Enigma Otiliei de G Calinescu

- Roman realist obiectiv interbelic balzacian

1. Contextul apariţiei; încadrarea operei într-un curent literar, într-o epocă, într-o
tipologie a romanului: În galeria romancierilor din epoca interbelică se înscrie şi G. Călinescu,
renumit critic şi istoric literar, fiind adeptul romanului realist-clasic, obiectiv, scris în manieră
balzaciană (modelul său preferat fiind scriitorul francez Honore de Balzac), ilustrat în anul 1938, cu
“Enigma Otiliei”. “Enigma Otiliei”este un roman realist prin: observaţia atentă a vieţii sociale,
zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul pentru detaliu, descrierea Bucureştiului de
dinaintea Primului Război Mondial, naraţiunea la persoana a III-a, narator omniscient, tematică,
structura închisă. Roman citadin, frescă a burgheziei bucureştene, a unei societăţi de tip capitalist,
degradată moral, în care doar banul are valoare, opera lui G. Călinescu propune coordonatele
tematice ale realismului balzacian: familia, căsătoria, parvenirea, eşecul erotic, motivul moştenirii şi
al paternitaţii.Totuşi autorul apelează şi la elemente ale modernităţii, depăşeşte modelul realismului
clasic, balzacian, prin spiritul critic, polemic, ludic, parodic. În plus, caracterul de frescă este
completat de caracterul de bildungsroman, deoarece imaginea societăţii constituie fundalul pe care
se proiectează formarea, maturizarea unui tânăr care vine în Capitală pentru a-şi face o carieră şi
care are o experienţă erotică nefericită: Felix Sima.El şi Otilia Mărculescu sunt protagoniştii
adolescenţi ai poveştii de iubire imposibil de împlinit.
2. Viziunea despre lume: În concepţia lui G.Călinescu, romanul trebuie să fie epic, să dea
impresia de viaţă, să fie autentic, obiectiv. El porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa
imaginea societăţii româneşti din Bucureştiul primelor decenii ale secolului al XX-lea. Viziunea
despre lume a autorului se reflectă în romanul “Enigma Otiliei” în temă, structura simetrică,
circulară, secvenţele descriptive în tehnica balzaciană, preocuparea pentru aspectele morale,
tipologii, modalităţi de caracterizare a personajelor, descrierea spaţiului citadin, mediul familial,
problematica îmbogăţirii.
3.Perspectiva narativă: evenimentele sunt relatate în roman la persoana a treia; naratorul este
omniscient, omniprezent, ştie tot despre acţiune şi personaje, se comportă ca un regizor care
controlează evoluţia acestora. Viziunea “dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, neimplicat
în faptele prezentate.Totuşi, naratorul nu este absent, se află în postura unui estet, spectator şi
comentator al comediei umane şi comunică astfel cu instanţele narative. Naratorul se camuflează în
spatele personajului-reflector, Felix Sima, prin intermediul căruia cititorul străbate străzile
bucureştene, pătrunde în casa lui Giurgiuveanu, ia contact cu personajele.
4. Tema romanului este balzaciană (istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu), ca şi motivul
paternităţii (cei doi tineri Felix şi Otilia sunt orfani) şi citadină, în spiritul modernismului
lovinescian. Iniţial, romanul se intitula “Părinţii Otiliei”, în ideea de a reflecta motivul balzacian al
paternităţii. Titlul este schimbat pentru a atrage atenţia asupra misterului eroinei.
5. Structura operei: Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, fără titluri, este construit pe
mai multe planuri narative, care urmăresc destinele personajelor. Unul dintre planuri surprinde
lupta clanului Tulea în scopul de a obţine averea lui Costache şi de a o înlătura pe Otilia, pupila
acestuia, din rândul pretendenţilor la moştenire. Alt plan prezintă soarta lui Felix Sima, adolescentul
orfan, care vine la tutorele său, acelaşi Costache, să locuiască şi să urmeze Medicina. El se
îndrăgosteşte de Otilia, dar povestea lor de iubire este imposibilă. În plan secundar, este ilustrată
viaţa citadină.Secvenţele narative se succed prin înlănţuire, prin respectarea cronologiei faptelor.
Unele secvenţe narative au caracter scenic (de exemplu, Capitolul I şi al XVIII-lea), prin folosirea
dialogului ca mod de expunere preponderent, a monologului interior (care reflectă gândurile
personajelor), prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei.G. Călinescu realizează, în manieră
balzaciană, ample descrieri ale spaţiilor exterioare şi interioare (strada, camere), ale vestimentaţiei,
prin tehnica detaliului, pentru a da impresia unui univers autentic, pentru a caracteriza personajele
în mod indirect.
