Oda (in metru antic)

Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice “in metro antic”. “Oda” lui Eminescu a fost
publicata in decembrie1884, dup ace parcursese un lung proces de elaborare de aproape 10 ani, timp in care poetul a
conceput 11 variante succesive.
Avand ca punct de plecare “ Oda pentru Napoleon”, care surprindea ipostaza romana a titanului, in 11 strofe, “ Oda
(in metro antic)” devine prin subiectivare si concentrare, un poem de cinci catrene. In succesiunea de variante se modifica
tema, tonalitatea lirica, dimensiunea poemului si ipostazele lirice: de la titanism la geniu, de la erou la poet si apoi la om.
Poemul « Oda( in metru antic) » pastreaza titlul, cu precizarea specie lirice cu caracter solemn, in care se exprima o
atitudine de admiratie fata de natura, patrie sau de preamarire a unor fapte eroice, si paranteza ce sugereaza inradacinarea
in lirica antichitatii.
« Oda » eminesciana releva anititeza dintre sensul cuvantului si chinurile mistuitoare ale eului liric, provocate de
revelatia asupra celor doua esnte existentiale :iubirea si moartea, viziune filozofica materializata cu elemente romantice in
substanta clasica.
Tema poeziei este filozofica, de factura romantica, ilustrand atitudinea superioara a eului poetic privind cunoasterea
si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind
imaginea sinelui liric.
Confesiunea lirica realizata in tonalitate de ruga, oda si elegie sustine lirismul subiectiv, prin pronumele si verbele la
persoana I, timpurile verbalesi adverbe deictice de timp si de loc si pronume demostrative, Unele sintagme devin
emblematice si contureaza ipostazele lirice : « pururi tanar », « ochii mei neltam visatori », « steaua singuratatii »,
« suferinta…dureros de dulce », « pe mine mie reda-ma », « nepasare trista ».
Urmarind dispunerea timpurilor verbale in cele 5 strofe se constata ca poezia infatiseaza un ciclu existential
complet, in 4 secvente poetice: atitudinea contemplativa din trecut(strofa I), intalnirea su experienta fundamentala, factor
perturbator al vechii stari de gratie( strofa a II-a), prezentul trairii( strofele III si IV), proiectia in viitor/ruga de mantuire( strofa
aV-a).
Incipitul sintetizeaza un intreg sistem filozofic, in versul “Nu credeam sa-nvat a muri vrodata”, care este cu siguranta cel mai
profund gand poetic din literatura noastra, prin care eul liric dezvaluie trecutul, ca timp relativ al tineretii sale, perioada cand
se credea «  pururi tanar », asemena Cosmosului. Atitudinea comtemplativa a sinelui poetic se manifesta prin starea de
visare, orin evadarea din realitatea concreta si izolarea de restul lumii, intr-o solitudine ideala ce defineste unicitatea geniului
« Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii ».
A doua secventa poetica exprima, printr-un oximoron si cu accente de elegie romantica, suferinta «  dureros de
dulce » a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a « iubirii mistuitoare ». Situarea iubirii pe acceasi treapta
existentiala cu moartea sugereaza accederea in abisurile cunoasterii absolute, prin voluptatea suferintei care invaluie
deopotriva starea afectiva si destinul necrutator al conditiei de muritor.
Pierderea singuratatii inseamna pierderea de sine, de unde suferinta exacerbata si arderea, sugerate prin
comparatia cu personajele mitologice, in cea de-a treia secventa poetica « Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, /Ori ca Hercul
inveninat de haina-i ;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii ».Prezenta elementelor primordiale, in antiteza si
hiperbola, sugesta titanismului, inversiunile, triplul epitet al verbului « ard » sustin lamentarea geniului in ipostaza de barbat
indragostit. Cele doua strofe ale secventei se realizeaza simetric, prin paralelism sintactic, astfel primele doua versuri evoca
suferintele, iar ultimele doua cuprind o negatie explicita, respectiv o negatie implicita ca raspuns al interogatiei retorice care
incheie strofa a patra. Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vieti purificatoare prin ardere, adica prin
iubire mistuitoare, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari :
« Pot sa mai renviu lumions din el ca/ Pasarea Phoenix ? ».
Ultima secventa releva nevoia de unificare a sinelui dupa trairea mistuitoare a erosului.Accentele filozofice ale
rugaciunii de reintegrare a fiintei, « Viino iar in san , nepasare trista » , aduc aminte omului de trecera in nefiinta.Conditiia
regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin asaltul iubirii si perceptia mortii, se inscrie in zonacunoasterii si
autocunoasterii, rpoin redescoperirea atitudinii apolinice initiale : « Ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma ! ».
Poezia «Oda ( in metru antic) » sintetizeaza filozofic marile problem ale existentei umane: cunoasterea si
autocunoasterea, dragostea , moartea, relatia cu Universul , ciclul vietii fiind incomplete fara trairea mistuitoare a iubirii, ca
unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.