Nocturnă

de George Bacovia
-poezie simbolistă-

Simbolismul este un curent literar afirmat la sfârsitul secolului al XIX-lea. În

simbolism se impune idealul poeziei pure, iar ambiguitatea devine principiul limbajului
poetic modern. Caracteristice sunt: folosirea simbolismului, renuntarea la explicit în
favoarea sugestiei, exprimarea de stări vagi, fluide, muzicale. Simbolistii practică inovatii
prozodice, pretuiesc muzicalitatea poeziilor cu forma fixă, impun versul liber si poemul
în proză. În plan psihologic, se înregistrează o stare de ruptură, de criză, de anxietate –
care ia forme de nevroze. Poezia simbolisă are un aer comun mai ales la nivel tematic:
decorul citadin, spatiile exotice, ”paradisurile artificiale” (alcool,opiu), decorul macabru,
muzicalitatea, simbolurile ezoterice, trecerea timpului.
Poezia ”Nocturnă”, de George Bacovia poate fi încadrată în curentul literar numit
simbolism, deoarece ilustrează o mare parte din trăsăturile de bază ale acestuia. A fost
publicată în 1926, în volumul ”Scântei galbene”.
Titlul fixeaza principalul motiv in jurul caruia se organizeaza viziunea poetica si e
dezvoltat in strofa-refren prin imagine sinestezica; forma substantivizata a adjectivului
neologic aminteste de „nocturnele” lui Chopin dar in relatie cu textul poetic „greierul
zimteaza noaptea cu nimic” devine o ironie a sentimentalismului romantic asociat
nocurnului.
Sentimentele si ideile poetice transmise prin poezie nu sunt explicite, ci sugerate.
Pentru aceasta, poetul apelează la simboluri, cele mai importante doua fiind luna si
grădina. Primul simbol reprezintă, în general, cunoasterea conceptuală, ratională,
iluminarea pe de o parte si transformarea, cresterea pe de altă parte. Totusi, în poezie
”Luna pare [...] Un continent cunoscut”, care nu influentează cu nimic pe poet, lăsându-l
singur, nereusind să-i anihileze acest sentiment. De asemenea cu rol simbolic apare si
grădina, sugerând stările spirituale ce corespund sederilor în Paradis. Ea reprezintă un
tărâm al idealurilor, al puritătii, al păcii, cu care poetul nu poate fi compatibil, pentru că e
singur, tulburat (”cugetări se contrazic”). Această separare a stărilor eului liric, fată de
cele sugerate de grădină este reprezentată prin distanta: ”grădină cu orizontul depărtat”.
Ion Caraion mentiona în ”Sfârsitul continuu” despre un ”continuu duel din
poezia bacoviană între afară si înăuntru”, aceste două lumi regăsindu-se si în poezia
Nocturnă. Exterioritatea se desfăsoară pe două dimensiuni: prima este spatiul terestru al
grădinii, iar a doua este spatiul cosmic al lunii. Grădina este scăldată în ”clar de noapte
parfumat”, reprezentând o imagine a puritătii, al frumusetii, al plăcutului si chiar al păcii
(claritatea este opusă tulburării, deci poate simboliza pacea). Versurile ”Aici e frumos
aranjat / Orice fir” redau perfectiunea grădinii, îi dau un caracter paradisiac, desăvârsit.
Lumea interioară, insă este opusă celei exterioare, simtindu-se o tensiune, o contradictie
între cele două imagini. Dacă exteriorul abundă în frumusete, liniste, pace, ordine,
armonie, interiorul este unul în care predomina tulburarea ”Cugetări se contrazic”,
senzatia de singurătate, regret, suspin si resemnare (”Totul a trecut”).
Strofa a doua începe cu versul ”Cum te-am asteptat”, în care este greu de
identificat persoana / obiectul ascuns în spatele acestui pronume personal ”te”. Cele mai
probabile interpretari ar fi acestea: alteritatea necesară (poetul trăieste un profund
sentiment al singurătătii si simte nevoia de a avea caldura unei persoane apropiate), iubita
 (la care face referire directă în multe din poeziile din volumul ”Scânteie galbene”), luna,
momentul de meditatie (e posibil ca poetul fiind un tip meditativ si singuratic să isi
găsească plăcerea în astfel de momente în care să-si asterne gândurile, frământările),
mântuire, eliberare. Versul ”Veacurile-au stat” sugerează atemporalitate, datorată fie
frumusetii grădinii, fie de starea de meditatie a poetului.
Muzicalitatea are un rol foarte important în poezie, fiind dată de elemente
specifice simbolismului (refren) si de sunetul produs de greier. În poezie apar doua
refrene, ambele repetându-se de două ori: ”Clar de noapte parfumat” si ”Greierul
zimtează noaptea, cu nimic”. Dacă primul conturează frumusetea tabloului de noapte, al
doilea sugerează parcă ruptura dintre cele două lumi (exterioară / interioară), deoarece
poetul nu e influentat cu nimic de cântecul greierului, pentru ca nu-l percepe (”cu
nimic”).
O figură de stil specifică simbolismului si care se regăseste si în această poezie
este sinestezia: “Clar de noapte parfumata”. În această constructie, poetul intrepătrunde
două imagini, două senzatii diferite: una vizuala si una olfactivă. Aceasta creează o un
tablou splendid al noptii, imbinând senzatii, ceea ce face dintr-o imagine oarecare a
noptii, una complexă si foarte plăcută.
Prin elementul cadrului natural si prin modul de expunere a sentimentelor poezia
se incadreaza la specia iterara a pastelului. Limbajul poetic e voit prozaic, saracit de
sensuri metaforice, apelandu-se la cateva epitete, la o personificare si o comparatie fara
relief stilistic . Ruptura intre eul liric si universul ce i apare monoton si previzibil este
marcata la nivelul sintaxei poetice prin discontinuitate si inversiuni topice. Poezia este
structurată în patru catrene, cu masura versurilor inegala, foarte variată. În prima si ultima
strofă rima este împerecheată, iar in celelalte două, rima este incrucisată.
Analizând poezia ”Nocturnă”, de George Bacovia, am identificat trăsături
specifice simbolismului, cum ar fi: simbolurile, renuntarea la explicit în favoarea
sugestiei, muzicalitatea, trecerea timpului. Asadar, putem afirma că această poezie se
înscrie în curentul simbolist.

