OPERA ȘI CONTEXTUL CULTURAL

MARIN PREDA-MOROMEȚII

Marin Preda născut la 5 august 1922,în Siliștea Gumești, Teleorman, România a fost
unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică, membru al Partidului
Comunist Român. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient
de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că
scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii '70 lui Nicolae Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți
realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Totuși, Marin Preda nu a criticat niciodată în
mod public doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin
tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”, așa cum arăta pe drept
cuvânt criticul Nicolae Manolescu.
În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub
tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”,
a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că
epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae
Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze. Așa cum în romanul “Delirul” publicul văzuse
“o reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu, una care servea anti sovietismului cultivat aluziv de
N. Ceaușescu, tot așa “Cel mai iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la
discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni pe
piață, romanul a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare. În scurt timp,
pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din
complexul de la palatul Mogoșoaia. La momentul decesului său, Marin Preda era deputat
în Marea Adunare Națională.
Pregătit de proza scurtă din volumul de debut „Întâlnirea din pământuri”, primul roman
scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani
distanţă, în 1955, respectiv 1967.
Romanul reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui
de-al Doilea Război Mondial şi înregistrează transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale
instituţiilor , de-a lungul unui sfert de secol, şi impune o tipologie nouă în proza românească.
Inspirându-se dintr-o perioadă de adânci frământări social-istorice, creând o frescă a
lumii satului din Câmpia Dunării – Siliştea – Gumeşti, Marin Preda meditează asupra uneia din
problemele cele mai importante ale vieţii româneşti din perioadă, temă fundamentală a scrierilor
sale: dispariţii ţărănimii tradiţionale.
Ca formulă estetică, romanul lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic şi
ilustrează, cu o mare putere de sugestie, sfârşitul romanului doric prin „renunţarea parţială la
omniscienţă” şi naşterea unei obiectivităţi moderne în cadrul căreia autoritatea centrală –
naratorul, „decade din drepturi” prin suprapunerea „informatorilor”.
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel este construit
„un roman al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea
război mondial.
O altă temă este criza comunicării, absenţa unei comunicări reale între Ilie Moromete şi
familia sa. Conflictul dintre o structură veche a familiei şi noua realitate sufletească ,evoluată, a
membrilor ei, care nu mai încape în vechile tipare, dă substanţa romanului. Vechea structură
familistă este adusă în roman în starea de criză prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale.
Ilie Moromete s-a căsătorit a doua oară. El aduce din prima căsătorie trei fii, pe Paraschiv, Nilă şi
Achim, iar după căsătorie familia are încă trei copii: Niculae, Ilinca şi Tita. Armonizarea acestei
familii se dovedeşte în cele din urmă imposibilă, cu atât mai mult cu cât fraţii mai mari sunt
instigaţi cu regularitate împotriva mamei vitrege de cineva din afara familiei: Guica, sora lui Ilie
Moromete.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare îngăduitor cu
oamenii: „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii”.
Finalul primului volum este construit simetric faţă de incipit. Astfel timpul, istoria
colectivă, devine necruţător şi intolerant, mai ales ca evenimentele care vor urma, vor supune
satul unor transformări ireversibile: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război
Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Lumea satului este conturată într-o viziune realistă, prin sondările de tip psihologic ale
vieţii personajelor, prin prezentarea ei, din interior. Perspectiva naratorului obiectiv se
completează prin aceea a reflectorilor – Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în al doilea
volum.
Din punct de vedere compoziţional,primul volum al romanului „Moromeţii” are trei părţi
şi toate încep cu o prezentare de ansamblu a relaţiilor dintre membrii familiei: la început scena
antologică a cinei în care tatăl stă pe locul cel mai înalt, băieţii cei mari arată de parcă ar fi gata
de plecare, copilul cel mic nu are scaun, toate dând sentimentul că locul este prea strâmt pentru
toţi, în partea a doua prispa, pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei şi în
ultima parte secerişul, precedat de o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări a
plecării la câmp.
Timpul în spaţiul narativ dă dovada modernităţii tehnicii romaneşti a lui Marin Preda:
prima parte se desfăşoară de sâmbătă seara şi până duminica noaptea şi conţine scene care
ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui
Iocan, hora, a doua parte se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui
Achim cu oile la Bucureşti, iar partea a treia , de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu
fuga feciorilor.
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative.
În prim plan, se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite.
