Cel mai iubit dintre pământeni

De Marin Preda

Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda este publicat în 1980, cu puțin
timp înaintea morții autorului și reprezintă ,,probabil cea mai viguroasă și mai
impresionantă frescă a apocalipsei comuniste și a universului concentraționar
din anii ‘50”.
IPOTEZĂ

Eugen Simion consideră că romanul Cel mai iubit dintre pământeni este un
,,roman total”, iar Nicolae Manolescu opinează că ,,sub raportul temelor și, într-
o mai mică măsură, al formulelor, Cel mai iubit dintre pământeni poate fi
socotit un roman complet: social, politic, sentimental, ideologic, psihologic,
eseistic, senzațional și polițist, frescă a unei lumi și analiză a unui eșec în
dragoste, cronică de familie și spovedanie a unui învins”.
ARGUMENTARE
Fiind un roman atât de complex, Cel mai iubit dintre pământeni acoperă o
vastă problematică: ,,înstrăinarea de părinți, pierderea religiei, familia, bucuria
scrisului, ura ca drog, violența relațiilor sociale, sublimul și oroarea în iubire,
tragedia fără tragic, omul ca jucăria soartei etc.” Unele dintre aceste aspecte
sunt ,,vechi, altele necunoscute până acum de literatura lui Marin Preda, însă
temele, motivele se pierd și se regăsesc în râul unei istorii vaste”.
Titlul cărții, care se regăsește în roman într-o declarație de dragoste adresată
lui Victor Petrini, la telefon, de Suzy Culala (,,Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre
pământeni?!”), una dintre femeile iubite de către personajul-narator, ,,este
desigur ironic. Cel mai iubit dintre pământeni se dovedește un om pe care
destinul sau hazardul îl privează de iubire”, fiind, de fapt, ,,cel mai lovit dintre
pământeni” (Eugen Negrici).
,,Confesiunea lui Victor Petrini cuprinde [...] întreaga lui existență. Istoria
iubirii pentru Matilda și Suzy este istoria vieții lui sociale. În interiorul romanului
de dragoste există și un roman politic, un roman intelectual, un roman
senzațional (dispariția misterioasă a Căprioarei, uciderea torționarului, crima
din teleferic), uciderea torționarilor, crima din teleferic),
 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism-Proza, Ed. Fundația Pro,
București, 2003.
Eugen Simion, Prefață la ediția a doua, Ed. Cartea Românească, București,
1984.
Eugen Simion, op. Cit.
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Ed. Aula, Brașov, 2001.