L
a nivel stilistic , poezia Sonet se caracterizeaza prin simplitate si expresivitate. Simplitatea este rezultatul
folosirii majoritate a cuvintelor din vocabularul fundamental : “noapte”,”uda”,”ard”,”umeda”.
Forta expresiva a textului vine din utilizarea simbolurilor precum ; ceata , noaptea , felinarele.
Caracteristic poeziei moderne , obiectele/fenomenele inconjuratoare devin reprezentari ale starilor si ale
sentimentelor , contribuind la traducerea prin imagini a unui continut sufletesc , in cazul lui Bacovia a
apasarii si neputintei.
Imaginile vizuale , de un cromatism intens (“mai neagra noaptea pare”) , cele auditive realizate
prin termeni cu aceeasi radacina (“tusind o tuse”) sau cu sugestie onomatopeica (“sivoaie”) si cele
dinamice sugerand deruta (“bajbaiesc”,”cad”,”recad”) contribuie la evocarea unei lumi agonice.
La nivel fonetic , textul construieste o armonie grava , intretinuta prin aliteratie , prin rima
imbratisata a catrenelor si prin unificarea sonora finala a tertinelor
(“casa”/”pasa”/”casa”;”bautura”/”masura”/”gura”). Constructia rigida si unitatea rimei sporesc
muzicalitatea intregului poetic , fiind vorba , totusi , de aceeasi melodie taraganata si sfasietoare ce face
inconfundabila opera bacoviana.
Numarul mare de substantive concrete care primesc , aproape toate , determinati adjectivali ,
reprezinta o trasatura fundamentala a poeziei , la nivel morfologic.
Adjectivele in perechi (“obosite”,”rosii”; ”afumate”, ”triste”; ”umeda,murdara”) dau nastere
epitetelor duble , semnificand o nevoie acuta de clarificare a impresiei.
Timpul prezent al verbelor reinnoieste ideea de eternizare a chinului de a trai fara vreun tel , sub
amenintarea neslabita a mortii.
La nivel sintactic , se fac remarcate frazele lungi , cu propozitii in raport de coordonare-
acumulari de senzatii si de sentimente pustiitoare. Cele mai multe sunt afirmative.

