Câmpul conceptual al luptei

Trei elemente luate în vedere: spațiul, luptătorii, armele.

I. Sadoveanu, Mihail, Frații Jderi, Editura Tineretului, 1957.

Volumul I, Ucenicia lui Ionuț

 „să bată război cu spurcații ismailiteni” (ismailitenii erau turcii) – p. 9

 „oșteni leși” (leșii erau polonezii) – p. 12
 „L-au prins pe măria sa Bogdan-Vodă! Strigau. L-au pus în juvăț1 și l-au tăiat cu paloșul2.” –
p. 13
 „apucă sabia” – p. 13
 „,Așa că mai bine s-apuc calul de frâu, să-l întorc după al meu în loc, să ne năspustim în
pădure.” – p. 13
 „Iaca, se duce măria sa Ștefan-Vodă la Neamțu, ș-acolo întăi și întăi are să tindă dreapta sa
cu buzduganul.” – p. 14
 „Îmi pune straja sulița în piept.” – p 14 ori „Straja apleacă sulița.” – p. 15
 „Am văzut în jurul lui Vodă panțîri3 cu coif și cu platoșă.” – p. 15
 „eu bat război cu acei stăpâni care ți-au răpit ocina ta.” – p. 16
 „din mâna leșilor”, „Craiul unguresc” – p. 17
 „sulițele între urechile cailor” – p. 18
 „Mehmet e fiara.” (referire la poporul turc) – p. 31
 „Ce-s războaiele? Ce-s averile? Ce-s boieriile? Deșertăciuni sunt, căci omu-i umbră care
trece.” – p. 35
 „Tot așa la o sfântă Înălțare, te-ai fost dus în munte cu Tatarul. El a avut a sui la o stână; tu
nu se știe ce te-ai făcut. Poate te-ai rătăcit, ori te-a învăluit o negură grea. Tatarul se uita

1
JUVẮȚ, juvețe, s. n. Laț la capătul unei funii; ștreang. [Pl. și: juvățuri] – Din ucr. žyvec.
2
PÁLOȘ, paloșe, s. n. Sabie lată cu două tăișuri, adesea încovoiată spre vârf, care se folosea în trecut; pală 3. –
Din magh. pallos.
3
PANȚÍR, panțiri, s. m. (în sec. XVIII-XIX, în Moldova, la pl.) Corp de oaste (călare) alcătuit din lefegii, însărcinat cu
paza granițelor, cu transmiterea știrilor și cu îndeplinirea unor porunci, hotărâri ale autorităților; p. gener. (pop.) ostaș.
[Var.: panțấr s. m.] – Din pol. pancerz, sb.pancir.

-1-
 spăriat la mine cu ochii cât gura paharului. Am sculat țiganii în bătaie de bici. Au umblat în
Valea Largă; s-au suit la Călmățui; au ajuns în Plai ș-au coborît pe la Curmătura Lupilor; au
dat pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! Cruce de aur, nu te-au găsit nicăierea...” – p. 63
 „Paza era mai cu samă dintre cele mai tari. Străjerii erau ca niște oșteni, știau să audă și să
vadă, însă uitaseră întrucâtva să vorbească. Aveau poruncă să nu sufere niciun obraz străin
până în bătaia săgeții. Noaptea, repezeau sulița ori furca în fiară ori om care nu dădea glas
cunoscut.” – p. 69
 „Întradevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire călăreții din Braniște cu căpitanul lor, ca
să se așeze tabără dincolo de apa Moldovei. Călăreți rari se înșiraseră și pe sub pădurea de
brad, fugind spre apa Cracăului. Măria sa Ștefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în
pas cu puțini boieri în juru-i, și privind cu bună-voie norodul așezat în amîndouă laturile
drumului.” - p. 80
 „În coarda de afară, împotriva soarelui, se zvântau curălării și arcane de prins și de domolit
tretinii sălbatici. Sub coardă, pe prispă, mai erau înșirate cuțite și stricnele4. Mirosea a seu și
a dohot. Slujitori cu suliță și arc făceau de strajă în preajmă. – p. 90
 „Se auziră glasuri după puțină vreme. Vatavul de slujitori Pitărel împinse de la spate cu
sulița pe străin. Acesta făcu doi pași repezi în chilie și se opri, cercând a se destinde în sus
din legături. Era legat cu mînile dinapoi. Legătura mânilor era trecută pe după chimirul de
piele.” – p. 91
 „Deasemeni rog pe cinstitul comis al doilea să-ți vâre în teacă jungherul.” - P. 93
 „Dacă, stând în pândă, mă vede întăi lupul pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar
dacă-l văd întăi eu pe el, îl pot săgeta. Dacă știm despre ce e vorba, dușmanul e în mîna
noastră.” – p. 95
 „Cerceta săbiile și sulițele; i se aduseseră dinainte juvățurile de funie de cânepă; i se dădea
socoteală de rânduiala străjilor.” – p. 101
 „să nu-i ajungă puha5.” – p. 103
 „sabie, suliță și arcane” – p. 135

4
STRICNEÁ, stricnele, s. f. (Reg.) Cuțit cu o limbă specială, folosit pentru a lăsa sânge animalelor bolnave; p.
restr. limba acestui cuțit. [Var.:stricneálă s. f.] – Stricni1 + suf. -ea.
5
PÚHĂ, puhe, s. f. (Reg.) Bici lung și gros; harapnic. – Ucr. puha, pol. puha.

