Originea și particularitățile rondelului

”Un gând și un cuvânt pentru un poet al rozelor, al rondelului, cu vers briant ce este înscris
pe harta stelelor.”

Supranumit poet al rondelurilor, Alexandru Macedonski este primul reprezentant al

simbolismului în literatura română. S-a format ca poet sub influența literaturii franceze, a curentului
romantic inspirat de romantismul francez, mai ales de opera poetului Alfred de Musset.

Rondelul este o poezie scurtă cu formă fixă, a cărei structură se bazează, ca și balada,

pe refren, care a apărut în Franța medievală sub denumirea de rondeau.
Originile rondelului se regăsesc în cântec. La început, rondelul era legat de muzică și dans,
astfel că la sfârșitul secolului al XV-lea era considerat o formă muzicală prin excelență. Prin urmare,
de la originea sa cel mai important a fost aspectul oral, și anume rimele și refrenul.
Rondelurile macedonskiene au fost scrise intre anii 1916 - 1920 si apartin creatiei de
maturitate a poetului, care le-a publicat in volumul intitulat "Poema rondelurilor" abia in 1927.
Volumul cuprinde cinci cicluri, fiecare având titluri semnificative: "Rondeluri pribege",
"Rondelurile celor patru vanturi", "Rondelurile rozelor", "Rondelurile Senei", "Rondelurile de
portelan".
Poema rondelurilor, acest volum apărut postum a fost socotit pe orbita simbolismului cu
certe infiltraţii parnasiene. Se face ordonarea tematică a rondelurilor: oraşul mic de provincie,
sensibilitatea lucrurilor, nostalgia după vremurile de altădată, evadarea din prezent, călătoriile în
necunoscut, simbolul polisemantic al aurului, opţiunea poetului pentru arta pură, perenitatea şi
armonia naturii, tentaţia de a transcende realitatea, luxurianţa florală, sinesteziile. Toate acestea
simboluri, această ordonare tematică vin ca o noutate în literatură, Macedonski fiind considerat un
“anti-eminescianism”. Rondelurile urmează, în interpretarea lui Nicolae Oprea, un traseu de iniţiere
estetică, ducând spre niveluri de abstractizare tot mai înalte, de la parfumuri şi culori la
contemplaţie, extaz, reverie.
Vorbind de opțiunea poetului pentru arta pură , iubirea este arta care salvează mii de
suflete, un sentiment înălțător reliefat în “Rondelul meu”. Se observă o antiteză dintre ură și iubire
care provoacă ispită, deznădejde, disperare, dar care totuși iubirea salvează. Eul vede în sentimentul
iubirii o creștere în suflet spre tărîmul cunoașterii binelui și adevărului.Viața e plina de greutăți și de
ură: “Știu: toate sunt o-ndurerare,/ Prin viață trecem în neștire,/ Dar mîngîierea e-n iubire”.
Sentimentul de iubire este înălțător, ducînd la descătușarea energiei negative a ființei: „Ești mare
cînd n-ai îndurare/ Dar te ridici mai sus de fire/ Cînd ți-este inima iubire,/ Cînd ți-este sufletul
iertare.
Tema principală a poeziei este mîntuirea prin iubire, eul liric îndemnînd să învingem puterea
răului, să iertăm și să iubim căci numai așa ne vom salva, iar motivele precum: dragostea, ura, viata, timp
confirmă tematica “Rondelului meu”.
Tema morții universale este bine relevată în “Rondelul rozelor ce mor”.
 “Nori se bat la orizon./ Tot apusul sângerează.” "Rondelul rozelor ce mor" este cel mai cunoscut
poem încadrat în cel de-al treilea ciclu, fiind construit pe tema perisabilității.  Laitmotivul poeziei-
rozele-simbolizează puritatea,frumusețea,gingășia naturii, acestuia i se alătură,de fiecare
dată,construcția atributivă "ce mor", care denotă perisabilitatea lor, manifestată atît în plan
exterior,"în grădini",cît și în cel interior:"și mor și-n mine". Destinul individului este similar cu cel
al rozelor, a căror atingere prezentă este pusă în antiteză cu trecutul lor, fapt care accentuează starea
de tristețe care domină întreaga poezie:"S-au fost atât de viață pline".Ca și speranța efemeră în
eternitatea clipei, rozele mor, lăsînd în urmă nostalgia poetică. În aparență, poezia descrie ofilirea
rozelor în grădini, în esență, însă, ea are implicații existențial-umane,referindu-se la destinul tragic și
totuși acceptat cu resemnare și desigur la moarte: "E vremea rozelor ce mor". 
Visul este o stare de evadare a eului liric din lumea reală. Alexandru Macedonski relevă
această temă a visului în “ Rondelul crinilor, Rondelul oglindei”. Oglinda este sursa care îl
îndeamnă la reflectare pe eul liric, iar crinii, corespondenți ai rozelor, transfigurează realitatea prin
“beția cea rară”.
“ Rondelul oglindei”, are ca temă visul prin care poetul se detașează de lumea reală,
sufocantă ce îi provoacă sentimente apăsătoare de tristețe, singurătate, izolare. “Din al oglindei luciu
rece” refrenul poeziei, reprezintă laitmotivul care are rolul de a accentua apăsarea sufletească, în
care eul liric se simte claustrat. Simbolul oglinzii sugerează înclinația eului liric spre reflectare,
meditație asupra lumii, dar și simbol al regăsirii, al cunoașterii interioare, în literatură, simbolul
