Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Potrivit lui Eugen Lovinescu, conceptul de ”modernism” definește în literatură o

mișcare largă, ce cuprinde toate manifestările postromantice înscrise sub semnul unui
”principiu de progres”. Moderniștii promovează imperativul sincrozinării cu modelul
civilizației și culturii europene, considerând că perpetuarea ”canoanelor etniciste învechite
generează o inadmisibilă provincializare și izolare a culturii românești”. Lirica modernă
explorează orizonturile interioare ale omului modern și limitele limbajului. Metafora
devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate. Poezia se intelectualizează,
asumându-și funcția cunoașterii și îndepărtându-se de sentiment. Astfel se explică
discontinuitatea, haosul unor idei poetice, incompatibilitatea titlului în raport cu discursul
liric si eliminarea punctuației.
Modernismul românesc se conturează la mijlocul secolului al XX-lea, în atmosfera de
efervescență creatoare a cenaclului literar ”Sburătorul”, condus de criticul interbelic Eugen
Lovinescu, cel care, de altfel, a impus acest termen în vocabularul istoriei literaturii
românești.
Lucian Blaga este unul dintre cei mai mari creatori ai literaturii moderne, un
gânditor ce a conceput un limbaj metaforic în funcție de un sistem filozofic pe care și l-a
asumat. Prima parte a operei blagiene se află sub semnul expresionismului , un curent
avangardist, care aduce în prim-plan emoția, trăirea necondiționată, imagini artistice
evidențializate și abstractizate. Se observă preferința pentru culori frenetice, sentimentul
metafizic, cultivarea mitului originarului, caracterul vizionar al ideii și elanul vital al trăirii.
Lirica blagiană este un permanent dialog, într-o manieră nocturnă, cu eternitatea, cu
nemărginirea, cu tainele lumii. Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, face parte
din volumul ”Poemele lumii”, publicat în anul 1919.
Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, la fel ca poezia
”Testament” a lui Tudor Arghezi. Prin urmare, tema poeziei este condiția creatorului și a
creației, și, de aceea, discursul liric descrie metaforic ideile creatorului despre relația sa cu
universul și modul de a trăi în și prin poezie. Lucian Blaga se include în marea familie a
creatorilor și vorbește, în numele acestora, despre nevoia de a descoperi misterele
universului, semnificația nebănuită din adâncul lor, respectiv de a depăși cenzura
transcendentă în numele cunoașterii.
Titlul poemului conține o metaforă revelatorie prin care este definit universul ca o
mare taină, ca o entitate desăvârșită: ”corola de minuni” trimite la ideea de perfecțiune,
prin raportarea la forma circulară, dar și la mister, prin conținutul semantic al
substantivului ”minuni”, fenomene inexplicabile pe cale rațională. De asemenea, titlul
cuprinde și mărci ale eului liric: pronumele și verbul la persoana a I-a ”eu nu strivesc”,
astfel încât poezia se încadrează în lirismul subiectiv. Titlul are caracter declarativ căci
poetul exclamă pe un ton patetic că nu vrea să strivească minuniile universului, astfel se
subînțelege faptul că iși dorește să salveze substanța universală.
 Compoziția devine, la rândul său, un instrument estetic ce ilustrează ideea poetică a
complementarității dintre cunoașterea paradisiacă și cea luciferică. Poetul atinge, prin
intermediul rațiunii, partea exterioară a misterului, dar este motivat și binecuvântat să
descopere dimensiunea criptică a obiectelor din acest univers. Poezia are o construcție
circulară, fiindcă incipitul este refăcut în final: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […]
căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”. Astfel, poemul este alcătuit din trei
secvențe poetice, prima și ultima aflându-se într-o relație de simetrie deoarece amândouă
descriu poziția poetului în raport cu creația și misterul.
