„Plumb”

(George Bacovia, 1881-1957)

Geore Bacovia este cea mai importantă voce a liricii simboliste româneşti şi
unul dintre cei mai importanţi poeţi din cadrul poeziei române moderne.
Plasat de istoria literaturii române la granița dintre simbolism și marile curente
moderniste de secol XX, George Bacovia promovează atât în volumul „Plumb”,
publicat în 1916, cât și în celelalte volume ale sale o poezie a „minumului lexical”,
așa cum o numește exegeza, bazată pe selecție, repetiție și pe artificiu, asumate ca
amprente creatoare şi pe tehnici artistice unice, de inspiraţie franceză.
Textul conține, în cele două catrene, o serie de teme și motive frecvente în
lirica vremii, precum angoasa existenței, golul metafizic, tristețea, singurătatea,
obsesia morții, absurditatea vieții, absența oricărei salvări, stingerea sentimentului
iubirii etc.
Caracterul simbolist transpare din utilizarea laitmotivului, a elementelor
cromatice, a corespondențelor dintre planul exterior şi cel interior, a capacităţii
sugestive a simbolurilor și a muzicalității atât exterioare, cât şi interioare, poezia
fiind un cumul al celor mai inedite tehnici simboliste. Lipsa de substanță a
universului reiese din monocromatismul imaginarului bacovian, grefat pe un câmp
lexical redus la o singură idee-moartea: sicriele, coroanele, veșmântul funerar,
mortul. Prin parcurgerea liricii simboliste, poezia poate fi receptată ca „arta de a
simţi”, datorită folosirii sugestiei capabile să ilustreze corespondenţa dintre
elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul este perceput sinestezic: vizual –
„funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”, tactil – „era vânt, „era
frig” şi auditiv – „am început să-l strig”. Atmosfera lirică este conturată prin
simbolul recurent „plumb” care sugerează moartea printr-o cromatică sufocantă. Şi
la nivel fonetic cuvântul este alcătuit preponderent din consoane, ceea ce sugerează
claustrare, înstrăinare.
Din punct de vedere tematic, „Plumb” nu este o simplă abordare a temei
morții, ci un manifest al singurătății care conduce la înstrăinarea omului de sine, la
alienare, la pierderea identității. Totodată, textul ilustrează condiția poetului izolat
într-o realitate artificială, marcată de solitudine, de moartea iubirii și de
imposibilitatea evadării. Însuşi George Bacovia afirma despre sine: „Scriu precum
vorbesc cu cineva., pentru că îmi place această îndeletnicire. Trăind izolat,
neputând comunica pea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi,
fac muzică...”
Elementul de paratextualitate are valoare de simbol şi devine, prin recurenţă,
laitmotivul discursului poetic având şi o deosebită forţă sugestivă prin faptul că
sintetizează emblematic complexitatea sufletească a eului liric simbolist. Metal greu,
maleabil, toxic, de culoare cenușiu-albăstruie, plumbul este ales de poetul simbolist
tocmai pentru potențialul său sugestiv: greutatea lui trimite la o materialitate
apăsătoare, culoarea cenușie face referire la platitudinea vieții, iar răceala intensă
marchează rigiditatea ființei umane. Totodată, este un simbol al morţii şi al
vulnerabilităţii fiintei umane. Poetul afirma referitor la elementele cromatice: „În
poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau
audiţie colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acuma, în urmă, m-
a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii...În plumb văd culoarea galbenă,
compuşii lui dau precipitat galben...Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. ”
La nivel compozițional, textul este o creație alcătuită din două catrene,
construite prin tehnica simetriei, compuse ca după un șablon sintactic, cu propoziții
scurte, în care versul fundamental este: „Stam singur în cavou și era vânt”. Acesta
ilustrează ipostaza eului liric de ființă însingurată în lumea închisă, apăsătoare ca un
cavou; versul este relevant și pentru relația dintre cele două realități: cea interioară
marcată de singurătate, și cea exterioară dată de atmosfera mortuară., poezia
reliefând un univers exerior ostil, nefavorabil, în deplină corespondenţă cu universul
lăuntric, anulat de durere, tristeţe şi solitudine. Ființa umană percepe lumea prin
două manifestări care o anihilează, frigul și vântul, așezate simetric în cele două
strofe, ceea ce arată că raportul eu liric-univers este unul tragic. Vântul, în lirica
bacoviană, este simbolul pierderii speranței, iar frigul simbolizează înstrăinarea,
restângerea ființei în ea însăși ca singură realitate.
