LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de NICHITA STĂNESCU
-poezie neomodernistă-

Leoaică tânără, iubirea şi auzul o-ntâlni

mi-a sărit în faţă, tocmai lângă ciocârlii.
Mă pândise-n încordare
mai demult. Mi-am dus mâna la sprinceană
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă. la tâmplă şi la bărbie,
m-a muşcat leoaica, azi de faţă. dar mâna nu le mai ştie
şi aluneca-n neştire
Şi deodată-n jurul meu, natura pe-un deşert în strălucire
se făcu un cerc de-a dura, peste care trece-alene
când mai larg, când mai aproape o leoaică arămie
ca o strângere de ape. cu mişcările viclene,
Şi privirea-n sus ţâşni, încă-o vreme,
curcubeu tăiat în două, şi-ncă-o vreme...

Poet în adevăratul sens al cuvântului, desprins dintr-o generaţie care, în ultima jumătate de secol va
duce „lupta cu inerţia” unui limbaj poetic obosit şi depărtat de la sensurile profunde ale lirismului, Nichita
Stănescu îşi dobândeşte astăzi o singularitate incontestabilă. Încă de la debutul sau cu „Sensul iubirii”
(1960), el va scrie altfel decât până atunci în poezia românească şi, probabil, şi în literatura lumii.
Cuvintele devin „necuvinte”, spațiul poetic are „noduri şi semne”, după o geometrie insolită a sensurilor,
poetul fiind doar vocea, un medium, prin care poezia se exprimă singură.
Poezia aparţine celui de-al doilea volum de poezii „O viziune a sentimentelor” (1964) şi este
considerată o capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi
proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziției.
TEMA o constituie consecințele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spațiul
sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
Poezia „Leoaica tânără, iubirea” este o confesiune lirică, o artă poetică erotică, în care eul liric
este puternic marcat de intensitatea şi forța celui mai uman sentiment, iubirea; este o idilă expresionistă,
o meditație pe tema iubirii, o dezvoltare metaforică a stării de vibrație care este pentru poet dragostea.
TITLU este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la
apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „ leoaică tânără”, explicitată
chiar de poet prin apoziția „iubirea”, care instituie echivalenţa leoaică-iubirea. Sentimentul puternic al
iubirii nu mai apare sub forma consacrată de folclor, a zburătorului, sau ca o „boală”, stare de „lingoare”,
ci ia forma agresivă a unei „leoaice tinere”, căreia îi poate cădea pradă oricine, căci ea „pândește în
încordare”.
Poezia este structurata chiar de către Nichita Stănescu în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor
trei strofe, adică trei părți echilibrate la modul simfonic.
Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, care ia forma unei tinere leoaice
agresive, care îi sare „în faţă” eului poetic, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-și
„colții albi (…)în faţă” şi mușcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „m”, potenţează
confesiunea eului liric în sensul că poetul era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste,
care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta
forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat … de faţă”. Poemul devine o
definiție portret a iubirii – care este o energie sălbatică, necruțătoare, care pândise mai demult momentul,
are efecte devoratoare, iar jocul locuțiunilor „de faţă”, „în faţă” reface fotogramă cu fotogramă, filmul
nașterii acestui sentiment. Această aventură a cunoașterii este spontană: „Mi-a sărit in fata”, directă
„Colții albi mi i-a înfipt în faţă”, atemporală – adverbul „azi” actualizează inefabila experiență ca orice
revelație. Repetiția epitetului „faţă” sugerează violenţa sentimentului care poate răni.
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate întâlniri cu un sentiment nou,
necunoscut – iubirea, care degajă asupra sensibilității eului poetic o energie extinsă asupra întregului
univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forța agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după
legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii: „ se făcu un cerc de-a
dura / când mai larg când mai aproape/ ca o strângere de ape.
 Imaginile din aceasta strofă sugerează efectul transfigurator al acestui devastator sentiment care are
miraculoasa forță de a reordona, universul şi a transforma făptura umană; starea iubirii este echivalentă cu
o noua geneză. Suntem martorii unei cosmogonii când natura, devenită „un cerc, de-a dura”, proiectează
eul poetic în centrul ei.
Se realizează o consonanţă între spațiul cosmic („cerc, de-a dura”) şi spațiul interior al
îndrăgostitului, sugerându-ni-se aspirația spre puritatea absolută a cuplului adamic, („curcubeu tăiat în
două”).
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri ale perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”,
sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este
percepută cu toate simțurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasarea care zboară cel mai sus şi are
un viers cu totul aparte. Poetul este extaziat de noul sentiment neașteptat, care-l copleșește, „Ş i privirea-
sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un
fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească.
Strofa a treia revine la momentul inițial, „leoaica arămie/ cu mișcările viclene ” fiind metafora
iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concretețea şi contururile
sub puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează: „ Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă şi
la bărbie/ dar mâna nu le mai știe ”, poetul nu se mai recunoaște simțindu-se confuz şi bulversat de
„atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Poetul identifică sentimentul, nu mai este o
„leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, știe că iubirea este perfidă, are „mișcările viclene”, dar fericirea
trăită acum vine după o perioadă ternă a vieții, „ un deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca
formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieții „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme”.
Uimit de efectul năucitor al iubirii, îndrăgostitul, răvăşit sufletește, pare a fi în căutarea sinelui, în
căutarea fostei identităţi („Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mana nu le mai
știe”).
Întreaga poezie este o unică metaforă -„Leoaica tânără”, o metaforă a iubirii. În finalul poeziei,
leoaica se retrage în aureola himerică a unui deşert auriu, în așteptarea unei alte victime, pe care o
inoculează cu mușcătura cauzatoare de dragoste.
Alegerea acestui animal feroce pentru reprezentarea erotică nu este deloc întâmplătoare, leoaica fiind
un simbol al forței dezlănțuite ardent, devastator. Iubirea este personificată, făcând trecerea de la
categoria de sentiment abstract, definit printr-o serie de calităţi, la o întrupare feroce care atacă fiin ța
poetului, rămasă fără posibilitate de apărare. Întruparea violentă a iubirii duce la ciudatele falii spațiale, la
repetatele despărțiri şi reîntâlniri ale simțurilor, într-o vizualizare simbolică şi metafizică a spa țiului
fantastic: privirea țâșnește ca un curcubeu şi se întâlnește „tocmai lângă ciocârlii” cu auzul.
În procesul concret al transformării spațiului, prin persistenţa magică a iubirii, vedem cum acesta
devine rotund, circular, învăluindu-l pe poet din toate direcțiile: „ Şi deodată-n jurul meu natura / se făcu
un cerc, de-a dura”. Simbolistica cercului, a spațiului ce se repetă pe el însuși, nu poate fi separată de
mesajul textului: iubirea este un proces circular, ce se retrage şi revine asupra nesfârșitului lanț al
generațiilor umane. Caracterul fluctuant al spațiului este marcat tocmai de comparația „ ca o strângere de
ape” în jurul poetului, realizându-se o concentrare spațială, până când lumea devine un spațiu lăuntric
dirijat de un veritabil eu ordonator ca un „axis mundi” mai puțin obișnuit.
Aventura cunoașterii liricii stănesciene sfârșește cu o concluzie exprimată de însuși poetul:
„Poezia nu se scrie în cuvinte”, poezia este o stare de „criză” şi de liniște autocontemplativă. Poezia este o
romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce
capătă puteri demiurgice asupra sensibilității eului poetic, înălțându-l în centrul lumii, care la rândul ei, se
reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.