EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga
Filozof, scriitor, profesor universitar la Cluj, redactor al ziarelor vremii, membru al
Academiei Române, Lucian Blaga este o personalitate marcanta a culturii noastre interbelice,
a carei originalitate este compatibila cu inscrierea sa in universalitate.
Modernismul este una dintre principalele direcții ale literaturii române în perioada
interbelică și se definește prin opoziție cu tradiționalismul. Astfel, dacă cel din urmă
militează pentru conservarea modalităților estetice consacrate, cel dintâi presupune
atașamentul față de ideea emancipării estetice, în concordanță cu experiențele literare
europene ale epocii (sincronismul). În sens larg, modernismul include toate acele mișcări
artistice care exprimă o ruptură de tradiție, respectiv simbolismul,expresionismul,
suprarealismul, dadaismul, ermetismul etc.
În spațiul literar românesc, modernismul este teoretizat și promovat de Eugen
Lovinescu, prin revista și cenaclul ”Sburătorul” (1919), care marchează intrarea literaturii
române într-o nouă fază a evoluției sale.
Printre cele mai importante trăsături ce țin de estetica modernismului se numără
intelectualizarea emoției, procuparea pentru problematica cunoașterii și a condiției
umane în genere, abstractizarea și ambiguizarea mesajului, reinterpretarea tematică,
preponderența metaforei sau eliberarea de rigorile prozodiei clasice.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” Este o creație a perioadei interbelice și
totodată a modernismului românesc, fiind parte integrantă a volumului ”Poemele luminii”
din 1919, volum pe care îl deschide asemeni unui portal magic către universul liric
inconfundabil al poetului-filosof.
In ceea ce priveste incadrarea intr o specie literara, textul reprezintă o ars poetica
modernă, accentul deplasându-se de la tehnica poetică la relația poet-lume, poet-creație, dar
în același timp poate fi citit și în registrul de lectură al unei meditații filosofice pe tema
cunoașterii, cu inflexiuni de elegie.
Referitor la geneză, ideile poetice din acest text sunt anticipate printr-un aforism din
volumul ”Pietre pentru templul meu” publicat în același an, anterior volumului de versuri,
unde poetul, isi defineste crezul artistic: ”Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat
mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și
mai mare.”
 Titlul, element paratextual de tip analitic, titlul corespunde unui întreg enunț și este o
prefigurare a interferenței dintre ideile poetice și cele filosofice ale creației artistice blagiene.
Astfel, pronumele personal ”eu” anticipează caracterul de confesiune lirică a discursului
poetic și ideea de sorginte (origine) expresionistă a exacerbării eului. Verbul la forma
negativă ”nu strivesc” indică refuzul cunoașterii de tip rațional și asumarea de către poet a
cunoașterii luciferice. Structura ”corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie cu
multiple valențe: pe de o parte, se remarcă sugestia florală (”corola”), indicând frumosul
estetic, fragilitatea, delicatețea, pe de altă parte, conturează imaginea cercului, expresie a
perfecțiunii. În acest context, metafora are o dublă semnificație, reprezentând atât misterele
nedescifrate ale universului, cât și ansamblul de creații artistice ale umanității, ce trebuie
respectate, iubite.
Tematica vizează creația, cunoașterea, poetul filozof distingand doua tipuri ale
acesteia si anune cunoasterea paradisica si cunoasterea luciferica, iubirea (ca atitudine
artistică, miracolul dintâi, inepuizabil, pe care îl va cânta de-a pururi poetul), aspecte nuanțate
de motive literare precum lumina, misterul (câmpul semantic dominant: ”tainele”,
”nepătrunsul ascuns”, ”întuneric”, ”nențeles”), flori, ochi, buze, morminte, luna.
Ideea poetică centrală: Adevărata cunoaștere a lumii este posibilă numai prin iubire
ce denumeste cunoașterea luciferică, tipul specific oamenilor sensibili, poetilor
Realizata in maniera moderna atat in privinta continutului, cat si in cea a formei,
poezia nu are o organizare strofica, este un discurs liric realizat in 20 de versuri. Meditația
filozofică pe tema cunoașterii este realizata in intregime pe baza a două laitmotive ale liricii
blagiene, respectiv lumina și misterul, și pe baza opozitiei intre paradisiac și luciferic, fiind
alcatuita, din punct de vedere ideatic, din trei secvente.
