COLEGIUL NAŢIONAL “COSTACHE NEGRI”

Diversitate tematică ,
stilistică şi de viziune în
opera marilor clasici
Cuprins

Introducere în studiul de caz 3

“Marii clasici” 6

 Ioan Slavici 6
 Ion Creangă 21
 I. L. Caragiale……………………………41
 Mihai Eminescu……………………….83

2
 Introducere în studiul de caz

În deceniile care urmează Unirii Principatelor (1859), istoria spaţiului

românesc se confruntă cu câteva evenimente importante. Astfel se observă că
scriitorii vremii au fost conştienţi că “O eră de renaştere şi civilizaţie s-a deschis
ţării noastre“ (“Revista română”, Al. Odobescu). Se pot identifica două etape în
viaţa culturală a românilor din timpul domniei lui Carol I: o primă perioadă de
aşezare şi de consolidare a democraţiei parlamentare şi a monarhiei
constituţionale, între anii 1866-1881, coincidentă cu debutul şi consolidarea
epocii „marilor clasici”, şi o a doua etapă de afirmare a românităţii în contextul
europenităţii central-occidentale, marcată de apariţia unor creatori, cu vocaţie de
precursori ai direcţiilor culturale ale secolului XX. În istoria noastră literară
sintagma „marii clasici” numeşte grupul creatorilor, membri sau simpati zanţi
ai Junimii, ale căror opere au fost
considerate modele literare autohtone. Mihai Eminescu, poetul, I.L.Caragiale,
comediograful, Ion  Creangă, povestitorul şi Ioan Slavici,romancierul şi nuvelistul,
au devenit „coloanele” de susţinere ale esteticii maioresciene, ce proclama
valorile literare izvorâte din sol autohton, în competiţie cu cele europene.

  Despre formarea Junimii, Tudor Vianu scrie în « Istoria literaturii romane

moderne »  urmatoarele cuvinte: ,,În 1863 se întâlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi
de curând de la studii. Patru din ei aparţin boierimii moldoveneşti, adică acelei
clase cultivate printr-o atingere seculară cu civilizaţia Apusului, dar în care dorinţa
producţiilor proprii, într-o vreme în care meseria condeiului nu le dădea încă
influenţa şi puterea obtinuţe mai târziu, era mai mică decât plăcerea de a gusta
producţiile altora. Din mijlocul acestei aristocraţii locale se ridică Petre Carp,
Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi. Pogor şi Rosetti se formează în
şcolile Franţei. Ceilalţi se întorceau de la studii din universităţile germane. Al
cincilea emul al grupului şi acela care trebuia să devină conducătorul lui, Titu
Maiorescu, se înapoia ca fost student al universităţilor germane şi franceze şi

3
aparţinea prin naştere ramurii ardeleneşti care, în ultima jumătate de veac,
trimisese Principatelor Române pe atâţi din îndrumătorii lor, în şcoală şi în
literatură”. Aceşti tineri se gândesc să organizeze o societate literară, pe care o
botează ,,Junimea”. Scopurile societăţii sunt cultural-literare. Abia după 1870,
,,Junimea” se interesează de politică şi o parte din membrii ei fac politică în cadrul
partidului conservator. La început societatea proclamă, chiar, principiul separaţiei
artei de politic. Pentru Titu Maiorescu scopurile oficiale ale Junimii au fost:
cultivarea unui naţionalism în marginile adevărului, răspândirea literaturii şi
ştiinţei europene, aprecierea critică şi obiectivă a operelor artistice, statuarea
activităţii culturale drept un punct de întâlnire pentru spiritualitatea românească.
De această epocă se leagă câteva din cele mai mari realizări ale poeziei, prozei,
teatrului, criticii şi publicisticii naţionale. Junimea a fost considerată în epocă şi
după, cel mai de seamă cenaclu şi cea mai importantă societate culturală din
istoria literaturii române. În 1867, Junimea scoate o revistă proprie, intitulată
“Convorbiri Literare”, iar primul număr apare la Iaşi,la data de 1 martie 1867.
Revista are o viaţă foarte lungă: ea apare din 1867 pană în 1944. În secolul nostru,
ea nu mai joacă un rol deosebit şi numai numele şi originea junimistă o  menţin în
atenţia generaţiilor noi. Dar între 1867 şi 1893 la ,,Convorbiri literare” publică toţi
scriitorii de seamă ai epocii: Eminescu, Creangă, Alecsandri, Maiorescu, Caragiale,
Slavici, Coşbuc, istoricul A.D.Xenopol, filozoful Vasile Conta şi numeroşi alţii.

 Societatea Junimea şi ,,Convorbiri literare” au jucat în literatura româna un

rol considerabil. Ele au creat un anumit mod de a înţelege cultura, care a primit
numele de spirit junimist. Care sunt însuşirile spiritului junimist? Tudor Vianu le
consideră ca definitorii pe urmatoarele cinci:inclinatia spre filozofie, spiritul
ortoric, clasicismul (in forme academice), ironia si spiritul critic.

4
 Reprezentanţii cei mai valoroşi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă,
Ioan Slavici şi Titu Maiorescu sunt consideraţi astăzi modele în domeniul poeziei,
dramaturgiei, prozei şi criticii literare. Clasicismul lor constă, tocmai, în valoarea
incontestabilă a operelor, devenite în timp puncte de reper în maturizarea
fenomenului literar românesc. Dincolo de diversitatea tematică, stilistică şi de
viziune îi uneşte acelaşi cult al valorii, manifestat atât prin nivelul creaţiilor, cât şi
prin critica formelor fără fond, prezentă nu numai la mentorul grupării, ci şi la
ceilalţi patru scriitori, în poeziile satirice eminesciene sau în publicistica poetului,
în toată opera comică a lui Caragiale, în "Amintirile" lui Creangă sau în proza lui
Slavici. Eticheta de mari clasici este postumă şi se referă la valoarea consacrată a
operei şi nu la curentul clasicist.