-2-
  „Gheorghe Tatarul zvârli asupra slujitorului leah jungherul de care se slujise ca să deshame
calul. – p. 157
 „de la hotarul leșesc vin asupra noastră dușmani.” – p. 165
 „slujitorii intrau în curmătura dealului, descălecând și gătindu-și armele.” – p. 165
 „Trase săgeți din cucură6 și cercă struna arcului. Găsi lemnușe muiate în pucioasă topită, cu
care avea el meșteșug să aprindă foc. Cercetă toate cu luare-aminte, pândind pieziș cătră
partea de unde se auziseră vrăjmașii.” – p. 166
 „Măria ta, șopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei șase arcași pe
care-i avem. Aici e loc strâmt; nu se poate cățăra nimeni la spatele nostru în pisc; nici pe
laturi nu poate răzbi nimeni spre noi. Din față, orice îmbulzeală ar fi cu suferință și pagubă.
Dacă întîrzie ei, ne vine nouă ajutor. Nu pot eu deocamdată înțelege ce au să facă; se cuvine
să fim cu băgare de samă la orice scornitură a lor. Dacă totuși dau cumva năvală și nu se
opresc la săgeți, îi putem bate cu sabia.
Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder, medelnicerul le asculta cu mirare,
aducîndu-și aminte de vorbele și pildele prea sfințitului Amfilohie Șendrea. În vremea asta,
deasupra oamenilor de jos, care se pândeau unii pe alții în tăcere, începură a se mișca
negurile, măturând luciul iezerului. Luna începu a se desluși ca prin niște perdele străvezii.
Atunci coconul domnesc și slujitorii lui văzură cea dintăi înaintare furișată a următorilor lor.
Erau zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiți pe brânci, prin fânaț. În urma lor,
înnegreau alte mogâldețe, gata să sară și să sprijine pe cei dinainte.
În această repede luminare a locului, Ionuț își încordă arcul și trimise o săgeată. După
întăia, urmă îndată a doua. La treizeci de pași, oamenii loviți se zvârcoliră, înăbușindu-și cu
obrazul în pământ vaietele. Alte săgeți vâjâiră de la arcași. Vrăjmașii se tupilară în fugă
îndărăpt.” – p. 167
 „suntem nevoiți să vă înșirăm în suliți.” – p. 167
 „Ionuț ascultă cu ațâțare tălmăcirea vorbelor. În acest timp Alexăndrel-Vodă lepăda
dulama și primea de la un slujitor sabia; se întorsese cătră amenințări zâmbind cu nepăsare.
Dintrodată în înfățișare i se arătă semeția și-i sclipeau în aburul lunii ochii, pândind
vânătorește și pieziș.

6
CÚCURĂ1, cucure, s. f. (Înv.) Tolbă de săgeți. – Din ngr. kúkuron.

-3-
 Jder se ținea cu mult mai umilit în fața unei primejdii viitoare. Își ferise calul în tufe,
își descânta uneltele aplecându-se asupra lor. Ca și oștenii de meserie se dosise după un
copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă rânduială în lume, se gândi el, și trebuie să se ție în
orice împrejurare cu multă fală.
După o așteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii podgheazului își dovediră iar
hotărârea de a-și lua prada de care aveau nevoie înainte de rervărsarea zorilor. Mult nu mai
puteau întârzia. Ființa lor nu se mai vedea în noaptea limpezită. Veneau totuși mișcându-se
domol în dosul unui car încărcat cu snopi, pe care-l întorseseră și îl împingeau din oiște.
Astfel se adăposteau de săgeți, și puteau înainta până în ruptura malului. De-acolo nu le
rămânea decât să deie un iurăș grabnic cu sulițele. Fiind astfel în putere, nădăjduiau să audă
cu mult înainte de a ieși la năvală strigătele de supunere ale oștenilor domnești. Căci lotrii7
podgheazurilor, ca și tatarii, nu mai cruțau după aceea niciun suflet de om. Crainicul mai
porunci o dată supunere din depărtare, pe când căruța încărcată cu snopi își făcea încet, pas
cu pas, înaintarea.
Atunci Jder își trase scăpărătorile și zbătu oțelul în cremene, aprinzând iasca. De la
cărbunașul de iască aprinse un lemnuș cu pucioasă. Legă de săgeată acest lemnuș de
pucioasă c-un fir uscat de iarbă. Trimese din arc în snopi acea flacără albăstrie, care trecu
abia văzută, ca un licurici zburător. Aceeași lucrare o săvârși și cu al doilea lemnuș. Așteptă
câteva clipe să vadă aprinzându-se snopii.
-Treaba asta, jupâne Ionuț, îi dădu sfat râzând și crâșcând de mânie cel mai umilit
medelnicer, e mai bună pe vreme uscată decât pe ploaie. Dacă nu s-aprind snopii a treia oară,
atuncea să știi că blăstămații ne răzbesc. Binevoiește, te rog, a-mi da mie aceste bețe cu
pucioasă, căci am și eu un meșteșug mai bun decât arcul.
Jupân Dumitru Crivăț medelnicerul prinse liniștit între degetele mâinii stângi un
mănunchi de lemnușe aprinse. Își lepădă de pe plete cușma. Își cumpăni în dreapta sabia și-și
făcu cu ea cruce. Păși repede în linie dreaptă și în salturi asupra căruței mișcătoare și înfundă
adânc în snopi, la uscăciune, semințele focului.” – p. 168
 „Când se iscau din munte ploi cu tunete ori cu zvon de vânt, oamenii aveau poruncă să stea
toți treji afară, cu armele gata, în adăposturi anumite.” – p. 176

7
LÓTRU, LOÁTRĂ, lotri, loatre, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Înv. și pop.) Hoț, tâlhar. ♦ (Pop.) Ștrengar,
șmecher. 2. Adj. (Reg.) Iute în mișcări, sprinten. ♦ Ager la minte, isteț. – Cf. pol. l o t r .