Cea dintâi secvență poetică este formată din primele cinci versuri, ce definesc
cunoașterea de tip luciferic, prin detașarea de un demers opus, raportat la rational. Se
remarcă reluarea titlului în versul inițial și preferința pentru verbe la forma negativă: ”nu
strivesc”, ”nu ucid” ce accentuează opoziția dintre cele doua tipuri de cunoaștere: luciferică
și paradisiacă. Poetul trebuie să cunoască misterele lumii fără a le strivi, fără a le nimici
frumusețea, iar metaforele ”flori, ochi, buze, morminte” reprezintă manifestări ale tainelor
în univers. Florile sunt elemente vegetale simbolizând o existență ingenuă, ochii devin
simboluri ale conștiinței umane reflexive, buzele sugerează gura care rostește cuvântul, dar
și sărutul, iar mormintele oglindesc marea taină a morții.
În cea de-a doua secvență este dezvoltată opoziția dintre cunoașterea de tip luciferic
și cea de tip paradisiac. Opoziția este accentuată prin cele doua metafore: ”lumina mea” /
”lumina altora”, dar și prin comparația amplă cu luna, motiv literar ce nu mai reprezintă
astrul tutelar, protector al cuplului din poezia romantică, ci un simbol care potențează
misterul. Poetul se disociază orgolios de alți creatori de frumos, căci, potrivit concepției
sale, cunoașterea lumii nu se face prin rațiune, aceasta desfigurând frumosul. Vraja și
misterul nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea, poetul refuză cunoașterea
paradisiacă. El optează pentru amplificarea tainelor prin imaginație. ”Lumina mea” este
simbolul ambivalent al cuvântului poetic și al inteligenței care înființează lumi, însă ”lumina
altora” desfigurează lumea, pentru că, în loc să creeze, cuvântul acestora distruge. O serie
de motive se regăsesc în câmpul semantic al ideii de taină: ”vraja nepătrunsului ascuns”,
”adâncimi de întuneric”, ”taina nopții”, ”întunecata zare”, ”sfânt mister”, căci eul liric refuză
claritatea regimului diurn în favoarea regimului nocturn, întrucât îi permite integrarea
fiiinței individuale în ”totul” cosmic.
Ultima secvență, cu rol conclusiv, cuprinde meditația cunoașterii luciferice,
respectiv iubirea: ”căci eu iubesc / și ochi și flori și buze și morminte”. Poetul consideră
iubirea un instrument suprem de cunoaștere, repetarea adverbului ”și”, egalizând
simbolurile, care, însumate, formează ”corola de minuni a lumii”.
În opinia criticilor, conceptul de lumină este un element de recurență în universul
liric blagian. Semnificațiile sale sunt mult mai ample, dincolo de sensul originar din poezia
”Lumina”: ”Lumina ce-o simt”, ”nebun de lumină”, ”un strop de lumină”, ”Să fie, lumină!”.
Spre exemplu, în poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, lumina este sinonimul
cunoașterii, fiindcă eul liric precizează diferențele dintre receptarea paradisiacă a realității
și cea luciferică, construind antiteza ”lumina mea” / ”lumina altora”. Creatorul se apropie,
prin iubire și cu sensibilitate, de mistere ascunse în toate formele materiei, ”în flori, în ochi,
în buze ori morminte”. Privirea sa luminează partea criptică a obiectelor, relevând
”adâncimi de întuneric”. Rațiunea, ca instrument de cunoaștere, se limitează la
dimensiunea fonică, iar lumina logică proiectată asupra lumii ”micșorează farmecul
nepătrunsului ascuns”.
În concluzie, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, este o artă
poetică modernă, întrucât creația sa este un mijlocitor între eu, conștiință individuală, și
lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii.
Actul poetic convertește misterul, nu îl reduce. Misterul este substanța originară și
esențială a poeziei, iar cuvântul poetic, nu înseamnă, ci ”sugerează”, nu explică misterul
universal, ci îl protejează prin transfigurare.