„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Caracterizarea personajului

Adept al modernismului interbelic lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul
sincronismului, contribuind substanțial la europenizarea literaturii române, prin introducerea unor noi categorii estetice ca:
autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și prin crearea personajului-narator, intelectual lucid și analitic.
În romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (publicat în 1930), născut dintr-o nuvelă prea lungă, intitulată
Proces verbal de dragoste şi război, Camil Petrescu surprinde drma intelectualului lucid, Ștefan Gheorghidiu care trăiește o poveste de
dragoste surprinsă în toate etapele sale, de la înfiriparea sentimentului, la intensificarea pasională, împlinirea maritală și apoi convertirea
într-o poveste de gelozie, dar și experiența definitivă a geloziei. Acesta se salvează prin conștientizarea dramei omenirii angrenată în
tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Ca orice roman, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este o specie epică în proză, cu o acțiune complexă, cu
puternice conflicte și o complicată intrigă, la care participă numeroase personaje bine individualizate și construite modern de Camil
Petrescu. După clasificarea lui Nicolae Manolescu romanul lui Camil Petrescu este ionic, un roman modern, psihologic, de tip
subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei (evenimentele fiind relatate strict din perspectiva eroului), memoria
involuntară (declanșarea spontană a memoriei), fluxul conștiinței (imaginile și gândurile sunt derulate de minte fără control),
introspecția (observarea și analiza stărilor sufletești), acronia (evenimentele nefiind prezentate în ordine cronologică) și autenticitatea
care se identifică cu adevărul, cu o literatură verité: ”singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul
meu psihologic”. Este dominat de luciditatea autoanalizei, de timpul subiectiv, de investigarea lumii interioare, de conflictul interior, iar
protagonistul este o conştiinţă problematizantă.
Este o operă cu o geneză de aproape zece ani, timp în care autorul și-a pregătit materialul documentar, constând în tratate,
fotografii, articole de ziar și propria viziune a creatorului:”să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile
mele, ceea ce gândesc eu”. În prefață de la ediția din 1955 a romanului, intitulată ,,Cuvânt înainte după un sfert de veac”, Camil
Petrescu mărturisește că partea întâi a acestui roman ”este o fabulație, e adică născocită […] și deci eroul Ștefan Gheorghidiu cu soția
lui sunt pură ficțiune, în schimb, partea a doua a cărții este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu
amănunte cu tot eroului”. Astfel romanul lui Camil Petrescu este unul al experienței deoarece se creează impresia de autenticitate prin
utilizarea unor elemente care țin de realitate (jurnal și elemente biografice), reușind conturarea unor ”dosare de existență”. Cele două
părți ale romanului urmăresc două experiențe filtrate de aceeași conștiință, iar din perspectiva lui Perpessicius este romanul ”unui
război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale și cel al războiului propriu-zis.
Titlul surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan Gheorghidiu, protagonistul operei, devenite teme
ale cărţii (iubirea şi războiul). Simbolul nopţii (laitmotiv) figurează incertitudinea, nesiguranța care îl devorează lăuntric, iraţionalul şi
întunericul firii umane cu care se confrunta. Cele două nopți sugerează și două etape din evoluția protagonistului, dar nu și ultimele,
întrucât finalul relevă disponibilitatea lui Ștefan Gheorghidiu pentru o nouă experiență existențială.
  Camil Petrescu introduce un nou tip de personaj în literatura română: intelectualul lucid însetat de absolut în iubire. Ștefan
Gheorghidiu este personajul central al romanului, complex, rotund (E.M. Forster), modern pentru că filtrează prin propria conștiință
problemele și datorită ”zbuciumului interior”, specific eroilor fasinați de idei. El îndeplinește atât funcția de personaj principal, cât și pe
aceea de reprezentare a lumii ficționale.
Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una
a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.
Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filozofie, la Universitatea din
București, provenind dintr-o familie săracă, al cărui tată, Corneliu Ghoerghidiu, profesor universitar murise de tânăr, lăsând familia în
datorii. Mama sa și cele două surori, împreună cu unchiul Tache și deputatul Nae constituiau familia sa. Ca tânăr căsătorit, are o
existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în high life-ul societății bucureștene
și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează, și în a doua parte a romanului
are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9 ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și
cedează o parte din bunurile sale Elei.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice aspect al existenței este pus sub
lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească
deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri
la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea vine din respingerea falsității și a
meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră
nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să
mai lupte pentru o relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru   viitor,
maturizat de experiențele asumate.
 Statutul moral și psihologic este influențat și de natura conflictelor: căsnicia ratată cu Ela și tragediile războiului. Prin ambele
situații de viață, eroul caută o ieșire din condiția sa limitată, cu scopul atingerii unui absolut imaginar. Ştefan Gheorghidiu trăieşte o
mare iubire: ,,Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul
lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.” De aceea, el considera că ,,cei care se iubesc au drept de
viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt”. Iubirea reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Sentimentul lui pentru Ela se naşte din
admiraţie, din duioşie: ,,Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită...”, dar, mai ales,
din orgoliu.
Portretul fizic al lui Ștefan Gheorghidiu este foarte puțin accentuat. Mărturisește că”știam că la Universitate trec printre
studenții bine. Eram înalt și elegant”, totuși nu destul de elegant și de preocupat de modă cum își dorea Ela, deoarece trăiește din
bucuriile spiritului. În schimb, autorul surprinde trăirile complexe ale personajului, dovedindu-se un caracter puternic.
Fire pasională și reflexivă, eroul disecă fiecare gest sau vorbă a soției sale. Excursia la Odobești reliefează gelozia
personajului, a cărui soție acordă importanță unui anume domn G. Observarea lucidă a celor doi îi ridică puternice semne de întrebare.
Orice nou detaliu analizat amplifică dilemele conștiinței. Suferinţa provine, pe de o altă parte, din iubirea înşelată, iar pe de altă parte,
din faptul ca Gheorghidiu caută certitudini. Totodată el este vertical și principial față de unchiul său Nae, misogin (”la oricare dintre ele
