ION – CARACTERIZARE (CONTINUARE)

- Astfel, Călinescu vede personajul ca pe o fiinţă gregară, rudimentară, telurică, lipsită de

conştiinţa premeditării şi a reflexiei, un visceral, condus numai de brutalitate şi de reacţiile
primare ale subconştientului (ale sinelui,în terminologia lui F'reud): „Flăcăul e un animal
plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin, cu ingenuitate, de
orice noţiune de scrupul... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.” (Istoria literaturi române de la origini
până în prezent)
- Sub aspect moral Călinescu îl situează pe Ion chiar mai jos decât pe Dinu Păturică, eroul lui
Nicolae Filimon. Pe când Dinu Păturică este „inteligent ambiţios, lucid”, Ion „nu e inteligent
şi prin urmare nici ambiţios”, el vrea pământ „doar dintr-o lăcomie obscură” şi este în cele
din urmă „o brută căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune” (George Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent);
- Pe de altă parte, Eugen Lovinescu a făcut din Ion un Julien Sorel în regim sătesc, atribuindu-
i calităţile unui arivist inteligent care acţionează întotdeauna cu metodă: „Din lumea ţăranilor
lui Balzac din Les paysans, dar, mai ales, a lui Zola, din La terre, Ion e expresia instinctului
de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o
viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului
aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii şi vrea să-l aibă cu orice preţ (…) Ion este
expresia violentă a unei energii; (...) Redus la un instinct puternic Ion e un om de voinţă şi de
acţiune (...) simplu, frust si masiv el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate, aşa că,
prin gesturi voluntare şi tenace, condiţia lui umilă se topeşte în imensitatea simbolică a unei
creaţii atomice.” (Critice)
- Nivelul conflictului fiind unul natural-biologic, Manolescu consideră greşită aprecierea
lovinesciană conform căreia Ion e un erou stendhalian, căci „Ion trăieşte în preistoria
moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa-zicând bruta ingenuă”(N. Manolescu, Arca lui
Noe, p. 149);
- În romanul Ion personajele nu sunt individualităţi, ci tipuri, iar Ion e „Ţăranul obsedat de
pământ” (N. Manolescu); societatea, morala, istoria sau ereditatea alcătuiesc în acest roman
adevărata cauzalitate, care explică ceea ce personajele sunt sau înfăptuiesc şi care e
transcendentă în raport cu existenţa şi cu actele personajelor;
- Aşadar, Ion este „victima inocentă şi măreaţă a fatalităţii biologice” (N. Manolescu), el
stând faţă în faţă cu un pământ – stihie primară la fel de viu ca şi omul, având parcă în
măruntaiele lui o uriaşă anima.
- Ion, ca fiinţă psihologică, este dislocat între două obsesii succesive, între două voci
compensatoare, una a supraconştientului colectiv, alta a subconştientului individual, expresii
subterane ale instinctului. Coexistenţa socială îi predictează necesitatea posesiunii pământului.
„Voinţa de putere” (Fr. Nietzsche), adică de a avea ţarina sa, nu reprezintă decât ambiţia de a
se reîncadra mediului, de a fi ca ceilalţi, adică de a se subordona normelor sociale ale supra-
egoului. Ion ştie că nu „semnifică", nu „valorează” între oameni decât în măsura în care
„posedă". Legităţile sociale scrise şi mai cu seamă nescrise transcend condiţia individuală.
Voinţa de putere izbucnită în Ion se generează din două exemple: de eşecul social al tatălui
său, rămas în sărăcie din cauza pasivităţii, şi de reuşita lui Vasile Baciu (viitorul socru a
procedat în tinereţe la fel ca Ion pentru realizarea dezideratului supraindividual - căsătoria cu
fata urâtă şi bogată). De aceea, Ion se revoltă împotriva Tatălui că e sărac şi împotriva tatălui
(socru), că e bogat. Frustraţiile sociale, normele supra-eului devin fixaţii psihologice. Eroul va
încerca toate mijloacele pentru a obţine pământul, şi-l va obţine.
