Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Suceava

Plumb de George Bacovia

Voce inconfundabilă a liricii moderne românești, George Bacovia este unul dintre cei mai importanți poeți
simboliști, remarcându-se prin modul original în care se raportează la universul tematic și de viziune poetică. Ion Caraion
îl consideră un poet al „sfârșitului continuu”, fiindcă în lirica sa sentimentul existenței este asimilat unui vid apăsător, în
care moartea e o agonie continuă, însă niciodată o realitate consumată. Poezia simbolistă „Plumb” deschide volumul cu
același titlu, apărut în 1916, definindu-l în totalitate. Așezarea în fruntea primului volum publicat de Bacovia îi conferă
calitatea de text programatic. Opera este socotită o artă poetică implicită, nu explicită, dar și o elegie existențialistă
asupra condiției artistului în lume. Poemul este un text-nucleu al creației bacoviene, din care derivă fiecare nouă operă și
spre care scriitorul tinde în fiecare dintre creațiile sale. Apariția sa confirmă ideea de „ruptură de utopia romantică” în
lirica românească. Volumul poate fi socotit o aderență la simbolism, prin limbaj, prin unele motive, dar și o depășire a
acestuia; prin conștiința eului, prin disoluția acestuia atingând, după unii critici, expresionismul. Poezia „Plumb”
realizează un univers și o artă poetică distincte. La Bacovia, poezia încetează să reprezinte lumea de obiecte; poetul
dezvăluie o realitate care își are geneza în procesele sale sufletești, ea fiind o proiecție a stărilor sale de spirit. „Sicriele”,
„cavoul”, „florile”, „coroanele”, „aripele” sunt asimilate stărilor sufletești, reduse la caracteristicile plumbului (culoare,
linie, stare, mișcare), prefăcând realitatea în mister.
Dintre caracteristicile specifice simbolismului rețin atenția sugestia sonoră a cuvintelor, corespondențele dintre
idee și forma acustică pe care o îmbracă reprezentarea ei simbolică. Prin cultivarea simbolului, a sugestiei și a sinesteziei
se evidențiază nu numai ideea poetică, ci se obțin efecte cromatice și muzicale. Simbolismul bacovian are în prim-plan
motivul singurătății și tema condiției artistului inadaptat. Poetul este un însingurat într-o lume care trece printr-o criză și
care intră în descompunere ori este cuprinsă de împietrire, de stagnare. Solitudinea este un sentiment apăsător, asociat
cu spațiul camerei sau cu parcul pustiu. Eul poetic se simte în mulțime un inadaptat, fără putința de a comunica cu
ceilalți: „Stam singur lângă mort... și era frig...”. Textul bacovian conține în cele două catrene o serie de teme și motive
literare specifice simbolismului: angoasa existențială, obsesia morții, golul existențial, absurditatea vieții, solitudinea.
Prin utilizarea simbolului „plumb”, ce joacă și rolul de laitmotiv sau refren, poetul accentuează ideea de apăsare
sufletească. Muzicalitatea versurilor este redată prin intermediul ritmului iambic, prin utilizarea predominantă a
consoanelor surde sau dure cu scopul evidențierii închiderii lumii. De asemenea, este prezent și paralelismul sintactic,
versurile din prima strofă fiind așezate în mod simetric față de cele din strofa a doua.
Tema poemului este reprezentată de condiția umană înțeleasă ca apropiere de moarte, într-o lume în care
solitudinea reprezintă singura constantă. Eul poetic bacovian se află în imposibilitatea de a stabili relații cu cei din jur,
existența sa stând sub semnul amorțirii și al morții „Stam singur în cavou... și era vânt / Stam singur lângă mort... și era
frig...”. Starea de anxietate provocată de sentimentul părăsirii este atât de puternică încât vântul pustiitor reușește să
pătrundă chiar și în spațiul închis al cavoului. Prin monologul liric subiectiv, cu aspect confesiv, se conturează ipostaza
umană prezentă în text. Ființa e apăsată de vidul existențial și se adâncește conștiința tragică a neantului. Verbul care se
repetă, „stam”, forma arhaică și scurtă a literarului „stăteam”, indică o acțiune trecută, cu aspect continuu, semn că
singurătatea eului se transpune în nesfârșită așteptare. Prin repetare, se întărește impresia de stagnare, se sugerează
refuzul mișcării și imposibilitatea de a acționa. Prin sintagmele „era frig”, „era vânt” se construiește un raport tensionat
cu lumea, ce devine spațiu ostil vieții. Starea de angoasă existențială devine mult mai pregnantă odată cu conștientizarea
faptului că evadarea din lumea reală, guvernată de absurd nu este posibilă: „Și-i atârnau aripele de plumb”.
O primă secvență reprezentativă pentru viziunea despre lume a poeziei este reprezentată de prima strofă.
Aceasta surprinde un spațiu închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte înrobit: un cavou, simbolizând
universul interior limitat și pustiit, și în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Pentru a
figura tema condiției umane, se disting câteva repere materiale ce primesc semnificație abstractă. Sicriele sunt metafore
ale ale unor individualități statice, lipsite de aspirații și izolate de exterior prin ignoranță, noncomunicare etc. Verbul
„dormeau” antepus structurii nominale, conține aspectul durativ al modului imperfect, marcând o stare intermediară:
nu atât moartea, cât iminența terifiantă a acesteia. Florile trimit către o lume în care sentimentele sunt artificializate,
1
Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Suceava

