Lui Hippias i se pare penibil ca o femeie frumoasă și o oală frumoasă să fie cuprinse

de una și aceeași clasă, prin aceasta Socrate punând în lumină caracterul relativ al frumosului
și astfel dezvăluind importanța raportării lucrului respectiv la alte lucruri pentru a se putea
stabili gradul lui de frumusețe. Socrate reamintește teza lui Heraclit conform căreia cea mai
frumoasă maimuță e mai urată comparativ cu genul uman, iar cel mai frumos om e urât
comparativ cu genul divin. Continuând această idee și îndreptând-o către Hippias, Socrate
afirmă cu mult umor ”cea mai frumoasă oală e urâtă alături de genul fecioarelor, după cum
spune învățatul Hippias”.

Negăsind un răspuns satisfăcător și ajuns în impas, Hippias încearcă să stabilească ce

este frumos în sine, iar cercetarea în continuare a problemei, scoate la iveală o altă latură a
frumosului: frumosul în sine ”e frumosul care împodobește și înfrumusețează toate lucrurile
când li se adaugă?”, Hippias socotind aurul drept un lucru frumos în acest fel : ”Căci știm cu
toții că orice lucru chiar dacă era urât mai înainte, când i se adaugă aur, se împodobește și se
face frumos”. Desfășurarea ulterioară a disputei însă răstoarnă și năruie cu totul această teză :
frumosul în sine nu există, frumosul depinde de condiții. Astfel, aurul este frumos la locul său,
precum frumosul este numai ce este la locul său, ceea ce este potrivit. Socrate arată această
latură a frumosului, subliniind că deși Fidias a creat-o pe Atena din fildeș și nu din aur, ea este
totuși frumoasă. Mai mult decât atât, în raport cu o oală de lut, o lingură de lemn de smochin
este frumoasă, iar una de aur este urată.

Hippias încearcă să enunțe o nouă definiție în care frumosul de toate zilele, considerat
în mod ideal, apare ca potrivit condițiilor, cotidian, obișnuit, unanim admis. El susține că
esența frumosului rezidă din desfășurarea normală a vieții: ”afirm, deci că, în orice timp,
pentru orice om, lucrul cel mai frumos e ca fiind bogat, sănătos, cinstit de toți elinii, să ajungă
la bătrânețe, să-și cinstească părinții, făcându-le o înmormântare frumoasă părinților săi morți,
să fie la rândul său înmormântat frumos, măreț de către proprii săi copii.” Socrate însă susține
că această definiție nu se potrivește și eroilor și nici zeilor și, prin urmare, frumos poate fi nu
doar obișnuitul ci și excepționalul.

În continuare, se expune un nou punct de vedere asupra frumosului : ”examinează

însăși această potrivire, cât și natura ei ca să vedem dacă nu cumva tocmai ea este frumosul?”.
Însă potrivirea nu determină un lucru să fie frumos, ci doar îl determină ”să pară frumos”,
Socrate arătând în mod implicit prin aceasta faptul că adecvatul reprezintă numai aparența, nu
și esența frumosului, întrucât ”potrivirea...face lucrurile să pară mai frumoase decât sunt...”
 În sfârșit, Socrate ajunge la un aspect deosebit de important în cercetarea frumosului,
punând în lumină legătura și identitatea acestuia cu utilul, enunțând teza ”să admitem că
frumosul este ceea ce este folositor”. Urmează apoi combaterea acestui punct utilitarist de
vedere, iar ceea ce urmează apoi este expunerea concepției propriu-zis platonice a frumosului.

În continuare, Socrate dezminte soluționarea utilitaristă a problemei frumosului și

afirmă că există fenomene foarte utile pentru săvârșirea unui rău, iar acestea sunt departe de a
fi frumoase : ”prin urmare Hippias, pe cât se pare atât faptul de a putea cât și folositorul, nu
pot fi pentru noi frumosul în sine”. Mai apoi, Platon introduce în dialog un nou aspect, cel
etico-estetic: ”folositorul și putința de a face sunt frumosul numai dacă sunt îndreptate să facă
binele?”. La Socrate, elementul utilitar și cel etico-estetic se împletesc , însă la Platon,
”folositorul este ceea ce produce binele”, ”frumosul este cauza binelui”, ”frumosul nu este tot
una cu binele”, astfel impunându-se necesitatea unei noi definiții.

Așadar, după încercarea de a defini frumosul într-o perspectivă utilistaristă, apoi etică,
Platon explică, în final frumosul în manieră senzualistă : ”Oamenii frumoși, toate podoabele
în culori, toate operele de pictură și sculptură ne desfată dacă sunt frumoase; și tot astfel
sunetele frumoase și muzica în general, cât și discursurile și poveștile frumoase”, ”frumosul e
plăcutul resimțit de pe urma văzului și auzului”, ”iar plăcutul în alte privințe, în mâncare, în
băutură, în cele referitoare la Afrodita” se afla în afara sferei frumosului. Pe urmă, Platon
încearcă să ofere o definiție a frumosului care să îmbine toate cele trei viziuni anterior
prezentate : ”frumosul este plăcerea prielnică”, iar prielnic este ceea ce produce bine; dar
făcnd distincția între ceea ce produce și produsul însuși, Platon face distincția între bine și
frumos : ”căci dacă binele și frumosul sunt lucruri deosebite, nici binele nu poate fi frumosul,
nici frumosul-binele”.

În final, dialogul dintre Socrate si Hippias nu duce până la urma la nașterea unei
definiții univoce a frumosului, fapt care nu demontrează însă câtuși de puțin sterilitatea
teoretică a disputei dintre cei doi, discursul celor doi interlocutori fiind, în realitate, o analiză
multilaterală a frumosului.