RCE

O SCRISOARE PIERDUTĂ
Tema Și Viziunea
Particularități ale speciei

I. L. CARAGIALE

Reprezentată pe scenă în anul 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale
este a treia piesă scrisă dintre cele patru redactate de autor, o capodoperă a genului dramatic. Aceasta
este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, din
perioada alegerilor din anul 1883.
Opera aparține genului dramatic și este, ca specie literară, o comedie de moravuri, ce stârnește
râsul prin prezentarea și satirizarea unor defecte umane, având un final fericit și intenție
moralizatoare. Personajele comediei aparțin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului fiind
contrastul dintre aparență și esență. Sunt, de asemenea, prezente formele comicului: umorul, ironia,
precum și diferitele tipuri de comic (de moravuri, de situație, de limbaj, de nume).
Fiind o specie dramatică, are o așezare în pagină specifică: la începutul operei se află lista cu
personaje și rolul lor în cadrul piesei, iar înaintea fiecărei replici este precizat numele celui care o
rostește. Modul de expunere dominant este dialogul, cu rol în evoluția acțiunii, în dinamizarea
textului și în caracterizarea indirectă a personajelor. Singurele intervenții ale autorului apar în
indicațiile scenice numite și didascalii, așezate între paranteze, prin care se fac precizări despre decor,
gesturi, mimică, vestimentație și relațiile dintre personaje.
Tema acestei opere o constituie demascarea viicilor societății contemporane scriitorului, dar
și satirizarea dorinței de parvenire în timpul unei campanii electorale pentru alegerea deputățiilor.
Ca în orice creație dramatică, sunt impuse limite ce privesc amploarea timpului și spațiului.
Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale.
Titlul, element anticipator, pune în evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și
esență. Acesta desemnează instrumentul șantajului politic – „o scrisoare pierdută”, aparent
neînsemnată, lucru evidențiat de articolul nehotărât „o”, care indică banalitatea, dar care ajunge să
producă mari răsturnări de situație.
Comedia „O scrisoare pierdută” debutează cu prezentarea unor personaje, precum Ștefan
Tipătescu, prefectul județului și Ghiță Pristanda, polițistul orașului, fapt ce constituie expozițiunea
operei. Neprecizarea numelui orașului conferă aspect de generalitate evenimentelor prezentate.
Intriga piesei pornește de la o întâmplare simplă în aparență și coincide cu o situație comică:
pierderea unei scrisori personale, dar compromițătoare pentru reprezentanții locali ai patidului aflat la
putere și găsirea acesteia de către adversarul politic. Este declanșat, astfel, conflictul principal, în
momentul în care Cațavencu amenință că va publica scrisoarea, care conține un mesaj de amor între
Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu. Conflictul este fundamentat pe contrastul dintre aparență și
esență și se dezvoltă de la sine pe așa numita tehnică a „bulgărelui-de-zăpadă” antrenând și un
conflict secundar: temându-se de trădare, Farfuridi și Brânzovenescu trimit o anonimă la centru, pe
care o semnează.
Desfășurarea acțiunii cuprinde evenimente ce decurg din hotărârea lui Cațavencu de a folosi
scrisoarea în mod compromițător în caz că nu va fi susținut în alegeri. De teamă că acesta va recurge
la această decizie, Zoe se străduiește și reușește să obțină promisiunea candidaturii pentru Cațavencu.

1|P ag e
RCE

Astfel, se declanșează conflictul secundar și grupul Farfuridi-Brâzovenescu trimite o anonimă la

