George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva

parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând
conceptul de poezie modernă. Caracteristica principală a acestui curent literar
este folosirea simbolului, dar, alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a
corespondenţelor, a sinesteziei. La nivel formal, se cultivă muzicalitatea
versurilor, obţinută prin preocuparea pentru elementele de prozodie. În
simbolism, raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este
dezvăluit, ci numai sugerat. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de
prozodie o constituie folosirea versului liber. Se cultivă teme şi motive specifice:
condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea de nevroză, citadinul,
moartea, evadarea, claustrarea (teme), singurătatea, melancolia, spleen-ul,
misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul (motive).
George Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau
sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în
descompunere, al primăverilor iritante şi nevrotice.
La George Bacovia, „sensibilitatea fuzionează cu tema lirică, astfel încât actul
liric devine un act existenţial”. Poetul face asociaţii decorative şi
individualizează impresia. El nu realizează sugestia printr-o tehnică
impresionistă, culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului şi
ale trăirii. Trăirea existenţială a durerii, sentimentul de pustietate şi singurătate
sunt elemente expresioniste, realizate de poet prin corespondenţe între
sentimente şi culori sau sentimente şi muzică. Gama de culori este restrânsă,
concentrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plicitsul, tristeţea,
vagabondajul, monotonia.
Poetul trăieşte intens realizările, el „coboară în infern”, într-un bogat registru
psihologic care atinge disperarea şi dezordinea lumii organice; este un însingurat
într-o lume ce trece printr-o criză şi care intră în descompunere.
Simbolismul românesc se sincronizează cu literatura europeană accentuând
dimensiunea psihologică şi estetică prin rafinamentul discursului liric, realizând
o viziune despre lume de o tulburătoare originalitate.
Poezia „Plumb” deschide volumul cu acelaşi nume, publicat în 1916.
Volumul este reprezentativ pentru lirica simbolistă prin limbaj, teme, motive
însă, prin conştiinţa eului şi disoluţia acestuia, atinge expresionismul.
Bacovia dezvăluie în poeziile sale o realitate care-şi are geneza în procesele
sale sufleteşti, fiind o proiecţie a stărilor sale de spirit. El asimilează lucrurile
stărilor sufleteşti reducând totul la culoare, linie, stare, mişcare, prefăcând
realitatea în mister.
Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi
poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a
depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.
 Titlul poeziei sugerează angoasa, apăsarea, cenuşiul existenţei, universul
monoton şi închiderea definitivă a spaţiului existenţial.
Tema poeziei este condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii.
Structura exterioară este alcătuită din două catrene cu ton elegiac, cu rimă
îmbrăţişată, măsură de 10 silabe şi în care iambul alternează cu amfibrahul, iar
structura interioară este reprezentată de existenţa a două planuri: planul realităţii
exterioare, obiective, conţinut în prima strofă şi cel al realităţii interioare,
subiective, ce se regăseşte în cea de-a doua.
Spaţiul evocat în prima strofă este închis, sufocant şi în care eul liric simte
izolarea: siciru, cavou. Din fiecare vers reiese ideea morţii, a dispariţiei sugerată
de elementele funerare: „sicriu de plumb”, „flori de plumb”, „vestmânt funerar”
sau „coroane de plumb”. În acest spaţiu până şi florile, simbolul frumuseţii, şi-
au pierdut atributele devenind podoabe ale unui decor sumbru. Starea de spirit
dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp
lexical
Folosirea repetată a cuvântului „plumb”, devine metaforă simbol şi sugerează
împietrirea (spre deosebire de putrefacţia şi descompunerea lumii, elemente
frecvente la Bacovia), dar şi greutatea, apăsarea şi imposibilitatea mişcării.
Singurul element care se mişcă este vântul, prin ale cărui sunete sinistre se
sugerează dezechilibrul lumii: „şi scârţâiau coroanele de plumb”.
Într-o atmosferă nefastă şi aflat într-o stare sufletească nepotrivită, poetul
repudiază şi iubirea pierdută. În strofa a doua se imaginează veghind lângă
sentimentul pierdut, declanşând şi emoţia poeziei prin cel mai sugestiv vers
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul întors realizează misterul
poeziei, pentru că reprezintă acea întoarcere cu faţa spre apus, adică spre moarte.
Aripile sunt de plumb şi de aceea se presupune că există un zbor descendent, o
cădere surdă şi grea, o imposibilitate a înălţării, iar încercarea de salvare este
iluzorie: „şi-am început să-l strig”. Imaginea serafică a îngerului căzut care nu
atinge cerul, ci pământul, apare ca o cădere psihică, marcând trecerea de la
starea de spleen la disperare şi angoasă. Tăcerea, universul ostil amplifică
nevroza determinată de singurătate. Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de
verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin
iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene,
detaşând-o de modelele romantice.
Critica a încadrat această poezie în „infernul bacovian” cu repetiţii sumbre ce
exasperează sufletul bolnav de nelinişte, presimţind nevroza apropiată.
Muzicalitatea versurilor generază impresia de stranietate şi de apăsare
reproducând tonalitatea înfundată a disoluţiei sufleteşti. Starea de singurătate
este subliniată prin repetiţia structurii „stam singur”, accentuând senzaţia de
pustietate sufletească. Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea
intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt
repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic:
„Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era
frig …”.
Elementele simboliste ale poezie precum înstrăinarea, împietrirea, izolarea,
solitudinea privirea în sine ca un străin, cromatica sau simbolurile conferă
poeziei valoare, apreciind-o drept reprezentativă pentru creaţia bacoviană.
Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al
cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două
strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate.
Opera lui Bacovia este un avertisment dat lumii de la care nu se aşteptă vreun
răspuns de înţelegere. Pe lângă elemente simboliste poetul experimentează şi
procedee moderne precum: autenticul trăirii, modul de structurare a discursului,
profunzimea gândului, viziunea despre lume şi noutatea limbajului.