Critică, eseu
Eseul începe cu constatarea că
Diana VRABIE
CAMIL PETRESCU
ŞI DOCTRINA
„SUBSTANŢEI”
Dacă pentru romancierii
tradiţionali modalitatea interoga­
ţiei psihologice însemna exteri­
orizarea unei dimensiuni umane
obscure, modernii realizează o
schimbare radicală de perspec­
tivă, debarasându-se de artificii­
le specifice secolului al XIX-lea.
Scopul acestora nu mai este de a
oferi „verosimilităţi”, ci de a reda
fapte trăite, surprinse în derulare.
Romanul modern nu mai prezin­
tă documente despre realitatea
umană, ci se vrea el însuşi un
document. Vladimir Streinu ob­
servă: „Artiştii moderni, sub pute­
rea exemplului lui Proust, au fă­
cut din roman expunerea numai
a ceea ce cu adevărat le-a trecut
prin conştiinţă, jurnal de experi­
enţe proprii, literatură subiectivă,
spovedanie intimă, [...] roman cu
un singur personaj, autobiografie
necesară, prin care ni se poate
reda în chip exclusiv procesivita­
tea vieţii”1.
Necesitatea unei schimbări
radicale de optică a susţinut-o şi
Camil Petrescu în Noua structu-
ră şi opera lui Marcel Proust2.
39
„de aproape un veac încoace nici
un scriitor n-a tulburat mai adânc
conştiinţa literară a lumii şi mai
ales n-a concentrat asupra lui în
aşa măsură intelectualitatea con­
temporană decât Marcel Proust”.
În Destinul lui Marcel Proust,
suită de glose scrise în 1932,
autorul Patului lui Procust îşi
mărturisea preferinţa pentru ma­
rele romancier francez, a cărui
contribuţie era considerată la fel
de importantă ca cea realizată
odinioară de un alt „deschizător
de eră nouă” – Balzac, deoare­
ce deschidea o nouă direcţie în
literatură. Admiraţia lui Camil Pe­
trescu pentru romanul lui Proust
vine şi din faptul că acesta a rea­
lizat o corelaţie între ştiinţa şi
filozofia epocii sale şi literatura
pe care a practicat-o: „Cred, cu
adâncă înţelegere a faptului, –
scrie Camil Petrescu – că peste
un veac, două, dintre toţi roman­
cierii de până acum, cu menţiu­
ne, cu simplă menţiune, pentru
Balzac, Stendhal şi Tolstoi, poate
încă Thomas Mann, nu va dăinui
decât Marcel Proust” (Teze şi an-
titeze). Plecând de la teoria lovi­
nesciană a necesităţii de sincro­
nizare structurală a filozofiei cu
ştiinţa, din cauza faptului că „lite­
ratura unei epoci este în corelaţie
cu psihologia acelei epoci şi psi­
hologia este în funcţie de expli­
caţia filozofică a timpului”, Camil
Petrescu relevă discrepanţa din­
40
tre aceste domenii, evidentă în
perioada de până la Proust. („Li­
teratura epică de până la Proust
nu se mai integra structurii cultu­
rii moderne, iar faţă de evoluţia
realizată de ştiinţă şi filozofie în
ultimii patruzeci de ani această li­
teratură epică rămăsese anacro­
nică” [Noua structură şi opera
lui Marcel Proust].) Constatând
anacronismele existente în arta
literară, eseistul susţine că fie­
care epocă are o structură spe­
cifică, profundă, identificabilă în
literatură, filozofie, în modul de a
trăi şi de a simţi, are, cu alte cu­
vinte, ceea ce ulterior s-a numit o
epistemă. Pentru Camil Petrescu
(ca şi pentru Umberto Eco, mai
târziu, care vorbea despre operă
ca „metaforă epistemologică”),
literatura, romanul în special, re­
flectă spiritul epocii. Autorul Pa-
tului lui Procust se întâlneşte
în acest punct cu Mircea Eliade
care susţinea, la rândul său, că
„o mare creaţie epică reflectă în
bună parte şi mijloacele de cu­
noaştere ale epocii, sensul vieţii
şi valorile omului, cuceririle şti­
inţifice şi filozofice ale veacului”
(Teorie şi roman). Pentru a de­
monstra importanţa inovatorie a
epicii lui Proust, Camil Petrescu
trece în revistă principalele coor­
donate ale literaturii anterioare. În
virtutea gândirii pozitiviste, roma­
nul tradiţional i se pare construit
more geometrico, de la persona­
je la compoziţie, trei veacuri de li­
Limba Română
teratură fiind dominate de spiritul
cartezian. Considerând sufletul
o entitate constantă, psihologia
tradiţională, „alternată cu elocin­
ţa şi scrisul frumos”, urmărea cu
precădere crearea de tipuri lite­
rare „simetrice”. Rezultatul a fost
canonizarea „caracterelor” şi a
„tipurilor” literare: „Nu greşim, so­
cot, dacă afirmăm că şi azi ambi­
ţia celor mai mari părţi dintre scrii­
tori e să creeze «tipuri». Iar masa
mare a publicului cititor caută, în
romane şi în piese de teatru, în
primul rând «caractere». După
cum critica, întârziată şi ea la for­
mulele raţionaliste, se consideră
depreciată dacă nu condamnă
fără drept de apel pe autorul care
nu reuşeşte să «contureze» un
caracter... Această pretenţie de a
«contura» un personaj, de a con­
strui un caracter definit, geome­
tric în comportare, apare de altfel
în cele mai multe cronici literare
de azi, fără să mai vorbim de
naivele manuale didactice, răs­
plătind cu laudă ori pedepsind cu
reproş. Un suflet el însuşi, ma­
tematică etern identică ei însăşi
cum etern un triunghi echilateral
este făcut din trei laturi şi trei un­
ghiuri egale..., e concepţia raţio­
nalistă clasică, a substanţei imu­
abile, doctrina leibniziană despre
monadele structurale. Sufletul
este anume o impermeabilă mo­
nadă şi e deci, de la începutul lu­
mii, neschimbător, indestructibil,
veşnic, prin urmare şi predesti­
Critică, eseu
nat” (Noua structură şi opera
lui Marcel Proust).