, un roman de moravuri (lupta pentru putere in viața Uniunii Scriitorilor

moravurile universităților, viața și moravurile noii clase politice din deceniul al
VII-lea etc.) și [...] un roman social în care se studiază poziția claselor și noilor
relații dintre indivizi în societate etc. Romanele sunt posibile pentru că
narațiunea (confesiunea) nu e liniară, narațiunea proliferează alte mici narațiuni
ce diversifică, îmbogățesc și concurează tema dominantă a cărții. Puse capăt la
capăt, narațiunile mci prefigurează o veritabilă colecție de scene din viața de
provincie in mediul românesc.
Amplul roman este structurat în zece părți, fiecare dintre ele având un
anumit număr de capitole, care cuprind povestea vieții personajului-narator,
Victor Petrini, cu accent pe anii ‘50 (“obsedantul deceniu”).
Întâmplările din roman sunt relatate în cea mai mare parte la persoana I, din
perspectiva personajul-narator, Victor Petrini, profesor de filozofie, intelectual,
care asemenea eroilor lui Camil Petrescu își problematizează și își analizează cu
luciditate existența. Aflat pentru a doua oară la închisoare, în așteptarea
judecării procesului, eroul își rememorează viața în scris “și încearcă să-i
înțeleagă erorile”. Așa cum observă Nicolae Manolescu, “evocarea e dublată de
interpretarea faptelor trăite sau numai cunoscute de narator” . Relatarea
întâmplărilor din perspectiva unui individ aflat într-o situație-limită este o
convenție romanescă utilizată frecvent în literatură și ea conferă încă de la
început impresia de autenticitate în confesiune. “Istoria nu este nici
înfrumusețată, nici inutil coborâtă, cum se întâmplă adesea în cărțile proaste.
Istoria este, printr-un efort de analiză, înțeleasă și înfățișată din unghiul unui
destin uman” (Eugen Simion).
În capitolele XIII-XVIII din partea a zecea, rolul naratorului este preluat de
prietenul și avocatul lui Victor Petrini, Ciceo Pop, care povestește to la persoana
I, dar din perspectiva martorului, evenimentele prin care trece Petrini:”...N-a
avut puterea să retrăiască decât ceea ce l-a făcut fericit...<<Ciceo, mi-a spus,
povestește tu restul... Gândirea ta de avocat și de fost judecător, în acest final e
mai potrivită>>.” Însă nu Ciceo încheie narațiunea, ci revine Petrini pentru a da
o soluție dramei în care a intrat fără voia lui. Paragraful final al romanului este
ilustrativ în acest sens: ,,Mi-am recitit acest lung manuscris și dincolo de ceea ce
el conține, m-a uimit barbaria concretului pe larg etalat, și cu plăcere vizibilă și
care nu l-am putu ocoli fiind încredințat că altfel m-aș fi chinuit îndelung, fără să
obțin, spiritualmente, eliberarea totală a conștiinței mele de ceea ce am trăit.
Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Și totuși, mi-am spus, trebuie să=i dau
drumul să meargă. Mulți dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca
și mine, au suferit și au fost fericiți în același fel. Mitul aceste al fericirii prin
iubire, al acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va
înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică și să renască perpetuu. Și
atât timp cât aceste trepte urcate și coborâte de mine, vor mai fi urcate și
urcate și coborâte de nenumărați alții, această carte va mărturisi
oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...”.
Așadar, așa cum observă Nicolae Manolescu, ,,deși scris în întregime la
persoana întâi, Cel mai iubit dintre pământeni conservă în mare formula clasică
a retrospectivei ordonate, în care experiențele sunt restituie, nu retrăite într-un
prezent proustian al memoriei. Povestirea lui Petrini alternează realismul sumar,
publicistic, cu fantezia caricaturală, proza de aventuri cu cea de idei, într-un stil
original, accesibil și inegal (uneori prea de tot elementar pentru un filozof de
meserie)”.
Subiectul romanului este amplu, putând fi privit din mai multe perspective.
În prim-plan se află istoria lui Victor Petrini, care își reconstituie și își
analizează cu luciditate existența. Evenimentele se petrec într-un oraș din
Transilvania al cărui nume nu este precizat în roman, dar care, după opinia
criticii literare, ar putea fi recunoscut Clujul, în perioada de după cel de-al Doilea
Război mondial, mai precis, în anii ‘50-’60. Intelectual, profesor de filozofie,
asistent universitar cu strălucite perspective profesionale, aspirând să compună
,,o nouă gnoză” și scriind un eseu despre Era ticăloșilor, personajul-narator,
Victor Petrini, ajunge să fie încarcerat de două ori: mai întâi dintr-un abuz, din
cauza excesului de zel al susținătorilor regimului comunist (o frază absolut
nevinovată, dintr-o scrisoare primită de Petrini de la un fost prieten, Iustin
Comănescu, plecat în străinătate și membru al organizației legionare Sumanele
negre este interpretată greșit de autoritățile comuniste, care cred că Petrini este
implicat într-un complot politic), iar a doua oară pentru că, fiind în legitimă
apărare, omoară un om, un dipsoman agresiv, soțul femeii iubite, Suzy Culala.
 În așteptarea judecării celui de-al doilea proces, eroul își rememorează viața
în scris. Evenimentele erotice, femeile pe care le-a iubit, redau simbolic tot
atâtea ipostaze ale perioadelor social-istorice pe care protagonistul le
traversează.
Tinerețea stă sub semnul erosului. După două relații de dragoste eșuate cu
Nineta, apoi cu Căprioara, ultimul sfârșind în mod tragic, eroul se îndrăgostește
de Matilda, soția colegului său, Petrică Nicolau. Căsnicia celor doi aflată oricum
într-un punct critic se încheie printr-un divorț, după care Petrini se căsătorește
imediat cu Matilda. Deși este o femeie instruită (are profesia de arhitectă), ea se
dovedește în timp o fire ,,voluntară și dificilă”, o ,,ființă abisală, imprevizibilă,
jucăria unei forțe obscure” , care îi va transforma existența într-un infern. Victor
Petrini și Matilda au împreună o fiică, pe Silvia. La botezul copilului, după ce soții
hotărâseră să se despartă, Petrini este arestat în mod abuziv. Ajunge la