5 Incipit şi final: Incipitul romanului precizează coordonatele temporale: “într-o seară de la
începutul lui iulie 1909” şi pe cele spaţiale, prin descrierea străzii Antim, din Bucureşti, a
arhitecturii caselor, inclusiv a lui Costache Giurgiuveanu şi a interiorului casei lui. Bătrânul îl
întâmpină pe Felix cu replica: “Nu-nu-nu stă nimeni aici”.Finalul este închis pentru că aduce
rezolvarea conflictului şi se prezintă sub forma unui epilog. Romanul este construit simetric,
circular, deoarece în final, acelaşi personaj, Felix străbate strada Antim, dar după zece ani, şi, ajuns
în faţa casei avarului, îşi reaminteşte cuvintele: “Aici nu stă nimeni!”
6 Subiectul: Expoziţiunea este realizată în manieră balzaciană, prin fixarea timpului şi spaţiului,
prin descrierea minuţioasă a străzii Antim, a exterioarelor şi apoi a casei lui Giurgiuveanu, dinspre
exterior spre interior, totul este văzut prin ochii lui Felix Sima, personaj-reflector.De la descrierea
caselor, se ajunge la prezentarea fizionomiei şi la gesturile locatarilor, prin tehnica focalizării, ca
modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor.Strada şi casa lui Giurgiuveanu sugerează
contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust şi realitatea care înfăţişează incultura, zgârcenia,
snobismul.Acţiunea romanului începe cu venirea lui Felix Sima la Bucureşti, de la Iaşi , şi stabilirea
lui în casa lui Costache, tutorele său, care o creşte pe Otilia, fiica sa vitregă, orfană.Aglae, sora
bătrânului, consideră că această fată este un pericol pentru familia ei în problema moştenirii. Felix,
ajuns în casa unchiului său, o cunoaşte pe Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table, la care
participă clanul Tulea, Aglae, în primul rând, dar şi un apropiat al gazdei, moşierul Leonida
Pascalopol.Intriga se dezvoltă atât în planul moştenirii lui Costache, cât şi în planul maturizării
tânărului Sima.Lupta pentru averea lui Giurgiuveanu este un prilej pentru observarea efectelor, în
plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar nu asigură viitorul Otiliei, amână înfierea ei, deşi
ţine la ea, de teamă să nu cheltuiască bani, de teama surorii sale, Aglae.Tot ce face este să înceapă
construirea unei case pentru Otilia, din materiale de la demolări. Dar efortul depus îi produce o criză
de apoplexie, în timpul căreia rudele îi ocupă casa aşteptând să moară. Singurii care se îngrijesc de
soarta lui sunt: Otilia, Felix, Pascalopol.Moartea lui moş Costache este provocată de rivalul său,
Stănică Raţiu, care îi găseşte banii sub saltea şi îi fură. Prin demersul său, arivistul Stănică susţine
intriga romanului, urmărind să dea lovitura vieţii sale, până la rezolvarea în deznodământ.Avariţia,
lăcomia, parvenitismul sunt aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, în care
sunt înfăţişate şi aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre
soţi.Căsătoria face parte din preocupările mai multor personaje: Aurica, fata bătrână, este nefericită
că nu-şi găseşte un partener; Titi, fratele ei, are o căsnicie eşuată, Pascalopol se căsătoreşte cu
Otilia, în speranţa că va avea un cămin împlinit, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea
niciodată primită, apoi renunţă la fata Aglaei, după ce i-a furat banii lui Costache şi o ia de nevastă
pe Georgeta.Relaţia dintre soţi este afectată de forţa banului. Stănică o abandonează pe Olimpia din
momentul în care aceasta nu mai înseamnă nimic pentru el din punct de vedere financiar.Cuplul este
afectat şi de personalitatea partenerilor: Aglae conduce cu autoritate şi lipsă de afecţiune un mariaj
în care soţul, Simion, brodează, se crede Isus Hristos, îşi pierde minţile, fiind uitat, în cele din urmă,
într-un ospiciu.Însăşi relaţia dintre Pascalopol şi Otilia se destramă: moşierul mărturiseşte că i-a
redat soţiei sale libertatea, iar ea şi-a găsit un alt partener, un conte argentinian.Felix, decepţionat de
reacţia Otiliei de a-l părăsi în favoarea rivalului său, Leonida, face carieră şi se căsătoreşte cu o
femeie dintr-un cerc influent.Motivul paternităţii străbate romanul evidenţiind în primul rând,
soarta orfanilor Felix şi Otilia, aflaţi sub protecţia avarului Costache şi în al doilea rând, destinul
copiilor Aglaei, pe care aceasta îi sufocă, îi copleşeşte cu grija şi dragostea ei, anulându-le şansa
realizării în plan matrimonial.
