relația dintre personaje

Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război

de Camil Petrescu

”Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război”, apărut în anul 1930, este un
roman subiectiv modern și psihologic ce răspune dorinței lui Eugen Lovinescu de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspirația citadină a subiectului, prin perspectiva
narativă unică și subiectivă, prin luciditate și autoanaliză, dar și prin anticalofilism.
Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că
trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori la o literatură citadină.
Acțiunea romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma
Primului Război Mondial, dar și în Câmpulung. Spre deosebire de eroii tradiționali de până
atunci (oieri, țărani), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le realizează o sondare
interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Autorul utilizează și tehnici existente
în literatura europeană de atunci, adoptând de la Marcel Proust fluxul conștiinței
(literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienți creau
universe ireale, lipsite de originalitate așa că singurul mod de a cunoaște este propria
conștiință.
”Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război” este un roman subiectiv prin
narațiunea la persoana I, naratorul fiind și personaj al acțiunii. Literatura propusă de Camil
Petrescu este una autentică, bazată pe sondarea propriei conștiințe, a propriului eu: ”nu
scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele”. Acest proces se
realizează prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția sau fluxul
conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică. Narațiunea este la
persoana I, iar Ștefan Gheorghidiu este naratorul personaj care prezintă acțiunea prin
proprii săi ochi, având o cunoaștere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate
romanului. Prezentarea faptelor se realizează prin declanșarea memoriei involuntare după
o discuție de la popota ofițerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieții
sale familiale din urmă cu doi ani de când aceasta începe. Prin prezența naratorului
intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.
Tema romanului este reprezentată de condiția intelectualului însetat de absolut,
care trăieste într-o societate inferioară lui. Prin Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu
introduce în literatura română un nou tip de personaj. Acesta reprezintă tipul
intelectualului ”ca structură de caracter”, intransigent și inadaptat. Într-o călătorie de
căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate
traseul interior.
Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui
Eugen Lovinescu. Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a
intelectualului modern, spirit reflexiv cu preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus
pe factorul psihologic, nu pe acțiune. Asemenea romanicerul francez Marcel Proust, pentru
Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei conștiințe, autenticitatea
realizându-se prin exprimarea cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și prin refuzul
scrisului frumos.
Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a
personajului prin folosirea termenului de ”noapte”, iar dragostea și războiul constituie
temele și domeniile de experiență ce-l marchează adânc și copleșitor pe acesta.
Viziunea despre lume a autorului se oglindește în primul rând în desfășurarea
generală a acțiunii. Incipitul este unul modern conținând mai multe intrări: Ștefan
Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei, iar finalul este
deschis, surprizând despărțirea eroului de tot trecutul său. Secvențele narative conturează
două planuri narative diferite ca timp de acțiune, dar care la un moment dat se
interferează. Romanul începe cu momentul cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al
timpului prezent, înainte de începutul războiului, urmat de începutul poveștii de dragoste
proiectat undeva cu doi ani în trecut : ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
universitate și bănuiam că mă înșală”. Planul iubirii surprinde secvența prezentării familiei:
soție tânără, tată mort, mama văduvă, relația problematică cu unchii, moștenirea. Apar apoi
frumoasele momente ale iubirii, secvența excursiei la Odobești unde flirtul soției cu
dansatorul și avocatul Grigoriade aprinde focul geloziei. Episodul este urmat de o
succesiune de despărțiri, doruri și împăcări. În cea de-a doua parte a romanului, planul
iubirii este pus în umbră de încordarea și disperarea ființei umane în aproprierea morții.
Aceasta se descrie în episodul primului asalt, apoi în momentul trecerii Oltului urmat de
momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig. Secvența ultimului atac provoacă rănirea lui
Ștefan care în ultima întâlnire cu Ela se desparte definitiv și irevocabil lăsând în seama
soției casele, obiectele, tot trecutul.
Conflictul principal al romanului este unul de natură interioară, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conștiinței și este urmarită cu minuțiozitate, în descrieri monografice
ale sentimentelor. ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unei
conștiințe pornite în căutarea arhetipului feminin. Inautenticitatea societății și suferința pe
care o provoacă iubirea în prima parte a romanului, își dovedesc inconștiența în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditația asupra solidarității
colective, a vieții și a morții. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se
caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu și Grigoriade,
generator al dramei geloziei. După apariția lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care
participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă pentru că nu mai este evaluat în funcție de o
scară valorică ce îl reprezintă. Admirat de Ela pentru modul strălucit în care peroreză pe
teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat, în defavoarea sa, pentru