închisoare, la canal și apoi într-o mină de plumb, unde cunoaște treptele cele
mai de jos ale abjecției umane. În această mină de plumb este nevoit ca, pentru
a supraviețui, să ucidă un gardian. La ieșirea din închisoare este părăsit de
Matilda, care se recăsătorește cu Mircea, un înalt demnitar.
Pentru a-și câștiga existența, Petrini lucrează o vreme la serviciul de
deratizare publică și, în cele din urmă, se angajează la întreprinderea Oraca . Aici
se îndrăgostește de Suzy Culala (opusul Matildei), o femeie tandră, afectuoasă,
al cărei caracter nu s-a înăsprit, deși a trecut prin nenumărate încercări (fiica
patronului vestitei fabrici de produse de papetărie Culala își văzuse ambii părinți
întemnițați, fusese eliminată din facultate și muncise ca zidăriță pe un șantier).
Deși îl iubește pe Victor Petrini, Suzy îi ascunde acestuia adevăratul ei statut
conjugal: este căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea. În timpul unei excursii
la munte, Pencea îl atacă pe erou, în cabina unui teleferic, iar Petrini, pentru a
se apăra, îl împinge în mod involuntar pe soțul lui Suzy într-o prăpastie. Pencea
moare, iar Petrini este întemnițat pentru a doua oară și, în așteptarea
procesului ,,scrie romanul vieții lui, cu sentimentul că o carte este un fenomen
tot atât de miraculos și fatal ca și celelalte fenomene mari ale existenței:
nașterea, moartea... Înfrânt în viața socială, înfrânt de mai multe ori în iubire,
filozoful [...] află în scriitură [...] o bucurie recuperatoare” . Datorită
comportamentului său exemplar, pedeapsa lui Petrini este redusă de la șase la
doi ani de detenție. Eroul se desparte și de Suzy, lipsa de sinceritate a femeii
erodând cuplul. Ea pleacă în Italia, iar Petrini, care primește un post de profesor
de franceză într-o comună, hotărăște să-și dedice viața fetiței lui, Silvia.
 Un episod aparte în roman îl constituie acela al îndepărtării de la catedră a
unui mare poet și filozof român (este vorba de Lucian Blaga) la care asistă
Petrini:
Personajele, chiar dacă în unele cazuri nu reprezintă niște tipuri, sunt bine
individualizate. Astfel, protagonistul și, în același timp, personajul-narator al
romanului, Victor Petrini, care oferă o perspectivă subiectivă asupra
întâmplărilor, reprezintă tipul intelectualului lucid. Asistent universitar,
profesor de filozofie, el își analizează cu luciditate și își problematizează
existența. Personajul are capacitatea de a identifica în aventura existențială
aventura conștiinței, fiind, după cum îi mărturisește Matildei, ,,omul care își
asumă totul” .Conform lui Nicolae Manolescu, Petrini ,,are ceva din idealismul și
din cavalerismul etic al eroilor lui Camil Petrescu, decât care este totuși mai
complex. Om de bună credință, onest și deloc lipsit de curaj, suportă cu stoicism
loviturile. Așază pe lume o privire pătrunzătoare și uneori aspră, dar nu se cruță
nici pe sine. Dorința cea mai mare care-l animă este aceea de a înțelege. Și e
pătruns de credința că se poate obține fericirea prin iubire. Viața nu i-a împlinit
dorințele și Petrini a eșuat acolo dintâi. [...] Eroul este, în felul lui, un ultim dintre
drepți, mânat, cum spune, nu de iubirea aproapelui ca acela din Biblie, dar de
eros, ca principiu fundamental al universului”. ,,Omul e o divinitate înlănțuită de
puterea condițiilor” , afirmase Marin Preda, iar din această perspectivă Petrini
este un personaj tragic, individul confruntat cu istoria, asemenea altor
personaje ale romancierului (de pildă, Ilie Moromete). Fraza finală înscrisă în
ampla confesiune a naratorului- personaj (,,dacă dragoste, nimic nu e”) - o
parafrază a cuvintelor Sf. Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, ,, Dacă
dragoste nu am, nimic nu sunt” , dar f[r[ semnificația lor biblică - este sugestivă
pentru destinul personajului.
Matilda și Suzy, cele doua mari iubiri ale lui Petrini reprezintă niște ipostaze
feminine aparte. ,,Matilda este primul caracter puternic al cărții, greu de definit
ca tip de sensibilitate feminină. [...] Matilda este o ființă abisală, imprevizibilă,
jucăria unei forțe obscure. [...] Femeie (este arhitectă), Matilda cade periodic
sub puterea unui rău incontrolabil și atunci femeia tandră și atrăgătoare devine
de nerecunoscut” . Există ceva în personalitatea Matildei din dualitatea Mariei
Sinești, eroina din drama Jocul ielelor de Camil Petrescu, care, la un moment dat
recunoaște că ,,sunt în mine două ființe: una josnică, mărginită și lașă [...] și
alta care suferă, care plânge... care sângerează pentru toate josniciile
celeilalte.” Prin intermediul Matildei, Marin Preda prezintă ,,o formă de
feminitate labilă, de o pasionalitate când agresivă, când acaparantă” (Eugen
Simion).
 ,,Suzy intră în categoria femeilor buimace [...], robite de sentiment, cu un
caracter greu de identificat. Suzy pare a fi o forță recuperatoare” pentru
Petrini. ,,Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăiește
mereu în alt registru, inventează disponibilități, stări ce fascinează pe filozof. Nu
e trufașă și n-are crize de demnitate, existența ei lunecă la suprafața
evenimentelor, fără mari traume. A trecut, totuși, prin situații grele (eliminată
din facultate, a muncit ca zidăriță, pe un șantier ), însă sufletul ei nu s-a înăsprit,
fantezia n-a obosit. [...] Suzy ascunde însă adevăratul ei statut conjugal (e
căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea) și lipsa ei de curaj, explicabilă altfel,
provoacă un deznodământ grav.”
Din punct de vedere stilistic, romanul se caracterizează prin amestecul de
registre lingvistice contrastante, ceea ce creează, uneori, efecte comice.
Concluzie
Prin Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda a realizat, așa cum remarcă
Eugen Simion, ,,romanul unei mari conștiințe. Conștiința, întâi, a unui mare
prozator care judecă fără părtinire, fără mistificație [...] o istorie în care forțele
se confruntă în chip dramatic; conștiința, apoi, a unui erou care crede în puterea
spiritului și în mitul fericii prin dragoste”.

