EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga
Scriitor al perioadei interbelice, Blaga se afiliază mișcării literare de la ,,Gândirea”, publicație
tradiționalistă care pledează pentru revelarea specificului național și pentru afirmarea spiritualității
românești, ortodoxismul. Astfel, Blaga redescoperă lumea satului, valorificându-i miturile și credințele în
sensul unui tradiționalism metafizic autohton: ”omul orașului trăiește în fragment, în relativitate, în
concretul mecanic”, în timp ce ”satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit”. Sau, așa cum
spune în poezia ”Sufletul satului”, ”eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.
Și totuși, Blaga este un poet modernist, conform principiilor formulate de E. Lovinescu: lirica sa este
subiectivă și intelectualizată (intim împletită cu filosofia), iar viziunea artistică și versificația sunt inedite,
bazate pe asimilarea experiențelor din proza universală.
Poezia deschide volumul de debut al autorului, ”Poemele luminii”, din1919.
Ca specie literară, este o meditație estetică, o ”ars poetica” ce definește viziunea artistică originală a
scriitorului, prezintă raportul poeziei cu misterele universale și rolul poetului care înțelege arta ca pe o cale
de cunoaștere a lumii.
Modernismul poeziei se remarcă atât la nivel ideatic și structural, cât și din punct de vedere stilistic.
Opțiunea pentru lirica filosofică, intelectuală, conceptuală; struturarea astrofică și argumentativă a
discursului; poziția negatoare a eului afirmată încă din titlu, specifică poeticilor de tip modernist;
ambiguitatea limbajului artistic datorată metaforismului accentuat și simbolurilor; abandonarea
descriptivității și a sentimentalismului; intelectualizarea emoției și eliberarea versurilor de constrângerile
prozodiei tradiționale sunt doar câteva aspecte care susțin ipoteza modernității.
Mai mult, viziunea despre lume este modelată de estetica expresionismului, care implică exacerbarea
nietzscheană a eului creator într-un act de comunicare osmotică, totală cu universul. Expresionismul este un
curent literar apărut în Germania în primele decenii ale secolului XX, o ”poezie a fiorului cosmic” ce
”revelează relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul”, așa cum precizează însuși Blaga. Din estetica
sa, vom recunoaște aici metaforele revelatorii, îndepărtarea de lumea concretă, interiorizarea completă,
viziunea panteistă, motivul luminii etc.
Tema centrală, creația literară și misiunea poetului în raport cu tainele cosmice se dezvoltă prin
asociere cu tema iubirii spirituale și a cunoașterii.
Frecvența pronumelui ”eu” și adjectivele posesive de persoana I (”calea mea”, ”lumina mea”, ”sub
ochii mei”) evidențiază un lirism profund subiectiv care, în spiritul expresionismului, așază eul creator în
centrul imaginarului poetic.
Titlul constituie un enunț declarativ și coincide cu incipitul poeziei; el deschide poemul într-o
tonalitate reflexivă. Totodată, reprezintă o metaforă revelatorie în care cuvântul-cheie din filosofia
cunoașterii blagiene, misterul, este transpus printr-un sinonim – ”minune”.
Structura compozițională prefigurează o altfel de sintaxă poetică: ingambamentul fragmentează
discursul din punct de vedere grafic pentru a sublinia cuvintele-cheie (”nu ucid”, ”eu”, ”luna”, ”zare”) și
toate sintagmele pe care le articulează sensul: ”vraja nepătrunsului ascuns”, ”taina nopții”, ”sfânt mister”;
dar lectura cursivă pe care o implică surprinde fluxul ideatic, muzica interioară a trăirilor.
”Ipoteza” discursului reprezintă prima secvență lirică a poeziei. Formularea la persoana I și prin
negație a premisei delimitează categoric poziția eului reflexiv în raport cu ceilalți, a căror atitudine față de
misterele universale presupune agresivitate arogantă și superficialitate. Alții ”strivesc”, ”sugrumă”, ”ucid”
și ”micșorează” tainele, verbe a căror plasticitate sugerează limitarea percepției lor la nivel senzorial și
rațional.
