[9:34 am, 06/05/2022] Mariaa: Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o
creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea
tematică și continuă cu structurarea modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având
puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv,
prin folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.

Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
subiectiv

În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al romanului
modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust’’romanul de tip tradiţional,
raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care
naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea
ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului, singurele
condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.

Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică,
subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi
autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un
exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a
unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul
prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc
adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată
curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui
Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.
Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic. Student la
Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat,
oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei
umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum
concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei
şi cel al războiului”.

Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ștefan,
care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În
privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a autorului, iar
partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de
campanie al autorului.

Tema textului şi două secvenţe sugestive

Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama intelectualului
însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și războiul, acestea observându-
se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei,
iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ
pentru drama intelectualui însetat de absolut este excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei,
Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum
încolo măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea
lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela, aflând și de prezența în oraș a lui
Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea războiului și grozăviile
lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea
pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului,
când are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă,
dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea
lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de
metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie,
deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă
pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență
orice este mai puţin.

O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de

iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde,
învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte
experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare,
îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot
trecutul’’.

Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,

semnificative pentru tema şi viziunea despre lume

Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’
şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame
individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.

Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate
şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor
relevante pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei,
frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în
individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod
indirect, şi în dinamizarea acţiunii.

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi
se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în
armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia
sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de
dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase
fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest
echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru
bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi
extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de
certuri şi de împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă,
pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă
de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat
lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie,
îl zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei
sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără
învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un
colonel, se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua
parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote
de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre
care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că
lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt
constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce la
Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată în
pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o
eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a
trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan exterior, există un
conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit
în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în
care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva,
considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.

Relatia incipit-final

Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind repere
spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui 1916’’,
,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul
prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi
înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond,
inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu
incipitul din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în
primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul
operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi
experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport
cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează,
în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi
nu ideale.

Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două părţi şi
pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în
munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica
flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în
cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea
intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic dorinţa
de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului
figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor
părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene
concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de
dinţi”.

Concluzia

Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin personaje, prin
structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa
că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului și a discursului
narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de
tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și analizează impactul
evenimentelor asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o
perspectivă unică, individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință faptele,
atitudinea, gesturile și cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un
autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu
sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
[9:35 am, 06/05/2022] Mariaa: Particularități de construcţie a unui personaj, Camil Petrescu-Ștefan
Gheorghidiu

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil Petrescu,
apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și discursul narativ nu
respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt imprevizibile, nu mai apare
naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje.
Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal
și la tehnica detaliului sufletesc.

În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte bine conturate,
originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și introspecție, și își exprimă
direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect liber. Ele aparțin anumitor categorii
umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin mediului
citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele romanelor subiective își analizează faptele, gesturile,
vorbele până la obsesie, făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau altul, în
contact.

Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din tema și din conținutul
romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările personajului, din gândurile și
din atitudinea acestuia.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre care aflăm că era
student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă atunci
când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Din punct de vedere
psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală,
sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’.
Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar trăiește o experiență morală
superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și
polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție, conștiința lui
fiind obsedată de amănunte chinuitoare.

Trăsătura dominantă şi două secvenţe

Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea
lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela: ,,Începusem totuşi să fiu
măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de
una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.”, ,,Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”.
De asemenea, o altă secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a
mesei în familie din casa unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului,
ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său
mort, Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte
risipitor. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe ori, părintele, care
lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă
rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul personajului-narator,
al intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din
spaţiul literaturii române, producând cititorilor din epocă o nouă înţelegere a modului în care romanul,
ca specie literară, participă la reliefarea profunzimilor spiritului uman.

Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului

Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a personajului-
narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea indirectă, prin fapte,
gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se
realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela
lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o
sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea,
pentru portretul fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi
elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut
realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”.

Portretul moral reiese din caracterizarea indirectă. Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care
analizează totul, interpretează totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un
gest de trădare. Personajul suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o
şi care ar trebui să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea.
Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile,
amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută coexistă cu faptul că
acest sentiment reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din
duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face
fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu:„Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe
care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Tot din orgoliu
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul.
Datorită perspectivei unice cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşală sau nu soţul. Se sugerează că Ela se
schimbă din cauza moştenirii, dar poate că aşa a fost dintotdeauna, dar trăsăturile ei ies la iveală odată
cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru că există doar perspectiva lui, se pune problema dacă nu
cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului gelos.