« Un izvor adânc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum

izvorul s-a format picătură cu picătură până la momentul morţii, şi cei mai mulţi
din noi ajung, chiar, la ultima etapă a existenţei lor fără să-şi fi putut spune
ultimul cuvânt. « (Titu Maiorescu)

Ioan Slavici

5
 (1848-1925)

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17

august 1925, Crucea de Jos, județul Vrancea) a fost un
scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882)
al Academiei Române.
Provenind dintr-o familie de țărani ardeleni remarcabila operă literară a lui
Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul, deși nu a fost
un om de o vastă cultură, a fost considerat de criticul George Călinescu,
un instrument de observație excelent al mediului rural, oferind în nuvelele
sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului
oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
A devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia,
debutează cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante
scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu
noroc șiPădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în
anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Ioan Slavici şi Junimea

El n-a fost doar un frecventator ocazional al întrunirilor literare de la Iași și
București și nici nu s-a numărat între colaboratorii sporadici ai Convorbirilor
literare, chiar dacă n-au lipsit ani în care a onorat revista junimistă cu mai puține
contribuții, fiind cu totul stăpânit de simțul responsabilității pentru îndeplinirea
misiunii publicațiilor proprii : Tribuna, Vatra, Corespondența română.

Activitatea îndelungată a lui Slavici în cadrul Junimii n-a fost însa lipsită de
sinuozități, de rezerve și dezacorduri cu unele idei politice, îndeosebi când ele se
refereau la problema Transilvaniei, față de care el cerea formularea unor atitudini
mai clare și mai hotărâte, cel puțin în decursul ultimelor două decenii ale secolului
trecut. Nu trebuie pierdut din vedere nicicând faptul că a fost de la începutul
studiilor sale universitare scriitorul căruia Junimea i-a acordat ajutoare materiale

6
substanțiale, mai numeroase chiar și decât cele ce i s-au atribuit lui M. Eminescu,
în același interval de timp. S-a bucurat, în momente grele ale vieții, de sfaturi și
încurajări morale venite din partea unor junimiști de bază, ca Iacob Negruzzi și
Titu Maiorescu.

Ioan Slavici – gazetar al extremelor

Prozator, ziarist, editor, folclorist, dascăl și istoric, ideolog și promotor

cultural, Ioan Slavici este una dintre personalităţile complexe și inovatoare ale
culturii române. S-a afirmat puternic în toate aceste arii de cuprindere. Ioan
Slavici a scris enorm. A ales diversitatea, abordând domenii nu neapărat apropiate
între ele. S-a ocupat de creşterea junelor române și de Confucius, de creşterea
salcâmului și de editarea documentelor istorice, de căruţele pentru război și de
politică în marile cancelarii ale Europei. Toate au fost iniţial păreri exprimate în
articole de gazetă. Ziaristica i-a permis să noteze aceste fulguraţii, aceste idei și
opinii. Pe unele le-a dezvoltat în articole scurte, rămase aşa, ori reluate în altele
mai ample.

Contribuția lui Ioan Slavici la dezvoltarea prozei romanesti

Ioan Slavici (1848-1925) este considerat, alături de Eminescu, Caragiale şi
Creangă, cel de-al patrulea clasic al literaturii române. Celebru pentru nuvelele
sale, printre care se numără Moara cu noroc  şi Pădureanca, Slavici a jucat un rol
esenţial în istoria romanului autohton, cel mai cunoscut roman al său fiind Mara
(1870). Este de fapt primul mare scriitor al Transilvaniei; este un creator complex,
excepțional nuvelist, romancier, dramaturg, publicist și memorialist. Prin creația
lui Slavici proza românească dobândește o consolidare a dimensiunii realiste și o
remarcabilă deschidere spre psihologic.

7
 Temele abordate în scrierile sale

Creator de personaje memorabile și constructor epic, observator ascuțit și

moralist cu vocație de pedagog, Ioan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care
Transilvania îi dăruie literaturii române la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu Ion
Creangă, din Moldova și cu I. L. Caragiale, din Muntenia, alături, se alcătuiește un
adevărat triunghi simbolic al spiritualității românești, în mijlocul căruia se înalță ca
« o coloană a infinitului «  simbolul lui Eminescu.

