Bietul Ioanide

de George Călinescu

George Călinescu (născut la 19 iunie 1899 – decedat la 12 martie 1965) a fost critic, istoric
literar, romancier, publicist, fiind considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii
române. Apariţia Cărţii Nunţii (1933) reprezintă debutul său ca romancier. Urmează alte trei
romane: Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul Negru (1965). Acest eseu se va
axa pe o parte a celui de al treilea roman în ordinea apariţiei, „Bietul Ioanide”.
Pe lângă multe alte merite care ţin de domeniul literaturii, ceea ce ne-a surprins
parcurgând Bietul Ioanide, a fost luciditatea analizei ideologiei Mişcării Legionare. Referirile
la această grupare a extremei drepte româneşti din perioada interbelică abundă în interiorul
romanului. O abordare exhaustivă a trimiterilor cu privire la Legiune ar putea fi subiectul
unui studiu foarte complex. În aceste condiţii, analiza se va axa pe însemnările lui Doru
Ioanide.
Consider că înţelegerea poveştii din „Bietul Ioanide” ar fi inexactă fără cunoaşterea
contextului istoric în care a apărut romanul. De asemenea,   ecourile pe care le-a creat
publicarea romanului, le consider relevante pentru abordarea subiectului acestui eseu. Astfel,
voi încerca să prezint, pe scurt, opiniile unor preopinenţi din anii 1950-1960 în legătură cu cel
de-al treilea roman al lui George Călinescu.
Principala sursă a acestui proiect a reprezentat-o ediţia din anul 1980 a romanului „Bietul
Ioanide”. Foarte mult ne-a uşurat munca ediţia critică a romanului din anul 2002, analiza lui
Nicolae Mecu fiindu-ne de mare ajutor. Perioadele în care au fost publicate câteva dintre
renceziile acestui roman au reprezentat, de asemenea, surse ale acestui studiu.

Cine este Tudorel?

După cum am afirmat, cercetarea noastră se va axa pe percepţiile tânărului Doru Ioanide,
Tudorel. El este fiul arhitectului Ioanide, personajul principal al romanului. Mai relevant
pentru analiza noastră este faptul că Tudorel este membru al Mişcării Legionare, considerat
de camarazi, intelectualul Mişcării. Putem vorbi despre două faze ale percepţiilor
tânărului intelectual legionar: prima, în care personajul dă dovadă de o credinţă inebranlabilă
faţă de Mişcare. În a doua fază a vieţii sale (ultima), Tudorel pare că, după parcurgerea
„drumului Damascului”, ajunge să gândească „limpede”, să abjure vechea credinţă.

Jurnal (I)