"Sonetul" lui George Bacovia, aparut in volumul "Plumb" (1916), exemplifica toate mutatiile
tematice si prozodice inregistrate de aceasta poezie cu forma fixa prin adaptarea ei la
esteticasimbolista bacoviana. Utilizat inca din secolul al XlII-lea in Italia, trecand prin Renastere,
clasicism si romantism, folosit in creatii remarcabile de CharlesBaudelaire, sonetul are in cazul lui
Bacovia particularitati adecvate viziunii proprii asupra lumii cuprinse de un iremediabil declin
existential. Dezarticularea limbajului poetic, una din trasaturile evidente ale creatiei bacoviene, care
transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un antisimbolism tot mai vizibil, se produce
si sub aspect prozodic, chiar intr-o poezie cu forma fixa, cu rigori in mod normal de neinlaturat. Sonetul
bacovian nu respecta masura unitara a versurilor (versul al doilea are 13 silabe fata de 11 ale celorlalte),
rimele au banalitatea vorbirii comune, iar unele cuvinte se repeta, "noapte", "casa", "triste", accentuand
universul obsesiv al poeziei.
Tematic, in Sonet" este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, folosindu-se din plin instrumentarul
simbolismului bacovian: noaptea "uda, grea", incarcata de o materialitate lichida, mahalaua potopita de
intuneric, ploaia ajunsa la proportii diluviene, ceata in care se contureaza prezente umane estompate,
sugerate prin "rosii felinare", crasmele marginase, case cu ziduri vechi, nesigure, in daramare: "E-o
noapte uda, grea, te-neci afara./ Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -/ Ard, afumate, triste felinare/ Ca
intr-o crasma umeda, murdara." Este un spatiu sufocant, inchis, "fara zare", care invadeaza si inabusa
fiinta umana, prin proiectii terifiante de umbre launtrice, cuprins, sub efectul licorilor bahice, de balans,
de instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion), pe care finalul sonetului o descrie in versuri
memorabile.
Lumea devine, in aceste versuri sugestive, o imensa carciuma, un spatiu al pierzaniei, ca in volumul de
poezii "Alcooluri" (1913), de Guillaume Apollinaire. Felinarele sunt "obosite", rosii, sugerand
transcenderea lumii intr-un paradis al simturilor. Elementul acvatic indeamna la somn, la uitare,
determinand coborarea pe scara timpului, pe vremea potopurilor si a marilor catastrofe. Lipsa de zare
inchide spatiul, creand un univers inchis, in care betia, alcoolurile tari sunt singura solutie de
supravietuire.
Noaptea, de o materialitate palpabila, fluida, se insinueaza treptat in aceasta atmosfera crepusculara,
casele se satureaza de infiltratia acvatica, ziduri- <echi", macinate de eroziunea timpului si de actiunea
dizolvanta a apei, se afla in acelasi echilibru instabil al planului inclinat, "stau in daramare": "Prin
mahalali mai neagra noaptea pare.../ Sivoaie-n case triste inundara -/ S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -/
Prin ziduri vechi ce stau in daramare." E o stare de spiritpostromantica, determinata de persistenta
ruinelor si de reactii maladive iremediabile, de o "tusa-n sec, amara", a insesi vremii apocaliptice, ajunse
la capat, la marginea timpului si a spatiului. Mahalaua este loc infernal, de margine, apocaliptic, cu o
noapte si "mai neagra" decat in lumea obisnuita, vizitat periodic pentru licorile bahice, spatiu din care
poetul totusi se intoarce, abia gasind puterea de salvare: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca
Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa." Poetul, observa Mihail Petroveanu,
