Sunteți pe pagina 1din 3

POEZIA INTERBELICĂ/ POEZIA MODERNISTĂ – LUCIAN BLAGA

Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic
studiat aparţinând lui Lucian Blaga

În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

1. evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
2. prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume din
textul studiat;
3. ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit,
relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/ tropi, elemente de
prozodie etc.);

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
1. Poet, dramaturg, prozator, filozof, Lucian Blaga s-a impus ca una dintre personalităţile distinse
ale culturii române între cele două războaie.
Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcţii principale: tradiţionalismul şi
modernismul. În sens larg, modernismul cuprinde toate mişcările artistice care exprimă, în mod categoric,
desprinderea de tradiţie. Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi transcendenţă, făcând din cunoaşterea
spirituală o preocupare esenţială. În poezia românească modernismul poate fi recunoscut în
expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a „florilor de
mucigai”, din creaţia lui Tudor Arghezi. Lucian Blaga, înscriindu-se în direcţia modernistă lovinesciană,
realizează sincronizarea literaturii române cu cea europeană, în formula expresionismului, curent literar
ale cărui trăsături se regăsesc mai ales în volumele de versuri din prima etapă a creaţiei.
Apărută în 1919, în primul volum al poetului, „Poemele luminii”, poezia „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” se înscrie modernismului expresionist prin neliniştea filozofică, prin preocuparea
pentru esenţe, prin concretizarea conceptului de cunoaştere, prin prezentarea misterului universal
ca sens existenţei, al artei, al poeziei, prin imaginea lumii văzute ca un spectacol de întuneric şi
lumină, prin natura explozivă a imaginii poetice, prin încălcarea convenţiilor şi a regulilor clasice.
2. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernă care deschide
volumul de debut, „Poemele luminii” şi are drept temă raportul dintre eul liric şi univers, atitudinea
poetică în faţa marilor taine ale lumii. Fiind o artă poetică, viziunea despre lume exprimată în această
poezie se confundă cu viziunea despre poezie. Blaga accentuează ideea raportului dintre poet şi lume,
dintre poet şi creaţie. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le spori, prin intermediul
creaţiei.
Poezia lui Blaga are o mare deschidere filozofică. Sistemul filozofic blagian se preocupă de
problema cunoaşterii şi de filozofia culturii. Domeniul cunoaşterii este împărţit de Blaga în două tipuri
distincte. Există, consideră el, o cunoaştere „paradisiacă” şi o cunoaştere „luciferică”. Prima e de tip
logic, raţional şi are drept scop reducerea misterelor, anulând o parte din ele. În poezia „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, cunoaştere „paradisiacă” este concretizată prin intermediul metaforei
revelatorii“lumina altora” Cunoaşterea “luciferică”, numită în versuri “lumina mea”, nu urmăreşte să
lămurească misterul, ci, dimpotrivă, să-l potenţeze, să-l “sporească”. Refuzul cunoaşterii şi conservarea
tainelor, din iubire pentru ele, se exprimă într-un aforism din volumul „Pietre pentru templul meu”
(1919): „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa
de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”. Gustul lui Blaga pentru mister ţine de experienţa
artistică expresionistă. Lumina este, în sens expresionist, o forţă primară uriaşă. Ea este însăşi
cunoaşterea, care pune în mişcare lumile din haos, din care se desprind infinitele lor forme: „corola de
minuni a lumii".
3. Titlul acestei arte poetice reliefează, într-un singur enunţ, raportul dintre eul poetic şi univers,
exprimând ideea cunoaşterii luciferice. Eul liric este marcat încă de la început prin pronumele la
persoana I: „eu”. Este un eu hiperbolizat, în manieră expresionistă, care îl definește pe poet, pe artist.
Folosind o metaforă revelatorie, Blaga îşi imagineaza lumea pe ca o „corolă de minuni” care
cuprinde taine ce ies în calea omului. Aceasta viziune conţine ideea de frumuseţe şi, prin reprezentarea
circulară a corolei, de perfecţiune. „Corola” devine astfel semnul fragilităţii, al frumuseţii florii, un simbol