Ajungând la concluzia că o
dogmă a literaturii clasice este
„caracterul”, Camil Petrescu se
opreşte la conceptul de eu abso-
lut din marile sisteme ale metafi­
zicii germane, devenit motiv pre­
dilect al literaturii romantice, şi
la raportul dintre ideile pozitivis­
mului, materialismului filozofic şi
principiile realismului şi naturalis­
mului în artă. Scriitorul consideră
că literatura anterioară lui Proust
nu este decât o prelungire ana­
cronică a clasicismului francez.
El respinge vehement „realismul
şi naturalismul în artă”, deoarece
acestea nu ar fi decât prelungiri
ale pozitivismului, propunându-şi
să ofere imaginea „realităţii fo­
tografiate”: scene „adevărate”,
schiţe „după natură”, „felii de
viaţă”. După aceste consideraţii,
eseistul se reîntoarce la ceea ce
ar trebui să fie „literatura actua­
lă”. Pentru a sugera „noua struc­
tură” a acesteia, Camil Petrescu
schiţează mai întâi tabloul ştiin­
ţific şi filozofic al epocii, ai cărei
anticipatori ar fi Schopenhauer şi
Nietzsche. „Atenţia cugetătorului
nu mai e orientată spre cauzalita­
tea exprimată matematic, ci spre
morfologia organică, spre in­
stinct, spre inconştient, spre ine­
fabil, spre unicitatea fenomenului
vital”, observă eseistul. El nu uită
să precizeze că nu este vorba de
o „cotropire a iraţionalismului”, ci
41
de o „eliminare a determinismu­
lui mecanicist, simplist, atomist”.
Primul pas este făcut, în acest
sens, de psihologia formei, pen­
tru care eul nu mai este o sumă
de senzaţii. Eul empiric nu se mai
identifică cu eul individual, ci este
chiar sufletul dispersat în spaţiul
depersonalizat. Raţiunea pierde
treptat din importanţă, iar intu­
iţia devine facultatea adecvată
perceperii stărilor fluide. Din mo­
ment ce intelectul trece în planul
secund, iar intuiţia devine instru­
mentul primordial al cunoaşterii,
se poate vorbi de o nouă structu­
ră a culturii europene, la a cărei
instituire au contribuit o serie de
filozofi şi psihologi, printre care
se numără Bergson şi Husserl.
Datorită intuiţiei, timpul devine
„elan vital”, libertate în expan­
siune creatoare. Meritul de a fi
readus în actualitate funcţia intui­
ţiei, precum şi de a fi atribuit sub­
stanţialitate categoriei timpului îi
revine lui Henri Bergson. Camil
Petrescu reţine din filozofia lui
Bergson câteva elemente: dura­
ta pură, primatul intuiţiei asupra
raţiunii şi realitatea ca devenire
perpetuă. Camil Petrescu recu­
noaşte că Bergson a înfăptuit un
pas important în trecerea de la
„inscripţia logică” (hegeliană) a
„devenirii concrete” la „structura
substanţială” a ei (Doctrina sub-
stanţei, I). După Bergson, inte­
lectul pierde din vedere esenţa
lucrurilor, care este durata. Dacă
42
însă „revoluţia bergsoniană” este
una a duratei, accesul la durată
este dat de intuiţia acesteia, sin­
gura facultate în măsură să re­
leve realitatea: „Numai cunoaş­
terea intuitivă nemijlocită ne dă
aspectul originar, mobilitatea vie,
inefabilul devenirii... calitatea şi
intensitatea” (Teze şi antiteze).