incearca sa se uite pe sine in compania confratilor blestemati", Edgar Poe si Paul Verlaine, "Ies poets
maudits", cu care se solidarizeaza in manifestari bahice si in viziunea asupra lumii, detasandu-se de
realitate prin fluidizarea narcotica a dimensiunilor, printr-o perceptie euforizanta a instabilitatii si
dezechilibrului ei perpetuu: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si
cad, recad, si nu mai tac din gura." Ion Caraion identifica aici, in succesiunea ciudata a verbelor ("Si cad,
recad, si nu mai tac din gura"), o "metafora a caderii", o "forma a planului inclinat, in care linia de
plutire intra in criza, echilibrul se surpa, normalitatea primeste in vizita rarirea, diferentierea si
avertismentul". Cealalta constructie verbala, "nu mai tac din gura", sugereaza logoreea ce insoteste
caderea, motivand in parte si dezarticularea limbajului ce se constata sub influenta tariilor alcoolice,
situatie observata de altfel, in plan estetic, de Gaston Bachelard: "in mod evident alcoolul este
un factor de limbaj. El imbogateste vocabularul si elibereaza sintaxa."
Simbolurile predominante in aceasta poezie sunt cele ale mortii ce asteapta intr-o margine intunecata a
lumii, prin care eul poetic trece periodic, reusind totusi, inca, sa se salveze. Felinarele rosii pregatesc
calatoria spre lumea cealalta. intunericul noptii e in concordanta cu "ceata", cu felinarele "fara zare",
epitetul "afumate" sugerand aglomerarea atmosferei apocaliptice, nota de vechime a lumii, aflata in prag
de prabusire.
in aceasta atmosfera incerta, de asteptare si dezechilibru, poetul sufera de extaze bahice, se supune
exceselor hedoniste: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n
noaptea asta de nimic nu-mi pasa." Poetii romantici si simbolisti se dedica acelorasi manifestari
existentiale, sufera de "le mal du siecle", dispusi la mari incercari ale fiintei. Starea de betie, proprie
simbolistilor, produce euforie, se transforma intr-o manifestare de infailibilitate proprie. Drumul spr-e
casa determina o ratacire salvatoare in acest labirint al mahalalei: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/
Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura." Poezia se constituie in jurul
unui sentiment nedeslusit, decontinua alunecare, de trecere in starea de visare, indusa prin licori
euforice. Carciuma devine un suprapersonaj, proiectand un tablou intunecat al lumii, in care predomina
starea de neliniste, de nesiguranta a fiintei, un fior nedeslusit al extinctiei, sugerat prin epitete ale
disolutiei si ale apasarii materiale si psihice: "uda", "grea", "triste". Tusea, ca exteriorizare maladiva a
fiintei, este "amara", fulgurantele personaje bacoviene suferind de ftizie, boala concordanta cu
umiditatea si dezagregarea structurala a lumii. Rosul, singura lumina ce domina in acest peisaj cu
influente de tenebre, sugereaza o imagine de infern insidios, aflat intr-o subtila, irepresibila expansiune
spatiala.
Teme si motive ale poeziei "Sonet"
• Starea de apasare, de continua macinare a nervilor, data de tenebrele noptii acvatice.
• Mahalaua, loc marginas, cu case triste, cu ziduri in daramare, cu strazi luminate de felinare rosii.
• Taverna, punct de intalnire a oamenilor care locuiesc in zone tributare infernului.
• Betia, corelata cu visul, accentuand starea de dezechilibru a lumii.
• Labirintul intoarcerii spre casa, al salvarii eului de absorbtia intunericului si a neantului.