-4-
  „Dolca mârâi; comisul Simion ridică fruntea, scuturându-și pletele. Își pipăi armele
de la căpătăi și întoarse urechea.
Susurul de vânt stătuse. Dolca totuși adulmecă înălțând botul. Îi veneau înștiințări
tainice în crestăturile nasului și își subție mârâitul, cu oarecare mânie.
Dintrodată detună chiot și larmă năprasnică spre vale, în lungul costișei, unde se aflau
grajdurile iepelor. Cățelușa tresări. Comisul Simion o cuprinse de după urechi, stăpânind-o.
Odată cu chiotele, izbucniră făchii. După puțin timp acele făchii căzuseră în întuneri. Străjile
din vale se chemau și se îndemnau cătră tulburarea iscată. Se auzi glasul lui Lazăr Pitărel
strigând la odăi. Un pâlc de slujitori în arme ieși, coborând cu grabă costișa.
[…]
-Grajdu-i gol, rânji dinlăuntru celălalt, ridicând brațul, în pumnul căruia lucea strâns
jungherul. Înapoi! Înapoi! Tresări el deodată.
[…]
Atamanul8 Grigorie Gogolea se prăbuși într-un salt, cu fruntea înainte, ca un taur care
vrea să împungă. Jungherul lui, mânuit cu repeziciune înainte și în ambele laturi, era cu mult
mai ager și mai primejdios decât niște coarne. Dar comisul Simion era pregătit și, pe lângă
asta, obișnuit cu toate repeziciunile. Sprijinit din cealaltă parte de vatavul Lazăr, nu venea
asupra lotrilor decât c-o furcă de fier cu coadă lungă și c-o mreajă, pe care o cumpăni din
plumbi în stânga și o aruncă asupra lui Gogolea, înfășurându-l și încâlcindu-l.
Tovarășul lui Gogolea dădu îndată în genunchi, ridicând brațele deasupra capului și
răcnind.
-Fraților și creștinilor, milostiviți-vă de un nevolnic!
Era moș Ilia Chiorul. Cum îi puse Pitărel sulița în coastă, începu a scânci răgușit,
pândind în toate părțile cu ochiul lui cel sănătos.
Gogolea se frământă de două ori în lațurile mrejei, tăind înaintea lui cruciș și
curmeziș cu jungherul. Simion Jder îl atinse cu furca la pântece și simți în colții de fier
cămașa de zale.
Strigă scurt, fără mânie, însă cu hotărâre:
-Pune-te la pământ, Rățoi, altfel te caut cu furca la gât.

8
ATAMÁN, atamani, s. m. 1. Căpetenie de cazaci. 2. Șef al unei echipe de pescari. – Din rus., ucr. ataman.

-5-
 Atamanul se așeză la pământ, suflând pripit pe nări, scrâșnind și suduind printer
măsele, în limba lui malorosienească.
-Leapădă jungherul!
Atamanul Grigorie lepădă cu dispreț jungherul. Tocmai atunci luna ieși din nour,
fulgerând o scânteie în pana lată a armei.
-Ar trebui mai bine să-l întorc asupra mea și să mă străpung, zise el răgușit și cu
mânie.
-Nu-i nevoie, îl liniști comisul Simion. Măria Sa are gâde9, care știe să-ți ieie și într-
alt chip viața, fără vărsare de sânge.
[…]
-Ba sfârșitul lotrilor, la Moldova, e într-o creangă de copac, unde îi leagănă vântul.” –
p. 180
 „spurcații ismailiteni” – p. 181
 „Dinspre fumegare și dinspre râpă, venire cătră ei oameni, ca și cum socoteau că au ajutor de
prietini; apoi, cunoscând straie moldovenești, se plecară pe coamele cailor,întoarseră în loc și
se năpustiră spre Ionășeni.” – p. 183
 „Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, Împăratul tatarilor de dincolo de Volga, și-
a scos căpcăunii în pradă asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, dușmanul lui Mengli
Ghirai, hanul de la Crîm.

Pe când crâmlenii ieșiseră de mult la lume și trăiau în case, având grădini de

trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii10 din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă și la
căruța lor de lăieși; încă mâncau carne crudă și purtau cojoace mânjite cu sânge, ori platoșe
de piele de bour, ca în vremea lui Ghinghis-Han. La gâtul suliții aninau păr de om încleiat cu
sânge crușit; săgetau din fugă; știau să călărească în picioare pe cal; aruncau cu mare dibăcie
arcanul; știau să zvârlă din suliță câlți aprinși în streșinile caselor; luau în suliță ca în țiglă

9
GẤDE, gâzi, s. m. (Pop.) Călău; gealat. – Et. nec.
10
NOGÁI, -ÁIE, nogai, -aie, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație mongolă turcizată răspândită în diverse
regiuni dintre Marea Caspică, Marea Neagră și Marea Azov; (și la sg.) persoană care aparține acestei
populații. 2. Adj. Care aparține nogailor (1), privitor la nogai. – Din n. pr.Nogai.