- Prin urmare, construcţia lui Ion este polemică, realizându-se printr-o vehementă negaţie
împotriva tatălui: fiul acumulează cu încrâncenare pentru a putea ajunge să posede cândva
ceea ce tatăl său a avut, a dispreţuit şi a pierdut: pământ;
- În familia Glanetaşului rolurile tată-fiu au fost de mult inversate. Pierderea de autoritate a
tatălui îi permite fiului să devină foarte devreme adevăratul cap al gospodăriei; în schimb o
adevărată complicitate îl leagă pe Ion de mamă, de Zenobia „o femeie ca un bărbat (… )
harnică, alergătoare, strângătoare”. Tandemul existenţial şi psihologic al fiului cu mama,
adversitatea faţă de tată, instaurează un sistem de relaţii special în familia Glanetaşilor,
asemenea unui triunghi răsturnat, căci în timp ce tatăl se află în deficit de autoritate, fiul
împreună cu mama îi iau locul. Caracter slab, Glanetaşu nu putea reprezenta un model pentru
Ion, care se şi distanţează explicit de el, refulând complet imaginea paternă şi făurindu-şi o
imagine autocentrată;
- Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este “bruta ingenuă” (N. Manolescu - “Arca lui
Noe”), “o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant” (scena
cositului), evidentă fiind aici tendinţa de guliverizare a personajului; el se înfrăţeşte cu
pământul într-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are linişte şi fericire nici după
dobândirea pământului mult râvnit, pentru că revine “glasul” iubirii .
- Atacând tema culpabilităţii în roman, Ion Simuţ propune o regândire a vinei tragice a
personajului principal; pentru Ion Simuţ, Ion împarte propria vină cu alţii, destinul său
individual fiind înscris într-un destin mai larg, cel al colectivităţii rurale: „Deasupra tragediei
ţărăneşti (…) se situează conflictul a două misionarisme – unul religios (al preotului), altul
laic-social (al învăţătorului), la fel de vinovate în interesele lor ofensive şi partizane (…) La
mijloc stă Ion”. Personajul devine astfel victima confruntării acerbe a două legităţi rivale care
îşi dispută întâietatea. Această relaţionare a criticului îl eliberează pe Ion din existenţa lui
monadică, căci, în loc să traverseze meteoric universul romanului, neangajând decât contacte
pasagere şi superficiale cu celelalte personaje, de statură liliputană, Ion devine un personaj
mobil şi îndatorat, chiar şi fără voie, relaţiilor cu ceilalţi.
- Frust şi instinctual, puternic, orgolios şi tenace, Ion e mistuit de o dorinţă devastatoare,
autodevoratoare: setea de pământ; sub influenţa sa nocivă, calităţile personajului se alterează
şi se transformă în defecte, Ion fiind un monoman care îşi proiectează bivalent energiile
sufleteşti;
- Pentru a avea pământ, Ion manifestă un comportament vătămător: disimulează (în relaţia cu
Ana comite o fraudă sentimentală, transformă duşmănia făţişă cu George într-o prietenie
interesată), încalcă etica şi tulbură ordinea morală a satului (minte, înşală, denunţă), este
agresiv şi cinic ( se bate cu George, cu Simion Lungu, o bate pe Ana, îşi bate părinţii), e ,
după expresia lui Rebreanu însuşi „arţăgos ca un lup nemâncat” .
- Ion este un frustrat social, căci, numărându-se printre „sărăntoci”, ocupă un loc marginal
într-o lume al cărei stăpân de drept se simte;
- Un alt nivel al motivaţiei acţiunilor lui Ion este de natură nietzscheană, în spatele iubirii de
pământ situându-se expresia primitivă a ambiţiei, căci pentru a se delimita de categoria
sărăntocilor, Ion trebuie să posede, iar posesiunea presupune violenţă, devenind „o
personalitate care nu poate să-şi procure sentimentul propriei sale existenţe decât prin
intermediul unui obiect. Dependenţa de obiect este absolută când subiectul nu posedă nici
cea mai mică autoreflecţie şi nici un fel de apreciere de sine. Pare că subiectul nu ar exista
decât în virtutea faptului că posedă un obiect care îl asigură că el există”(C.G. Jung,
Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu);
- Personaj memorabil şi monumental, Ion este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială,
încarnând setea atavică de pământ a ţăranului;
- Erou de factură realistă, Ion este produsul exclusiv al mediului în care trăieşte, atributul
său definitoriu fiind foamea ancestrală de pământ;
- De fapt, relaţia dintre personaj şi pământ este una simbolică, manifestându-se cu forţa unui
instinct vital ce depăşeşte raţiuni de ordin economic, social sau moral; Ion devine, în acest
sens, încarnarea legendarului personaj mitologic Anteu, fiu al Geei;
- Fişa biografică a eroului este sumară, relevând chiar de la început obsesia pentru pământ:
„Era iute şi harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila…. Iar pământul
îi era drag ca ochii din cap”
- Dragostea pentru pământ îl determină pe Ion să părăsească de timpuriu şcoala, deşi era cel
mai inteligent elev al învăţătorului Herdelea: „De ce să-şi sfărâme capul cu atâta şcoală? ...