În anumite condiţii, jurnalul lui Tudorel ajunge în mâinile tatălui său. Prin intermediul
acestei părţi a cărţii suntem puşi în faţa unei identificări profunde a principiilor Mişcării
Legionare. Încă din începutul jurnalului este punctat cunoscutul conflict dintre generaţiile
României interbelice: „Eu însă am o concepţie de viaţă precisă, care se deosebeşte într-adevăr
profund de a lui (a lui Ioanide) şi de a generaţiilor mai vechi. […]Filozofia mea e a tinereţii
absolute”. Este cunoscută fidelitatea „generaţiei trăiriste” pentru momentul prezentului,
pentru filozofia faptei. Asemenea lor, Tudorel afirmă : „Noi profesăm o filozofie ieşită din
trăirea directă, o filozofie combatantă. […] A trăi în prezent. De fapt, a nu trăi în prezent
reprezintă pentru mine o pură contradicţie, fiindcă a trăi este sinonim cu a fi prezent. De
aceea, noi ne chemăm din când în când la apel şi strigăm „prezent”, în semn că avem
conştiinţa îndreptată asupra orei curente. Generaţiile mai vechi, intoxicate de cărţi, fac prea
mare caz de memorie şi de istorie şi se lasă înăbuşite de strigoi”. Mutatis mutandis, folosind
grila de interpretare blagiană a orizonturilor temporale inconştiente, am putea afirma că
perspectiva tinerilor asupra timpului este fluvială, iar bătrânilor le aparţine timpul-cascadă.
Mai departe, aflăm că : „Adevărata sursă a gloriei este războiul, şi numai cine se bate şi
învinge devine ilustru. Am invidiat adesea viaţa bandiţilor şi am citit ca licean isprăvile lui
Iancu Jianu şi ale lui Tunsu”. În felul acesta, este identificată încă o caracteristică a
legionarilor şi anume simpatia lor pentru luptă, război. De asemenea, literatura haiducilor era
lectura de bază a tuturor legionarilor în devenire, unde a-l trăda pe căpitan însemna, nu numai
o nedreptate faţă de propria grupare, ci totodată o crimă faţă de întregul popor român,
solicitând inevitabil moartea denunţătorului.
Fiul lui Ioanide considera că „viaţa fiind luptă, a dărma e mai tonic pentru omul tânăr decât
a contrui. […] Cultivăm spiritul de „bandă”. […] Disciplina şi uniformitatea stând la baza
concepţiei dinamice pe care o profesăm. Acesta e motivul pentru care am adoptat uniforma
de aspect militar şi cizmele: luptă, disciplină, camaraderie. […] Adoptăm într-asta spiritul
creştin, centruia noastră, având caracter profund religios. […] Sentimentul de viaţă îl simţim
în umilirea meritului personal. De aici şi voluptatea noastră de a ne supune şi a suferi
pedepse”.
Cunoscut este faptul că „moartea nu este privită, în ortodoxie, ca simplă distrugere a
omului, ci ca  trecere spre eternitate, ca mijloc prin care omul ajunge în faţa judecăţii divine.
Mortul nu reprezintă o formă a mortificării veşnice, ci el este într-un dialog, dincolo de
tărâmuri, cu cei vii. El rămâne în conştiinţa celor vii şi poate chiar să le influenţeze viaţa.
Morţii Legiunii erau un reper obligatoru, un model ontologic pentru lupta legionarilor pe mai
departe. Marile demonstraţii legionare invocau morţii Legiunii prin apeluri la care cei vii
răspundeau într-un glas în numele celor morţi. Exaltarea morţii este specifică discursului
legionar. Ea (moartea) este identificată, ca de altfel în baladele româneşti, nunţii: „Moartea,
numai moartea legionară ne este cea mai scumpă dintre nunţi””. De
asemenea, anticomunismul legionarilor era notoriu. Jurnalul lui Tudorel consemnează şi
aceste trăsături : „Am vorbit mai sus de doctrina comunistă, pe care noi o combatem : aceasta
e raţionalistă şi proclamă egalitatea tuturor oamenilor şi raselor. Noi nu primim această
teorie. (Ioanide trecu peste alte rânduri, părându-i-se simple divagaţii; tocmai când Tudorel
