Particularitățile unui roman modern subiectiv, de analiză psihologică

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’

Introducere:

Perioada interbelică este esențială în evoluția literaturii române, mai ales în domeniul
prozei, prin valorificarea diferitelor tipuri ale speciei romanului. Se afirmă, atât romanul realist
obiectiv al lui Liviu Rebreanu (,,Ion”), romanul realist cu aspecte mitice al lui Mihail Sadoveanu
(,,Baltagul”), cât şi cel balzacian, scris de George Călinescu, (,,Enigma Otiliei”), dar şi
subiectiv, de analiză psihologică, avându-i ca adepţi pe Camil Petrescu şi Mircea Eliade.
În contextul acestei perioade, Camil Petrescu este teoreticianul romanului modern
subiectiv, susținătorul proustianismului, prozator, autorul romanelor subiective ,,Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război’’, ,,Patul lui Procust’’, poet, dar și dramaturg (susținătorul
teatrului modern de idei).
Ca teoretician al romanului subiectiv, autorul pledează pentru o realitate interioară, a
conștiinței, conținutul descris fiind strict psihologic (,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu. Din mine însumi nu pot ieși’’). De
aceea, Camil Petrescu alege perspectiva narativă subiectivă, mărturisind că: ,,Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi’’ (articolul ,,Noua structură și opera lui Marcel Proust’’).
Camil Petrescu face parte din orientarea modernistă lovinesciană, fiind un membru al
cenaclului ,,Sburătorul’’. El respectă teoria sincronismului și a mutațiilor valorilor estetice,
scriind romane de analiză psihologică, cu tematică citadină.
Un astfel de roman este și ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’,
publicat în anul 1930. Este o creație modernă subiectivă, de analiză psihologică; atât prin
tematica abordată; cât și prin conflictul interior; tipul intelectualului lucid și analitic; acțiunea
discontinuă; dar și prin tehnica introspecției; a fluxului memoriei involuntare și a perspectivei
narative unice.

- evidenţierea a două trăsături ce încadrează textul și autorul într-o perioadă, curent

literar, orientare culturală.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este scris sub forma unei
confesiuni la persoana I, ce imprimă textului o perspectivă narativă unică. Forma de jurnal de

1
 dragoste, și de război se identifică cu cea de roman. De altfel, cea de-a doua carte reprezintă
jurnalul de campanie al autorului, din Primul Război Mondial. În acest context, naratorul se
identifică, încă de la începutul romanului, cu protagonistul, Ștefan Gheorghidiu: ,,În primăvara
anului 1916 mă înrolasem ca sublocotenent proaspăt, (...) luasem parte (...) la fortificarea Văii
Prahovei’’. De asemenea, personajul narator este profund implicat în evenimentele relatate,
legate de experiența sa de dragoste rememorată: ,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă
de la Universitate și bănuiam că mă înșală’’ și de experiența războiului ,,Nu pot gândi nimic (...)
Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiași, dacă au
căzut, și câți’’. Este un narator intradiegetic, actorial, iar, focalizarea fiind internă, ilustrează
unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al autorului, filtrează
realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie la adresa
societății burgheze.
Pe de altă parte, romanul își susține modernitatea și prin tipologia protagonistului. Ștefan
Gheorghidiu este tipul intelectualului lucid și analitic, dar și al inadaptatului superior ce face parte din
familia ,,sufletelor tari’’. El are o concepție inedită despre iubire, considerând că ,,cei ce se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt’’, astfel, se declară un adept al iubirii absolute. El este, așa cum
afirma G. Călinescu, ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din
avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.
- ilustrarea temei prin două secvențe/scene narative semnificative
Tema romanului este drama intelectualului lucid în raport cu cele două experienţe capitale:
iubirea și războiul, prin care eroul încearcă să-şi găsească identitatea . Acestea se regăsesc în cele
două cărţi, ce reunesc 13 capitole. Astfel, prima carte rememorează iubirea matrimonială eşuată dintre
Ştefan Gheorghidiu şi Ela, încheindu-se sugestiv cu capitolul ,,Ultima noapte de dragoste’’şi este,
după mărturisirea autorului, o pură ficţiune, iar a doua carte începe cu cap.,,Întâia noapte de război’,
fiind scrisă după jurnalul de front al autorului, din timpul Primului Război Mondial,,, împrumutat cu
amănunte cu tot eroului,,. Cele două teme corepund experienţelor personajului, susţinând
autenticitatea operei. Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de
memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se
elibera de trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află
pe front ca tânăr sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de