7.Conflictului romanului, de tip exterior, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii
înrudite: Costache Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus
de sora sa, Aglae.Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei, care pentru tânăr rămâne o imagine a eternului feminin, iar pentru
moşier, o enigmă.
8.Construcţia personajelor:G. Călinescu optează pentru tehnica balzaciană în caracterizarea
personajelor sale.Caracterul clasic al avarului capătă în viziune realistă o dimensiune socială şi
psihologică. Un alt tip uman, arivistul, este individualizat alături de avar, astfel că în roman ei apar
într-o relaţie de rivalitate, de “vânător”, Stănică Raţiu, şi “vânat”, Costache Giurgiuveanu.Şi alte
tipologii se pot observa în capodopera călinesciană: Aglae- femeia rea, maliţioasă; Aurica- fata
bătrână; Simion-senilul; Titi-retardatul; Otilia- cocheta, fata enigmatică; Felix-intelectualul în
devenire; Pascalopol-aristocratul rafinat, manierat.O trăsătură a esteticii moderne este ambiguitatea
care se remarcă în construcţia unor personaje: Costache nu este un avar dezumanizat ca Hagi-
Tudose; el ţine sincer la Otilia şi are încredere în prietenul său, Pascalopol. Moşierul o iubeşte pe
Otilia, când patern, când viril, oferindu-i protecţia şi siguranţa pe care fata şi le doreşte. Felix nu
este un ambiţios fără scrupule, ci un tânăr care iubeşte dezinteresat şi care îşi face o carieră ca
medic.O altă caracteristică a modernismului o constituie interesul pentru entităţi psihice deviante,
pentru alienaţi şi senili. Simion Tulea intră în categoria estetică a grotescului, iar fiul său, Titi este
copia sa fidelă.În comportamentul, răutatea, acreala Aglaei se citeşte caracterul fiicei, Aurica, o
oglindă a mamei. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate
în plan fizic.În plus, se remarcă şi construcţia antitetică a unor personaje: Otilia-Aurica; Felix-Titi;
Costache-Leonida. Modalităţi de caracterizare a personajelor: În mod direct, naratorul dă lămuriri
despre gradele de rudenie, starea civică, biografia personajelor.Caracterele dezvăluite iniţial nu
evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în
caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje, mediu.
.Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, realizat cu tehnica balzaciană, prin
evidenţierea portretului fizic (bătrân, mărunt, slab, neîngrijit ); a ţinutei sărăcăcioase, ponosite,
jalnice, trădând avarul care nu cheltuieşte bani pentru îmbrăcămite şi încălţăminte; a aspectului
exterior şi interior al casei sale învechite, care demonstrează că posesorul ei nu investeşte pentru
îngrijirea şi înfrumuseţarea ei.Acest personaj, construit în antiteză cu Pascalopol, care este elegant,
având drept duşman pe Stănică Raţiu, produce ilaritate şi este sursă de comic.El are
comportamentul unui avar: ascunde banii, deţine toate cheile casei, plăteşte reţeta cea mai ieftină,
atunci când e bolnav, nu duce la bun sfârşit niciun proiect, nu face testament.Din punct de vedere
psihic, este dominat permanent de teamă, este suspicios, evaziv; vrea să trăiască izolat, în secret,
pentru ca rudele sale să nu afle despre moştenire.El îşi depăşeşte condiţia de avar prin faptul că o
iubeşte pe Otilia, “fe-fetiţa” lui, de aceea se bucură de afecţiunea şi atenţia celor doi tineri.Scena
agoniei sale trezeşte sentimente de compasiune, fiind o sursă de tragic şi de comic.Caracterizarea
directă a acestui personaj reiese din portretul complex (fizic, moral, psihic), din felul cum este văzut
de celelate personaje (prin procedeul oglinzilor): Otilia îl consideră “slab, ciudat”; Pascalopol îl
socoteşte”om cam slab, dar bine intenţionat”, pentru Stănică este un “pezevenghi”; din
autocaracterizarea făcută prin intermediul monologului, când îi poveşteşte lui Felix viaţa
sa.Caracterizarea indirectă rezultă din fapte, limbaj, comportamentul tipic al avarului, relaţiile cu
alte personaje: afecţiune pentru tineri, prietenie pentru Pascalopol, antipatie faţă de rudele sale avide
de bani, duşmănie faţă de Stanică.