centru temându-se de trădare.
Punctul culminant al operei îl constituie sosirea de la București a unei depeșe prin care este
propus un nume necunoscut, Agamemnon Dandanache. Tensiunea dramatică se amplifică în timpul
ședinței de numire oficială a candidatului. Cațavencu vrea să vorbească în public despre scrisoare,
dar polițistul Pristanda pune la cale un scandal menit să oprească intenția acestuia. Ulterior,
Cațavencu își pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea compromițătoare și devine inofensiv, fiind
consolat de Zoe și convins să prezideze festivitatea în cinstea alegerilor.
În deznodământ, este proclamată înfrângerea lui Cațavencu și alegerea lui Dandanache, după
voința celor de la Centru și cu sprijinul lui Trahanache. Scrisoarea este găsită de cetățeanul turmentat
și înapoiată „adrisantului”, iar totul ia sfârșit într-o atmosferă foarte veselă.
Ca în orice comedie, personajele piesei reprezintă o tipologie umană. Acestea acționează
stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a evolua pe parcursul acțiunii. Modalitatea principală de
construcție a acestora o constituie comicul, categorie estetică ce cunoaște diferite forme de
manifestare: comicul de situație (pierderea și găsirea repetată a scrisorii, prezența triunghiului
conjugal, deznodământul farsei electorale), comicul de intenție (satirizarea prin personaje a
moravurilor societății românești contemporane autorului) sau comicul de nume (modalitatea prin care
este evidențiată o trăsătură de caracter a unui personaj prin numele ales: Zaharia Trahanache provine
de la „zahariseală” - ramolisment).
Limbajul este principala modalitate de individualizare și de caracterizare indirectă a
personajelor. Formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare și ticurile verbale denotă incultura,
parvenitismul sau prostia personajelor. De exemplu, Trahanache deformează neologismele din sfera
limbajului politic: „soțietate”,”prințip”, „dipotat” și are ticul verbal „aveți puțintică răbdare”.
Zoe Trahanache este unul dintre personajele principale al operei și, de altfel, singurul personaj
feminin al acesteia. Ea reprezintă tipul femeii ambițioase, cu o personalitate puternică și cu o mare
influență asupra celor din jur. Este caracterizată în mod direct de alte personaje și indirect prin
gesturi, fapte, atitudini, replici și prin relațiile cu celelalte personaje din operă.
Deși are o personalitate puternică, Zoe Trahanche este și o femeie perfidă și ipocrită. Se
manifestă autoritar față de cei din jur, care sunt conștienți de forța pe care o deține și încearcă să-i
facă pe plac. Se vrea o eroină, un personaj romantic într-o situație obișnuită, dând peste cap
canoanele realiste. Felul în care evoluează relația dintre Zoe și Nae Cațavencu scoate în evidență
importanța jocurilor de culise în politică, precum și superficialitatea și lipsa de consistență a
„valorilor” în care cred personajele.
În concluzie, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale stârnește râsul prin fapte și
personaje, având în subtext un caracter moralizator. Lumea eroilor autorului este alcătuită, de altfel,
dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărindu-și
propriile interese.

