Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

In cadrul liricii românești, Nichita Stănescu este un inovator al limbajului poetic,

așezându-se în galeria poeților Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Se încadrează în
neomodernism, orientare din anii ’60 care ilustrează redescoperirea sensibilității creatoare,
emoției estetice și înnoirilor la nivelul limbajului poetic, după un deceniu în care literatura
română a fost ideologizată politic, iar alături de Ana Blandiana, Emil Botta, Ștefan Augustin
Doinaș, Marin Sorescu a încercat să refacă legăturile cu literatura modernistă din perioada
interbelică.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,
caracterizat prin: redarea temelor profunde într-o manieră de joc (ludică), însă ce ascunde
tragicul, revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelică, ermetismul
expresiei, intelectualizarea, cultivarea marilor teme existențiale, lirismul abstract reprezentat
în formă concretă, transfer ce funcționează bivalent, ambiguitatea limbajului, puternic
imagism.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita
Stănescu, „O viziune a sentimentelor” publicat în 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare
de certitudine și se încadrează în prima etapă a liricii stănesciene care vibrează de frenezie,
exuberanță, bucuria de a fi. Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei,
fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea
metaforelor și înnoirea prozodică, fiind și o artă poetică erotică specifică primei etape de
creație stănesciene, înfățișând un eu liric plin de vitalitate, pentru care iubirea este
sentimentul principal, având un efect revitalizant atât pentru sine, cât și pentru creația sa.
O primă caracteristică a neomodernismului este viziunea insolită asupra
sentimentului, concretizat în imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din
poezia clasică este reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima
unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele
aparte, de exemplu „un cerc, de-a dura”, sugestie a perfecțiunii cosmogonice, imaginea
cercului reliefând preferința poetului pentru simbolistica formelor geometrice perfecte (sau
metafora „curcubeu tăiat în două”, imaginea semicercului creionând ideea gloriei divine,
motivul curcubeului sugerând spectaculosul trăirii sentimentului, apariția curcubeului fiind
rară și senzațională). De asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe
căi de interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi „citit” și ca întâlnire a
poetului cu inspirația acaparatoare a ființei, având ca efect transformarea lumii reale într-un
univers propriu, dar și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația,
reflecția, rostirea poetică (sugerate de metaforele „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”). Creația
izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
Neomodernismul poeziei este susținut și de elementele de prozodie: versurile inegale
– sextină, octavă, decimă, rima aleatorie (întâmplătoare), ritmul combinat, iar alternarea
structurilor prozodice clasice, rima pereche în secvența a doua și a treia parțial, cu versul
liber, dominant în prima strofă, dar și ingambamentul „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în
față” conturează imagini poetice ample și constituie suport formal sugestiv pentru ideea
centrală a poeziei.
Tema poeziei o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului
poetic cu lumea exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul
sensibilității poetice „ca întâmplare a ființei”. Apariţia bruscă, surprinzătoare a iubirii,
intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa umană transformă definitiv percepţia bărbatului
îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie continuă, o cale spre
revelaţie şi o modalitate de integrare în armonia universală.

Un prim element de structură îl constituie titlul, fiind reluat în incipit, și care defineşte
iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate
ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin
ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o „leoaică tânără”, evidenţiată în opoziţie, redă
diverse sensuri ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, vitalitate, instinctualitate, dar şi
stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea, în mod direct, a sentimentelor prin
prezenţa mărcilor eului liric, pronumele la persoana I singular: „mi”, „mă”, verbul la
persoana I singular: „am dus” și adjectivul pronominal posesiv, la persoana I „meu” și
potențează confesiunea despre propria aventură în trăirea sentimentului. De asemenea,
compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima este
prezentată întâlnirea neaşteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie, într-un tablou cosmogonic,
transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvenţă este redată constatarea
metamorfozei (transformării) finite ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecţia în eternitate a
sentimentului. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la
începutul şi la sfârşitul textului poetic. Metaforele „leoaică tânără” si „leoaică arămie” se
corelează cu două percepţii diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că
transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
Prima secvență lirică prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-
zise, ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja
în starea latentă în sufletul omului, idee poetică relevantă pentru temă: „Leoaică tânără,
iubirea/mi-a sărit în faţă/Mă pândise-n încordare/mai demult”. Secvența vânătorii atribuie
iubirii însuşiri, precum: sălbatică, necruţătoare, puternică. Violenta revelaţiei este sugerată de
imaginea colţilor albi şi de sugestia rănirii cu sensul acaparării, cromatica reliefând în sens
pleonastic atât impactul puternic, dar și inocența sentimentului: „Colţii albi mi i-a înfipt în
față”.
Cea de-a doua secvenţa poetică ilustrează un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea
într-o altă stare a existenţei și accentuează efectul psihologic al neașteptatei întâlniri cu un
sentiment necunoscut - iubirea - care degajează asupra sensibilității eului poetic o energie
omnipotentă, extinsă asupra întregului univers. O idee poetică inedită surprinde transformarea
universului sub influenţa dinamizatoare a iubirii care reordonează lumea după legile ei
proprii: „Şi deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a dura/ când mai larg, când mai
aproape/ ca o strângere de ape”, iar poetul transpus în eu liric se simte în acest univers nou un
adevărat „centrum mundi”, un nucleu existențial, care poate reorganiza totul în jurul său, cu o
forță impresionantă. Viziunea poetică a universului pulsatoriu şi în expansiune, perceput prin
simţuri aparent autonome, ca privirea şi auzul, se completează prin imaginea universului ca
un cerc, simbol al perfecţiunii. Metaforele insolite „Şi privirea-n sus ţâşni/curcubeu tăiat în
două/şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii” redau prin mişcarea ascensională, starea
extatică provocată de întâlnirea fiinţei cu iubirea şi aspiraţia spre transcendent, „curcubeul”,
simbol al fericirii nesperate, fenomenul rar, spectaculos, sugerând un arc de triumf, glorie a
sinelui și „ciocârlia”, este simbol al iubirii care înalță.
Ultima secvenţă lirică debutează cu ideea poetică a bulversării poetului îndrăgostit
căruia i se estompează simțurile sub puterea iubirii. Metamorfoza după trăirea sentimentului
este ireversibilă, iar transformările sufleteşti se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la
sprânceană/la tâmplă şi la bărbie/dar mâna nu le mai ştie”. Cele patru detalii fizice sunt
metafore ale cunoaşterii poetice: sprânceana, tâmpla, bărbia (contemplaţie, reflecţie, rostire),
iar „mâna”, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete, palpabile.
Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arămie”, sentimentul fiind identificabil,
recunoscut, matur și care a dat viață monotoniei, metafora „deșert în strălucire” fiind
relevantă în acest sens, iar repetarea reperului temporal „încă-o vreme/şi-ncă-o vreme...”
modifică precizia temporală din secvențele anterioare: „azi”, „deodată”, înlocuită cu abolirea
timpului, în starea de graţie a iubirii care îl învinge, dar a cărei durată este, totodată,
imprecisă. Poezia se încheie rotund, prin revenirea la prezenţele inițiale: omul şi erosul.
Poezia este o odă închinată iubirii, iar tema şi viziunea inedită asupra sentimentului
concretizat în imaginea leoaicei se reflectă într-un mod original, ideile poetice se
individualizează prin transparență, dinamism și sugestie, întreaga poezie concentrându-se
într-o unică metaforă.