şi-apoi i-e mai drag să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie însoţit cu pământul”
- Obsesia pentru pământ este dublată de un exacerbat spirit de posesiune: „cu o privire
setoasă cuprinse tot locul, cântărindu-l”;
- Emanaţie telurică, Ion se defineşte mai ales prin termeni care se raportează la câmpul
semantic al focului, al ignicului („scăpărând scântei din ochi”, „zâmbind aprins”, „i s-a aprins
sufletul”, „în ochii lui ardea atâta mânie”, „începe să clocotească sângele”, „se aprinde ca
focul”, „sângele încins” etc.), al patimei („iubirea pătimaşă”, „patimă sălbatică” etc.), şi al
pământului;
- Exponent al mediului în care trăieşte, Ion identifică lipsa pământului cu umilinţa: „se
simţea mic şi slab ca un vierme”; în acest context acţiunile sale sunt justificate până la un
punct, reflectând revolta unui erou care încearcă prin orice mijloc să-şi depăşească condiţia
socială: „trebuie să am pământ … trebuie”;
- În lumea lui Ion pământul se confundă cu demnitatea; subordonate verbului „ a avea”,
acţiunile personajului devin semnificative pentru configuraţia sa psihologică;
- Orgolios, lucid, rece, calculat, Ion îşi concentrează toate energiile sufleteşti în scopul
obţinerii pământului mult râvnit: „în fundul inimii sale rodea ca un cariu părerea de rău că
din atâta hotar el nu stăpânea decât două, trei crâmpeie, pe când toată fiinţa lui râvnea de
dorul de a avea pământ, cât mai mult pământ”;
- Lacom şi invidios („veşnic a pizmuit pe cei bogaţi”), Ion elaborează o adevărată strategie de
seducere a Anei, înăbuşind „glasul iubirii” pentru Florica;
- Actor desăvârşit, el îşi disimulează adevăratele sentimente, purtându-se la început cu Ana
tandru şi prevenitor, pentru ca mai apoi să abordeze jocul indiferenţei şi al dispreţului;
- Pentru Ion căsătoria nu e decât un contract social menit să-i ofere ascensiunea în ierarhia
satului, iar conflictele repetate cu Ana, hărţuiala cu tatăl ei pentru a-i smulge toate
pământurile constituie etape ale aceleiaşi strategii aplicate cu hotărâre şi cruzime;
- Ion este un personaj cu o evoluţie simptomatică, atras mai întâi de glasul pământului, apoi
de glasul iubirii, fiind astfel supus unor forţe centrifuge: glasul iubirii acţionează opus glasului
pământului;
- Lupta pentru pământ desfăşurată cu abilitate şi tenacitate dezumanizează treptat personajul;
în acest sens Pompiliu Constantinescu evidenţiază la Ion „voinţa de putere” (Nietzsche);
- Nici măcar statutul de tată nu reuşeşte să-l sensibilizeze, Ion fiind complet indiferent faţă de
copilul care nu reprezintă decât un obiect de şantaj şi un garant al succesului său;
- Violent şi brutal cu Ana, indiferent faţă de fiul său, mândru şi sfidător, Ion devine „o brută
de o lăcomie obscură şi de o viclenie procedurală”;
- Simbol al patimii pentru pământ, Ion încarnează condiţia umană tragică, căci personajul
este surprins în situaţia limită a opţiunii imposibile între glasul pământului şi glasul iubirii:
„Ion, eroul cu aviditatea lui brutală de pământ, nu e decât expansiunea primitivă a ambiţiunii
care roade sufletul oricărui om în general şi oricărui român în special, pentru a se ridica
deasupra mediului în care l-a sădit natura şi contingenţele sociale (…) Ion e simbolul
ambiţiei tragice care ne arde sufletul” (Mihail Dragomirescu);
- Dilema protagonistului este redată sugestiv de Lucian Raicu, care subliniază că Ion „ are
nevoie de pământ ca să trăiască, dar pământul îl împiedică să trăiască omeneşte, cu patimă
şi bucurie”;
- Posesia pământului nu-i aduce lui Ion mulţumirea visată şi de aceea glasul iubirii atâta timp
înăbuşit izbucneşte cu o forţă devastatoare; „să ştiu bine că fac moarte de om, tot a mea o să
fii”;
- Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor
sale viguroase şi neclintite, căci, “ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău”-
spune Ion la sfârşit. El este devorat şi de “glasul pământului” şi de “glasul iubirii”
- Patima pentru Florica se consumă cu aceeaşi intensitate ca glasul pământului, având însă
consecinţe tragice;
- Opac la toate semnele ameninţării care-l pândeşte, Ion se lasă cu o inconştienţă inexplicabilă
în voia iubirii pentru Florica, sfidând normele nescrise ale moralei, încălcând legea căsniciei:
„o strânse în braţe şi o sărută cu o patimă sălbatică”;
- Victimă a orgoliului nemăsurat, dar şi victimă a societăţii în care trăieşte, Ion este un
personaj emblematic pentru o întreagă categorie socială;
- Memorabil pentru complexitatea sa psihologică, eroul se construieşte prin mijloacele
realismului dur, nuanţat de accente naturaliste;
- Stilul direct alternat cu cel indirect liber, analiza minuţioasă a reacţiilor, introspecţia şi
retrospecţia sunt mijloacele prin care naratorul demontează mecanismele sufleteşti ale eroului,
relevând mişcările cele mai intime ale conştiinţei („Fiece vorbă îl împungea drept în inimă”);
- În psihologia lui Ion, scriitorul a utilizat simplificarea artei clasice, reducându-l la instinctul
principal, tot aşa cum eroii lui Molière se organizează în jurul unei singure mari pasiuni.
- Ion este „o figură măreaţă a câmpului (…) un individ care în lipsa de orientare a celorlalţi
ştie ce vrea” (G. Călinescu);
- „În planul creaţiei Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul." (George Călinescu)
- Ion e o „fiară” (Nicolae Manolescu), toţi ceilalţi fiind consideraţi de George Călinescu
„varietăţi de Ion”;
- „Lăcomia lui de zestre e centrul lumii” (G. Călinescu), Ion fiind un personaj realist tipic
pentru pătura socială a ţărănimii legată vital de pământul care-i asigură existenţa şi respectul
colectivităţii, realizat astfel prin tehnica modernă a basoreliefului, un personaj modern
puternic individualizat prin complexitatea caracterială;
- „Suflet rudimentar” (Pompiliu Constantinescu), Ion se aseamănă cu eroii lui Zola (din La
terre), ai lui Balzac (din Les paysans) şi ai lui Maupassant.
- În final, Ion este pedepsit să moară ca un câine, pentru că s-a făcut vinovat atât de hybris
(Mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor și libertății sale în confruntarea
cu destinul), cât şi de hamartia (păcat), păcătuind prin orgoliul exacerbat care a pus stăpânire
pe faptele şi gândurile sale, şi în faţa lui Dumnezeu, prin călcarea unora dintre cele zece
porunci: a luat numele Domnului Dumnezeului în deşert („Eu de nimeni nu mă tem, nici de
Dumnezeu”), nu şi-a cinstit părinţii, ridicând mâna să-şi lovească mama şi brutalizându-şi
tatăl, a furat pământ din ogorul lui Simion Lungu, a râvnit la bunurile aproapelui său,
pământurile lui Vasile Baciu şi nevasta lui George Bulbuc, este „ucigaşul” moral al Anei, pe
care a îndemnat-o să se omoare. Făcându-se vinovat de păcate capitale, trăind vina tragică,
Ion s-a supus destinului ce a hotărât ca zbuciumul acestei fiinţe elementare, instinctuale, a
cărei viaţă a fost un eşec, să ia sfârşit. Ion plăteşte cu viaţa „vina” de a nu-şi fi stăpânit
instinctele, murind la fel de sălbatic precum trăise;
- De altfel, Leo Bersani constata că „personajele care refuză să accepte limitele pe care
societatea le impune subiectului, naturii sale şi întinderii dorinţelor sale, devin ţapii
ispăşitori ai acestei societăţi. Ele sunt sacrificate pentru că expulzarea ţapului ispăşitor are o
funcţie culturală de stabilizare”
- Ion „pare crescut din pământul iubit cu ferocitate”, fiind „o figură simbolică poate mai
mare ca natura”(Eugen Lovinescu).