Stănică Raţiu reprezintă tipul arivistului, de asemenea caracterizat în mod direct şi în mod
indirect .Din caracterizarea directă reiese că aparţine unei familii înstărite şi ramificate, că este
orfan, că urmăreşte să pună mâna pe averea lui moş Costache, de aceea o alege pe Olimpia drept
consoartă, dar temporar, deoarece, odată intrat în posesia banilor furaţi de la bătrânul avar, el o
părăseşte pentru o altă femeie, Georgeta, intră în politică, dezvoltă afaceri.Prin autocaracterizare,
pozează în intelectualul învins şi lipsit de bani: “Sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat
carierelor superioare, n-am un leu”.Prin caracterizarea indirectă, se remarcă portretul său moral şi
psihic bine individualizat, având trăsăturile specifice unui arivist, care urmăreşte cu tenacitate un
scop atins prin mijloace condamnabile: lipsit de bun simţ, de scrupule; inoportun, profitor, intrigant,
iscoditor; cameleonic: cu Otilia e patetic, cu Simion e măgulitor, cu Aglae-respectuos, cu
Pascalopol-umilit, cu moş Costache-persuasiv. El este un demagog, un “Caţavencu al ideii de
paternitate”, atunci când moare Relişor, copilul lui şi al Olimpiei, pierdut din neglijenţa
amândurora.Vorbele îl caracterizează în mod evident, fiind adesea vulgar, trivial, în
exprimare.Comportamentul îi trădează caracterul ipocrit: averea o pretinde pentru “viitorul”
Olimpiei şi al lui Relişor; luptă pentru a câştiga încrederea socrilor pe care îi măguleşte, îi răsfaţă cu
vorbe prefăcute; este disperat când îi moare fiul şi “zguduit” când află de decesul lui Costache.
Apogeul comportamentului său este ilustrat în scena agoniei bătrânului bolnav, din Capitolul al
XVIII-lea, când Stănică îşi dovedeşte lipsa de maniere, de civilizaţie, caracterul infam, răscolind
prin dulapuri şi sertare, servind cu mâncare şi băutură tot clanul Tulea, comportându-se ca la un
priveghi, de parcă moşul ar fi murit.Are opiniile sale referitoare la ceilalţi: Aglae e “scârboasă,
viperă, mare cutră, o vrăjitoare”; Olimpia e “dobitoacă şi insensibilă”; Costache e “pezevenghi,
şiret”.Prin procedeul oglinzilor, el este văzut de alte personaje: Simion şi Giurgiuveanu îl consideră
“pungaş”, Otilia recunoaşte că e “şiret”, în timp ce pentru autor el şi Olimpia sunt ”hiene avide de
moşteniri”.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, eroina este prezentată prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor
mărturisite chiar de personaj.Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ de reflectarea
poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce oferă ambiguitate
personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin
reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte
şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă, “admirabilă” pentru Felix; femeia capricioasă,
“cu un temperament de artistă”, pentru Pascalopol; “o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae; “o fată
deşteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică.În felul acesta, Otilia devine un personaj atipic în
comparaţie cu alte personaje ale romanului.Caracterul atipic al eroinei este conferit de aura de
mister care o înconjoară, mai ales că ea se poartă diferit faţă de personajele cărţii. Astfel în relaţie cu
familia Tulea adoptă o seriozitate rece, blazată, iar cu moş Costache, Felix şi Pascalopol este
protectoare, răsfăţată, capricioasă, naivă.Personalitate în formare, copil şi femeie, cu un
comportament derutant, Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru Felix, care visează să
o ia de soţie, sau pentru Pascalopol, cât şi pentru autor însuşi, după cum rezultă din mărturisirile
sale.Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază pianul, citeşte
şi este indiferentă în privinţa averii tutorelui ei. Ea îi poartă de grijă lui Felix din momentul intrării
în casa avarului şi îl va cuceri cu volubilitatea şi exuberanţa ei.Otilia este tipul cochetei care
consideră că femeia are un singur rost: să placă.După mariajul cu Pascalopol, Felix o vede într-o
fotografie şi Otilia este total schimbată, de nerecunoscut: “un aer de platitudine stingea
totul”.Modalităţile de caracterizare a personajului feminin, Otilia: mijloacele balzaciene introduc
imaginea contradictorie a adolescentei prin descrierea camerei şi a portretului fizic.Interiorul
dezvăluie preocupările artistice, naturaleţea, cochetăria, curiozitatea, atracţia spre nou, neliniştea,
nerăbdarea, specifică tinereţii. Portretul fizic surpride vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea,
trăsături ce o opun Auricăi, dar şi fragilitatea, vulnerabilitatea ei.Un portret fizic este realizat din
perspectiva lui Felix, prin caracterizare directă: “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle”.
În opinia mea, Otilia reprezintă eternul feminin. Deşi are o personalitate în formare şi un
comportament derutant pentru bărbaţii din jurul său, ea este singurul personaj feminin rafinat din
roman. Prin această eroină, G. Călinescu îşi exprimă propria concepţie despre condiţia femeii în
contextul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.