În capitolul ,,Diagonalele unui testament’’, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar fi tăria de
caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitatea şi inteligenţa, calităţi care îl
determină pe unchiul Tache să îi lase o mare parte din avere. În ziua în care se duce împreună cu mama
şi cu surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste
cu o fată săracă, ca şi a tatălui său mort, Corneliu Gheorghidiu, pe care, în plus, îl acuză de a nu fi lăsat
fiului nicio moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan expune motivele pentru care nu s-a
însurat pentru avere, aşa cum a făcut unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere
copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să
digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării
flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o
buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul
Tache îi lasă cea mai mare parte a moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membri ai familiei care îl
vedeau ca un inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi
averea [...]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în
afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia
familiei care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte din avere, dar se
simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă seama că
nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o
credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru
triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să
loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din
îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.”

Primirea moştenirii are efecte şi într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza
matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub
demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al
dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea, nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea
pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă relativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul
pe acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa sa se cauzează evenimentelor banale, micilor
gesturi ale Elei. Singurele care contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personajul fiind conştient
că îşi agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual
şi se raportează mereu la absolut.

Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată, este momentul în care îşi dă seama că nu
poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici incidente, gesturi fără importanţă
poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplifică în conştiinţa personajului. Nevoia de
absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă luciditate atâta
conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.” Fiind un personaj lucid, nu face doar o
analiză a lumii exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca
nişte fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface
dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau de bucurie ale Elei în legătură
cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă. Sentimentele lui sunt analizate
cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În
drama iubirii, greşeala este şi a lui: o aşază pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu
reprezintă femeia ideală la care visase. Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale
destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela,
pierderea acestei iubiri pe care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din
personalitatea, care va fi recuperată parţial prin experienţa războiului.

În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că este un

inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie / societate reiese cel mai bine din capitolul în care
primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu spirit” reprezentat de unchiul
său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi el, luptă cu
mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl
respinge la rândul ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi ironizează pasiunea
pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţeleg gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din
societatea bună a Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe
front îl vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.

Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se integreze. Lumea
lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El opune inteligenţei instinctuale
care se află în scopul supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care urmăreşte cunoaşterea absolută. Este
considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan social. Societatea avidă îl dezamăgeşte,
aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv pentru care putem vorbi de o dramă a omului superior.

O ultimă încercare de a ajunge la acea cunoaştere absolută este participarea la război. Deşi ar fi
putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae Gheorghidiu, Ştefan se
înrolează voluntar din dorinţa de a trăi această experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-
aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai
exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o
superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.” Nu se înrolează din
patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu
analizează cu luciditate războiul nu pentru a sublinia eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu
imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele vremii, deoarece aceasta nu
corespunde cu realitatea. Luptele nu sunt împărţite în mari şi mici decât în funcţie de numărul celor care
au murit. Pentru ofiţerul german aflat pe patul de moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că
este cea care îi va aduce sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat în care soldaţii mor fără acel
sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret, disperare şi resemnare.

Dacă în prima parte eroul conștientizează o demitizare a iubirii, în a doua parte este vorba despre o
demitizare a războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg semnificaţia deciziilor
luate de putere, ei ştiu doar că vor sfârși şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se
mută pe aceea a conştinţei individului pentru care viaţa sa este mai importantă decât războiul. Pentru
Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi analizează reacţiile pe câmpul
de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi
putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură
interioară, psihologică. Războiul reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a
problemei din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte
detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit,
Ştefan îşi priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”,iar ruptura este de data aceasta
definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu mai are
importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri
personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama iubirii. În privinţa
dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Gheorghidiu se întoarce pe front, fără
a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului.

Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu este
incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă
coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan
Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război
Mondial.

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior apare
ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior,
din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela.
Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea
înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi
implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce
din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă narativă de
tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două
experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter
subiectiv textului.

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru devenirea
personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel,
în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt
înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre
ideal şi banalitate.

Concluzia

Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind mult mai
puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un ascendent asupra
celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia chinuitoare și îi dă tăria de a se
distanța de propriul destin, de propriul trecut. Prin toate aspectele reliefate de autor, Gheorghidiu apare
ca un personaj complex, tipic romanului subiectiv, el fiind cel care filtrează totul prin propria conștiință,
fie că este vorba de faptele sale, fie de ale celorlalți.