ANA
- caracterizare -

- „În societatea ţărănească femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o

producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva
prin feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la
ţară , nu.” afirma George Călinescu;
- Într-o societate tiranică paternă, ca cea din Ion, femeia este dominată abuziv, fără a fi
considerată un partener egal;
- Ana este personaj pacient (personaj care suportă des urmările actelor altor personaje),
aceasta încarnând ipostaza tragică a feminităţii;
- Critica a văzut în Ana victima perfectă: „Ana ajunge un fel de arătare care bate şoseaua
satului da la casa lui tată-său la casa bărbatului … Îşi poartă pruncul la piept cu
rătăcirile ei, ca o mater dolorosa schingiuită şi idiotizată.” (Tudor Vianu);
- Iubirea ei pentru Ion este o renunţare la propria personalitate, o pierdere de sine, un
abandon total al fiinţei în voinţa celuilalt, în a cărui voinţă intră hipnotic;
- Dragostea Anei începe ca o sinucidere psihică, pe jumătate inconştientă, pe jumătate
deliberată, având drept trist deznodământ o sinucidere reală;
- Ea este o victimă vinovată, în măsura în care, practicând propriul joc al seducţiei, creează
la rândul ei victime;
- Ana şi Ion, personaje pereche, evoluează pe trasee matematic opuse, pentru a sfârşi
matematic identic: amândoi mor;
- Lucian Raicu observa că personajele lui Rebreanu există atâta vreme cât trăiesc în iluzie
(Ana crede că e iubită de Ion, Ion că pământurile lui Baciu îl vor face fericit), iar când
devin lucizi, mor; au un final roz doar personajele care nu ajung la cunoaşterea de sine;
- destinul ei tragic este reprezentativ pentru mentalitatea rurală conform căreia femeia se
identifică cu „ două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii” (George
Călinescu);
- eroina se defineşte chiar de la începutul romanului prin două atribute: bogăţia şi urâţenia;
- Ana şi Florica sunt construite antitetic, folosindu-se tehnica modernă a contrapunctului,
utilizată şi de Aldous Huxley în „Punct. Contrapunct”. Astfel, Florica este frumoasă, dar
săracă, în timp ce Ana Baciu este urâtă şi bogată. Cele două personaje se exclud, Ana fiind
un simplu mijloc de îmbogăţire, în timp ce Florica este ţinta aspiraţiilor amoroase ale lui
Ion.
- Redusă la statutul de obiect de şantaj, Ana eşuează într-o căsnicie la fel de tristă ca
întreaga ei existenţă,
- Orfană de mamă, Ana trece prin căsătorie de sub palma ameninţătoare a tatălui sub
pumnul crud al lui Ion;
- Personajul se construieşte pe complexul obsesional, întreaga ei existenţă conturându-se în
jurul speranţei deşarte că ar putea fi iubită de Ion; de aici vine capacitatea eroinei de a
accepta toate umilinţele la care o supune Ion;
- Destinul Anei este plasat sub semnul nenorocului şi de aceea replica „norocul meu,
norocul meu” devine un laitmotiv al evoluţiei sale;
- Încarnare a durerii şi a suferinţei mute, Ana impresionează prin hotărârea cu care îşi
pregăteşte intrarea în moarte; ea studiază cu interes faţa cârciumarului Avrum, dar şi a lui
Dumitru Moarcăş, precum şi apa învolburată a râului;
- Scena care precedă sinuciderea eroinei este magistral construită prin imagini vizuale şi
auditive care creează impresia de coşmar; fiecare amănunt este hiperbolizat, fiecare
element al realităţii înconjurătoare fiind resimţit ca un atentat la firesc.
- Lepădarea de viaţă este sinonimă aici cu refuzul unei existenţe informale şi o descoperire
a tăcerii absolute, singura tolerabilă, dar şi o modalitate de eliberare.
- Definiţia romanului realist ca istorisire a unui eşec (E. M. Forster) corespunde şi
romanelor lui Rebreanu, care relatează eşecuri. Ion e cel mai semnificativ căci aproape nu
este personaj în acest roman care să nu devină o victimă. Destinul lui Ion reflectă eşecul în
planul valorilor umane, moartea sa fiind dictată de un destin implacabil, iar Ana, unul
dintre cele mai zguduitoare personaje din acest roman, se mişcă de la început până la
sfârşit într-un cerc vicios. Lamentaţia ei repetată invocă un noroc inexistent: „norocul
meu, norocul meu”. Singura ei vină este de a a fi tras la naştere un loz nefericit. Romanul
naturalist îşi datorează măreţia cultivării acestor oameni fără nicio şansă şi a acestor
destine fără salvare.