Primul catren constituie şi o primă secvență relevantă pentru tematica operei
şi înfățișează realitatea exterioară ca decor apăsător, sufocant, o atmosferă de
copleșitoare dezolare, în care se simte obsesia neantului, a sfârșitului și a nimicniciei.
Motivul somnului, redat prin verbul la imperfect cu sens durativ „dormeau”, și reluat
simetric în strofa a doua, relevă reificarea lumii, moartea ce domină atât lumea
exterioară, cât și universul sufletesc. Dacă epitetul „adânc” reliefează intensitatea
stării de amorțeală, nemișcarea apăsătoare, metafora „sicriele de plumb”
hiperbolizează starea de captivitate a subiectului poetic, iar oximoronul „flori de
plumb” sugerează că starea apocaliptică ajunge să corupă chiar și esența vieții, lumea
vegetală. Întreaga existență dobândește greutatea apăsătoare a plumbului, iar eul liric
se retrage în spațiul închis al cavoului, simbol al izolării. Vântul este simbolul ce
corespunde senzației de gol sufletesc, formulată explicit de laitmotivul „stam
singur”, iar imaginea auditivă din versul: „și scârțâiau coroanele de plumb”
amplifică imaginea de coșmar, redând zgomotul înspăimântător al obiectelor din
cimitir, ceea ce subliniază dezacordul omului cu lumea.
În al doilea catren, ce constituie o altă secvență poetică, dedicat planului
interior, dragostea devine amor-iubire decăzută, exclusiv corporală-, ceea ce se
constituie într-o replică dată romanticilor care considerau că sentimentul suprem este
o cale de evadare din realitatea limitată. De altfel, până și zborul se dovedește frânt,
metafora „aripile de plumb” configurând doar o cădere iremediabilă. Păstrându-și
rolul de subiect al sensibilității poetice, prin implicarea adjectivului pronominal
posesiv de persoana I ( „dormea întors amorul meu de plumb”), amorul bacovian
este infestat atât de condiționările exterioare, cât și de ruptura interioară a
individului, care-l obligă la un somn lipsit de posibilitatea revenirii la viață, din
moment ce este întors spre neființă. Astfel, metafora „amorul meu de plumb” este
relevantă pentru ideea înstrăinării omului de sine, a pierderiii identității, și a scindării
alarmante, a dedublării generate de singurătate, condiție tragică a eului liric
simbolist. Încercarea de salvare prin invocarea absurdă a unei iubiri defuncte rămâne
iluzorie: „și-am început să-l strig”. Eul poetic își privește sentimentele ca un
spectator, imagine tragică a alienării-„stam singur lângă mort și era frig”. Imaginea
tipică a ratării este conținută în metafora aripilor de plumb, dovedite simbol al
neputinței, al paraliziei materiei căzute, al prăbușirii în angoasă și neant.
Din punct de vedere lexical, se poate observa că poezia vehiculează un
vocabular sărac, ceea ce corespunde golului sentimental, iar cele câteva cuvinte sunt
repetate obsesiv până la desemantizare, ceea ce subliniază neliniștea și
presentimentul sfârșitului.
Muzicalitatea, efectul scontat al simbolismului- „muzică înainte de toate”-,
este răsturnată de Bacovia în dizarmonie. În loc să redea stări ambigue, vagi,
inefabile, prozodia din „Plumb” implică o suită de stridențe revelatorii pentru golul
existențial sau pentru absența oricărei salvări. De la verbele „scârțâiau” și „strig”,
până la rima îmbrățișată, ritmul iambic și preponderența vocalelor e și i, cuvintele
bacoviene par note false emise de un instrument dezacordat. Însuşi laitmotivul
operei, „plumb”, contribuie la accentuarea muzicalităţii prin duritatea celor patru
consoane care „înconjoară” vocala închisă „u”.
 George Bacovia se impune în literatura română ca ultim poet simbolist, fiind
o structură umană de o deosebită sensibilitate, „un poet monocord”, care reuşeşte să
transpună prin cuvinte stări profunde, intense, întră-o manieră inovatoare, prin
tehnici artistice cu inedite valenţe sugestive, tipice ideologiei simboliste,
concretizate într-un crez existenţial original.