului american (Pierce). Şi, mai
ales, total lipsite de utopicul poeticului occidental.
Poveste zen. Un miriapod se plimba detaşat şi fe-
ricit. O broască uimită îl întreabă: „Când porneşti
la drum, cu care dintre picioare începi?”. Imediat
miriapodul a început să gândească. Însă nu s-a mai
putut mişca niciodată.
Ce faci, Bade? Stai şi cugeţi? No, numa’ şed! Răs-
punde ardeleanu’. Ăsta rămâne, aşa, în suspendarea
judecării ajungând la Netulburare.
Iar când începe să „judece“, o dă pe bancuri (un
fel de koan-uri autohtone). Ca în cele ce urmează.
Venea Vasile cu căruța înapoi de la lucru seara și ca
să ajungă acasă trebuia să treacă prin părău... da’ când
ajunge acolo, vede un pod peste părău. Trage tare de
hățuri, oprește calul. Se gândește o clipă, apoi dă din
bici și mână calul prin apă... greu de trecut, dar ajunge
pe partea cealaltă, unde obosit se dă jos și își aprinde
o mahoarcă. Vine și Gheo la scurt timp și povestea se
repetă... ajunge și el pe partea cealaltă lângă Vasile tot
traversând prin apă... amândoi fumând o mahoarcă.
139
 Vine și Ion într-un târziu, ajunge în fața podului
nici nu se sinchisește, mână căruța peste pod, podul se
rupe, cade Ion în apă cu cal cu căruță cu tot, îl mână
râul la vale... ăştialalți doi stăteau pe malul celălalt
și fumau liniștiți privind cum pe Ion îl înghit apele.
Într-un târziu, după ce nici urmă de Ion sau de
căruță sau cal se mai vedea, Gheo rupe primul tăcerea,
trage un fum adânc din mahoarcă și zice: „Mă Vasile,
da’ Iuăn ăsta al nost’ băiat tânăr și necugetat... el oare
n-o fi văzut că ăștia o făcut pod?”

140