Simbolismul
 George Bacovia- „Plumb”

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt
Stam singur în cavou… Și era vânt
Și scârțâiau coroanele de plumb.
 Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb și-am început să-l strig
Stam singur lângă mort… Și era frig
Și-i atârnau aripile de plumb.

Curentul simbolist deschide drumul poeziei moderne pentru că abordează teme

noi și creează o poezie eufonică. Simbolismul folosește sugestia, simbolurile și
principiul corespondențelor iar obiectul poeziei îl reprezintă exprimarea unor stări
sufletești neclare, precum angoasă, nevroză, obsesie și spleen. Muzicalitatea
versurilor se realizează prin refren, aliterații și laitmotiv.
În lirica românească, poetul care ilustrează cel mai bine estetica simbolistă este
George Bacovia. În poeziile sale este creată o atmosferă specifică, numită atmosferă
bacoviană care prezintă universul citadin, în special orașul mic, târg de provincie, cu
parcurile cu aleile pustii și copacii desfrunziți sau cu grădina publică unde fanfara
cântă marșuri funebre. Universul bacovian se află într-un proces continuu de
degradare sub acțiunea ploii (ex. poezia „Lacustră”), sau este un univers împietrit,
impresia fiind de trecere continuă spre moarte și întoarcere în timp.
Volumul de debut din 1916 „Plumb” se deschide cu poezia cu același titlu,
reprezentative pentru toată lirica bacoviana. Tema poeziei „Plumb” o constituie
condiția nefericită a poetului într-o societate ostilă, incapabilă să îl înțeleagă. Ideea
poetică este starea de dezolare și de disperare provocată de imposibilitatea adaptării
sau de evadare dintr-o lume care îl apasă.
Titlul este sugestiv, cuvântul „Plumb” devine laitmotiv pentru că se repetă de
șapte ori, de câte trei ori în fiecare strofă și o dată în titlu. Plumbul este un metal greu,
de culoare cenușie și maleabil. Metafora „Plumb” este sugestivă căci greutatea
plumbului exprimă apăsarea sufletească, culoarea cenușie provenită din amestecul de
alb și negru redă o stare de spirit neclară, iar maleabilitatea metalului exprimă
labilitate psihică. Cuvântul „Plumb” are o sonoritate sumbră căci este alcătuit din
patru consoane și o vocală închisă „u” exprimând astfel căderea și imposibilitatea
evadării.
Lirismul este subiectiv, apar mărci ale eului liric, verbe și adjective pronominale
la persoana I singular: „stam singur”; „amorul meu”. Imaginarul poetic bacovian se
organizează în jurul cuvintelor „plumb”, „cavou”, „singur” acestea fiind și motive de
recurență, căci apar în ambele strofe.
Poezia este structurată în două catrene corespunzătoare celor două planuri ale
existenței, planul exterior și cel interior. Prima strofă înfățișează universul exterior,
reprezentat de „cavou”, care poate sugera atât societatea cât și camera poetului:
„Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb, și funerar vestmânt/ Stam
singur în cavou… Și era vânt/ Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Universul descris este împietrit, starea resimțită este de izolare și de teamă.
Vântul, singurul element ce redă mișcarea, produce aici un dezechilibru în univers,
creează pustietate sufletească, teamă și nevroză. Punctele de suspensie accentuează
starea de așteptare încordată și de teamă.
Strofa a II-a prezintă universul interior reprezentat de sentimentul de iubire, intrat
de asemenea într-un proces de împietrire, redat prin metafora somnului: „Dormea
întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am început să-l strig/Stam singur
lângă mort… Și era frig/ Și-i atârnau aripile de plumb.”
Se realizează o relație de corespondență între universul exterior și cel interior,
indicată prin simetrie: „Dormeau sicriele de plumb”-„Dormea amorul meu de
plumb”; „Stam singur în cavou”-„Stam singur lângă mort”. Elementele de
recurențăsunt motive specific simboliste: izolarea, spleenul, împietrirea. Epitetul
„amorul întors” sugerează întoarcerea cu fața spre apus adică spre moarte, iar
dispariția sentimentului erotic provoacă disperarea eului liric exteriorizată prin strigăt.
Metafora „aripile de plumb” arată zborul în jos, căderea spre neant, trecerea spre
moarte. Întreg universul înfățișat apare astfel împietrit și într-o trecere continuă spre
neființă. Orice speranță lipsește, căci tot ceea ce ar putea însemna viață și frumusețe
este de plumb: „flori de plumb”, „coroane de plumb”, „amor de plumb”, „aripi de
plumb”.
Verbele sunt la imperfect, timp ce exprimă acțiune durativă, sugerându-se astfel că
trecerea spre moarte este permanentă fără nici o posibilitate de scăpare. Disperarea
este redată prin imaginile auditive stridente: „scârțâiau”, „am început să strig”.
Apartenența poeziei „Plumb” la simbolism se evidențiază și prin caracteristicile
limbajului poetic. Sugestia se realizează prin analogii și prin corespondența între
universul exterior și cel interior, iar ambiguitatea apare prin metafora plumbului, care
are multiple semnificații: „amor de plumb”, „aripi de plumb”.
În concluzie, opinia mea este că nu întâmplător poezia „Plumb” este prima din
volumul de debut al lui George Bacovia, căci această poezie este reprezentativă
pentru toată lirica bacoviană prin atmosfera specifică, prin corespondențe și prin
exprimarea stărilor de angoasă, nevroză și spleen, stări specifice curentului simbolist.