scria ceea ce ne interesa mai mult).Noi avem cultul morţii, şi fără a profesa sinuciderea sau a
căuta moartea cu dinadinsul, credem că acuitatea vieţii se verifică în înfruntarea morţii : a
muri în încleştare, acesta e supremul bine pe care-l oferă viaţa. Restul e deşertăciune. M-am
exercitat atât de mult în acest sentiment, încât ideea morţii pluteşte asupra mea şi-mi dă o
linişte extraordinară”.
Personajul lui George Călinescu, Tudorel este şi un antipaşoptist convins : „Întemeiat pe
vagă doctrină a drepturilor omului, detestabilul paşoptism interzice orice atingere a
individualului”. Pentru legionari, revoluţia de la 1848 a devenit un reper teoretic şi istoric
negativ. Fenomenul în sine, dar şi consecinţele sale economice, sociale şi politice, influenţele
externe, precum şi efectele revoluţionare asupra structurii spirituale naţionale, toate acestea
aveau repercusiuni negative asupra românilor.
Admiraţia pentru disciplina germană (altă caracteristică a legionarilor) este, de asemenea,
prezentă în jurnalul lui Tudorel : „Valabil pentru mine nu este raţionalul, ci autoritarul,
spiritul de corp. Vedeţi ce figuri fericite au tinerii germani, scutiţi de anxietatea
problemelor! Fuhrer-ul le dă un ordin, şi ei aleargă voioşi să-l îndeplinească”.
 Pentru Tudorel, „singurul fapt absolut cert este nevoia mea biologică de a participa la un
mare eveniment al timpului meu, de a nu fi eliminat de la momentele epocale. Solitudinea îmi
face rău, şi o zi petrecută fără a mă întâlni cu camarazii mei mi se pare tristă. Inacceptabilul,
absurdul, cum am spus, e acum pe placul maselor, care au o tendinţă voluptoasă de a merge
spre pieire, asemenea oilor care cad în prăpastie luându-se  una după una. […] Noi
aceştia născuţi în timpul unui război mondial, în vibraţiile tunurilor şi în aşteptarea unei
conflagraţii care va întrece probabil tot ce inchipurea umană a putut concepe, avem nervii
zdruncinaţi organic, nu mai credem în stabilitatea formelor vech”. Asemenea tinerei generaţii
interbelice, Tudorel consideră primul război mondial, ca fiind un fenomen esenţial în
formarea lor.
Afirmaţia „luptăm pentru o Europă nouă, ţinta noastră e de a cuceri puterea spre a ne pune
la ordinele Fuhrer-ului”, ne aduce aminte de declaraţia lui Corneliu Zelea Codreanu din
noiembrie 1937 : „Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii
Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice şi nu am nici un ataşament pentru Societatea
Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României de partea Romei şi a
Berlinului, de partea revoluţiilor naţionale. Eu sunt contra bolşevismului. În 48 de ore după
victoria Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlin, intrând în acest
mod pe linia misiunii sale istorice în lume : apărarea Crucii, a culturii şi civilizaţiei creştine”.
Supunerea legionarilor faţă de figura Căpitanului este, de asemenea, cunoscută. Iar Tudorel
caracteriza astfel generaţia căreia îi aparţinea : “Suntem în căutarea unui spirit care să ne
domine de la o altitudine superioară”.
„Diplomaţia singură n-ajunge în această fază, metodele vechi s-au perimat. Se cer procedee
pline de îndrăzneală, potrivite cu evenimentele care ne aşteaptă. Unul dintre ele, aprobat de
conducerea noastră, este teroarea. Politicienii trebuie intimidaţi prin exemple răsunătoare,
determinaţi să capituleze. Dacă unele corecţii moderate nu vor izbuti, vom ştii să mergem mai
departe”. Această afirmaţie aminteşte de faptul că legionarii au fost cei care au introdus în
politica românească asasinatul politic ca metodă de răzbunare.

