Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar care a apărut în secolul al XIX-lea în Europa ca o reacţie
împotriva romantismului şi se defineşte prin cultivarea unor teme specifice(condiţia nefericită a poetului,
moartea, alienarea, târgul de provincie, natura , iubirea) şi a unor stări imprecise, vagi(angoasa,
anxietatea, nevroză, oboseală psihică, spleen),prin utilizarea de sugestii, simboluri , aluzii, prin imagini
artistice variate( în special sinestezice), prin principiul corespondenţelor şi prin muzicalitatea
exterioară(obţinută prin versuri-refren, prin repetiţii). În ceea ce priveşte simbolismul românesc, acesta
este reprezentat de poeţi precum Alexandru Macedonski, George Bacovia, Dimitrie Anghel, Traian
Demetrescu, Ion Minulescu.

Universul poetic bacovian este al unui solitar, al poetului prizonier în societate, fiind întemeiat pe
câteva simboluri-cheie, un univers în care veghează o conştiinţă neliniştită şi tragică, substituind visul
romantic cu apocalipsa saturniană a,, poeţilor damnaţi, blestemaţi”.

Poezia,, Plumb" de George Bacovia deschide volumul de debut, cu acelaşi nume, apărut în 1916 şi
se înscrie în universul specific bacovian, al "atmosferei de copleşitoare dezolare, [...] o atmosferă de
plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice" (Eugen
Lovinescu).În Plumb viziunea este fără ieşire, ilustrând condamnarea la singurătate, obsesia deplinei
izolări şi presimţirea morţii, a neantului. Poezia este o elegie existenţială cu elemente de pastel
simbolist, fiind una din capodoperele de tinereţe ale scriitorului.

Tema poeziei o constituie astfel condiţia de damnat a poetului , a eşecului existenţial şi a morţii.
Ideea centrală exprimă starea de melancolie, tristeţe, solitudine a eului liric care se simte încătuşat,
sufocat spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de
evadare. Poezia Plumb este o confesiune lirică, lirismul subiectiv fiind marcat la nivelul textului prin
mărcile persoanei I singular în sintagma "stăm singur", care se regăseşte simetric la începutul versului
al treilea din fiecare strofă . Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru lirica lui George
Bacovia.

Titlul poeziei este cuvântul- simbol plumb, cuvânt care are drept corespondent în natură metalul,
ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea metalului- sugerează

1
apăsarea, prăbuşirea sufletească, culoarea cenuşie- sugerează monotonia, angoasa, cenuşiul cotidian,
maleabilitatea metalului - sugerează labilitate psihică, sonoritatea surdă a cuvântului (patru
consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de
ieşire, toxicitatea- moartea, răceala metalului sugerează absenţa sentimentelor, singurătatea.

Incipitul este marcat de imperfectul verbului ,, dormeau ", care sugerează absenţa trăirilor
interioare precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric. Poezia este alcătuită din două catrene, perfect
simetrice la nivelul sintaxei poetice şi structurilor metrice, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul
exterior, obiectiv sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior, subiectiv sugerat de
sentimentul de iubire care-i provoacă eului liric disperare, nevroză, deprimare, dezolare. Cele două
planuri sunt într-o relaţie de corespondenţă, definitorie pentru simbolişti. Planurile se supun aceluiaşi
simbol, plumbul, în spaţiul câmpului semantic al morţii( Thanatos).
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, al somnului şi al morţii, sugerând
societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia. Cavoul, sicriul sunt metafore
explicite ale morţii, simboluri ale vidului existenţial în care fiinţa este captivă. Ele numesc direct, prin
tehnica sugestiei, spaţiul închis al odăii-cavou, al târgului de provincie sau al universului. Somnul de
plumb ia treptat în stăpânire toată realitatea: viaţa fragilă a florilor, fiinţa umană devine absentă(funerar
vestmânt), creaţiile omeneşti devin derizorii( coroanele de plumb). Între eul liric şi această realitate se
instituie un raport fragil şi nesigur, torturant.(Stam singur în cavou ...şi era vânt...). Vântul, simbol
obsesiv în lirica lui Bacovia semnifică efemerul şi inconsistenţa existenţei sau poate chiar neliniştea
spiritului captiv în trupul-cavou. Acesta produce şi efecte reci, sinistre prin imaginea auditivă,, Şi
scârţâiau coroanele de plumb.” Fiinţa lirică nu cunoaşte speranţa, nu are nicio şansă de evadare.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care
"dormea întors".Este vorba despre întoarcerea cu faţa spre apus, spre moarte a iubirii cum întâlnim şi
operele lui Lucian Blaga, M.Sadoveanu. Sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor, încât fiinţa îşi
exprimă spaima de neant( moarte) prin strigăt, sugerând disperarea. Iubirea ca principiu al vieţii a murit
însă. Moartea acestui amor de plumb sugerează nu numai efemeritatea sentimentului ci şi moartea
mitului dragostei, pierderea credinţei în absolutul iubirii. Conştiinţa acestei pierderi sporeşte angoasa.
Singurătatea este resimţită ca îngheţ al fiinţei, ca frig lăuntric, ca eşec existenţial: ,,Stam singur lângă
mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.” Zborul este astfel imposibil echivalând cu o prăbuşire
în somnul materiei încremenite, în neantul nefiinţei ori în abisul lăuntric.
La nivel stilistic se remarcă prezenţa simbolului central plumb , asociat metaforelor:flori de
plumb, coroanele de plumb, amorul de plumb, aripile de plumb. Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o

2
profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul formând sintagme extrem de sugestive: "flori de
plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb" (oboseala psihică, sentiment apăsător), "aripile de plumb"
(imposibilitatea împlinirii idealului, îngerul morţii). Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb",
prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, totul fiind cuprins de un
cenuşiu( gri) absolut al existenţei.

Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi
disperare, "să strig" sau stare de nevroză, "scârţâiau", precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un
suflet pustiit, "era vânt" sau încremenire şi răceală interioară, "era frig".Imperfectul verbelor sugerează
lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare eului liric fiind proiectate în veşnicie, eternitate
("dormeau", "stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând finalitate, sugerând permanenţa unor stări de
angoasă.

La nivel prozodic, tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga
poezie, alternând cu amfibrahul. Versurile au rimă îmbrăţişată, măsura fixă de 10 silabe.Punctele de
suspensie contribuie la amplificarea stărilor interioare. Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu
sonoritate surdă, terminate în consoane(plumb/vestmânt/vânt/plumb), de verbele la imperfect(dormea,
stam) şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică(scârţâiau, vânt, strig).
În opinia mea, poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul românesc şi
european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, având caracter de artă poetică(ars poetica).