vestimentația scumpă, dansuri la modă și jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
De asemenea, în plan secundar există un conflict, între Gheorghidiu și propria familie,
pentru moștenirea unchiului Tache, din care, protagonistul iese învins, cedând după
parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa intrumentelor
de luptă cu o societate prost construită.
 Ștefan Gheorghidiu și Ela sunt cei doi protagoniști ai romanului lui Camil Petrescu.
Cei doi se cunosc la universitate, Gheorghidiu fiind student la Filozofie, iar Ela, studentă la
Litere. Pe Gheorghidiu îl impresionează succesul ei la Universitate, fiind una dintre cele mai
frumoase și mai curtate fete, dar în mod special devotamentul cu care își îngrijește o
prietenă bolnavă. Cei doi trăiesc începutul relației lor cu emoție și discreție. Relația dintre
cei doi se bazează pe orgoliu, atât în constituirea ei, cât și în destrămarea ei. Ștefan începe
să țină la Ela, din orgoliu de a fi iubit, iar orgoliul e cel care îi împiedică să se împace.
Aceasta îl iubește atâta timp cât e mândră de valoarea lui intelectuală în lumea studenților
săraci și se depărtează, când în noul ei cerc, partenerul de viață nu-i mai stârnește
admirația.
Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări pe parcursul
romanului. Inițial, acesta este prezentat ca student la filozofie, cu o situație financiară
precară, dar apreciat în mediul universitar. Ulterior, drept urmare a căsătoriei cu Ela și a
primirii moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în high life-ul societății
bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mecantil și se detașează
de cercul de cunoștine al Elei. Astfel, Ștefan se înrolează, iar în a doua parte a romanului are
statutul de sublocotenent în armată, fiind responsabil de plutonul 9 ca vârf al avangardei.
În final, rănit, abandonat la vatră, divorțează și îi cedează bunurile sale Elei.
Din punct de vedere psihologic, Ștefan Gheorghidiu este un personaj caracterizat de
un puternic conflict interior. Orice aspect al existenței sale este pus sub lupa analizei și
raportat la un sistem superior, absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de
realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează
drama. Se dovedește astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsească răspunsuri la
întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.
Din punct de vedere moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al
adevărului. Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea
de nonvaloare și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră
nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind darul
vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă sub semnul
frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor,
maturizat de experiențele asumate.
Ela este studenta la Litere, orfană, modestă și locuiește înainte de căsătoria cu
Ștefan, împreună cu mătușa care o îngrijise și crescuse încă din copilărie. După căsătoria cu
Ștefan, implicit după intrarea acestuia în posesia averii unchiului Tache, Ela intră în lumea
mondenă a Bucureștiului, schimbându-și statutul social. Dacă la început, din punct de
vedere moral, pare a fi un suflet altruist, în final demonstrează că este o fire materialistă,
cerându-i lui Gheorghiță bani și o casă, pentru a-și asigura stabilitatea, indiferent de ce se
va întampla cu soțul ei în război. În căsnicie, ea își asumă locul al doilea, respectând
mentalitatea sociețății în care trăiește: femeia trebuie să fie un un suștinător fervent al
bărbatului, un sfătuitor, un sprijin și un bun ascultător. Pe tot parcursul romanului, Ela este
o fire extrovertită și dă dovadă de capabilitatea de a se adapta cu ușurință situațiilor în care
este pusă, cu sau fără voia sa.
O primă scenă reprezentativă pentru relația dintre cei doi se petrece în timpul
excursiei de la Odobești, la care participă Gheorghidiu, Ela și un grup de cunoștințe. În
timpul petrecut la Odobești, Ștefan observă anumite gesturi de apropiere pe care soția sa le
are față de Grigoriade, un domn talentat. Ela gustă din mâncarea acestuia, toarnă vin din
paharul ei, dansează numai cu el, vine la masă în același timp cu acesta și petrece timp
alături de el, separați de restul grupului. Toate aceste gesturi îi provoacă lui Ștefan gelozie,
iar el le analizează în detaliu și le interpretează în mod negativ. Fară să-i ceară explicații și
să comunice deschis cu Ela, Ștefan reacționează brusc și îi spune că are de gând să
divorțeze, acuzând-o de adulter. Aceasta nu îi înțelege supărarea și îi reproșează că este
mult prea sensibil. Excursia la Odobești ilustrează firea patimașă, orgoliul masculin,
luciditatea cu care Ștefan analizează cu atenție toate stările interioare pe care le trăiește.
O a doua scena semnificativă pentru relația dintre Ștefan și Ela reiese din ultimul
capitol, intitulat ”Comunicat apocrif”, în care se prezintă transformarea sufletească prin
care trece protagonistul. Titlul capitolului poate avea două semnificații: fie poate sugera
comunicatele contradictorii care sosesc de pe front, fie se poate referi la scrisoarea
anonimă pe care o primește Ștefan, scrisoare din care iese reiese că Ela îl înșală. Ștefan a
obosit să mai caute ceritudini, fiindu-i indiferent dacă Ela l-a înșelat sau nu. Rănit și
spitalizat, acesta se întoarce acasă la București, dar se simte înstrăinat de Ela. Astfel, îi
propune Elei să se despartă, dăruindu-i casele de la Constanța, banii, lucrurile personale,
dar și ”amintiri, adică tot trecutul”. Prin renunțare la trecut și la amintiri, Gheorghidiu se
eliberează de drama erotica și este dispus să trăiască alte experiențe la valoarea lor
absolută.
Așadar, romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” ilustrează,
într-o manieră originală, ideea universalității unor trăiri. Camil Petrescu atribuie unor
personaje fictive, nu numai sentimente evidențiate de o poveste complicată de iubire, ci și o
pronunțată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite
cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale Elei și ale lui Ștefan Gheorghidiu.