 Printre marii clasici, dintre care fiecare reprezintă superioara înflorire a

unui gen sau a unei specii în literatura română ( M. Eminescu fiind prin excelență
poetul, I.L.Caragiale-dramaturgul și I.Creangă-povestitorul ), I. Slavici este
cunoscut îndeosebi ca nuvelist de excepție. Prin opere ca «  Moara cu Noroc ”,
« Pădureancă”, «  Popa Tanda ” ori « Budulea Taichii ”, scriitorul se afirmans
calitate de creator al unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice și de
dramatice probleme morale în cadrul, schițat cu mâna de maestru, al satului și
târgului transilvănean, cu vechile lor legi nescrise, păstrate și transmise de opinia
publică ( «  gura satului ” ), ori al întinsei câmpii de vest, unde legea o făceau
oamenii puternici și lipsiți de scrupule, precum Lică Sămădăul. Valoarea
nuvelisticii a pus mult timp în umbră importanța operei de romancier a lui I.
Slavici, care prin «  Mara ” realizează « Un pas mare în istoria genului”, după
aprecierea lui G. Călinescu

Moara cu noroc

Caracteristici  ale nuvelei psihologice :

-  accentul cade pe analiza stărilor sufleteşti;

-   teme preferate: dezumanizarea din cauza patimei pentru bani (aur), tema
inadaptatului, a parvenitului etc.;
-    motive literare specifice: obsesia, frica, alienarea, erosul;

8
-    modalităţile de investigare a trăirilor psihologice sunt monologul interior, stilul
indirect liber, analiza psihologică, replicile, introspecţia;
-    relatarea la pers a III-a; -narator obiectiv, omniscient şi omniprezent;
-    faptele sunt verosimile (credibile); -pers. complexe, surprinse în evoluţie;
dezvolta puternice conflicte interioare.

Textul literar ,,Moara cu noroc” este publicat în 1881, în volumul

intitulat ,,Novele din popor”. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic, în
proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic, redat în manieră
obiectivă, între personaje bine conturate, individualizate prin detalii
semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară, care
urmărește firul propriu-zis al evenimentelor, și una interioară, prin definirea
implicațiilor pe care le au faptele în planul conștiintei personajului. Slavici se
remarcă prin finețea observatieiin ceea ce privește descrierea stărilor sufletești și
a transformărilor comportamentale determinate de acestea.
Nuvela ,,Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul căreia
se remarcă: obiectivitatea perspectivei narrative, omniscientă și omniprezentă
naratorului, relatarea la persoana a treia, veridicitatea, inspirația din realitate prin
prezentarea societății ardelenești de la sfârșitul secolului XIX-lea, descrierile
detaliate, stilul sobru, fără figure de stil și exprimare exactă.
Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în mod
gradat, dozând momentele de tensiune maximă, anticipate din pauze descriptive,
iar secvențele narrative sunt construite prin înlănțuire, evidențiind tema care
prezintă consecințele nefaste pe care le are setea de îmbogățire asupra destinului
uman.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce
de drumuri, în pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în
esență, aducătoare de ghinion, deși aparent este un spațiu privilegiat
al ,,norocului” înavuțirii.
Opera lui Slavici este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict
interior,prin modalitățile de caractrizare a personajului,și de investigare
psihologică.În nuvela psihologică, accentul cade asupra complexității personajului,
asupra transformărilor interioare ale conștiintei sale și asupra tensiunilor
sufletești trăite de acesta. Lumea din afară este generatoarea mișcărilor de
conștiință,în ea se reflectă,sub forma acțiunilor concrete,conflictele interioare ale
personajului,dar nu își modifică principiile fundamentale de funcționare în urma
acestor transformări.Protagonistul Ghiță decide să renune la statutul de cismar,în

9
favoarea celui de cârciumar.Ia în arendă un han frecventat ,însă asocierea sa cu
Lică Sămădăul,șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi,dorința sa de
a se îmbogăți cât mai repede indiferent de mijloace,îl vor transforma intr'o
victimă a propriilor sale aspirații.

10
11
12
Bust Ioan Slavici, Sibiu

13
 Ion Creangă
(1837-1889)

“Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e

bătrân ,greu de subînțelesuri,aproape echivoc și unde experiența s-a condensate
în formule nemișcate ,tuturor cunoscute ,așa încât opera literară să fie aproape
numai o reaprindere a unor elemente tocite de uz.Era mai firesc ca un astfel de
scriitor de cuvinte să răsară peste câteva veacuri ,într-o epocă de umanism
românesc.Născut cu mult mai devreme ,Creangă s-a ivit acolo unde exista o
tradiție veche și deci și un fel de erudiție,la sat,și încă la satul de munte de dincolo
de Siret,unde poporul e neamestecat și păstrător și-și exprimă experiența
impersonal și aforistic”
G.Calinescu

“Unic prin geniul lor oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a
evoca viața ,un scriitor din linia realismului lui Negruzzi ,ramanandun
reprezentant tipic al Junimii ,prin acea vigoare a conștiintei artistice care îl unește
atât de strâns cu Maiorescusi cu Eminescu,bucuroși din primul moment a fi ghicit
în el o conștiință înrudită”
Tudor Vianu

14
 Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost
un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și
povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii
române mai ales datorită operei sale autobiografice “Amintiri din copilarie”

Stiati că?!:

 strămoșii din partea mamei erau veniți din parte moldovenească a munților
din Maramureș pe la sfârșitul veacului alVIII-lea ,aprox 1784-1788
 David Creangă ,bunicul povestitorului , se arată ca fiind cel mă cu vază dintre
frații săi, în 1820 era fruntaș, iar de pe la 1828 încolo este vornic(adică
primar)
 Dumitru Creangă,copilul cel mai mic al lui David, deși de o seamă cu
povestitorul îi era și unchi
 este bănuit că și familia tatălui era venită din Ardeal,din cauza numelui,
Ștefan sin Petrea Ciubotarul,dar moldovenii purtau opinici,și deci comerțul
cu ciubote nu se putea să se fi dezvoltat în Moldova
 în cadrul familiei ardelenești este des întâlnită petirea cu un consanguin , cu
atât mai mult cu cât muntenii au tendința de respingere față de tot ce e nou
 de asemenea, Ion Creangă vorbește de un anumit Ciubuc,care s-ar fi călugări
pe la sfârșitul vieții, ” cu toți hadaii lui de altfel”,având în vedere că a
dăruit ,după spusele povestitorului,un clopot bisericii din Pipirig spre
pomenirea răposaților Aron monahu și Mia monahia
 despre acest mocan călugărit Creangă ne spune o anecdotă ,deoarece
Ciubuc a fost om de omenia și gazdă mare ,vestea bunătății și bogăției lui ar
fi ajuns până la vodă care s-ar fi oprit o data la casa lui și l-ar fi inytrebat “Cu
cine ții atâta amar de bucate?” ,iar el ar fi raspuns “Cu cei slabi de minte și
tari de virtute ,măria-ta” drept pentru care vodă i-ar fi răspuns Ia,aista-i