2|P ag e
RCE

CARACTERIZARE – ZOE TRAHANACHE

I. L. CARAGIALE

Geniul clasic și realistic al lui Caragiale este vizibil la toate nivelurile operelor sale, dar se
manifestă cu precădere în construcția personajelor.
Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Ștefan Tipătescu, este singurul
personaj feminin din opera „O scrisoare pierdută”. Aceasta reprezintă tipul femeii imorale, imature,
o doamnă distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea
mahalalelor. Totodată, marchează în operă triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele
morale ale societății burgheze.
Caracterizarea Zoei Trahanche se face atât direct, rezultând din replicile altor personaje, din
autocaracterizare și didascalii, cât și indirect prin gesturi, fapte, atitudini, replici și relația cu celelalte
personaje.
Inteligența și hotărârea Zoei, de care aceasta dă dovadă în îndeplinirea scopului, sunt remarcate
de cei din jur, făcând astfel posibilă caracterizarea directă a femeii. În acest sens, Farfuridi afirmă că
„damele sunt mai ambițioase”, replică ce surprinde tocmai această trăsătură dominantă de caracter.
Soțul acesteia o consideră, de altfel, „simțitoare”, iar Cațavencu îi apreciază, în finalul operei,
bunătatea. Zoe însăși se autocaracterizează ca fiind o persoană iertătoare: „Nu ți-a ajutat Dumnezeu,
pentru că ești rău; și pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, o să fiu tot bună ca și până acuma.”
Didascaliile sunt, însă, adevăratele fișe de caracterizare directă. De exemplu, pentru a sugera șiretenia
femeii de a părea sensibilă și distrusă de supărare, dramaturgul notează: „începând să se jelească și
căzându-i ca leșinată în brațe”.
Trăsăturile sale morale se desprind din fapte, vorbe, atitudini și din relațiile cu celelalte personaje
ale operei, toate acestea constituind procedee indirecte de caracterizare.
Femeia are o mare influență asupra celor din jur, în special asupra soțului și amantului,
impulsionându-i pe aceștia să avanseze în plan social. Ea se manifestă autoritar, iar cei din jur sunt
conștienți de forța pe care aceasta o deține și încearcă să îi facă pe plac. Spre exemplu, Pristanda
recunoaște că se află în slujba ei („al dumneavoastră, coane Fănică, și al coanii Joițichii”), iar
Farfuridi afirma că partidul înseamnă, în primul rând, „madam Trahanache”, și apoi ceilalți.
Ambiția eroinei, o altă trăsătură importantă, se manifestă progresiv din momentul în care își dă
seama că reputația ei este pusă în pericol. Ca urmare, Zoe se dovedește o luptătoare și recurge la
diverse strategii, folosind, în funcție de situație, un întreg arsenal de arme feminine, ca să-și salveze
onoarea: se lamentează, plânge, leșină și proferează amenințări. Astfel, dacă în faza incipentă, adoptă
o atitudine imploratoare pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu
(„Fănică, dacă mă iubești, ai ținut la mine doar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de
rușine!”), în final, observând că nu are sorți de izbândă, amenință cu sinuciderea („Trebuie să-mi
cedezi, ori atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”). Se
definește, astfel, contradicția dintre esență și aparență a femeii: Zoe vrea să pară o soție fidelă, însă
esența caracterului ei este minciuna, perfidia și ipocrizia. Cu o energie și o perseverență
impresionante la o femeie ce părea sensibilă și neajutorată, reușește să contureze caracterul de
combatantă aprigă: „Am să lupt cu tine, om ingrat și fără inimă”.
Felul în care Zoe Trahanche vorbește și relațiile pe care le stabilește cu restul personajelor
reprezintă modalități prin care se evidențiază și alte fațete ale personalității ei. Ipocrizia și viclenia
sunt surprinse în felul în care i se adresează lui Tipătescu, încercând să-l sensibilizeze („sunt
nenorocită”). Totodată, când Tipătescu îi propune să fugă împreună pentru a evita scandalul, femeia

3|P ag e
RCE

nici măcar nu sesizează aspectul romantic, dovedind că este un spirit pragmatic, fiind interesată să
nu-și piardă poziția socială, deci acționând după propriile interese.
În finalul operei, după ce recuperează scrisoarea și devine stăpână pe situație, se folosește de
seducția aparte pe care o are asupra bărbaților și încearcă să dovedească faptul că este o femeie
iertătoare și tolerantă, cerându-i lui Cațavencu să conducă festivitatea alegerilor, amintindu-i pe un
ton ironic și faptul că „asta nu e cea din urmă Cameră”.
În concluzie, personajul feminin din opera „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale
reprezintă caracterul duplicitar, care își dorește să se îndrăgostească, fiind caracterizată, în același
timp, de ipocrizie, adulter și imoralitate.

RELAȚIE – ZOE TRAHANACHE + ȘTEFAN TIPĂTESCU.