2
căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în
permisie, chemat acolo de soția sa, Ela.
Iubirea lor ia naștere sub semnul orgoliului. Chiar dacă, la început, nu o plăcea, acesta se
simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arăta ,,una dintre cele mai frumoase studente’’ de la
Universitate. Personajul narator mărturisește că orgoliul a jucat un rol important în construirea
relației lor: ,,Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri’’.
O primă secvență narativă semnificativă pentru tema iubirii este discuția de la
popotă, pe marginea unui articol dintr-un ziar, despre un bărbat din înalta societate care și-a ucis
soția necredincioasă și care a fost apoi, absolvit de vină la judecată. Personajul narator asistă
detașat la discuțiile contradictorii ale camarazilor săi despre căsnicie. Pe de o parte, căpitanul
Dimiu susține că nevasta nu trebuie lăsată să-și facă de cap, iar, pe de altă parte, căpitanul
Floroiu apără dreptul la dragoste și crede că nu trebuie condamnată femeia care își caută
împlinirea sufletească.La un moment dat, Ștefan Gheorghidiu intervine ironic în discuție,
reproșându-le camarazilor săi că nu cunosc nimic din psihologia dragostei. Opinia sa despre
iubire îi contrariază pe aceștia, spunând că ,,Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că
acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt’’. De asemenea,
personajul narator subliniază că ,,o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie’’. Ea se
construiește treptat (,,iubești mai întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că asta
o face fericită’’), ajungându-se până la momentul când viața nu mai poate fi concepută fără
persoana dragă.
Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri
legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior
declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un,, timp pierdut”, dar spre
deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele
sunt analizate lucid şi ordonate cronologic, pe baza memoriei voluntare.
O altă secvență ce surprinde iubirea și evoluția acesteia se regăsește în capitolul al II-lea,
,,Diagonalele unui testament’’, și se referă atât la evocarea primei întâlniri, la fondarea relației,
cât și la primul moment de ruptură, în scena reuniunii familiale (a moştenirii). Astfel, de Sf.
Dumitru, Ela şi Ştefan sunt invitaţi la masă, la moartea unchiului Tache, când protagonistul
moşteneşte cea mai mare parte a averii. Cu acest prilej, Nae Gheorghidiu ironizează căsătoria

3
din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan , cât şi tatălui său mort,
Corneliu, acuzat că nu i-a lăsat nicio moştenire.
La începutul relației, Ștefan Gheorghidiu își construiește prin Ela un prototip al
idealului feminin, aceasta fiind prezentă alături de el peste tot, chiar și la cursurile de
matematică superioară pe care nu le înțelegea. Episodul primirii moștenirii din acest capitol este
un prilej pentru Ștefan Gheorghidiu de a o cunoaște mai bine pe Ela. El observă că aceasta este
preocupată de avere, implicându-se în discuțiile despre bani, în timp ce el nu prezenta niciun
interes. Gheorghidiu este profund dezamăgit și totodată uimit de atitudinea soției sale, pe care ar
fi vrut-o ,,mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare’’, cuprinzându-l o ,,nesfârșită
tristețe’’ când observă că Ela își schimbă atitudinea și prioritățile. Astfel, orgoliul său își face
apariția prin gândurile sale despre femeia pe care o vedea un ideal. De aceea, tot dintr-un orgoliu
exagerat, Ștefan refuză să intre în competiție cu ceilalți memebri ai familiei, fiindcă i se pare sub
demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba, să adopte comportamentul superficial al
dansatorilor mondeni pe care Ela îi admiră. Unchiul său, Nae Gheorghidiu, îi atrage atenția că
Ela e o femeie frumoasă și că trebuie întreținută, şi, de aceea îi propune să-i cedeze lui dreptul de
a administra afacerile. În plus,îi reproşează că nu are spirit practic.(,,Cu filozofia dumitale, cu
Kant ăla şi Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză.”)
Excursia de la Odobești, organizată de verișoara sa, Anișoara, de Sfinții Constantin și
Elena accentuează bănuiala de la începutul capitolului al II-lea, dar şi drama geloziei lui
Gheorghidiu, fiind punctul culminant al romanului. El observă că Ela îi acordă o atenție
exagerată unui domn G., avocat și ,,dansator foarte căutat de femei’’. Procesul geloziei este
distrugător, personajul narator mărturisind că ,,în cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca
și bolnav’’ pentru că ,,îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă’’.
Cartea a doua a romanului începe cu capitolul ,,Întâia noapte de război’’ în care este
zugrăvit primul asalt al armatei române asupra graniței cu Austro-Ungaria. Perspectiva asupra
războiului este cinematografică datorită tehnicii detaliului descriptiv Imaginea auditivă a
primelor focuri de armă îl impresionează profund pe tânărul Gheorghidiu: ,,E originară ca întâiul
om pe pământ și nu o voi uita până la sfârșitul vieții, niciodată’’. În această parte, este
valorificată tema războiului, cele mai importante capitole fiind: ,,Întâia noapte de război’’
și ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu’’. Războiul este redat într-un mod cât mai veridic,
imaginea sa fiind demitizată. Sunt surprinse ,,aspectele neglijate şi neglijabile” ale acestuia,