15
 om,zic și eu” ,iar lui ciubuc i-ar fi mers vestea de ”omul lui voda” ,iar dealului
pe care era casa lui i s-ar fi dat numele de Dealul Omului

Jovialitatea lui Creanga

Este adevărat că în scrierile lui, Creangă adună foarte mult vocabular

țărănesc ,dar mai cu seamă proverbe,zicători care alcătuiesc așa-numitele lui
”țărănii”,însă numai acestea nu pot constitui o literatură.Dacă îl considerăm pe
Creangă un folclorist,atunci sunt culegeri mult mai bogate decât scrierile lui.

Despre Creangă se repeat mereu banalitățile școlare știute:puterea de a crea

tipuri vii,artă cu care mânuiește limba, puritatea vocabularului,aproape cu
desăvârșire lipsit de neologisme,stilul simplu,natural,plastic,cu propoziții și fraze
armonioase și ritmate atât de potrivit cu subiectul și celelalte. Însă modul de a
vorbi al lui Creangă nu e ”natural” ,este pur și simplu autentic în idea că pare
plauzibil ca un humuleștean să poată vorbi așa.Vorbirea unui țăran este
umflată,înfrumusețată cu tot ce se poate culege de prin partea locului. Plăcerea
provocată de lectura operei lui Creangă este o plăcere erudite,iar nu una de
ascultare a adevărului.Niciun om cu gust nu citește această operă pentru a lua la
cunoștință întreaga înțelepciune populară,așa cum a fost ea cristalizată de veacuri
în ”proverbe și zicatori”.Dimpotrivă ,în loc să fie educativ, efectul acestei
înțelepciuni este ilariant.Creangă folosește un procedeu găsit și în opera lui
Rabelais și anume paralela continuă dusă până la beție de ,între actualitate și
experiența acumulată.Instrumentul specific acestui mod literar este
citatul.Scriitura lui Ion Creangă este plină de savoarea erudiției joviale.Creangă,ca
și Anton Pann sunt niște erudiți și niște umaniști în materie de știință și literature
rurală.Deși citatele lor nu sunt scoase din cărți,ci din tradiția orală,operele lor nu
sunt mai puțin cărturărești structural or fiind aceași ca cea rabelasiana: o
jovialitate enormă,care înăbușe cel mai neînsemnat fapt într-un roi de citate.

16
Creangă este un umanist al științei sătești ,scoțând din erudiția lui un râs
gros,fără a fi totuși un autor vesel prin materie.Continutul “Amintirilor” si a
povestilor este indifferent in sine ,ba chiar apt de a fi tratat liric sau
fantastic ,vesela este hotararea interioara ,setea nestinsa de vorbe ,sorbite pentru
ele insele, dintr-o voluptate strict intelectuala.

“Ţăraniile” lui Creangă

Din punctul unora de vedere Creangă ar fi un țăran. Țăran și nu prea,

decât la fire.Cât despre intelect "corespondenta, polemicile lui dezvăluie un
mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nicio pata”.Creangă este mai
deștept decât pare,nu are o cultură vastă ,ramificată,dar ceea ce știe e bine
înrădăcinat.” Ioan Vântură-Tara” este un om deștept ,dar nu autodidact tot ce
știe fiind învățat la școală,luminat cu puține cărți ,înțelegând însă mai bine decât
cei cu multe cărți și păstrând doar o slavă exagerată față de cei învățați. Dă
dovadă de o șiretenie patriarhală ,asemeni lui Ion Neculce,care și acela vorbește
de ”fira lui cea proastă”, deși o crede deșteaptă.Prin el vechea mentalitate
autohtonă a intelepciuniicu o carte își arată puterea față de nua mentalitate
cărturărească. De aceea umorul lui ia mai degrabă forma gestului,ca înțelepciunea
orientală,decât a jocului de cuvinte.

17
 Ion Luca Caragiale
(1852-1912)

„Caragialii au fost o dinastie de oameni cu geniul râsului”

(Paul Zarifopol)

Născut, educat şi trăitor în România până în anul 1905, lui I.L. Caragiale îi
plăcea să se declare „un grec păcătos”, „o sămânţă de idriot”, „veşnic doritor de
alte orizonturi”, motivându-şi plăcerea de a parodia, satiriza şi flagela pe
conaţionali.