oglinzii fiind considerat punct de plecare al tuturor dedublărilor.
Natura ia forme specifice prin opera lui Macedonski. Ea este sursa dătătoare de viață, de
înflorire. O sugestivă poezie este „Rondelul rozei ce-nfloreşte” , o ars poetica, ce exprimă
concepţia despre poet şi poezie a lui Macedonski, iar tematica acesteia contopește emoțiile eului
liric, care, la nivel simbolic, prin spectacolul înfloririi rozei, simte că natura îi oferă recompensă
pentru suferințele vieții, se naște din nou. Poetul devine un simbol în împrejurări simbolice.
Simbolul rozei sugerează această a doua naştere, spirituală, care aduce o altă înţelegere a lumii, a
vieţii . Roza sugerează viaţa spirituală, a doua naştere, care înfloreşte atunci când sămânţa
simbolică a credinţei (“Spre Meka îl poartă credinţa-voinţă”) creşte şi devine iubire faţă de
Dumnezeu.
,,Rondelul rozelor de august” este o meditație filosofică pe tema destinului „Zadarnic al
vieţii cuvânt /A stins bucuriile mele‘şi are ca mesaj o atitudine optimistă a poetului: „Mereu când
zâmbesc, uit şi cânt / în ciuda cercărilor grele”, dar și conceptul de armonie şi echilibru.
Tema poeziei este enunțată chiar din titlul acesteia și anume de rozele de august, cea din
urmă lună a verii, simbol al declinului, al trecerii timpului care afectează inevitabil ființa umană.
Motivul poeziei îl formează viaţa sufletului, viaţa spiritului, care trebuie să fie asemeni unei
grădini de flori.
Poetul este asemeni unui iscusit grădinar, ce cultivă în sufletele oamenilor seminţele, din
care vor răsări rozele parfumate ale extazului conştiinţei de sine, dând un sens înalt poeziei.
Imaginea „rozei" este concepută încă de la început ca o sinestezie, reunind senzaţii olfactive şi
vizuale: „şi tot parfumate şi ele".
  Eul liric apare cu un sentiment tulburător al precarității traducând în modulație modernă,
cunoscutul topos al lui ubi sunt, transmis dinspre exterioritatea realului spre interioritate, spre
universul de senzaţii, de trăiri şi de stări sufleteşti al unui eu liric ce-şi presimte la rându-i structura
perisabilă. Ipostaza unui eu romantic: „Priveam dintre oameni, spre stele” echivalează cu emirul,
cu evaziunea romantică. Ipostaza eu-lui simbolist este rezultatul unei maturizări, a unei alte
înţelegeri, pe care o dobândeşte, o apropie de conceptul de armonie şi echilibru specific
clasicismului.
Muzicalitatea poemului este deosebită; ea vine din repetiţii şi refrenul acestuia, dar şi din
topică sau structura armonică a versului care relevă starea de spirit a eului liric prin aspiraţia spre
absolut, optimismul şi încrederea deplină în forţele vitale ale acestuia ce se exprimă în al doilea
catren prin metafore cu valoare simbolică: „falnic avânt". Prezenţa stelelor aşează această aspiraţie
metaforică în zona cosmicului, a eternului, depăşind cadrul concret al universului terestru: „Priveam,
dintre oameni, spre stele". Repetiţia primelor versuri se constituie într-un refren al speranţei şi
încrederii: „Mai sunt încă roze - mai sunt."
Catrenul al treilea evocă destul de banal greutăţile şi dezamăgirile existenţei. Metafora pune
în poziţie accentuată un cuvânt cheie, în acest sens: „zadarnic al vieţii cuvânt / a stins bucuriile
mele". Melancolia acestor dezamăgiri este atenuată prin forma complementului circumstanţial
concesiv, care aduce o notă de triumf: „în ciuda cercărilor grele". Optimismul se reafirmă în final
prin repetiţia primului vers, susţinând rozele ca semn al unei realităţi transcendente, ca simbol al
regenerării şi speranţei în forţa vitalistă a eului şi a lumii.
Prin înlocuirea picturalului cu descoperirea transcendentului tradus în simboluri, Macedonski
realizează în Rondeluri ceea ce a fost important în toată poezia simbolistă, saltul spre poezia de
cunoaştere.
Rondelurile macedonskiene nu reprezintă evocarea unui contact direct cu natura, ele sunt
prin stilizare şi lipsa de naturaleţe, artificiale, abstracte, În ciclul Rondelurile rozelor, parfumul
florilor nu este o simplă delectare olfactivă, ci un mod de a transcede simţurile, de a se ridica
deasupra lor prin amestec şi aneantizare. Formula nu e nouă, ci inventată şi experimentată de
Baudelaire şi Rimbaud.
Există, în ţesătura poeziei lui Macedonski, un amestec semnificativ de frumuseţe şi de
tulburătoare agonie; de parcă în această expresivitate a rozelor, în trecătoarea lor somptuozitate s-ar
întrevedea chiar fiorul sfârşitului, lenta lor trecere, chemările de dispariţie ce le surpă fiinţa adâncă.
Lirica lui Macedonski e considerată una situată la întretăierea mai multor orientări;
romantismul, simbolismul şi parnasianismul. Atras şi de alegorie, dar şi de simbol, de sinesteziile
simboliste dar şi de retorismul romantic, Macedonski vădeşte în versurile lui o sensibilitate fascinată
de muzicalitatea cuvântului, de ornamentul metaforic ori de inovaţiile formale, dar, în acelaşi timp,
captivă aspiraţiilor spre ideal, spre un absolut al simţirii şi al trăirii estetice.