-6-
 copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta și în stânga; adunau sub harapnic11 pe
creștini și-i mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; străpungeau tățâna pe costișe,
căutând gropile de grâu și de orz, deschizându-le și prădându-le. Încărcau claie peste
grămadă în căruțele lor cu roate înalte tot ce găseau de preț – straie, arme și argintării – și se
răsuceau îndărăt într-același vârtej, neașteptând nicio întâlnire cu oștile Domnilor. Ieșirea lor
la lume se făcea năprasnic, pentru dobândă, după care se întorceau în pustie, ca să se așeze
cu foalele în sus sub cort, și să mistuie în lenevie grânele sămănate și secerate de alții,
punând per obi să împlinească treburile de dârvală în sălașele lor și așteptând în același timp
preț de răscumpărare pentru acești robi, de la neamurile lor rămase în urmă și scăpate de
primejdie.” – p. 186

 „Mamac-Han trecuse cu ceambulurile12 sale apa Niprului.” –p. 187

 „Curierii domnești au început a umbla de la margine înlăuntru și dinlăuntru cătră
margine, dar împotriva acelei grabnice învăluiri tătărăști greu se putea pune stavilă. O
asemenea hoardă13 umblă ca dâra de pulbere aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece și înapoi
nu se mai întoarce; cotește fără noimă și iese iar la hotar; ocolește locurile întărite și cetățile,
se încovoaie în laturi din calea pîlcurilor de oști legate. Acel olat al Lehiei, deschis ca în
palmă în marginea stepei, a fost în scurt măturat. Zecile de mii de robi și miile de căruțe au
ieșit printre pojaruri, sub paza călăreților mongoli, spre răsărit. În târguri, mațele
neguțătorilor grași au fost înșirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipți în pari.
Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost
predate de odoare și parasite flăcărilor. Cine scăpa de atingerea crâncenei loviri și de suflarea
de foc, se trăgea la o parte dând mulțămire lui Dumnezeu că sta sub soare cu sufletul și cu ce
avea pe el.

11
HARÁPNIC, harapnice, s. n. (Reg.) Bici mare împletit din cânepă sau din curele, cu codiriștea scurtă și cu șfichi de
mătase la vârf (ca să pocnească tare). – Din pol. harapnik.
12
CEAMBÚR, ceambururi, s. n. (Înv.) Detașament (tătăresc) trimis (sau plecat) să prade. ◊ Expr. (Pop.) A bate
ceamburul = a umbla fără rost, a bate drumurile; a pierde vremea, a sta degeaba. – Din ucr. čambul.
13
HOÁRDĂ, hoarde, s. f. 1. Grupare în care erau organizate popoarele nomade mongole primitive. 2. Ceată, bandă de
oameni care pradă și pustiesc; p. ext. armată cotropitoare. [Var.: hórdă, oárdă s. f.] – Din pol. horda, rus. orda.

-7-
 Asta era și soarta Lăpușnei. O parte din pâlcurile14 lui Mamac-Han împungeau văile
ținutului, urmând linia satelor. Alte pâlcuri fugeau pieziș, spre asfințit-miazănoapte, ca să pălească la
ținutul Botoșanilor, să atingă Suceava. Dar această parte a lumii, în care intrau căpcăunii pustiei, nu
era întindere dreaptă, până în fundul zării, ca în Lehia; căci dealurile și râpele se urmează ca valurile
încremenite ale străvechiului ocean sarmatic; aceste dealuri și aceste râpi sunt stâpânite de păduri;
de sub păduri curg ape care se pierd în smârcuri15 ori se adună în iazuri. Vederea mârzacilor16 care
călăuzesc tabunurilor nu-i slobodă în patru vânturi. Localnicii se pot trage la codru cu repeziciune și
ușurință, iar oamenii pustiei n-au când să scotocească în asemenea tainiță și nici n-au priceperea
lucrului. Hoarda prinde cât poate și unde poate; ucide tot ce-I crud și nevolnic ca să facă lumii
spaimă, și să li se lepede avuțiile, turmele și pânile: adună în pripă robii și-I trimete în urmă spre
Nistru, sub pază de suliți; o parte din robi o tine ca să ajute la trecerea căruțelor încărcate prin
hârtoape, peste pâraie, prin rupturile și văgăunile drumurilor. Caii cei mărunți și lânoși nu pot
dovedi; trebuie să împingă robii la leuci și la roțile dinapoi. Ticăloșii pământeni gem și asudă sub
bici, așteptând o isbăvire despre care ei au întrucâtva știință.” – p. 187-188