Direcţiile profesionale pe care le-a urmat I.L Caragiale au fost: publicistica ,

literatura şi politica. Niciuna nu i-au adus satisfacţii morale ori spor material în
timpul vieţii. El a profesat gazetăria, într-o paletă largă de registre: publicistica
politică, indiferent de culoare, publicistica satirică unde geniul său comic este
inepuizabil, publicistica de informare cotidiană şi culturală . Un moment
important îl reprezintă activitatea desfăşurată la ziarul conservator „Timpul”,
unde este adus de Eminescu. Împreună cu ei s-a aflat şi I. Slavici, toţi trei
transformând redacţia într-o adevărată „academie” a literaţilor de geniu ai
României acelui timp. I.L. Caragiale, care se integrase în societatea Junimea din
Bucureşti şi era admirat de T. Maiorescu, redactează cele patru partituri comice:
O noapte furtunoasă, 1879, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, 1880, O scrisoare
pierdută, 1884, D-ale carnavalului, 1885. În anul 1889, el publică un volum de
Teatru, iar în 1890 finalizează drama realist-naturalistă Năpasta. Între manuscrise
se află şi un proiect dramatic nefinalizat, Titircă, Sotirescu et companie, unde sunt

18
readuse în scenă unele dintre personajele comediilor sale. După douăzeci de ani
Jupân Dumitrache este senator, Rică Venturiano este deputat în opoziţie şi patron
al gazetei „Alarma”, Spiridon este deputat, doctor în drept, spotsman cu
automobil şi cai de curse, Nae Ipingescu este prefect de judeţ, Caţavencu este
ministru etc.

Nu numai gazetăria, literatura sau politica l-au atras pe I.L. Caragiale, ci şi

micile afaceri. El a fost patronul unor restaurante, preferând să ofere clienţilor săi
o „bere bună, decât o literatură proastă” .

Comediografia, între clasicism, realism şi teatrul absurd

Comedia are un mare impact la public deoarece provoacă râsul purificator.

Ca spectacol de teatru, ea evidenţiază ridicolul, constând în cusururi şi diformităţi
fizice, păcatele sufletului şi ale trupului omenesc. Râsul provocat de spectacolul
comic are menirea să deştepte o atitudine critică, de reprobare, de admonestare
severă ori îngăduitoare. Viciile sunt personificate în caractere şi măşti comice.
Personajele comice preferate sunt: bătrânul, baba, parazitul, sclavul dispreţuit,
medicul incompetent etc. Caracterele se construiesc cu ajutorul automatismelor
şi al stereotipiilor verbale. Reduse la scheme morale abstracte, ele au numai
funcţionalitate dramaturgică, aparţin clasei a treia, alcătuită din locuitorii
neinstruiţi ai oraşelor sau ai satelor. De regulă, o comedie ilustrează opoziţia
dintre civilizaţia satului şi cea a oraşului, dintre poporul necioplit şi aristocraţia
rafinată, dintre virtute şi viciu. În istoria dramaturgiei se cunosc: comedia de
intrigă (comedia erorilor) sau farsa, comedia de caracter şi cea de moravuri
colective sau individuale.

Dramaturgia lui îmbină diverse tipuri de comedii (farsa, comediile de

caracter şi de moravuri). Între elementele generatoare de intrigă se află:
inversarea numărului 6 cu 9 în O noapte furtunoasă, o petrecere zgomotoasă
devenită în imaginaţia sclerozată a Conului Leonida o revoluţie, pierderea unei
scrisori de dragoste ajunge să impună în fruntea listei numele candidatului pentru
19
alegerile parlamentare într-un judeţ, găsirea unui bilet unde se preciza o întâlnire
amoroasă generează o goană nebună a partenerilor, încurcaţi în iţele măştilor din
D’ale carnavalului etc. Scrisorile, bileţelele sau articolele din presa politică a
vremii sunt dovada instrucţiei superficiale a personajelor caragialene. Deosebit de
tiparele comediei clasice, caracterele sale au avut parte de educaţie, numai că fie
ea a fost realizată superficial (cu dascăli incompetenţi sau cu manuale
indescifrabile), fie coeficientul de inteligenţă a subiecţilor educaţi este minim.

S-a spus despre comediile lui Caragiale că sunt triviale şi imorale, că

tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viciosi, sau prosti, că situaţiile în care
evoluează personajele sunt mai tot timpul scabroase iar autorul era acuzat că
prezintă aceste figuri şi situaţii într-un mod firesc, ca şi cum este de la sine înţeles
că nu poate fi altfel. În plus, unde este morala? Nicăieri nu se vede pedepsirea
celor răi şi răsplătirea celor buni.

Activitatea la Junimea

De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a

bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului,
Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale
adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale
au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și
junimist, Timpul (1878 - 1881).

La invitația lui M. Eminescu, pe care-l cunoscuse la Giurgiu cu zece ani în

urmă, începe (ăn februarie) colaborarea la "Timpul". Are loc premiera piesei lui Al.
Parodi, "Roma învinsă" în traducerea excelentă a lui Caragiale, care avea acum 21
de ani. În 26 mai participă pentru prima dată la întrunirile bucureștene ale

20
"Junimii". La 12 noiembrie citește la Iași, la a XV-a aniversare a "Junimii", comedia
"O noapte furtunoasa" .

A fost bine primită de Junimea și publicată în 1879 în Convorbiri literare

(în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri
deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de
la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-
a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat
frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui
Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie
a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei premieră a avut
loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a
numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat volumul de Teatru
(1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.

