Riga Crypto și lapona Enigel

De Ion Barbu

Modernism ermetic, perioada interbelică

Modernismul este o tendinţă generală ce se manifestă în literatura şi arta universală,
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până după cel de-al Doilea Război
Mondial. În poezie, se consideră că anul de naştere al liricii moderne este 1857, când Charles
Baudelaire publică „Florile răului”.
Noul limbaj poetic se caracterizează prin ambiguitate, metaforism, preferinţa pentru
versul alb, sintaxa contorsionată. Scriitorii optează pentru o poezie de cunoaştere, cultivă
„estetica urâtului”, principiul disonanţei, fragmentarismul, toposul orașului.
În literatura română, direcţia modernistă este promovată de criticul literar Eugen
Lovinescu, prin gruparea de la „Sburătorul” (revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume),
începând din 1919. În domeniul poeziei, Lovinescu recomandă trecerea acesteia de la epic la
liric, limbajul sugestiv, ermetismul, ilustrarea unor idei filosofice profunde.
Ion Barbu se afirmă în poezie în perioada interbelică, după ce poeţi profunzi ca
Lucian Blaga şi Tudor Arghezi s-au impus în literatura noastră. Spre deosebire de aceştia,
Barbu alege o altă cale a modernismului – ermetismul. Originalitatea glasului său poetic vine
din capacitatea de încifrare a textului după modelul matematicii. De altfel, poetul afirmă:
„Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia”.
Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu a fost publicat inițial în 1924,
apoi integrat în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” apărut în 1930. Face parte din
etapa baladică și orientală a creației barbiene. Deși subtitlul încadrează textul în specia
baladei, acesta depășește limitele tradiționale specifice, fiind un poem alegoric pe tema
cunoașterii, situat la interferența genurilor literare.
„Riga Crypto și lapona Enigel” este un poem modernist prin folosirea simbolurilor,
ceea ce conferă ambiguitate limbajului poetic. Simbolul dominant al poemului este „nunta”,
o probă a inițierii în tainele lumii. Nunta umană este una împlinită, membrii cuplului
aparținând aceleiași trepte a evoluției, pe când nunta povestită prezintă eșecul nuntirii, din
cauza incompatibilității dintre regnuri. Idealul laponei este soarele, ultima treaptă a inițierii,
cunoașterea absolută, de factură apolinică, pe când riga aspiră pentru împlinire de factură
dionisiacă, instinctuală. Conflictul apolinic-dionisiac se soldează cu victoria intelectului
asupra afectului. Soarele, un alt simbol al textului, este identificat idealului uman, existenței
spirituale, la care poate aspira doar o ființă superioară. Ciuperca reprezintă un simbol al
increatului, al lumii virtuale, nematerializate. Oglinda, obiect al reflectării, îl
metamorfozează pe Crypto coborându-l și mai mult în inferioritate.
O altă trăsătură care permite încadrarea poeziei în modernismul ermetic, deși
din punct de vedere cronologic aparține etapei baladice și orientale, este chiar interpretarea
modernă pe care poetul Ion Barbu o realizează, apreciind opera sa „un Luceafăr întors”. Deși
se aseamănă prin forma narativă, cele două texte diferă nu numai prin relația stabilită între cei
doi protagoniști, dar mai ales prin mesaj: în spirit romantic, Hyperion, ipostază a geniului, își
privește condiția cu resemnare, acceptând că „n-are moarte, dar n-are nici noroc” (Mihai
Eminescu). Enigel, în ipostaza omului rațional, își înțelege încă o dată statutul superior de
ființă condamnată să urmeze drumul drept și rece al rațiunii, singurul care conduce spre
adevăr. Călătoria spre sud a laponei este un drum inițiatic mereu reînnoit, în decursul căruia
popasul în ținutul rigăi este o probă ce echivalează cu tentația de a renunța la idealul suprem
în favoarea unei „nunți” situate pe o treaptă inferioară. Aspirația solară a laponei sugerează
faptul că, în momentul întâlnirii cu riga Crypto, aceasta se afla pe treapta lui Mercur, a
cunoașterii raționale, fără ca ea să fi trăit experiența iubirii. Chemările lui Crypto o atrag spre
cercul Venerii (iubirea ce reduce omul la ipostaza de ființă instinctuală). Ea trăiește iubirea ca
experiență inițiatică, dar alege să-și urmeze drumul spre Soare, spre cunoașterea absolută.