Ţăran din clasa de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest,
pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete,
Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică. Ei se simt nedreptăţiţi pentru că,
după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a căsătorit cu o altă femeie, Catrina, şi că are încă trei
copii. Îndemnaţi de sora lui Ilie , Maria Moromete, poreclită Guica, cei trei băieţi pun la cale un
plan distructiv. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea celorlalţi membri ai familiei,
pentru a-şi face un rost. În acest scop, ei vor să ia şi să vândă oile cumpărate printr-un împrumut
la bancă şi al căror lapte constituie principala hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca
la câmp. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să le pască în marginea
oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de
utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă si vinde o parte din lotul familiei pentru
a-şi putea plăti impozitul pe pământ, „fonciirea”. Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă
venirea fraţilor. După amânări generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma
secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă
din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti „fonciirea”, rata la bancă
şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae, fiul cel mic.
După prezentarea micului univers, familia Moromeţilor, scriitorul se îndreaptă spre viaţa
comunităţii rurale. Alte istorii, aceea a lui Birică şi a Polinei, a bolii lui Boţoghină, a răzvrătirii
ţăranului sărac Ţugurlan, vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie în care oamenii, trăind sub
ameninţarea unui timp capricios, continuă imperturbabil să se nască, să iubească, să treacă prin
întâmplări vesele si triste şi să moară în cele din urmă, lăsând locul altora.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice
semnificative: reforma agrară din 1945 şi transformarea socialistă a agriculturii după 1949,
percepută ca un fenomen abuziv. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces de disoluţie.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”.
Foştii săi prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel,
Costache al Joachii) îi par mediocrii. Vechile duşmănii se sting, Tudor Bălosu devine chiar
binevoitor faţă de vecinul său. Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să se amelioreze, iar
acesta nu se duce nici la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani frumoşi, dar îl retrage pe
Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce nici un beneficiu”. Toată energia tatălui se
concentrează în încercarea de a-i determina pe băieţii fugari să se întoarcă acasă. De aceea,
cumpără pământurile vândute odinioară si pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să revină în
sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, ca portar la un bloc şi Achim care avea
un mic magazin de „Consum alimentar”, resping încercarea de reconciliere a tatălui. Aflând de
propunerea făcută fiilor, Catrina îl părăseşte şi se duce să locuiască la Alboaica, fiica ei din prima
căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar
familia Moromete pare atinsă de un blestem, fiindcă soţul Titei, deşi scapă de război, moare într-
un accident stupid în sat.
Niculae Moromete devine adeptul ideologiei socialiste şi se înscrie în Partidul Comunist,
prilej pentru numeroase dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o şcoală de activişti şi se
întoarce în sat cu sarcina de a supraveghea buna desfăşurare a primelor forme colective de
muncă: strângerea cotelor şi predarea lor către stat. Dar se iscă o agitaţie agresivă în timpul
căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Aşa că activistul Niculae
Moromete este destituit, se retrage din viaţa politică şi îşi continuă studiile.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol. La
înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi
suferit de vreo boală. Chiar dacă moartea lui Moromete lasă multe remuşcări în sufletul lui
Niculae, în finalul romanului, tatăl şi fiul se împacă in visul băiatului.
Există în primul volum al romanului „Moromeţii” câteva secvenţe care susţin temele
cărţii. Scena cinei care reprezintă o primă schiţă a psihologiei Moromeţilor şi tăierea salcâmului,
simbol al statorniciei, prefigurând astfel destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional şi
risipirea iluziilor lui Moromete.
Personajul central, Ilie Moromete reprezintă un tip de ţăran aparte în literatura română
deoarece prezintă un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent şi ironic. Este un personaj
exponenţial, al cărui destin ilustrează moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran” reprezintă
concepţia tradiţională faţă de pământ şi faţă de familie.
Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat, tragic, cu legile
implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capitolului al X-
lea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între
tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată prin monolog este semnificativă în construcţia personajului
pentru că scoate în evidenţă atitudinea sa critică faţă de noua societate, care se întemeiază utopic,
pe anularea unei clase sociale, ţărănimea, adică pe distrugerea unei civilizaţii şi a unui cod
străvechi de comportament şi înţelepciune.
Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea
observaţiilor este dublată de fineţea analizei interioare, de prezentarea jocurilor gândurilor lui
Moromete.
Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu
Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, romanul lui Marin Preda aduce în prim plan condiţia ţăranului în
istorie, la confluenţa dintre cele două epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial.
Viziunea despre lume se concentrează în roman prin tematica abordată, prin conflict, prin
particularităţile de compoziţie, prin evenimentele prezentate şi, mai ales, prin perspectiva
personajului Ilie Moromete asupra vieţii şi a întâmplărilor.