 „patruzeci de cară cu puști și pulbere” – p. 189

 „să le găsească și să le scape din ghearele zmeilor și căpcăunilor.” – p. 195 (referire la tătari)
 „A doua zi s-a început cătră dumbrăvile de la Lipinți vânătoarea crâncenă a
tabunurilor lui Mamac-Han.
Aveau șiraguri lungi de podvezi și bulucuri de robi care-I întârziau în mers. Din
urmă, de la toate capetele de codru, îi hărțuiau și-I mușcau ca niște câni răi grămezi de țărani.
Îndată după asta găsiră închise drumurile pe care intraseră în țară. Nu erau închise de niște
mișei cu părul vâlvoi și cu glasuri spăimântate, călări pe mârțoage, ci de oaste cu bună
tocmeală. Înțelepciunea mârzacilor era să călăuzească taberele de cară la vaduri, nu să bată
război. Deci după ce pipăiau călărimile din Țara-de-Jos, fereau calea lor mai spre
miazănoapte, spre locuri în care chibzuiau să găsească lărgime. Nu târzie vreme se ivi nevoia

14
PÂLC, pâlcuri, s. n. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul Evului Mediu, în Moldova și în Țara Românească,
corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.
15
SMÂRC, smârcuri, s. n. 1. Loc mocirlos (acoperit cu vegetație); ochi de apă pe un teren mlăștinos. ♦ (La pl.; în
basme) Loc îndepărtat și primejdios, de unde își trage marea izvoarele. 2. (Reg.) Unealtă primiti vă făcută dintr-o tigvă,
care servește pentru a scoate lichidul dintr-un butoi. ♦ Pompă de fântână. – Din sl. smrŭkŭ.
16
MÂRZÁC, mârzaci, s. m. (În Evul Mediu) Nobil tătar care de obicei conducea o ceată ostășească. – Din tăt. mïrza.

-8-
 ca să rupă împotrivirile. După deslănțuirea unor asemenea harțuri17, începu a fi pentru
prădalnici pagubă în podvezi și robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă
de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei sale Ștefan-Vodă. Toată lucrarea de
împungere și de încercuire țintuise a impinge pe mârzaci pe unii în alții, din vale în vale,
bulucindu-I la o singură ieșire.
Aici a fost zdrobirea lor. Bătuți de pe coline în preajma dumbrăvilor, unele din
pâlcurile de nohai se îmbulzeau spre o scăpare ce părea deschisă, între două dealuri oable,
care se îngustau și se deschideau iar, la câmpia Nistrului. Cum intrau în acel pridvor strâmt,
îi detunau puștile lui Petrea Hărman chelarul, încât, după un ceas, trecătoarea se iezi de
leșuri. Atuncea, risipindu-se nohaii cu spaimă și fără călăuză în toate părțile, au intrat oștenii
domnești în ei cu săbiile, măcelărindu-I până ce le-au căzut brațele de trudă.
[…]
Avântându-și slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder porunci mezinului său să-și
gătească juvățul. Își trecu și el în cotul mânii stângi colacul de funie. Cum coborî pâlcul său
spre rovină, ghemul de călăreți asiatici zvâcni înainte, lăsând luptători în urmă. Cu aceștia se
păliră în săbii și în suliți unii din slujitorii lui Ștefan-Vodă.
[…]
Încordându-și arcul, Ionuț Păr-Negru întrebuință asupra acestora meșteșugul său de
vânător; pe cei câțiva loviți îi lepădară caii în râpă; ceilalți se răslețiră. Atuncea, apropiindu-
se din laturi, amândoi frații zvârliră juvățurile..” – p.196 – 198
 „prădalnici”, „ghiaur” – referindu-se la nohai.
 „Turcii cei cu cialma și cu iatagan…” – p. 228
 „cu armele pe el – sabia și jungherul” – p. 229
 „să bată război la Țarigrad cu Mehmet Sultan” – p. 231
 „necredincioșii”,„spurcatul Mehmet” – referindu-se la turci
 „să tragem sabia” – p. 242
 „În ceasul Acela dinaintea amiezii, în liniștea de toamnă, fără să știe de ce, de unde și
cum, a izbucnit dintr-odată în Ormanlî-Ghiol cutremur de furtună. Fapta aceasta de război,

17
harț n., pl. urĭ (ung. ceh. harc, pol. harc, vechĭ herz, harță, d. mgerm. harz, harze, herze, ngerm. herzu, strigăt de
luptă. V. horțiș). Vechĭ.Harță, încăĭerare, cĭocnire între avangarde: harț cu Tătariĭ (N. Cost. 2, 203), oștile daŭ
harț (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 199). Detașament care hărțuĭa. Duel. Războĭ.

-9-
 de care se uimește cronicarul leșesc Bronislav Leșinschi în hronicul său din acel timp, a fost
ațâțată și sporită mai cu samă de neguțătorii creștini aflați în acea zi la Chilia. Cu îndemnuri
de mânie s-au adunat în jurul celor unsprezece călători sosiți în ajun și au cerut sprijin și de
la cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea zidurilor cetății. Slujitorii de la corăbii
n-au pregetat o clipă, aflând că-I vorba de răpiri de suflete creștinești și de feciori ai unui
cinstit comis Moldovan gata să fie trași în țapă. Au pus mâna unii pe căngi 18, alții pe topoare
și au ieșit cu mare zvoană la usca, împresurând pe comisul Manole Păr-Negru și privind
îndeosebi cu plăcută mirare pe cuviosul Nicodim, main alt decât toți prin comanacul său și
mai înfricoșător prin cuvioasa-I barbă. N-au lipsit a se burzului și oșteni ai pârlăcăbiei. Însuși
jupânul pârcălab stătuse la îndoială, cerând la oamenii săi sabia cea grea.

