1.

Eleaţii /19
rezultă din aceasta, observaţia lui Produs conform căreia ea pare «mai curând proză,
decât poezie» este doar pe jumătate adevărată. Atâta timp cât �i dezvoltă argumente
strict logice, Parmenide este împins la fiecare pas, în mult mai mare măsură decât
Lucretius, înspre acea patrii sermoni.s egestas. Se poate simţi din plin lupta sa continuă
de a prinde în cuvânt concepte filosofice care nu fuseseră vreodată exprimate până
atunci si aflăm versuri care sunt aproape imposibil de tradus. În schimb prologul este
plin de ·im�stica mitll;ă._si_Q�truns de o fervoare religioasă pe care nu ar fi mtelept să
otgiîo�ăm...:_Fragmentele din caieaAparenţei dovedesc, la rândul lor, o înzestrat� pentru
e){presia poetică. z

(3) O problemă centrală

Poemul lui Parmenide ridică probleme speciale si ar fi bine să ne apropiem de text
având-o pe cea mai importantă dintre ele în minte: În prolog, filosoful primeşte de la
zeiţă promisiunea că îi va revela două genuri de cuno�tinţe: mai întâi adevărul despre
realitate, apoi opiniile muritorilor, despre care se poate spune, fără îndoială, că sunt
false. «Totuşi şi despre acestea trebuie să înveţi». (fr. 1.31). Prin urmare, prima parte a
poemului însumează concluzii asupra naturii realităţii, deduse din premise conSider1Ite
în mtfegime adevărate, încredintându-ne că lumea asa cum este ea percepută prin
intermediul simţurilor este ireală. În acest punct (fr. S.SO), zeiţa declară solemn că
încetează să mai vorbească despre adevăr şi că acela care încearcă să spună mai mult
minte; fiindcă, mai împărtăseste ea, <<judecata omului nu poate pătrunde mai departe».
Urmează apoi a d�qy�aJ!e � pQefD._!.llui, constituită dintr-o cosmologie de tip traditional.
Pornind de la presupunerea existentei unei pereChi de-elemente-opuse, ,;fOC>> si «na'apte>>,
sau lumină şi întuneric, ea reprezintă o naraţiune despre procesul evoluţiei u;_ timp. Însă
pe «calea cea adevărată>> se arată că realitatea este si trebuie să fie o unitate în sensul
cel mai strict, şi că nici o transformare nu este posibilă: nu există înainte şi după, iar
expunerea se dezvoltă ca o serie de deductii logice, atemporale.
Acesta este noQ_u!_gordian. De ce s-ar fi �stenit Parmenide să prezinte o cosmogonie
detaliată, când dovedise deja că perechile de elemente opuse nu pot exista şi că o
cosmogonie nu poate fi acceptată, pentru că sunt imposibile conceptele de pluralitate
şi transformare? Să nu fi avut din capul locului cosmogonia merit sau validitate în ochii
săi şi să o fi compus numai pentru a arăta că şi aceasta, ca atâtea altele, este complet
falsă? Dacă lucrurile stau astfel, se ridică următoarea întrebare: ce fel de cosmogonie
este aceasta? Unii cercetători au considerat că ea trebuie să fi avut la bază unul din
sistemele cosmice pe care Parmenide le-a dezaprobat, de exemplu pe cel al lui Heraclit
sau pe cel al pitago_pcilor.1 AJ.ţii au sugerat, gândindu-se că zeiţa din poem vorbise despre
«opiniile muritorilor>> în general, că această cosmogonie a intentionat să fie, partial sau
total, o sinteză a ceea ce oamenii cred în mod oblsnu1t despre lu{ne; altii chiar au' crezut
că este· o productie originală, în care Parmenid� s-a străduit să ofer� tot ce avea mai
de preţ, încercând totuşi să arate că până şi cea mai plauzibilă teorie despre originea
şi natura lumii sensibile este în întregime falsă. Aceste critici au pornit de la cuvintele
zeiţei, potrivit căreia «nici o judecată a muritorilor nu poate pătrunde mai departe (şi
nu este mai presus) decât judecata ta>>.
Mai avem o alţema_tivă: să considerăm că Parmenide a spus ceea ce era mai de preţ
despre lumea sensibilă probabil din raţiuni practice, oferind o descriere pe cât posibil