[9:35 am, 06/05/2022] Mariaa: Relația dintre două personaje

Ștefan Gheorghidiu și Ela

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil Petrescu,
apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și discursul narativ nu
respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt imprevizibile, nu mai apare
naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje.
Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal
și la tehnica detaliului sufletesc.

În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte bine conturate,
originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și introspecție, și își exprimă
direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect liber. Ele aparțin anumitor categorii
umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin mediului
citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele romanelor subiective își analizează faptele, gesturile,
vorbele până la obsesie, făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care intră, într-un fel sau altul,
în contact.

Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele interioare, provenite
din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de ordin sufletesc. De
asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu celelalte personaje, dar si printr-o
confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman personajul prinde contur din ceea ce face,
ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la obsesie, totul desprinzându-se din relațiile sale cu celelalte
personaje și cu sine însuși.

O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin trăirile ambelor
personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea afectivă covârșitoare a
personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-Ștefan Gheorghidiu și Ela-se
desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele existente la nivelul narațiunii sau din
perspectiva narativă adoptată de scriitor.

Statutul social, psihologic și moral

Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era student la
Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă atunci când intră
în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela este și ea tot o fată săracă, rămasă
orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de frumoasă, ea este admirată de cei
din jur. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar
iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar
trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Ela se adaptează cu ușurință
schimbărilor societății, dorește să cocheteze cu lumea mondenă. Din punct de vedere moral, este o fire
conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție,
conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare. La rândul ei, Ela este o fire înclinată spre
mondenitate, sociabilă, încât comportarea ei creează impresia frivolității. Din calcul, dintr-o interpretare
greșită a realității, din ipocrizie sau din cauza existenței unor principii opuse celor ale lui Ștefan, Ela nu-i
înțelege frământările, ceea ce îl derutează și mai mult pe acesta.

Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația dintre
cele două personaje.

Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă
certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie
din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’

În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.

Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă
cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci când aceasta stă de vorbă cu altă
femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze
deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar
Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze
idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre
lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la
data la care el nu o găsise acasă ( capitolul ,,Între oglinzi paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde
aştepta intrarea României în război, Gheorghidiu primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl
chemă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să
treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii
lui pe front. Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu
domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş. Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător
la Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai
are ocazia să se convingă dacă soţia îl înşală sau nu.

Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea
acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi
află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’. În
conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând
cu oricare alta.

Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se despartă
definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la
cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.

Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu este
incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă
coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan
Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război
Mondial.

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior apare
ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior,
din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela.
Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea
înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi
implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce
din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă narativă de
tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două
experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter
subiectiv textului.

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea
personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel,
în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt
înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre
ideal şi banalitate.

Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.

Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a personajului-
narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, prin fapte,
gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se
realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela
lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o
sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea,
pentru portretul fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi
elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut
realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este caracterizată direct de către soțul ei
și o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’. De asemenea, soțul îi conturează și un
portret fizic: „Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu
gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât
de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete
deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”

Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și manifesta
farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se implice în afaceri
legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu este cu atât mai mare, cu
cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și manifeste puterea protectoare,
consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează
după ce Ela îl cunoaște pe Grigoriade. Prima criză de gelozie din viața cuplului este cea determinată de
petrecerea de la Odobești, și de acum încolo relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin
reproșuri și acceptări sau chiar prin răzbunări, ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu
divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească locuința și îi
propune un divorț amiabil, atunci când sosit pe neașteptate nu o găsește acasă. Totul reintră însă în
normal când Gheorghidiu găsește scrisoarea verișoarei sale Anișoara, prin care aceasta o invitase pe Ela
să petreacă noaptea la ea. Tortura geloziei se accentuează însă în momentul în care Ștefan este
concentrat pentru executarea unor lucrări militare. Frământările determinate de gelozie sunt accentuate
de discuția de la popotă dintre ofițeri referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan
cere o permisiune pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă de
gelozie, ci i-o accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența războiului se va
dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la întoarcerea acasă renunță
la trecutul său și divorțează.

Concluzie

De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor: amândoi sunt
frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea reflexivă, înclinația spre
autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut caracteristice lui Ștefan Gheorghidiu vin în
contradicție cu pragmatismul, superficialitatea și înclinația spre viața mondenă și frivolă manifestate de
Ela. Această opoziție va genera în final și ruptura din viața cuplului. Deosebirea dintre cei doi soți se
explică și prin faptul că Ștefan este un intelectual însetat de absolut, un inadaptat, un personaj cu o
personalitate aparte, puternică, dar contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.

Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan Gheorghidiu,
iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se încadrează unui tipar,
fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.