 A doua secvență argumentează ipoteza și definește un alt fel de cunoaștere, marcată gramatical printr-
o conjuncție adversativă: ”dar eu / eu cu lumina mea [...]”.
Ultima secvență începe cu o conjuncție cauzală care indică, de fapt, ”concluzia” discursului poetic:
”căci eu iubesc [...]”.
Ideile poetice dezvoltă problematica filosofică pornind de la identificarea obiectului cunoașterii. Eul
meditativ concepe universul ca pe o floare ale cărei petale sunt tot atâtea fețe ale tainelor cosmice. Corola
lumii se deschide către bolta care, arcuindu-se deasupra planului terestru, formează cercul, simbolul
perfecțiunii, imagine abstractă a unei cosmice îmbrățișări.
Privirea nu se oprește asupra lumii obiective, reale, ci revelează tainele care se camuflează în lumea
profană. Astfel, substantivele concrete prin care sunt identificate petalele corolei devin simboluri poetice și
trimit la domenii ale cunoașterii dintre cele mai diverse: natura și frumusețea (”flori”), universul spiritual
(ochii sugerează contemplație și reflexivitate), iubirea și comunicarea verbală (”buze”), viața și moartea
(”morminte”).
Enumerarea lor într-un singur vers exprimă armonia Marelui Tot, legătura planurilor cosmic-terestru,
material-spiritual, concret-abstract.
Poetul se raportează la tainele universului prin cunoaștere, a cărei metaforă revelatorie o reprezintă
lumina. Ea este și un simbol recurent în primul volum, preluat din imaginarul poetic expresionist, unde
cunaște mai multe accepții: sete de viață, iubire, aspirație spre absolut, factor transcendental / atribut al
divinității, revelație, element primordial al genezei ș.a.
Relații de opoziție se realizează prin așezarea în antiteză a două tipuri de cunoaștere: lumina minții
și lumina inimii. Prima dintre ele este cunoașterea paradisiacă, rațională, care „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”, distruge mistere, ucide și strivește. Cealaltă este cunoașterea luciferică („lumina
mea”), cunoaștere poetică, intuitivă și creatoare. Ea revelează mistere, dar le și sporește: „eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină”. Ca și lumina selenară, aceasta arată și ascunde totodată o realitate: „întocmai
cum cu razele ei albe luna / nu micșorează, ci tremurătoare / mărește și mai tare taina nopții / așa
îmbogățesc și eu întunecata zare”. Văzut altfel, actul creator devine o formă de a participa la viața
cosmosului, un alt mister ce îmbogățește lumea. Bucuria comuniunii cu universul se realizează prin
contemplație și iubire: ”așa îmbogățesc și eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / și tot ce-i
neînțeles / se schimbă-n neînțelesuri și mai mari / sub ochii mei - / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și
morminte”. Altfel spus, poetul se contopește cu nepătrunsul ascuns printr-o trăire extatică, ia contact cu
esențele, cu absolutul.
Ca expresie literară, poezia își probează modernitatea prin abundența imaginilor abstracte care
conturează câmpul semantic al tainei (”adâncimi de întuneric” etc), printr-o comparație amplă de șase
versuri între un termen abstract (lumina cunoașterii poetice) și unul concret (lumina lunii), dar mai ales prin
metaforele revelatorii care multiplică sensurile poeziei.
Ca elemente de recurență, se remarcă: laitmotivul luminii, cuvântul-cheie minune/taină, în jurul
căruia se dezvoltă ideile poetice, dar și un vers reluat. Dacă, la început, micile taine sunt enumerate într-un
raport sintactic de coordonare prin juxtapunere și astfel se creează cezuri semnificative pentru a sugera
fragmentarea lumii supuse cunoașterii paradisiace, la final, acestea sunt enumerate prin coorodonare
copulativă, revelând ideea că poetul restituie universului armonia primordială atunci când optează pentru
cunoașterea luciferică.
În sensul celor afirmate, Blaga este un poet-filosof, ”a plecat peste întrebările lumii” („Scrisoare”),
un poet de referință al perioade interbelice care propune cititorilor un imaginar poetic așezat ”la cumpăna
apelor”, între modernism și tradiționalism, între vocația universalității și conștiința atutohtoniei.