te poți aștepta la orice”), egoist pentru că se hrănește din nefericirea celei care l-a rănit, frustrat când hotărăște să-i omoare pe cei doi
amanți, posesiv (”a fi posesorul unui exemplar” cu referire la Ela) și se îndoiește mereu de soția sa ”bănuiam că mă înșală”; ”știam că
trebuie să aibă un amant”.
În celălalt plan, pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul este „o experienţă definitivă” pe care nu o poate eluda, pentru că aceasta
ar fi „o limitare”. El traversează coşmarul morţii şi iese îmbogăţit interior, reconsiderându-şi atitudinea faţă de Ela, faţă de sine şi faţă
de lume. Se rezolvă astfel conflictele personajului: conflictul individului cu el însuşi, conflictul cu ceilalţi, conflictul cu universul. Pe
front, soldații din subordine îl admiră pentru curaj. Are forță psihică de a înfrunta moartea bărbătește, în ciuda unor slăbiciuni fizice
inerente. Deși era sublocotenent, tragediile războiului și permanenta întâlnire cu moartea, îl egalizează cu oricare soldat. El este un fin
observator, este ironic chiar și în momente tragice. De asemenea, este lucid, are spirit polemic și își asumă reacția de groază în fața
morții.
Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a
trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul
superiorității personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele
sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi
dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire.
Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin
zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu,
profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are  apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă
moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană
vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache.   Ulterior acesta se va dovedi
impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste.
Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei
subliniază superioritatea morală a personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în
munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt
împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-
căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din
nou orgoliul și  poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o
relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă -“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui
personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu
minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul filozofiei,  personajul pornește în căutarea arhetipului
feminin . Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în  iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu
trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea  solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe
parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării.
Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G.
în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat  de Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei
pentru lucruri pe care le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca urmare
certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când  Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul.  De asemenea,
în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea,
iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o
societate prost construită.
Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de caracterizare. Ca modalitate de caracterizare dominantă în
romanul psihologic trebuie amintit monologul interior „Sufeream ca supus unui tratament dureros”. De asemenea, există şi
caracterizare directă făcută de alte personaje (Nae Gheorghidiu): „n-ai spirit practic… Ai să-ţi pierzi averea… Cu filozofia
dumitale nu faci doi bani” sau de o altă prietenă ”Nu, atâta luciditate e insuportabilă”. Eroul este caracterizat şi indirect prin vorbe,
limbaj „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros,
un stomac în stare să digere şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei”, dar şi prin faptele şi evenimentele la care
ia parte.
În concluzie, Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1
dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure
un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene, fiind considerat de George
Călinescu: un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent...plin de subtilitate, de pătrundere psihologică...

Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan
primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind
din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la
Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei.
Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii.
Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând
dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra
zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior.
Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale
incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur, dar
bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în
patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".
Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nicio carte", aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge
ideea geloziei: "Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de
feminitate către care aspira cu toată fiinţa lui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut.
Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală ca un
mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care
să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte
acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea la care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am
scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul".

A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie
polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd,
înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse
cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-
narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea
celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul
însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la începutul lumii."
Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu
sufletele rupte în genunchi". Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu".
Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap”.

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este
construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au
dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai
frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte
întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1
uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să
aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care
nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce
mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate
din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune
stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii
sugestive este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o
numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie
într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.