Surse de informație:
Literatura Română-pregătire individuală pentru BACALAUREAT –editura ART
grup adițional
Manualul de Limba și literatura română clasa a XII-a- editura Corint
Limba și literatura română clasa a XI-a- editura CARMINIS

Bibliografie-Marin Preda

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d.

16 mai 1980, Mogoșoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor și director
de editură român.
La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul
Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, ”de profesie
plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucît părinții
nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi
pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din
prima căsătorie: Măria și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți
cu prima soție care-i murise. Copilul Marin Preda își petrece copilăria în
această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pămînt
”primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.
În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin
Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vîrsta de
8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la
Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul
participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la cîmp), ceea
ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar
treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa,
obținînd premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).
Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața
școlarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de
malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută să termine anul
școlar și-i împrumută cărți. Cînd nu găsește cărți noi în sat, merge să
împrumute în comunele vecine: ”Cum adică - exclamase odată tatăl
surprins - să faci treizeci de kilometri pînă la Recea, după o carte,
domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decît asta,
ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la
mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la ”școala
de învățători”.
Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avîndu-l ca învățător pe Ion
Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrînețe
că elevul Marin Preda ”era un visător în clasă”, dar ”se descurca bine, la
scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcînd o ”lucrare
senzațională”.
Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru
obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de
centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-
Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a
șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.
În 1937, evitînd Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința
județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala
Normală din Cîmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din
cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii.
Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care
elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din
Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează
vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu
colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din
Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei,
unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un
interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele
Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu,
care îi prezice că ”va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și
citește cîteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său,
aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămîne nepublicată, revista
preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor
urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în ”Viața ca o pradă”
și în ”Cel mai iubit dintre pămînteni”. În 1940, în urma Dictatului de la
Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară
din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și
ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații
ardeleni și se întîlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea
vor fi evocate peste trei decenii în ”Delirul” și în ”Viața ca o pradă”.
La sfîrșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului
școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale
se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: ”Aveam impresia că dacă mă întorc,
n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o
slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: ”Mi-e imposibil să-mi
amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și
toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde
dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul
de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori
mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde ”rămînea
pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri ”Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include
poezia ”Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul
volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo
Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul ”Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul, la pagina literară
”Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi
dă încredere în scrisul său, publicînd în continuare schițele și povestirile:
Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp
este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E.
Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la
”Evenimentul zilei”.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de
mai tîrziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector
la ziarul ”România liberă”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru
romanul Moromeții. Un an mai tîrziu, în 1957, scriitorul efectuează o
excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se
căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei
au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta
Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-
a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Apoi din 1952
devine redactor la revista ”Viaț raomânească”.
În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor
Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul
Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977
publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept
temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel
mai iubit dintre pămînteni. O lună mai tîrziu este ales deputat în Marea
Adunare Națională.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul
Mogoșoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de
Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar fi dispărut. Familia
sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea
romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.

Sursa de informare:
Articol îngrijit de Vlada Afteni