FLOARE ALBASTRA de Mihai Eminescu

INTRODUCERE
Curent artistic manifestat în secolul al 19-lea, romantismul atinge apogeul în
literatura română prin Mihai Eminescu, cele din urmă mare romantic european creațiile sale
se disting prin câteva constante tematice: iubirea, natura, istoria, condiția omului de geniu,
cosmogonii, timpul; prin primatul sensibilității, Prin evadarea din realitate în spațiul fanteziei,
al visului și al mitului. Publicată în “Convorbiri literare” în 1873, “Floare albastră” este o
creație reprezentativă pentru romantismul eminescian.

CURENT
Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: amestecul speciilor,
antiteza pe baza căreia este construită poezia, temele predilecte si motivele literare. În
“Floare albastra” sunt îmbinate în manieră romantică următoarele specii: meditația pe tema
condiției omului de geniu, egloga, o formă dialogată idilei, si chiar elegia, in poezie fiind
exprimate sentimente de tristețe, regret, melancolie. Poezia are o compoziție romantică,
fiind structurată în jurul unei serii de opoziții: Eternitate – viață, Masculin– feminin, Geniu–
ființă terestră, Vis– realitate, Trecut– prezent.
De asemenea, specifice romantismului sunt temele și motivele întâlnite în cadrul
operei. Tema iubirii se împletește cu cea a naturii, Poezia cultivând în egală măsură tema
omului de geniu, condamnat la nefericire și singurătate prin neîmplinirea idealului erotic. În
cadrul poeziei apar motive romantice precum marea, codrul, izvoarele, luna, natura fiind
idealizată. Motivul florii albastre este des utilizat de romanticii europeni, de Novalis sau de
Leopardi, acesta devine titlul și laitmotivul poeziei lui Eminescu.

ELEMENTE DE COMPOZITIE
Titlul ilustrează idealul de iubire în viziune eminesciană: floarea, purtătoarea
germenilor vieții, simbol al frumuseții și gingășiei feminine și albastrul, culoarea rece a
depărtărilor, sugerând aspirația spre un ideal intangibil. Titlul surprinde astfel antiteza dintre
lumea terestră, dionisiaca, ai iubirii și a trăirilor instinctuale descătușate, Pe care o reprezintă
fata și lumea abstractă, apolinica, a cunoașterii absolute, în care trăiește omul de geniu.
Vocea eului liric apare in monologul interior din strofa a patra și în cele din urmă
două strofe, în care se regăsesc o serie de mărci gramaticale ale persoanei întâi: eu, mi, am
ras, stam; iar vocea fetei e prezentă în monologul adresat din primele trei strofe și în cel din
strofele cinci– douasprezece. Astfel, în poezie se combine lirismul subiectiv și lirismul
obiectiv, fata fiind o mască a eului liric, a omului de geniu care aspiră spre împlinire erotică.
Din punct de vedere compozițional, poezia se structurează în funcție de cele două
voci lirice, care pun în evidență două moduri distincte de a privi lumea, subliniind
discrepanta dintre omul de geniu și omul de rând.
Muzicalitatea este redata de prozodie, poezia fiind costituita din 14 catrene cu
masura de 8 silabe si ritm trohaic.

2 IMAGINI/IDEI POETICE
Primele trei catrene evidențiază condiția omului de geniu prin intermediul
monologului fetei, o adresare directă plina de reproș, la adresa celui care trăiește dedicându-
se exclusiv cunoașterii, așa cum reiese din secvența: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri nalte?” Adverbul “iar” evidențiază recurent sa acestor episoade în care fata se simte
neglijată de eul gânditor. Metafora “râuri în soare” face aluzie la mulțimea cunoștințelor
acestui an, Prezentate ulterior printr-o amplă Enumerație, in care “câmpiile asirie”, spațiul
apariției civilizației umane, sugerează dorința de cunoaștere a începuturilor, Iar “întunecata
mare”, redă aspirația de a pătrunde cele mai adânci mistere ale vieții. “piramidele-nvechite”
care “urcă-n cer vârful lor mare” devin un simbol al ascensiunii spre cunoașterea absolută.
De și nu-i împărtășește viziunea asupra vieții, fata îl iubește cu sinceritate, adresându-i
cuvinte dulci: “sufletul vieții mele”, “iubite”. Limbajul popular al acesteia și viziunea diferită
asupra fericirii reflectă discrepanta dintre omul de geniu și omul de rând: “nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”
Monologul eului liric din strofa a patra, accentuează aceste idei. Interjecția “ah!”
reflectă conștientizarea dureroasă a adevărului spuselor fetei: “Ah! ea spuse adevarul!”. Eul
liric i se adresează fetei prin diminutivul “mititica”, acesta putând fi înțeles în două chei de
interpretare: ca dovadă a afecțiunii sau ca apelativ folosit pentru a sublinia statutul inferior
al omului de rând.
Monologul fetei din strofele cinci – 12 incepe cu invitația in codru pe care fata i-o
face eu lui poetic: “-Hai în codrul cu verdeață”. Iubirea se realizează în diferite ipostaze:
există mai întâi o iubire paradisiaca, în care cuplul de îndrăgostiți figurează admirabil
imaginea cuplului adamic, apoi iubirea devine un joc al seducției, declanșând pasiunea, si în
cele din urmă se pierde, îndrăgostitul căzând pradă unei suferințe cumplite. Codrul, motiv
romantic, reprezintă spațiul protector al cuplului de îndrăgostiți, Edenul pentru cei doi care
trăiesc sentimentul celei dintâi iubiri, o iubire pură, ideală: “Und-izvoare plang in
vale,/Stanca sta sa se pravale/In prapastia mareata.” Cadrul natural se transformă apoi într-
un cadru rustic, coborârea stresat anticipând degradarea sentimentului iubirii prin plasarea
acestuia în spațiul impur al vieții umane.
Ultima strofă este de-o copleșitoare tristețe, Verbele la perfect compus “te-ai dus”,
“a murit” reflectă imposibilitatea realizării idealului în iubire, caci odata ce cuplul s-a
destrămat acesta nu mai poate fi refăcut. Iubirea ideală este o iubire unică pentru omul de
geniu ce nazuieste spre perfecțiune. Regretul pierderii acestui ideal este redat printr-o
exclamatie tulburătoare: “Floare albastră! Floare albastră!”. Prin asonantele grave, adverbul
“totuși” produce o brutală trezire la realitate, scoțându-l pe omul de geniu din lumea
fantasmelor trecutului, ce foșnesc încă vii în amintirile sale. Urmat de cele trei puncte de
suspensie acesta accentuează sentimentul nefericirii, căci, în absența iubirii “este trist în
lume!”
CONCLUZIE
În concluzie, poezia Floare albastră este o capodoperă eminesciană prin complexitate
tematică, anticipând apariția poemului filozofic “Luceafarul”.