Jurnal (II)

În urma unor evenimente ale căror consecinţe au fost nefaste pentru familia Ioanide
(asasinatul profesorului universitar Dan Bogdan şi a unui ministru), Tudorel, împreună cu alţi
doi camarazi, este condamnat la moarte. În acest context ia naştere ceea ce am denumit ca
fiind a doua fază a percepţiilor sale : „Ceea ce mă chinuie mai mult decât spectrul morţii
este bănuiala că am făcut o eroare grosolană. […] Saint-Just, atât de ponegrit de unii,
visa liberte, egalite, fraternite, şi bineînţeles zdrobirea inamicilor independenţei Franţei
republicane. Comuniştii luptă pentru înlăturarea exploatării omului şi desfiinţarea claselor.
Dar noi pentru ce am militat? Pentru „noua ordine”, care va însemna, sunt sigur, mutilarea
ţării şi antrenarea noastră în orbita Germaniei hitleriste. N-am avut nici o idee de valoare
generală, ne-am făcut instrumentul intereselor unei puteri străine şi ale unor clase egosite.
[…] În miezul Mişcării e o agentură străină, şi crezând că urmez învăţătura lui Machiavel în
folosul patriei mele, m-am înhăitat cu nişte spioni nazişti, care vor s-o desfiinţeze”. Aceste
mărturisiri echivalează cu retractarea vechilor principii ale lui Tudorel. De fapt, dacă
Securitatea nu ar fi intervenit. această „abjurare” nu ar fi existat, iar „personajul nostru” ar fi
sfidat moartea, dând dovadă de fidelitate faţă de principiile Mişcării.