4
după cum observa criticul Nicolae Manolescu în studiul ,,Arca lui Noe”: ,,...frigul, durerile de
stomac, întâmplările comice şi absurde...sunt mai autentice, decât planul complet al bătăliei”.
În capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu’’, personajul narator surprinde imaginea
apocaliptică a războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viața tuturor depinde numai de
hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte, păstrându-se doar instinctul de
supraviețuire :,,Nu mai e nimic omenesc în noi’’. Atmosfera terifiantă de pe frontul de luptă este
susținută de imaginea unui soldat care alerga sub ploaia de obuze, rostind vorbele care dau și
titlul capitolului. Ulterior, un obuz îi zboară capul și el mai aleargă, preț de câteva clipe, fără cap.
Astfel, drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Rănit şi spitalizat,
Gheorghidiu se simte detaşat de tot ceîl legase de Ela, o priveşte cu indiferenţa ,,cu care priveşti
un tablou” şi hotărăşte să o părăsescă.

Valorificarea conceptelor operaţionale de titlu şi de conflict

Titlul romanului, ca element de structură, este relevant pentru cele două teme ale textului,
deoarece le anticipează. Titlul inițial, "Proces-verbal de dragoste și război", sugerează intenția
autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil
anticalofil). Titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” surprinde și ideea
incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și faptul că o experiență
este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut;
înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o prăbușire sufletească a
personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci devine conștient că drama colectivă este
superioară celei individuale.
Ca în orice roman modern subiectiv, și în acest text, capătă contur conflicul interior.
Acesta vizează frământările sufletești ale personajului narator, declanșate până și de cele mai
simple cuvinte ale altora, de atitudinea și comportamentul Elei în diverse momente. De exemplu,
când Nae Gheorghidiu îi reproșează că n-are spirit practic și că Ela merită mai multă atenție,
acesta este profund afectat: ,,Această integrare a nevestei mele în rândul celorlalte femei, îmi era
de neîndurat. O vedeam că face sacrificii pentru mine, nu părăsindu-mă pentru o pereche de
ciorapi’’. Conflictul romanului nu elucidează teama bănuielii că Ela l-a înșelat, ci se încheie
într-o manieră modernă, personajul narator descoperind un alt sens al vieții aflat pe patul de
spital. El se detașează total de Ela, lăsându-i moștenire ,,tot trecutul’’, de la cărți, la bunuri

5
materiale. De asemenea, evenimentele și întâmplările relatate, aparent inocente, capătă în
conștiința lui Ștefan Gheorghidiu, dimensiunile unei catastrofe pasionale. Conflictul inerior este
susținut de tehnicile moderne: introspecția și analiza psihologică; acestea putând fi observate în
episodul excursiei de la Odobești. Protagonistul trăiește drama geloziei, a bănuielii, analizând
fiecare gest al soției sale. El consideră că ,,fiecare credem că femeia care ne iubește are, păstrate
pentru noi, anumite gesturi de mângâiere și frumusețe (...) și ne e o suferință crâncenă să vedem
că le are și pentru altul’’.
Concluzie:
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, scris după metoda proustiană,
este ,,o creație reprezentativă în literatura română interbelică, o monografie a îndoielii’’, după
cum susține criticul literar Dumitru Micu.