21
22
23
Caragiale tânăr

24
Caragiale (dreapta) şi Coşbuc (stânga)

25
 Mihai Eminescu
(1850-1889)

Romantismul este un curent literar şi artistic, aparut în Europa la sfârşitul

secolului al XVIII-Iea, începutul secolului al XIX-Iea, ca o manifestare vehementă
faţă de ordinea social-feudală şi, implicit faţă de curentul clasicist. Romantismul
exaltă sentimentele, frenezia, pasionalul, imaginaţia creatoare, misterul şi
fantasticul, sensibilitatea faţă de natură, evaziunea în vis dar şi trecutul istoric.
În literatura română,  romantismul se face simțit prin intermediul
scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp după
declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera
lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european, încheind, aşadar,
romantismul universal.

“Eminescu […] a fost şi ramâne cea mai copleşitoare

mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator
românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale
unui fond autentic.” (St. Aug. Doinas, Lectura poeziei. Urmata de tragic si
democratic, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1970, p.342.)

Mihai Eminescu este în literatura româna creator al unei opere ce străbate

timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. Semnificaţia lui a dobândit în conştiinţa
poporului nostru caracterul unui mit. Poetul “nepereche”, cum avea să îl
numească G.Călinescu, reprezintă în literatura noastra un dublu reper de valoare
luata în absolut, înscriindu-se în contextul literaturii unversale, alături de Dante,
Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu, şi de specific national, drept ipostază unică a
sufletului românesc în concertul poetic al lumii.
Există, înainte de toate, o anumită natură exterioara pe care poezia
eminesciană ne-o înfăţişează şi pe care o recunoaştem de îndată. Elementele

26
specifice naturii eminesciene sunt cele terestre (lacul, teiul, codrul, etc.) care
constituie un labirint al cărui parcurgere presupune iniţiere şi cele cosmice
(stelele, luna, bolta cerească, soarele) care sunt surprinse în ipostaza lor
fundamentală de trecere a timpului.
Natura eminesciană este tipic romantică. Ea încadrează şi amplifică un
sentiment, o idee, o atitudine: devine paradis al îndrăgostiţilor în poezia erotică
("Sara pe deal", "Lacul", "Dorinţa", « Floare albastră »), personaj care face "teoria
speţelor veşnice" în "Revedere", realitate metafizică în "Mai am un singur dor…".
Natura îi eternizeaza, îi "recosmicizeaza" pe îndragostiti. Apar, de aseamenea,
elementele fundamentale în termenii filozofiei antice: apa, aer, foc, pamânt.
Putem avea de a face cu o natură rustică ("Sara pe deal") sau o natură
primordială, încarcată de sacru, paradis terestru în care se consumă ritualul iubirii.
Natura este reflexiva, apărând ca stare de suflet. Îndragostitul îşi proiectează
sentimentele în natură şi peisajul vibreaza în acord cu trăirile. Cântarea naturii
(ilustrată de marii poeti ai lumii ca Shelley, Novalis, Leneau, Lamartine, Leopardi ,
Victor Hugo) apare la Eminescu ca o contemplare. Poetul cântă codrul, izvoarele,
lacul, cararile; ochiul cuprinde dealul, văile înguste şi abrupte sau "întunecata
mare" peste care veghează luna, stelele , soarele, luceferii unde se aud apele
murmurând sau plangând,iar florile de tei cad în părul îndragostiţilor. Există în
poezia naturii eminesciene o flora specifică, anumiţi arbori, ierburi :
salcâmul,teiul,floarea albastră,nufărul.
Erotica eminesciană e direct legată de acest cadru natural specific şi de
acea sensibilitate fierbinte pe care o putem descifra în poemele de dragoste, şi
este reflexul interior al universului său poetic atât de specific.
„În Eminescu e dragoste si durere de dragoste. Decepţia continuă în
dragoste influenţează toată inspiraţia lui de sentiment.[...] Dragostea lui Eminescu
e mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă, de pasiune. Ea e momentană şi
totală în momentul ei, şi se epuizează în întregime pe o singură împrejurare
relatată continuu, continuu trăită şi continuu epuizată în întregime.

Dragostea lui Eminescu nu e amestecată cu visul. Visul lui începe când

dragostea s-a isprăvit. Dragostea poetului n-a durat niciodată, rămâne
instantanee, dragiste de senzaţii iuţi. Ceea ce îi rămâne din dragostea trecută

27
devine vis abia în singurătate, ca o mâhnire că a fost numai senzuală, când a
trecut.” (Tudor Arghezi)
Sentimentul erotic este natural şi vital, manifestările sale fiind fireşti, lipsite
de dulcegărie, de artificialitate poetică.  Tipologia erotică are în poezia lui
Eminescu două imagini: una care iese din miscarea sentimentului spre ideal şi
care e dorinţă,aspiraţie,ipostază existentială a fericirii ("Dorinţa", "Floare
albastră" , "Lasă-ţi lumea", "Sara pe deal") şi alta luând forma romanţei, care
creşte din dezamăgire, ca tânguire a neîmplinirii ("Pe lângă plopii fără soţ" , "Te
duci" ,"Sonete" , "De ce nu-mi vii"), punctată de reproşurile adresate unei femei
care nu a împărtăşit iubirea şi a ratat, deci, şansa de a rămâne în conştiinţa
umanităţii.   Ambele par a fi variante ale unor scenarii erotice,în care natura este
cadru fizic cu componente sufleteşti (este caldă, familiară, primitoare, ocrotitoare)
şi mitice (e luxuriantă, paradisiacă). Dragostea e închipuire, e vis, e o posibilitate
eşuată din motive nedenumite.Este tangibilă doar ca ipostază care îl implică pe
visător într-un lanţ de fapte erotice , ca într-un ceremonial. Ritualul intimităţii este
solemn şi grav; în ciuda senzualităţii marcate rămâne cast, pur. Îndragostiţii
eminescieni refac, de obicei , prin pereche, unitatea primordială a mitului.