Reacţii cu privire la roman

 Având în vedere că „Bietul Ioanide” a reuşit să vadă „lumina tiparului” în 1953, moment în
care în România era de 5 ani Republică Populară, este firesc să ne întrebăm care au fost
reacţiile autorităţilor cu privire la un roman în care se fac atâtea referiri la „fascişti”, duşmanii
de moarte ai comuniştilor de pretutindeni.
Acuzele aduse lui George Călinescu ar părea comice cititorului de astăzi, dacă nu ar fi fost
tragice prin consecinţe. Dintre imputările adresate marelui om de litere român, amintim :
„absenţa din roman a tradiţiei de luptă a clasei muncitoare, a trecutului eroic al comuniştilor,
a informaţiilor elogioase despre URSS”. Silvian Iosifescu apreciază faptul că în carte se
vorbeşte despre relaţiile „Mişcării” cu Germania lui Hitler, dar se aduce o rezervă : „Este aici
o problemă de accentuare. Romanul menţinându-se în general în perspectiva lui Ioanide,
caracterul de sălbatice unelte de represiune şi diversiune al organizaţiilor fasciste apare în
carte, dar nu suficient”, „bestialtiatea mişcării fasciste, zugrăvită indirect […] prin aluzii la
documente, nu apare direct în acţiunea romanului”. De asemenea, prin intermediul Verei
Cătălin aflăm că în roman “lipsesc personajele pozitive care să dea replica celor din roman.
De exemplu, profesorii şi studenţii antifascişti. În plus, începând războiul, „se simte o lacună.
URSS – împotriva căreia dezlănţuiau conflagraţia forţelor cele mai reacţionare ale Europei -
nu există ca realitate în romanul „Bietul Ioanide” , aşa cum nu există nici lupta forţelor
progresiste din ţară”.
Momentul de apogeu al criticii, în urma căruia a fost interzisă apariţia „Bietului Ioanide” a
fost recenzia lui N. Popescu Doreanu, apărută în „Gazeta literară”, la 8 aprilie 1954 :
„Conţinutul de idei al romanului este el oare pozitiv sau negativ; ajută el în momentul de faţă
la dezvolvarea vieţii sau împiedică această dezvoltare? Răspunsul masei de cititor este
categoric: nu, asemenea idei nu ajută vieţii :o păgubeşte : asemenea idei sunt retrograde şi
trebuie respinse. Fapt este că o asemenea atmosferă de ideologie burgheză viciată, retrogradă,
a transmis cititorilor săi, în al zecelea an de la Eliberare. […] Aşadar, din punct de vedere al
conţinutului ideologic, lucrarea scriitorului George Călinescu constituie o greşeală. Dar,
evident, nu pentru a săvârşi o greşeală şi-a publicat scriitorul cartea”.
Controversele cu privire la scrierile lui George Călinescu au ajuns la cel mai înalt nivel al
autorităţilor Republicii Populare Române. Astfel, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej îl
„onorează” pe George Călinescu cu o audienţă, ocazie pe care, „şeful” românilor o foloseşte
pentru a acorda nişte sfaturi : „Iată aspectul cu legionarii, sunt lucruri interesante, dar depinde
cum pot fi prezentate ca să nu lase impresia nimănui că am face apologia cutărei manifestări
mistice. Avem de-a face cu un om de cultură şi nu poate fi apologetul unor mistici […] Sunt
unele lucruri în care o fac greu de citit. Este interesul nostru să fie citită de foarte mulţi
oameni. Sunt unele expresii în diferite limbi, în limba germană. Nu putem să reproşăm
oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborâm la
oameni fără să vulgarizăm […]. Eu aşa aş face în locul dumneata. M-aş uita la „Bietul
Ioanide” şi aş căuta să-mi îndrept orientarea acolo unde poate lăsa impresia apologiei
manifestărilor de misticism legionar”.
Începând cu anul 1964 se constată schimbare de atitudine faţă de „Bietul Ioanide”. Astfel,
S. Damian afirmă : „Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului : „Bietul Ioanide” e o capodoperă a
literaturii noastre”.
Există un mod aparte în care un scriitor poate rata un personaj: făcându-l mai mult ca
perfect, făcând din el proiecția sa idealizată : el așa cum ar fi vrut să fie,  având viața pe care
și-ar fi dorit să o aibă.  De regulă e în același timp un geniu, un artist excepțional sau cel puțin
un scriitor de succes și un bărbat cu succes la femei, toate îi cad în brate – iar dacă autorul e
femeie, și personajul e femeie (ex: Diana din „Pânza de păianjen” de Cella Serghi) și nu este
neapărat o mare artistă dar este neapărat o mare frumusețe și toți bărbații iși pierd capul în
preajma ei.
Un astfel de personaj este Ioanide : „cel mai mare arhitect român”, „ce om superior”, „de o
mare inteligență”, „un geniu”, „un om original”, „șarmant”… în termenii ăștia îl descriu
celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele și gândurile lui îl descriu ca un om
dificil, supărăcios, fixist, cu manii și tabieturi în care nu acceptă să fie contrariat, uneori
nedelicat, gata oricând de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu
cele mai „burgheze” argumente), care se încurcă cu fiicele prietenilor, dar e îngrijorat când
propria fiică se îndrăgostește, un mizantrop pentru care toți ceilalți sunt „dobitoci”: prieteni,
colaboratori, propriul fiu… Și nici nu are un farmec personal care să reușească să învăluie
și să contrabalanseze toate acestea – e considerat „șarmant”, om de spirit, dar îl auzim
spunând în general banalități. Neverosimil e și succesul infailibil și instantaneu
al cincuagenarului Don Juan la femei cărora le-ar putea fi tată – și totusi, cândva, Călinescu
