FLOARE ALBASTRĂ MIHAI EMINESCU

TEXT POETIC APARȚINÂND ROMANTISMULUI

Romanstismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa, la sfârșitul

secolului al XVIII-lea. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a
fanteziei, a originalității și a sincerității sufletești. În literatura română,
romantismul cunoaște trei etape de manifestare: preromanstism, romanstism
propriu-zis și postromantism.
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii române, alături de Ion
Creangă, I.L. Caragiale și Ioan Slavici. Încă de la publicarea primelor poezii, Titu
Maiorescu îl caracterizează drept "poet în toată puterea cuvântului", intuind
geniul său și promovându-l în cadrul cenaclului literar "Junimea" și prin
intermediul revistei "Convorbiri literare".
Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, în care temele și
motivele romantice se îmbină cu elemente autohtone, specific naționale. Singurlui
său volum antum, intitulat "Poesii", este publicat în 1883, sub îngrijirea lui Titu
Maiorescu.
Poezia "Floare albastră" datează din perioada studiilor la Viena și Berlin și a
fost publicată în revista "Convorbiri literare" în 1973. Tema abordată este iubirea
și natura. În cadrul creației eminesciene, tema iubirii și a naturii cunoaște două
etape: prima prezintă visul pur de iubire, realizabil într-un viitor idealizat, într-un
cadru natural mirific, fixat în plină vară, sunetele și culorile îmbinându-se
armonios și mărind împlinirea sufletească. Etapa a doua tratează iubirea
iremediabil pierdută, iar tristețea eului este completată de o natură prezentată
sumar, cu peisaje reci și plopi stingheri.
Textul poetic se încadrează în specia lirică a idilei în care viața și dragostea sunt
prezentate în cadru rustic, într-o formă optimistă sau idealizată. Trăirile interioare
ale protagoniștilor se află în permanentă concordanță cu tablourile de natură
prezentate în manieră expresivă, oferind poeziei și caracter de pastel.
Titlul este un motiv literar de circulație universală, întâlnit la romanticul
german Novalis, în creația căruia "floarea albastră" semnifica împlinirea iubirii
,într-o lume ideală, care precede moartea. La Eminescu, "floarea" reprezintă
viața, gingășia și puritatea, elemente identificate cu idealul feminin, iar epitetul
cromatic "albastră" sugerează spațiul infinit, cerul și marea, proiectând
sentimentul în eternitate.
Structural, poezia este alcătuită din paisprezece catrene și patru secvențe lirice:
reproșul formulat de iubită, cugetarea eului liric, chemarea la iubire inițiată de
prezența feminină și meditația finală a eului.
Textul poetic conține două planuri, în care este utilizată lirica măștilor:
îndrăgostitul reprezintă omul de geniu, care provine din sferele înalte ale
cunoașterii, pe când iubita, prezența feminină, întruchipează planul uman-
terestru, lumea comună. Neîmplinirea sufletească provine din incompatibilitatea
celo două planuri și este exprimată printr-o meditație profundă asupra existenței.
În ceea ce privește stilul eminescian, se remarcă perfecțiunea formei, care
susține structura ideatică a poeziei. Lingvistii au sesizat în "Floare albastră" că
îmbinarea sunetelor are capacitatea de a genera reprezentări inedite în
imaginația cititorului.
La nivel morfologic, timpurile verbale alternează ca să redea diferența dintre
cele două planuri: monologul iubitei se axează pe verbe la prezent sau la viitor, pe
când cugetările geniului se împart între trecutul iubirii iremediabil pierdute și
prezentul destrămării iluziei și al revenirii la realitate.
Lexical, diferența dintre cele două planuri este accentuată prin îmbinarea
formelor populare cu cele culte.
Din punct de vedere stilistic, imaginile artistice se îmbină armonios cu figurile
de stil. Cuvantul "dulce" este utilizat de patru ori în text, ca adjectiv sau ca adverb,
ridicat la rangul de simbol care redă apropierea dintre îndrăgostiți, unicitatea
fetei, dar si suferința profundă generată de destrămarea irevocabilă a visului de
iubire.
Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convențiile tradiționale, cu
masura de șapte-opt silabe, rima îmbrățișată și ritm trohaic.
Prima secvență lirică, alcătuită din trei strofe, debutează cu o interogație
retorică dojenitoare, adresată de prezența feminină eului liric. Incipitul schițează
planul superior al omului de geniu, incluzând câteva elemente simbolice care fac
referire la cultura omenirii, la cunoaștere, la geneza universului și la creație:
"câmpiile asire", "piramidele-nvechite".
A doua secvență lirică redă, printr-o singură strofă reacția celui invocat, o
atitudine detașată, care provine din intuiția superioară a profundei
incompatibilități dintre cele două planuri. Iubita este numită cu apelativul
diminutival "mititica",care denotă apropierea sufletească dintre îndrăgostiți,
completată în mod simbolic prin adverbul de mod "dulce".
Următoarea secventă lirică, alcătuită din 8 strofe, enunță monologul prezenței
feminine, construit sub forma visului prin care chemarea la iubire este plasată într-
un cadru mirific al naturii unice. Peisajul descris poartă amprenta lui Eminescu și
pare să zugrăvească Paradisul. Cadrul natural romantic apare ca o tentație pentru
cel care coboară din sferele cunoasterii, reprezentând o înălțare de factură
spirituală încărcată de elemente simbolice: "codrul cu verdeață", "prăpastia
măreață", "izvoarele care plând în vale".
Cea de a patra secvență lirică este alcatuită din ultimele două strofe și enunță
un monolog al geniului. El conștientizează că fericirea este doar un produs al
imaginației sale provocat de dorința de cunoaștere prin intermediul sentimentelor,
iar clipa magică este perisabilă. Ultimul vers al poeziei - "Totuși...este trist în
lume!" - conține esența meditației geniului asupra existenței umane, tristețea si
neîmplinirea ființei superioare care caută perechea ideala pentru a reface cuplul
adamic, iar miracolul fericirii prin iubire devine o iluzie.
Îmbinarea dintre visul de iubire și cugetarea detașată a geniului transformă
poezia "Floare albastră" într-o sinteză a gândirii eminesciene, anticipând
detalierea care se va regăsi în poemul " Luceafărul".