,,Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate

spirituală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. [...] El
este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii
desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare,însa
idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă".
(G. Calinescu)

A treia temă esenţială a liricii lui Eminescu o constiutie istoria. În

comparaţie cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria este locul schimbărilor
şi de aceea ea se înfăţişează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a
schimba destinul rău, strădanie însoţită de satisfacţii, dar şi de nemulţumiri
profunde, ce generează uneori sentimentul zădărnciei. Istoria este vazută în mai
multe ipostaze: "este panoramă a deşertăciunilor" în "Memento mori", mister al
etnogenezei în "Decebal", spaţiu întunecat al pasiunilor sau timp ideal, expresie a
28
demnităţii în "Scrisoarea a IIIa". O particularitate a viziunii eminesciene asupra
istoriei naţionale este asocierea ei cu ideea de patrie şi cu sentimentul
patriotismului. G. Călinescu afirmă : «  Urmărind descrierea operei eminesciene, se
pot vedea informaţii şi greşeli istorice ale poetului. Putem spune dinainte că
Eminescu, încă de tânăr, arată şi în acest câmp de cultură multă stăruinţă, dar că
ştiri mai temeinice un începe a strâng decât după întoarcerea în ţară. Întâiele
îndrumări în istoria universală le capătă însă la Viena şi Berlin  ».

--

Eminescu – prozator fantastic şi filozofic

Proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai adânc şi în toată

întinderea ei, expresia unui moment important din dezvoltarea romantismului
romanesc: momentul structuralizarii estetice, al dimensionarii lui spirituale.
Eminescu lasă deschise, prin epica sa, cel puţin două drumuri în literatura
română: drumul prozei fantastice şi cel al epicii filozofice, dând el însuşi modele în
aceasta privinţă. "Sărmanul Dionis" şi "Avatarii faraonului Tla" rămân două
prototipuri de literatură, în care se întâlnesc şi se unifică reprezentările unui liric
vizionar şi incertitudinile unei firi meditative, dârze în aspiraţia ei de a găsi, cu
preţul unor dureroase înfrângeri, soluţii în problemele esenţiale ale vieţii.
Tudor Vianu afirmă în « Arta prozatorilor români  » că : «  Poetul Eminescu
este pus în umbră de prozator. Făt frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara,
Geniu pustiu au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum
unele dintre motivele sau mijloacele lirismului eminescuan se prepară sau se
regăsesc în ele, cu interesul adică pe care l-am încerca pătrunzând în laboratorul
unui alhimist. Miracolul eminecian putea fi contemplat aici în schiţa lui
premergătoare şi în mecanismul lui demontat. Proza lui Eminescu merită însă a fi
citită pentru ea însăşi. Câteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei

29
româneşti de-a povesti au căzut din condeiul poetului. Valori noi îşi află aci
începutul drumului lor prin lume.
Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea
realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni înainte
de Eminescu şi nimeni după el n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a
realităţii, care aminteşte arta unui willian Blake. Iată un apus de soare : « 
Departe, munţii cu fruntea încruntată de codri, cu poalele pierdute în văo cu
izvoare albe. Nouri mari, routnzi şi plini pare-că de vijelie, treceau pe cerul adânc-
albastru ; prin ei minţii ridicau adâncuri şi coaste-n risipă, stanuri negre şi
trunchete despicau pe ici, pe colo negurile, şi un brad se înalţă singur şi detunat
pe-un vârf de munte în faţa soarelui ce apunea. Când soarele intra în nouri, ei
părură roşii şi vineţi, tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în grîmezi de
arcuri înalte, de spelunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, şi
numai din când în când, sfâşiindu-se, se revărsau prin negrele lor ruine lacuri de
purpură. «  (Sărmanul Dionis, în scriei literare, ed. D. Murăraşu, p.50). Caracterul
fantastic şi vizionar al acestei descripţii provinde din abundenţa ei fastuasă, din
arhitectonica ei barocă, din colorarea revărsată peste ea cu profunzime, din din
simbolurile care îi dau adâncimea unei vieţi morale. 
  Privind lumea, mai cu seamă sub aspectul expresiei ei morale, şi pe
oameni, în stratul stărilor lor de adâncime şi intensitate, Eminescu nu putea fi un
pictor al realităţii. Artist neasemănat este apoi Eminescu în zugrăvirea vastelor
perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe şi de sus.  »