[…]

Dintr-odată bubuiră două puști, învăluind meterezurile în fum. Se ridicase însă

căpitenie a oștenilor ce umblau tot la cot, în număr de unsprezece, un fecioraș învierșunat, cu
capul gol ras tătărește, care nu era altul decât feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru.

Îndată ce împresurarea cuprinse așezarea lui Suleiman-beg, haremul fu spintecat cu

topoarele și gratiile rupte cu căngile.” –p. 259

 „păgânii” – turcii
 „Își cumpăni jungherul întăi în jos, apoi deasupra capului, ținându-l de vârf; apoi îl
repezi, pălind pe Suleiman-beg în deschizătura dintre coif și cămașa de zale. Stăpânul de
la Ormanlî-Ghiol cazu dintr-odată cu fața la pământ, fără de niciun răcnet. Un sânge
puturos se împrăștie subt el ca o baltă neagră. Ienicerii își ridicară armele în sus, strigând:
Ala-Ala!, cunoscând în acel sânge un semn și o pedeapsă de la Dumnezeu.” – p.262
 „Când am fost noi în pământul turcului.” –p. 263

18
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, având un vârf metalic cu unul sau două cârlige, utilizată la acostarea
navelor mici sau la prinderea unui obiect de la distanță. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. –
Din tc. kanca.

- 10 -
Volumul al II-lea, Izvorul alb

 „spurcatul Mehmet-Sultan” – p. 267

 „Nu le trebuiră oștenilor domnești decât puține clipe ca să se întoarcă la paturile și la
firidele lor, să-și ia platoșele, coifurile și sulițele. C-o repede rânduială ieșiră, înșirându-se în
fața pridvoarelor. Panțârii cu platoșe și coifuri de metal erau într-o parte. Alții lefegii, cu
platoșă de piele de bour și cu arcuri nalte, se rânduiră în altă parte. Slujitorii de la balimezuri
se urcară pe podul zidului, în straiele lor roșii, cu lădunci la șold și chivere19 cu pene de
cocor în cap.

[…]

Căpitanul Petrea singur nu-și pusese coif și platoșă, nici n-avea la coapsă sabia. Își
păstrase toiagul; era cu capul gol ca și stăpânul său și aștepta nemișcat voia măriei sale.”-
p.275

 „Boierii moldoveni , mai ales cei bătrâni, se uitau la el pieziș, domniile lor având în mare
cinste sabia și sulița, singurele arme care pot dovedi vitejia unui bărbat. Și arcul îl socoteau o
armă vicleană care trimete de departe săgeata. Însă de la o vreme se născocise pe lume un
meșteșug de puțini cunoscut, al pulberei de pușcă și a unor sacalușuri mari de bronz care
detună și bat cu ghiulele de piatră și de fier.” –p. 279
 „mare război cu păgânii” – p. 291
 „tiranul își gătește oști pentru război istovind biata țară; și când vor fi gata oștile, are să fie
prea târziu. –p. 297
 „În pădure, la un dâmb prăvălatic, au ieșit din râpă oameni armați, oprind caii. Slujitorii
călări ai lui Iațco au tras săbiile. Erau doi și mi s-au părut oameni vrednici. Îndată am fost și
eu în sprijinul lor. După ce am pălit pe câțiva dintre năvălitori, sângerându-i, am rămas
stăpâni. Am poruncit celor doi slujitori să-și repeadă caii după dânșii, ca să apuce pe vreunul
din ei. Dar locul era prăpăstios. Lotrii s-au mistuit în râpă. Slujitorii s-au întors singuri.” – p.
340

19
CHÍVĂRĂ, chivere, s. f. Chipiu înalt, folosit în trecut de militarii anumitor arme. ♦ Coif confecționat din hârtie,
folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldații. [Var.: chíveră s. f.] – Din rus. kiver.

- 11 -
  „Căci Radu-Vodă de la Țara Muntenească are în sprijinul său pe turci; iar pe turci nu i-a
biruit nimene niciodată de când e lumea și pământul, fiind ei trimeși ca o pedeapsă împotriva
creștinilor și având în sprijinulor și pe Diavol.” – p. 348
 „dă zvon din bucium și scoală țara la război” – p.350
 „se va ridica război mare împotriva limbilor păgâne.” – p. 351
 „Acel înțelept de la Solunt a dovedit că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui
Antihrist. Și anii când a ieșit el la lume, și când a bătut el războaiele sale, și când a detunat
Țarigradul, toți acei ani răspund la numărul lui Antihrist. Numărul lui este 666; deci e fără
credință, fără lege și fără hodină. Demonul se desfătează spurcând cuvântul, despre care a
spus Sfântu Ioan Evanghelistul că este Dumnezeu.” – p. 365
 „Gândul său era statornicit în hotărârea de a-și desfășura cătră miazăzi cât de degrabă
amenințare de război spre hotarul ismailitenilor.” – p. 390
 Săidăcar - Meseriaș sau negustor care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri.;
 „-Acuma privește această năframă și acest căluș. Vâră călușul în gura cuviosului părinte
Stratonic și leagă cu naframa strâns după ceafă.
[…] Drăghici îl smunci în sus și-l crestă la frunte. Îl lepădă la pământ și-I trecu jungherul sub
foale, înțepându-l.” – p.414
 „Dincolo de Fântâna lui Miron, după ce carâta coborâse în șes, s-au ridicat de dup un
hindichi20 oameni înarmați, au dat năvală, au apucat cei patru cai răsturnându-i pe unii
asupra altora și încurcându-i în hamuri; în același timp, alții loveau cu săbiile pe slugi. Dintre
oamenii înarmați ai boierului numai unul a avut îndrăzneala să lepede sulița și să tragă
jungherul; pe acela l-au pălit foarte tare în cap; încât acuma Roman Spătărelu se află în stare
nu tocmai bună, cu țeasta ruptă, în laturea drumului. ” – p. 415
 „amenințare de război” – p. 429
 „Ștefan-Vodă a rânduit război în Țara Leșască” – p. 433
 „Să te împungă cineva cu sulița, să te deie cu capu-n jos în Prut, ori să te înalțe într-un
copac?” –p. 439
 „Ștefan-Voievod gătește în brațul său drept fulgere împotriva ismailienilor” – p. 447