Tema poeziei este cea a cunoașterii și a condiției umane. Poemul are structura unui
cântec bătrânesc de nuntă „colorat” cu numeroase elemente fantastice, în care scenariul epic
este dublat de caracterul dramatic și de lirismul măștilor, personajele având o semnificație
simbolică. Subiectul se dezvoltă sub forma unei povești de iubire imposibile dintre un
element vegetal (Crypto) și o ființă umană (lapona).
O idee poetică semnificativă pentru tema poeziei se află în prima parte a textului, și
anume rama sau prologul. Pe fundalul unei nunți ce se apropie de sfârșit, primele patru strofe
imaginează un dialog între „menestrel” și „nuntașul fruntaș”, într-o atmosferă dionisiacă, de
ritual secret al destăinuirii. Nunta nu numai că anticipează, prin momentul ales, „spartul
nunții”, incompatibilitatea dintre Enigel și Crypto, ci are și conotația unui moment sublim, al
unui „prag de trecere” de la ignoranță la inițiere, de la iluzie la adevăr. De aceea, „cântecul
larg”, imagine fundamentală, este o metaforă a poeziei. Prin repetare, cântecul își potențează
semnificațiile și se imprimă aupra sensibilității celor implicați: „cu foc l-ai zis acum o vară/
azi zi-mi-l stins, încetinel,/ la spartul nunții, în cămară”. Caracterul său repetabil îi
accentuează importanța de a deschide porțile cunoașterii prin intermediul imaginației.
O altă idee semnificativă pentru tema cunoașterii și a condiției umane o reprezintă
explicația-concluzie a poetului ce încheie, prin vocea eului liric, aventura tragică a celor doi
eroi simbolici: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul nu e
fântână/ Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă.”
Spiritul și sufletul sunt atribute ale ființei raționale, înțelepte. Făpturile inferioare care aspiră
să dobândească spiritualitatea sunt distruse de propriul vis, așa cum i se întâmplă lui Crypto,
care înnebunește și se transformă în ciupercă otrăvitoare.
Un prim element de structură și compoziție relevant pentru textul poetic studiat
îl constituie titlul baladei, „Riga Crypto și lapona Enigel”, titlu ce evocă marile povești de
dragoste din cultura universală – „Romeo și Julieta”, „Tristan și Isolda” – cu deosebirea că
membrii cuplului fac parte din regnuri diferite. Termenul învechit „rigă”, care desemnează
statutul eroului masculin, înseamnă atât rege (sens dezvoltat ironic în text, pentru că regele
are puteri limitate, iar la sfârșit își pierde mințile), cât și carte de joc, ceea ce avertizează
discret asupra caracterului ludic și chiar ermetic al poveștii. Numele Crypto sugerează făptura
criptică, adică încifrată, ascunsă. Enigel, nume propriu, care, în limba suedeză înseamnă
„înger”, este „lapona”, viețuind în țările nordice. Titlul desemnează deci membrii cuplului
neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, stadiu steril de increat, iar ea aparține umanului,
caracterizat prin aspirație către absolutul reprezentat de soare. Crypto stăpânește peste o lume
nevăzută, infernală, care este lumea instinctului. El simbolizează și lumea increată, virtuală,
nematerializată, nesupusă trecerii timpului, constituind o capcană periculoasă pentru Enigel,
care întruchipează puritatea rațiunii, spiritul uman în căutarea adevărului, puterea
înțelepciunii, guvernată de soare, și are ca simbol „sufletul fântână.”
Un alt element de structură și compoziție semnificativ pentru textul poetic
studiat este imaginarul poetic, adică multitudinea de figuri de stil, motive literare și
imagini care străbat poemul organizat sub forma povestirii în ramă.