Bergson arăta încă în 1903 că
există două moduri de cunoaştere
a unui lucru: cunoaşterea relativă
şi cunoaşterea absolută. Intuiţia
este cea care favorizează cu­
noaşterea absolută a obiectelor.
„Clipele când ne surprindem pe
noi înşine sunt rare – precizează
H. Bergson în Eseu asupra date-
lor imediate ale conştiinţei – şi
de aceea suntem liberi arareori.
Cel mai adesea trăim în afară de
noi înşine, nu întrezărim din eul
nostru decât năluca sa decolora­
tă, o umbră proiectată de durata
pură în spaţiul omogen. Existenţa
noastră se desfăşoară deci mai
degrabă în spaţiu decât în timp;
trăim mai degrabă pentru lumea
din afară decât pentru noi înşine;
noi vorbim mai mult decât gân­
dim, «suntem acţionaţi» mai mult
decât ne acţionăm. Să acţionezi
liber înseamnă să-ţi iei din nou
sinele în stăpânire, să te situezi
din nou în pură durată”3. Prin ur­
mare, doar intuiţia oferă cunoaş­
terea nemijlocită a concretului.
Reacţia autorului român este una
categorică. Gândirea filozofului
„datelor imediate ale conştiinţei”,
Limba Română
susţine Camil Petrescu, vizează
„necontenit concretul, dă indi­
caţii, când precise, când foarte
confuze asupra lui, dar nu se gă­
seşte faţă în faţă cu el” (Doctrina
substanţei, I). „Concretul berg­
sonian”, afirmă Camil Petrescu,
„e un fals concret, intuiţia esenţei
duratei este justă, dar degradată
ca structură şi prezenţă”. Însăşi
ideea de „durată pură” se situea­
ză „cu totul în afară de concret”,
întrucât „termenul «pur» însuşi
indică o operaţie de abstracţie di­
alectică, aşa cum e pendulul pur
sau linia pură, o construcţie ide­
atică” (Doctrina substanţei, I).
Posibilitatea depăşirii insuficien­
ţelor bergsonismului este oferită,
în opinia lui Camil Petrescu, de
fenomenologia lui Husserl. Studi­
ind Cercetările logice ale aces­
tuia, Camil Petrescu reţine urmă­
toarele idei: primatul intuitivităţii,
metoda obiectivităţii ideale şi ca­
tegoriale, precum şi evidenţa, ca
atribut esenţial al intenţionalităţii.
Opunând biologicului conştiin­
ţa, Husserl ajunge, „prin reduc­
ţia fenomenologică”, la ideea de
„conştiinţă transcendentalizată”.
Detaşându-se de apriorismul
kantian din care reţine idealismul
transcendental în care intenţio­
nalitatea este stilul conştiinţei,
Husserl ajunge la concluzia că
sensul este un rezultat al conşti­
inţei, de unde derivă şi ontologia
sensului, „lumea vieţii” (Leben­
swelt) ca flux pur al trăirii. Dacă
Critică, eseu
Bergson insista asupra impor­
tanţei intuiţiei, deoarece formele
unice nu pot fi înregistrate prin
posibilitatea raţionalului, fenome­
nologia husserliană pune accent
pe funcţiunea timpului.
Originalitatea concepţiei es­
tetice a lui Camil Petrescu derivă
din faptul că el n-a acceptat nicio­
dată integral subiectul idealist hus­
serlian şi nici iraţionalismul bergso­
nian, ci a încercat să le adapteze
la convingerile sale „substanţialis­
te”. Concepând „concretul” ca o
„substanţă în istorie”, considerând
lumea ca „un concret de esenţe”,
scriitorul ajunge la concluzia că
„substanţialismul” substituie „du­
rata pură” bergsoniană prin „du­
rata substanţială, structurată şi
orientată”, şi propune ca „metodă”
o intuiţie mai eficace decât cea fe­
nomenologică: intuiţia substanţia­
43
lă, care este „unica modalitate de
cunoaştere reală” (Doctrina sub-
stanţei, II). „În mod absolut nu
cunoaştem decât propriul nostru
eu”, conchide autorul Doctrinei
substanţei.
NOTE
1
Vladimir Streinu, Pagini de
critică literară, vol. I, Bucureşti, E.P.L.,
1968, p. 214.
2
Cf. Camil Petrescu, Teze şi
antiteze, Bucureşti, Editura Minerva,
1971.
3
„De aici, precizează Anton
Adămuţ, rezultă că punctul arhimedic
al bergsonismului este durata, iar co­
rolarul imediat, intuiţia şi intuiţia dura-
tei. De aceea putem formula filozofia
lui Bergson în termenii: a gândi intuitiv
înseamnă a gândi în durată” (Camil
Petrescu şi Bergson, în Convorbiri li-
terare, nr. 11, 2001, p. 44).