20
HINDÍCHI ~uri n. pop. Șanț îngust și puțin adânc. /<turc. hendek

- 12 -
 „Odată cu țipetele acelea fără nume, ca din strune amestecate, a venit asupra ușei o izbitură
de talger. Talgerul a căzut zângănind pe pardoseală.” – p. 467
 „Singurătățile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de ghiață. După ce
ieșiră din preajma lor la o lărgime cu desăvârșire albă, vânătorii din sania din urmă băgară de
samă un lucru ciudat. Un cârd de căprioare ieșise din umbra cafenie a pădurii, cu toate
semnele de spaimă că sunt alungate. Întradevăr , într-o după-amiază așa de însorită și de
liniștită, fără ger prea mare, lupii au obicei să iasă la vânătoare.
[…]
Mișcarea lor tindea să împingă convoiul în rape, acolo unde odinioară mongolii lui
Behadâi vărsaseră puhoi de sânge. Dar acești vânători de oameni, care se arătaseră atât de
sprinteni și cu asemenea repeziciune erau creștini. Unul din ei se opries o clipă și striga cu
strășnicie acea poruncă de război vestită la Pregurile Niprului – după care fiecare frate întru
Hristos, înțelegător al primejdiei, trebuie să-și plece grumazul dând tot ce are, ca să-și
păstreze viața.
-Supuneți-vă! Strigase încă o data acel crainic. Apoi își ridicase în două picioarele
calul și trăsese o sabie încovoiată, pe când în mâna stângă urmă să ție înălțată sulița.
La cea dintăi arătare a lotrilor, săniile din frunte se opriseră. Jder își învăluise în fugă
calul asupra slujitorilor săi, dându-le porunci. În același timp oamenii săi îi întindeau sabia,
arcul și cucura de săgeți. Și în același timp oamenii de la sănii săreau pe omăt, întru
întâmpinarea lotrilor, cu armele sclipind în soare. Tamazlâcurile se opriră o clipă pe loc,
îmbulzindu-se; apoi la chiotele înfricoșate ale lotrilor, care năvăleau din urmă, prinseră a
boncălui împingându-se către râpă. Oamenii lui Jder din acea parte, și el însuși, fură un timp
strânși de acel puhoi de animale speriate și-și făcură anevoie loc de lărgime. Slujitorii din
săniile din urmă fuseseră mai slobozi; însă mai cu samă asupra lor se îmbulzea stolul de
cazaci.
Cea dintâi lovitură a celor de cătră rovină se îndreptă cătră sania Călimanilor. Onofrei
și Samoilă își încetaseră în sfârșit sfatul și socotelile lor cu lupii. În clipa în care înțelegeau
ce fel de vânători pot fi în preajmă, acei vânători se și ridicaseră și veneau asupra lor.
Ca oameni mari și greoi, feciorii starostelui puseseră oarecare timp ca să se desfacă
de coviltire și sănii și să controbăiască sub poclăzi armele. Când traseră în sfârșit bucățile de
fier luciu, băgară de samă că țin în pumnii lor niște unelte prea ușoare și prea subțirele.