Rama, prima parte, prezintă o nuntă împlinită, aparținând planului real; partea a doua
conține patru secvențe lirice, prezentate sub aparența epică și dramatică, în mod alegoric, sub
forma unei nunți eșuate între vegetal și uman. Încă din prima secvență, sunt prezentate în
antiteză portretele celor două personaje. Crypto, regele bureților, definit prin metafora „inimă
ascunsă”, este o făptură vegetală închisă în sine, conturând simbolul increatului. Spațiul
definitoriu al existenței sale este umezeala perpetuă și impură: „În pat de râu și-n humă unsă”.
Imobil prin natura sa de ciupercă, „sterp” și „nărăvaș”, riga a fost blestemat de o „vrăjitoare
mânătarcă” să nu se poată însoți cu cei asemeni lui. Lapona, caracterizată prin epitetele
„mică, liniștită” ce sugerează superioritatea, născută în nord, „În țări de gheață urgisită”, duce
o existență dinamică și ritualică, deoarece menirea ei este aceea de a-și duce turmele de reni
în fiecare an către sud, fiind iubitoare de soare și de lumină. Pornind într-o călătorie
inițiatică, fata poposește pe tărâmul lui Crypto. Întâlnirea celor doi se realizează în visul fetei.
Cele trei invocații-descântec ale rigăi sunt respinse argumentat de laponă: când îi oferă
„dulceață” și „fragi” (bogății ale lumii lui), aceasta spune că va găsi „mai la vale” alții
„fragezi” – cu sensul de copți -, iar atunci când Crypto se oferă pe sine („Dacă pleci să
culegi,/ Începi, rogu-te cu mine.”), lapona își exprimă teama că strămutarea i-ar putea aduce
chiar moartea, din cauza fragilității. Epitetele „blând”, „plăpând”, „umed”, „necopt”
sugerează imaturitatea acestuia. Opoziția „copt”- „necopt”, reluată în al treilea refuz prin
antiteza „soare”- „umbră”, pune în evidență incompatibilitatea lor. Imaginii de fragilitate a lui
Crypto lapona îi opune aspirația ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nțelept”), cu toate că
tentația iubirii este copleșitoare: „Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n
inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem.” Soarele este simbolul existenței spirituale, al
împlinirii umane, în antiteză cu „umbra”, simbol al existenței instinctuale, sterile, vegetative.
Pentru a-și continua drumul către soare și cunoaștere, lapona refuză descântecul rigăi, deși
regretă și plânge. Descântecul se întoarce în mod brutal asupra celui ce l-a rostit și-l distruge.
Făptura firavă este distrusă de propriul vis, cade victimă neputinței și îndrăznelii de a-și
depăși limitele. Oglindirea ritualică a soarelui produce degradarea lui Crypto: „De zece ori
fără sfială/ Se odihni în pielea-i chială.” Încercarea ființei inferioare de a-și depăși limitele
este pedepsită cu nebunia. Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă
otrăvitoare, obligat să rămână alături de făpturi asemenea lui, „Laurul-Balaurul” și
„măsălarița-mireasă”.
Soarele, simbolul spiritului, este imaginat în poem prin metaforele „roata albă” (perfecțiunea
geometrică) și „aprins inel” (simbolul nunții), în antiteză cu „umbra”, iar metafora „sufletul-
fântână” sugerează puritatea, setea de cunoaștere, veșnicia, fiind în antiteză cu „carnea”
(trupul, instinctele): „La soare, roata se mărește;/ La umbră, numai carnea crește.”
La nivel prozodic, se remarcă prezența strofelor inegale (catren, cvinarie, sextină, septimă),
măsura variabilă a versurilor care au între cinci și nouă silabe, precum și utilizarea mai multor
tipuri de rimă: încrucișată, împerecheată, monorimă.
În concluzie, poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu se configurează ca
un text modern, atât la nivelul tematic și al mesajului transmis, cât și la nivel formal, limbajul
original și sonoritățile aparte determinând critica literară să afirme: „Realizarea artistică a
poemului este magistrală” (Basarab Nicolescu).