„ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI” de Camil Petrescu

Prin cele două romane ale sale – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
(1930) și „Patul lui Procust” (1933) – ca și prin estetica privitoare la această specie narativă,
Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală,
conform teoriilor lui Eugen Lovinescu.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei.
Este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul
spre estetica autenticităţii, naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare,
autenticitatea fiind redată prin exprimarea „exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă
„adevărate”, scriitorul afirmând: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”. Romanul modern
are drept caracteristici: inspirația citadină a subiectului (în prima carte, acțiunea este plasată în
București, înaintea Primului Război Mondial), timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței,
memoria afectivă, luciditatea autoanalizei, anticalofilism.
O altă trăsătură modernă a romanului este narațiunea subiectivă. Romanul este scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
trăiește cele două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea homodiegetică
presupune existența unui narator implicat ca personaj în acțiune. Punctul de vedere unic și
subiectiv al personajului-narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul
să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal (În acest sens, cititorul nu se poate
pronunța asupra fidelității Elei sau dacă e mai degrabă superficială, decât spirituală).
Este un roman al experienţei pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior,
de către personaj, a unor experienţe definitorii; în cazul lui Ștefan, experiența războiului lasă
definitiv în umbră experiența iubirii.
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului
și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea
și războiul.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, „Diagonalele unui testament”,
ilustrează tema intelectualului inadaptat prin antiteza dintre atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea
a membrilor familiei sale. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte ca sufragerie,
birou şi dormitor, locuieşte personajul balzacian Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre idealismul naiv al
tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are
curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O
moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o
coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade
unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de fermitatea şi îndrăzneala eroului.
Un alt episod este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie
generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt
împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- „femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-
i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste - femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta
formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită
într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă – „discutaţi mai
bine ceea ce vă pricepeţi” – este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care
respinge cu vehemenţă orice este mai puţin.
Titlul romanului ar putea sugera rătăcirea tânărului Ștefan Gheorghidiu prin noaptea
incertitudinilor și a întrebărilor fără răspuns legate de iubire. Cuvantul „noapte”, repetat în titlu
redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și absurdul, necunoscutul și tainele
firii umane. Cele două „nopți” sugerează și două etape din evoluția protagonistului: iubirea și
războiul.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în romanul lui
Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conștiința personajului narator, Ștefan Gheorghidiu,
care trăiește stări și sentimente contradictorii față de soția sa, Ela. Acest conflict interior este
generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al
rupturii dintre Ștefan și soția sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
disprețuiește. Așadar, conflictul interior se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul interior este dublat de un conflict
exterior generat de relația protagonistului cu societatea, acesta fiind plasat în categoria
inadaptaților social.
În concluzie, prin formula narativă abordată în acest roman, Camil Petrescu schimbă
viziunea asupra unor teme, precum iubirea și războiul, din literatura tradițională. Asemenea
scriitorilor inovatori de la începutul secolului al XX-lea, precum Ernest Hemingway, Camil
Petrescu, ca și Liviu Rebreanu, polemizează cu romanul tradițional de război, demitizează
imaginea eroică, idilizată a frontului și înfățișează, din perspectiva combatantului, situațiile
absurde produse de o strategie incompetentă, sentimentul de frică exacerbat, ororile și efectele
războiului.