- 13 -
Onofrei înfipse în pământul țăpușa de stejar înghețat arma și trase de sub covergă un par
ascuțit, gătit după rânduiala vânătorii de mistreț. Samoilă făcu în pripă aceleași mișcări.
Înfipse sabia; trase țăpușa.
-Cum să facem, bădică? Întrebă rânjind Samoilă. La trântă să ne luăm, ori în săbii să
ne tăiem? Ori să-i pălim tare?
Când a spus Samoilă vorba asta, Onofrei a și pălit cu pe cel dintăi călăreț care
năvălea cu sulița asupra sa. Din pălitură, i-a rupt și sulița și l-a dat și jos de pe cal. Când a
pălit și Samoilă, s-a întâmplat același lucru cu al doilea călăreț cazac. Amândoi frații au
ridicat parii asupra celui de-al treilea.Acesta a ocolit în laturi, strigând cătră soții săi. Atunci
au întors caii spre acel loc toți cei de la râpă năvălind în sprijinul celor bătuți.
Erau zece ori doisprezece, îndemnânsu-se cu mare glas. Când se văzură într-o
asemenea primejdie, feciorii starostelui începură să se miște cu o hărnicie, al cărei argint viu
nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. Încordându-se cu strășnicie și îndemnându-se cu
glasuri groase, repeziră de la zece pași asupra năvălitorilor țepușile lor grele. Vâjâind și
zbârnâind stejarii intrară între lotri stricând capetele și mânile. Călimanii smulseră odată
săbiile, dar le lepădară numaidecât. Întinzând mânile înspre coșurile săniilor răsturnate de
cai, apucară roțile desfăcute. Cumpăniră câte una în fiecare mână; se opintiră trimețându-le
ca pe niște ghiulele de balimezuri. După ce împroșcară cu una, pe urmă apucară în dreapta și
pe cealaltă, făcându-i vânt ca dintr-un braț de moară.
Nu se mai aflau înaintea lor decât trei oameni călări. Ceilalți stăteau prăvăliți în omăt;
unii mai dădeau dintr-un picior; alții nu mai mișcau. Căzuseră și unii cai; alții fugeau pe
câmp cu scările zbătându-se. Harțul nu mergea în spor pentru lotri nici în altă parte, căci erau
săgetați ori bătuți de săbii agere. Toată puterea lor fusese aici în urmă, lângă sania
Călimanilor, și aici se dovedise dintr-odată a fi un fel de prăpăd al lui Dumnezeu.
-Pe care să te mai pălesc? Striga Samoilă holbat, învârtindu-și roata.
Atunci a înălțat mare glas cazacul cel cu sabia și sulița:
-Stați! Stați, fraților și creștinilor! Cu asemenea putere noi nu ne punem. Cine sunteți
domniile voastre?
În clipa aceea, încordând asupra lui arcul, Jder îl cunoscu pe cel care strigase. Era
Grigorie Gogolea, lotrul poreclit Rățoi, cel care cutezase cândva să intre la Timiș, ca să fure
ori să înjughie harmasarul alb al măriei sale Ștefan-Vodă.” – p. 474-476

- 14 -
 „viclean cazac” – p. 484
 „Erau afară strigăte ca de război. Oșteni spărgeau ușile.

Zvârlită ca de o vargă de criță, jupânița Marușca se prăvăli într-o fereastră, cățărându-

se de gratii și grămădindu-se în firidă, ca să vadă numaidecât ce este. Era tocmai ce aștepta
ea în nopțile-i nedormite și chinuite de vedenii.

Glasul lui Niculăieș Albu sună cu strășnicie în gang. Ușa se deschise și el însuși intră
cu sabia goală în mâna dreaptă, cu privirile spăriate și rătăcite. După ce se încredință că
bunul său și dragostea sa erau acolo, se înturnă cu putere spre locul pe unde intrase, chemând
în jurul său slujitorii. Dar o putere mult mai mare intrase în palat și rostogolea întăi tot ce era
slujitor al locului, măturând apoi la o parte totul.

Cel dintâi slujitor al lui Simion care intră în sala Domnilor primi o lovitură tare de la
jitnicer și căzu îndărăt. Ceilalți slujitori puseră înainte sulițele și, deasupra sulițelor, scut.
Intrară întăi doi; pe urmă alți doi; împresurară pe boier, proțăpindu-l în bolduri.

[…]

Oștenii îl împinseră afară cu sulițele pe jitnicerul Niculăieș. Îl mânară din gang, la

soare. Acolo ograda se afla în deplină stăpânire a slujitorilor domnești. Slugile, bărbați și
femei, îngenunchiaseră în omăt.

[…]

C-o hotărâre, fulgerată în el într-o clipă, Niculăieș Albu își făcu semnul Crucii cu
mâna dreaptă și sărută fierul pe care-l ținea în stânga. Trecându-și în pumnul drept sabia și
apucând frâul cu stânga, dădu pinteni și se zvârli spre porți, ca să treacă. Însă sulițele
slujitorilor îl opriră. Își răsuci năprasnic calul aducându-l în două picioare, și veni asupra
postelnicului cu sabia închinată peste umărul stâng – repezindu-o sin stânga în dreapta.
Simion Jder îi primi tăiușul în straja fierului său, apoi îl lovi la grebăn, răsturnându-l.
Slujitorii opriră calul. Postelnicul Simion descălecă și se aplecă asupra celui căzut.

[…]

-Treci și-I ia capul, dădu el poruncă.

- 15 -
 Niță Negoiță lepădă dârlogii calului și păși înainte, trăgând jungherul. Punând un
genunchi în pământ, își încleștă pumnul stâng în chica celui căzut și-l străpunse sub beregată,
lăsând să se deșarte sângele. După aceea îi desfăcu de trunchi căpățâna, îndesând-o grabnic
în traistă, se ridică în picioare fără a privy împrejur și se duse să anine traista la oblâncul
său.” –p. 488- 489

Volumul al III –lea, Oamenii Măriei Sale

 „Atuncea măria sa așteaptă să iasă cu oștile după ce s-or pune poduri de ghiață pe ape.” – p.
516
 și ceauș și harapi s-au grămădit într-un cotlon” (p.664)
 „hogea amintea bine-credincioșilor osmanlâi că nu se află alt Dumnezeu decât Alah” (p 665

- 16 -