Eminescu si Junimea

„ Mărginaşele şi umbritele cimitire deţin acum pe toţi comtemporanii

junimişti ai lui Eminescu. Dacă prin urmare, ne este într-o măsură greu să definim
adevăratele simţăminte ale poetului faţă de Junimea, suntem pe de alta scutiţi de
duşmăniile postume, care se îndărătnicesc să ne schimbe opiniile rpestabilite.
30
Pentru evocarea acestei atmosfere trebuie să citim hârtiile printre rânduri, să
trăim puţin viaţa de cenaclu a literaţilor, să nu socotim o înţepătură amicală drept
o repulsie principală, nici o bârfeală de răspântie ură inestingurabilă.Viaţa de grup
a scriitorilor este stăpânită de maliţie, de amor-propriu, dar aceste sunt, în acea
lume, sentimente labile şi superficiale, care nu rareori sunt o reacţiune a
persoanlităţii împotriva unei prea mari persoanlităţi. Junimea n-a fost decât o
reuniune întâmplătoare de oameni – cu multe aspiraţiuni comune, dar despărţiţi
printr-o infinitate de atitidini personale, aşa încât a subordonat cu totul pe
Eminescu grupului său sau a-l dezbina de el, cum fac unii,este o lucrare zadarnică
şi pătimaşă.
Ceea ce atrebuit să atragă încă de la început pe poet la Junimea este
cultura serioasă a celor mai mulţi dintre junimişti ( Maiorescu, Negruzzi, Pogor,
P.P.Carp, Lambrior, Vîrgolici etc.), precum şi nuanţa germanistă a studiilor
acestora. Dar ligamentul central între poet şi cerc îl formează Titu Maiorescu.
Oricâte repulsii şi revolte s-ar surprinde la Eminescu împotriva glacialului autor al
Logicii, Maiorescu, lăsând la o parte orice consideraţie asupra ideologiei lui
politice, filozofice şi estetice, era singurul intelectual de pe atunci, inrudit cu poetul
nu numai prin covârşi toarea superioritate culturală asupra contemporanilor, dar
şi prin direcţia nu fără erori a spiritului său.”
(G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu)

«  Legătura care uneşte pe scriitorii « Junimei » provine nu numai din

barajul pe care îl propun retorismului mai vechi, dar şi din contactul pe care îl
stabilesc cu viaţa, cu limba şi cu inspiraţia populară. Necesitatea acestui contact,
afirmată în principiu de Titu Maiorescu, este ilustrată de fiecare din scriitorii
«  Junimei  », cu diferenţe apreciabile. Iată-l, de pildă, pe Eminescu scriind Făt-
Frumos din tei. Peste materia somună şi câteva detalii stilistice ale povestirii,
păstrate din aresenalul povestitorului popular, cum sunt de pildă frazele
stereotipe revenind or de câte ori anumite situaţii analogice se refac, elementele
artistice ale povestirii se dilată si cresc mult peste nivelul obicinuit popular. »
(T.Vianu)
31
 S-a întâmplat o singură dată în activitatea literară a lui Eminescu ca o poezie
publicată să fie reluată, refăcută şi apoi trimisă de poet spre publicarea aceleaşi
reviste.
În tot cursul anului 1875, Eminescu a tipărit o singură poezie : Făt-Frumos
din tei.După trei ani, în 1878, reluând tema şi redactând o nouă formă a aceluiaşi
subiect, nu noi construcţii stilistice, într-un limbaj poetic evoluat, o trimite din nou
spre publicarea Convorbirilor literare, cu titlul schimbat « Povestea teiului », fapt
care a surprins redacţia, şi cineva, poate redactorul revistei, a scris sus, în colţul
foii : « A nu se culege », ceea ce nu s-a respectat până la urmă. Poezia aceasta a
apărut o dată cu alte trei, trimise tot atunci, împreună cu o scrisoare,
semnificativă pentru conştiinţa estetică, pentru atitudinea decisă a poetului
convins de valoarea poemelor sale. După un an şi trei luni de tăcere apar în
Convrobiri literare, la 1 martie 1878 : Povestea teiului, Povestea codrului,
Singurătate şi Departe sunt de tine…, moment esenţial al evoluţiei lirismului
eminescian în forme superioare ale expresiei poetice.

Eminescu la “Timpul”

Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a

desfășurat timp de șase ani în perioada (1877-1883), la cotidianul Timpul, organul
oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor șef.
Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste
sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877publicând în Albina, Familia lui Iosif
Vulcan, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași. Convingerile sale erau în
linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale
fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele
sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna
liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea
unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și
datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și
32
dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la
declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

În redacţia Timpul din Bucureşti, Eminescu avea alt orizont şi alte

posibilităţi de exprimare a idealurilor sale adânci; I se oferea o tribună de luptă
pentru idealurile social-politice în care credea, pe care le mărturisise încă din
1870, la începuturile activităţii sale jurnalistice.
Controversele de ordin politic şi social, ca să nu mai vorbim de disputele
literare cunoscute din istoria Junimii şi a Convorbirilor , se înteţeau ; conservatorii
aveau nevoie de o minte şi de un condei ca aceale ale poetului demult remarcat
pentru erudiţia, curajul, stilul incisiv. » (Gh. Bulgăr, Mihai Eminescu – coordonate
istorice şi stilistice ale creaţiei)
Pe lângă îndatoririle de jurnalist politic Mihai Eminescu se ocupă în Timpul
și de pagina culturală a revistei, alături de colegii săi I.L.Caragiale sau Ioan Slavici,
cu care zăbovea nopți întregi în redacție, iar aceștia se declară fericiți în câteva
articole cu caracter memorialistic că în acele ore puteau asculta lungile prelegeri
culturale sau chiar lingvistice ținute de poet, devenit gazetar fără voia lui. În
aceste pagini a publicat numeroase cronici muzicale, ale unor spectacole de
teatru sau de operă, în reprezentații date de trupe românești sau străine care
călătoreau în turneu la București, sau de cronici mondene ale vieții de la Curte,
acestea fiind potrivit propriilor lui mărturisiri, articolele care-i plăceau cel mai
mult.

33
34
Mihai Eminescu ( 1869, 1878, 1857, 1885 )

35
Statuia poetului de la Galaţi

36
Timbru poştal românesc din 1858 
37
Poesii (1884)
38
Bustul lui Mihai Eminescu în Vevey, Elveţia

39
 www.wikipedia.ro

 www.scribd.com

40