știuse să creeze, cu mult mai multă finețe și nuanțare, personaje, relații, situații mult mai
convingătoare, când era vorba de afecțiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, răbdătorul și
devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu îi seamană deloc: e de o directețe a „atacului” aproape
brutală și de o inflamare superficială, pasageră, e doar un afemeiat.
Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, mulți dintre ei cadre universitare,
alcătuiesc o suită de caricaturi cu trăsături fizice și morale respingătoare, descrise prin tuse
îngroșate, menite probabil, prin contrast, să scoată în evidență superioritatea lui Ioanide, ca
gloata din jurul lui Isus în pictura lui Hieronymus Bosch . Sunt meschini, fără principii,
lacomi de bani, lași, lipsiți de sclipire și de forță creatoare, umblă după situații și avantaje
materiale pentru care sunt în stare de orice compromis – sau dacă nu, sunt niște caraghioși
inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate și o viață
interioară neredusă la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru
Pomponescu.
E vremea ascensiunii legionarilor. Se întâmplă lucruri grave, chiar tragice, și copiii lui
Ioanide sunt prinși și ei în vârtej: fiul devine comandant legionar iar fata se îndrăgostește de
unul din liderii mișcării. Dar, asemenea personajului său, medicul Hergot, care după cele mai
grave evenimente notează în jurnalul său doar observații banale, gen  ” Cerul extrem de
senin. Privit Steaua Polară.”, autorul expediază fugar și superficial părțile dramatice și insistă
în schimb excesiv, cu abundența de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlești, pe
bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv
Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. Parcă autorul nu s-ar putea menține, nu
s-ar simți la îndemană în registrul grav și ar simți nevoia să se refugieze în derizoriu, ca un
om grăbit să își schimbe incomodele haine de gală cu cele de casă, în care se simte în
largul lui (partea proastă e că nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese,
în ciuda sarjării, îngroșării până la grotesc și absurd a caracterelor și situațiilor – sau
poate tocmai de aceea…)
Un exemplu între multe altele – Ioanide caută să afle ce s-a întâmplat cu fiica sa dispărută și
ajunge la Gaittany; Gaittany știe că e moarta, însă… el se ferește să dea vești proaste ! Și aici
autorul face o lungă paranteză în care ne relatează alte discuții în care Gaittany evită prin
diverse tertipuri și eschive să comunice ceva neplăcut interlocutorului (în chestiuni banale)…
și uite așa tot dramatismul dispare și cititorul nu e amuzat ci iritat că autorul rupe firul
povestirii cu așa fleacuri în loc să spună ce așteapta și el, nu doar Ioanide: ce s-a întâmplat cu
fata.
 Nici ca informație, ca descriere a unei epoci frământate, cartea nu valorează prea mult, dar
aici poate ca nu e în intregime vina lui Călinescu, ci și a perioadei când a fost scrisă,
„obsedantul deceniu” ’50. Să fim drepți însă: deși publicată în anii 1950, cartea nu e totuși un
roman „realist-socialist” de propagandă comunistă. Nu apar eroi comuniști luptând în
ilegalitate, comuniștii sunt absenți – cum și erau de fapt, la vremea respectivă, din viața
politică a țării – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniți în treacăt. Nu avem nici măcar intelectuali
cu vederi de stânga, preocupați de soarta maselor sărace; Ioanide, personaj pozitiv cumulând
toate calitățile, nu e comunist, nici măcar om de stânga, ci pur și simplu apolitic. Nu vedem
nici muncitori sau țărani exploatați iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul
negustor armean Manigomian, deși implicat în unele combinații dubioase,  e capabil de mai
multă delicatețe și generozitate decât mulți dintre intelectualii care îl frecventează. Probabil
Călinescu și-a scris cartea astfel încât să meargă și în cazul schimbării de regim, considerată
pe atunci de multi probabilă, apropiată. Poate și de aceea conducerea partidului-și-statului n-a
fost pe deplin multumită, cum se vede din stenograma unei discuții dintre George Călinescu
și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativă pentru relațiile dintre scriitori și puterea comunistă.

Concluzii

Prin cele prezentate de-a lungul eseului putem afirma că prin „Bietul Ioanide” , George
Călinescu s-a dovedit a fi un profund înţelegător al extremismului de dreapta din România
interbelică. Doar că, perioada apariţiei romanului era una a „limbajului de lemn”, iar
subtilităţile literare şi ideologice nu erau permise. Autorităţile (indirect, prin recenziile
anumitor persoane) i-au adus diverse acuze scriitorului român, puţine dintre ele fiind amintite
şi în această lucrare. Invectivele au culminat cu interzicerea romanului în anul 1954. Cenzura,
una dintre instituţiile reprezentative ale regimurilor totalitare, îşi spunea cuvântul.
Începând cu anul 1964, odată cu destinderea culturală din Republica Populară Română,
oficialităţile îşi modifică raportarea la opera lui George Călinescu, inclusiv la „Bietul
Ioanide”.O reeditare a romanului este efectuată în anul 1965, iar de atunci aprecirea acestui
roman a crescut, în zilele noastre fiind considerat una dintre capodoperele literaturii române.