pentru că ies din sfera spiritualului și capătă concretețe. Florile își pierd strălucirea, culoarea, parfumul, cad în simulacru,
deci reflectă urâtul existențial. În același vers, veștmântul de plumb sugerează inutilitatea, rămășițele unei lumi cândva
animate: „Și flori de plumb, și funerar veștmânt”. Reprezentată vizual ca un cavou, lumea este limitată, lipsită de orizont
și inertă, iar oamenii ocupă locuri prestabilite, pe care le acceptă ori sunt obligați să le ia în primire. Într-un astfel de
decor, prin repetarea epitetului „de plumb” se accentuează existența monotonă, lipsită de viață și de farmec. Cum
sicriele, ca și florile” și coroanele” sunt „de plumb”, se poate deduce că percepția asupra realității este fundamental
alterată. Opoziția „afară” – „înăuntru” se dovedește a fi falsă. Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă
produce efecte reci, ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”. De altfel, plumbul, somnul, vântul sunt simboluri ale
degradării, ale minusului vital, ale vitregiei unui univers în care nimic nu trăiește cu adevărat.
O altă secvență reprezentativă pentru ilustrarea problematicii textului poetic „Plumb” este cea reprezentată de
a doua strofă, un ecou al celei dintâi, o prelungire a paradigmei impuse inițial. Versul „Dormea întors amorul meu de
plumb” reiterează ideea că eul liric se dedublează și devine martor al propriei descompuneri afective. Dragostea la
Bacovia devine „amor”, o iubire decăzută așadar, exclusiv corporală, instaurându-se eșecul și incapacitatea acesteia de a
se constitui într-o formă de elevare spirituală. „Amorul” este fie sufletul poetului pe cale de a se stinge, fie creația
artistică însăși. În plus, până și zborul se dovedește a fi unul frânt prin metafora „aripelor de plumb”, configurând o
cădere iminentă, idealuri spulberate invariabil de angoasă și însingurare. Amorul „întors” ilustrează sufletul uman ca
fiind unul infestat, bolnav, implicând prezența unei stări suferinde, similare morții, un amor care rămâne treaz doar în
subconștient, conștientizând imposibilitatea evadării, cât și predestinarea singurătății. Verbul la modul conjunctiv „să
strig” poate reprezenta atât o formă de eliberare a ființei, pasul spre trezirea la realitate, cât și o expresie a spaimei, a
terorii, un țipăt surd.
Titlul poemului, un element de structură, care corespunde cu cel al volumului din care face parte, este unul
sintetic și nominal, constituit dintr-un substantiv comun simplu, nearticulat. Sensul de bază al cuvântului „plumb” face
referire la un metal greu, toxic, care dă un precipitat de culoare galbenă prin topire. În registru figurat, plumbul
sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, închiderea definitivă a spațiului existențial. Plumbul devine un motiv
poetic și un laitmotiv. Apelând la motivul biblic, în care divinitatea se folosește de cuvânt pentru a crea, poemul bacovian
reduce / sintetizează imposibilitatea trăirii și monotonia vieții la un singur cuvânt: „plumb”.
Pe tot parcursul operei se remarcă pauze semnalate prin semne de punctuație, al căror efect este sincoparea
permanentă a enunțării, simptom al oboselii interioare sau chiar al dezordinii sufletești. Coordonarea enunțurilor prin
„și” copulativ indică acumularea trăirilor și sentimentelor. Gândurile și senzațiile se întrepătrund, iar eul liric își pierde
propria ființă. Se remarcă astfel incapacitatea eului de a fi. Ocluzivele p și b din termenul recurent plumb creează un
efect acustic funest, tonalitatea gravă fiind în deplin acord cu starea maladivă a materiei. Lirismul subiectiv al textului
este redat, la nivel expresiei gramaticale, prin mărcile subiectivității: verbe la persoana I singular („stam”, „am început”,
„să strig”, dar și adjective pronominale posesive „meu”. Prin surprinderea în paralel a celor două lumi, realitatea
obiectuală și cea a afectelor, discursul poetic suprapune decăderea unei întregi lumi cu agonia eului liric. Hiperreceptiv,
sensibil și dezamăgit, acesta vede pretutindeni proiecții ale ratării ăn plan spiritual, afectiv. Sentimentul de solitudine,
„tradus” prin motivul-simbol al plumbului, pare a fi un precursor pentru stagnarea, încremenirea definitivă a ființei.