al armoniei universale. Subliniat prin recurenţă (fiind versul-incipit al poeziei) titlul devine expresia unei
profesiuni de credinţă a creatorului.
În compoziţia poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se întâlnesc trei secvenţe
succesive, aflate într-o relaţie de unitate, fiind legate prin cuvintele „taină” şi „lumină”. Textul este
organizat în jurul relaţiei de opoziţie „eu”- „alţii”.
În prima secvenţă se conturează concepția blagiană despre cunoașterea poetică. Prin intermediul
unor verbe la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid) este evidențiată o acţiune nepermisă poetului: aceea
de a anula tainele universale. „Corola de minuni” cuprinde misterele care aparţin lumii, existenţei, şi pot fi
întâlnite peste tot: „în flori”, „în ochi”, „pe buze”, în „morminte”. Toate aceste substantive sunt nişte
metafore-simbol. Florile simbolizează frumuseţea pură, ochii, conştiinţa umană, reflexivă, buzele,
comunicarea, iubirea, iar mormintele, marea taină a morţii.
Secvenţa a doua înfățișează cele două tipuri de cunoaștere, aflate în opoziție: lumina altora”,
(cunoaşterea logică, raţională), care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”, și
„lumina mea” (cunoaşterea poetică, intuitivă, afectivă), care potențează misterul. Această antiteză este
marcată prin conjuncţia coordonatoare adversativă „dar”. În concepţia lui Blaga, arta reprezintă o cale de
cunoaştere pe care el o defineşte poetic prin sintagma „eu, cu lumina mea”, aşezând actul de creaţie
deasupra simplei căutări spirituale. Pentru el, simbolul luminii capătă sensurile cunoaşterii ca act de
înălţare, deoarece lumina, semn ascensional şi atribut divin, eliberează fiinţa şi-o pune în legatură cu
Dumnezeu.
Blaga compară apoi efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina
lunii” nu risipeşte întunericul nopţii, ci sporeşte misterul, prin amplificarea umbrelor. Artistul şi lumina au
aceeaşi menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. Astfel, poezia
„îmbogăţeşte” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care deschid drumul unui mare număr de
interpretări, amplificând emoţia receptării. Metafora cuprinsă în versul „cu largi fiori de sfânt mister”
sugerează vibraţiile sufletului poetului.
În secvenţa a treia apare explicarea atitudinii de amplificare a misterelor: iubirea, văzută astfel ca
o cale de cunoaştere. Cunoaşterea prin iubire nu risipeşte („nu striveşte”), cu lumina ei, vraja, misterul,
frumuseţea lumii. Incipitul şi finalul textului se află într-un raport de cauzalitate. De altfel, întreaga
poezie ar putea fi redusă la o singură frază, care sintetizează ideea de protejare a misterelor universale:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /…/ căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Discursul liric este structurat antitetic, prin distribuţia verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sugrumă“.
Antiteza este folosită şi în raportul dintre cele două forme de cunoaştere: cea poetică, „lumina mea” şi cea
raţională, „lumina altora”. În afara metaforelor-simbol („corola de minuni a lumii”, „lumina mea”,
„lumina altora”, „flori”, „buze”, „morminte”) se remarcă prezenţa epitetelor („vraja nepătrunsului
ascuns”, „raze albe”). Apare frecvent „şi” adverbial, în enumeraţie, din dorinţa de a sublinia ideea.
Poetul utilizează o prozodie specială: versurile sunt inegale şi negrupate în strofe, aliniate la stânga,
fapt ce contribuie la evidenţierea antitezei şi, implicit, a mesajului poeziei. Acelaşi rol îl are şi
ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, care apare, astfel, scris cu literă mică).
Ritmul este interior, caracteristic vorbirii curente.
În concluzie, Lucian Blaga a văzut în poezie una dintre căile de revelare a misterelor, prin
intermediul intuiţiei, exprimând ceva din zonele abisale ale sufletului uman. În eseurile din epoca de
formare şi în proza memorialistică de mai târziu, Blaga exprimă frecvent convingerea că omul participă la
taina veşniciei, acest lucru dând valoare existenţei umane. Prin iubire şi prin faptă, această taină se
adânceşte. Conform viziunii sale despre lume, Blaga susţine că rolul de a potenţa misterul cosmic îi
revine poetului. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este așadar o artă poetică modernă,
reprezentând o admirabilă definiţie lirică a poeziei.