În prima secvență alcatuita din primele cinci versuri, se remarcă reluarea întocmai a
titlului în incipit, în scopul intensificării mesajului, și se definește concepția filosofică a
cunoașterii luciferice, a gândirii poetice creatoare folosindu-se verbele la forma negativa”nu
strivesc”, ”nu ucid cu mintea tainele...”), utilizându-se elemente-simbol ale unor taine ale
universului: ”flori” – simbol al vegetalului, al purității, al fragilității, delicateții și frumuseții,
dar și al efemerității; ”ochi” – simbol al umanului, al contemplației și al revelației, al
cunoașterii, al reflectării, al comunicării interior-exterior; ”buze” – simbol al iubirii care
naște ființa umană, al sarutului, dar si al rostirii, al comunicarii si al logosului; ele sunt cele
care închid, pecetluiesc taina cuvântului, a cântecului și a sărutului; ”morminte” – simbol al
morții, al legăturii cu străbunii, cu propriile origini, al succesiunii generațiilor, al sacralității.
 In cea de-a doua secventa, surprinsa in urmatoarele 13 versuri si delimitate de
concluzia poeziei prin linia de pauza, opozitia dintre cunoasterea de tip luciferic si cea de tip
paradisiac se realizeaza pe baza luminii, ca simbol al cunoasterii. In acest sens se folosesc
cele doua metafore, si anume ,,lumina mea”, identificata cu sensibilitatea eului liric, cea
iubitoare de perfectiune, si ,,lumina altora”, specifica gandirii logice, ratiunii, între care se
realizează opoziția prin folosirea conjuncției adversative „dar”, însoțită de pronumele
personal „eu” care transformă poetul într-un „centrum mundi”.In aceeași sferă se situează și
motivul poetic al lunii, care își pierde atributele romantice de astru tutelar al îndrăgostiților și
devine la rândul său, prin ideea de estompare a luminozității, prin discreția razelor sale, tot un
simbol al cunoașterii de tip luciferic. Luna nu este altceva decat corespondenta in plan astral,
sideral, a poetului.
”...și-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micșorează, ci tremurătoare / mărește și
mai tare taina nopții, / așa îmbogășesc și eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt
mister...” Pentru ca poetul refuza cunoasterea paradisiaca si opteaza pentru potentarea
misterului prin cuvantul poetic si inteligenta creatoare, prin imaginatie, aceste versuri cuprind
o serie de motive ce se regasesc in campul semantic al ideii de taina, cum ar fi: ,,vraja
nepatrunsului ascuns”, ,,adancimi de intuneric”, ,,taina noptii”, ,,intunecata zare”, ,,sfant
mister”. Pentru L. Blaga intunericul este extrem de benefic, regimul nocturn permitand
integrarea ființei individuale in ,,Totul” cosmic.
Ultima secvență (respectiv ultimele două versuri) echivalează cu o concluzie, cu o
mărturisire, o declarație de tip confesiv a eului poetic, ca ipostază a artistului: ”căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Astfel, protejarea misterului se realizează prin
intuirea în concret, în particular (reluându-se termenii enumerației) a universalului.
Elemente de prozodie (versificație): Cele 20 de versuri inegale, cu măsură variind
între 2 și 15 silabe, pun în valoare procedeul modern al ingambamentului, elemente cărora li
se adaugă absența rimei și ritmul interior, menit să asigure fluiditatea ideilor, curgerea
solemnă, gravă a discursului liric.
Elementele de expresivitate vizează preponderența metaforei – metafora revelatorie
din titlu și metaforele-simbol (”flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”), remarcându-se totodată
dubla enumerație ”în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, repetiția ”eu, eu...”, comparația
”întocmai cum cu razele ai albe luna nu micșorează...” sau epitetele în inversiune
”întunecata zare”, ”largi fiori”,”sfânt mister”, câmpul semantic dominant al misterului
(laitmotiv al liricii blagiene, ca și lumina), antiteza între cele două tipuri de cunoaștere sau
lirismul de tip subiectiv.
 Blaga însuși consideră că ”poetul nu este numai un mânuitor, ci și un mântuitor al
cuvintelor”, ca dovadă limbajul metaforic și concepția lirico-filosofică a acestuia. Prin
urmare, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o ars poetica modernă în care Lucian
Blaga își exprimă concepția personală despre statutul și atitudinea sa ca artist.
Asadar, L. Blaga emite prin aceasta creatie ideea ca, prin iubire, omul poate restabili
corespondente intre Univers și sine, devenind astfel un fragment dintr-un mister ce se
autoregenereaza continuu. Pe aceasta cale, poetul devine el insusi o forma de manifestare a
tainei.