I. L. CARAGIALE

Genul clasic și realistic al lui Caragiale este vizibil la toate nivelurile operelor sale și este
accentuat în construcția personajelor. O situație în care este creionată măiestria autorului este
reprezentată de relația dintre Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache.
Ștefan Tipătescu este prefectul județului, dar întruchipează, în același timp, tipul donjuanului,
al primului amorez. El este stâlpul puterii conservatoare și are o mentalitate de stăpân absolut.
Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanche și amanta lui Ștefan Tipătescu, este singurul
personaj feminin din operă. Ea reprezintă tipul femeii imorale, adulterine, o doamnă distinsă din
societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor.
Principala trăsătură a prefectului este impulsivitatea, aceasta fiind evidențiată în mod direct
de dramaturg în didascalii („privește lung pe Tipătescu, care e în culmea agitației”), dar sesizată și
de Trahanache („E iute! N-are cumpăt!”). Este, totodată, ipocrit și demagog, făcând caz de
imoralitatea lui Cațavencu – „Mizerabilul!” –, când el însuși este corupt și imoral, fiind amantul Zoei
și înșelând, astfel, încrederea pe care o are în el Zaharia Trahanache.
Zoe, în schimb, în ciuda lamentărilor, a leșinurilor, dar și a faptului că este considerată o
„damă simțitoare”, toți protejând-o în virtutea acestei aparențe de femeie sensibilă, îi manipulează pe
toți după propriile dorințe. Astfel, se poate remarca faptul că, dacă în fază incipientă adoptă o
atitudine imploratoare pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu
(„Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă
de rușine!”), în final femeia își schimbă comportamentul și amenință cu moartea, observând că nu
are sorți de izbândă („Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi
muri poate să se întâmple orice”).
Cuplul amoros Zoe-Tipătescu este constituit cu mijloacele comicului, care se definește prin
contradicția dintre esență și aparență. Astfel, femeia este polul rațional, puternic, care deține
controlul, deși vrea să pară o doamnă sensibilă. Totodată, esența acesteia este minciuna, perfidia și
adulterul, chiar dacă afișează imaginea unei soții fidele. În același timp, prefectul vrea să pară sigur
de sine, o autoritate politică de necontestat, fiind în esență, supus lui Zaharia și soției acestuia.
Fiind onest („un om căruia îi place să joace pe față” – autocaracterizare), Tipătescu refuză
inițial compromisul și îi propune Zoei o soluție disperată și romantică, arătându-se gata să renunțe la
tot de dragul ei („Să fugim împreună!..”). Femeia, însă, nici măcar nu sesizează aspectul romantic,
dovedind că este un spirit pragmatic, fiind interesată să nu-și piardă poziția socială, deci acționând

4|P ag e
RCE

după propriile interese. Totodată, ea intervine energic și refuză „nebunia” („Ești nebun? Dar
Zaharia? Dar poziția ta? Dar scandalul și mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...”)
În finalul operei, Zoe săvârșește cu delicatețe gestul de iertare față de Cațavencu, când orice
motiv de îngrijorare dispare, scrisoarea aparținându-i ei acum. Totodată, se asigură de loialitatea
acestuia, cerându-i lui Cațavencu să conducă festivitatea alegerilor și consolându-l, pe un ton ironic,
că “asta nu-i cea din urmă Cameră”. În ceea ce privește relația ei cu Ștefan Tipătescu, este sesizabil
faptul că amândoi afișează o relație oficială, Zoe adresându-i-se cu „domnul prefect”, iar Tipătescu
sărutându-i mâna, gest surprins de dramaturg în didascalii. Finalul fericit marchează, deci, simetria
comediei, recompunerea momentului de la începutul piesei, fără să schimbe situația inițială a relației
Zoe – Tipătescu. În didascalia din finalul comediei, I. L. Caragiale notează: „Zoe și Tipătescu
contemplă de la o parte mișcarea”, în timp ce „cortina cade repede asupra tabloului”.
În concluzie, cuplul Zoe – Tipătescu din comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca
Caragiale face parte din lumea eroilor care acționează după principiul „Scopul scuză mijloacele”,
trăind fără mustrări de conștiință și preocupându-se doar de păstrarea aparențelor, a imaginii publice.
Astfel, imoralitatea casnică, regăsită la nivelul cuplului și al triunghiului conjugal se îmbină cu cea
politică, scoțând la iveală tipuri umane carateristice vremii.

5|P ag e