C. P.

, un scriitor interbelic modernist, este cunoscut ca poet, romancier, prozator, teoretician

și dramaturg. El a scris 2 romane valoroase ”Patul lui Procus, Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi”, a fost un dramaturg foarte valoros deoarece acesta este creatorul
dramei de idei.

Publicat în 1930, într-o perioadă vibrantă a culturii, romanul apare într-un moment în care
două curente literare importante își fac simțită prezența în literatura română. Modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu prin intermediul revistei și cenaclului "Sburătorul", și
Tradiționalismul, reprezentat de revista "Gândirea" condusă de Nichifor Crainic. Romanul se
încadrează în sfera Modernismului prin autenticitatea sa, substantialitate, folosirea timpului
subiectiv, tehnica jurnalului, caracterul citadin și stilul anticalofil si prin sincronizarea cu
filosofia europeana unde regasim intuitionismul si fenomenologia.

Autenticitatea se realizează prin utilizarea persoanei I, conform viziunii autorului: "Eu nu pot
vorbi sincer decât în persoana I". Romanul nu mai este o creație fictivă, ci un act de
cunoaștere și autocunoaștere, deoarece acțiunea se desfășoară în interiorul conștiinței, în
contrast cu evenimentele exterioare.

Tema abordată în acest roman se referă la condiția intelectualului superior care trăiește două
experiențe distincte: iubirea și războiul, care pot fi considerate chiar subteme ale cărții. Eroul
crede în existența unei iubiri absolute, dar realitatea îi arată că atingerea acestui ideal este
imposibilă. În același timp, eroul înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în
război depășește drama individuală a iubirii.

Într-o primă scenă sugestivă pentru tema abordată, avem o discuție la popotă care
conturează un nou tip de personaj și reprezintă un stimul extern al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre referitoare la un bărbat care a fost achitat după
ce și-a ucis soția infidelă. Ofițerii exprimă opinii diferite, iar Ștefan Gheorghidiu
așteaptă "cu suflet de slugă" un moment potrivit pentru a cere permisie. După ce i se
refuză, el îi jignește pe superiorii săi ("discutați mai bine ce vă pricepeți"), dezvăluind
astfel inadaptarea sa și suferința interioară generată de drama geloziei. Pentru el, "o
iubire mare este mai degrabă un proces de autosugestie" și crede că "cei care se
iubesc au dreptul la viață și la moarte unul asupra celuilalt".

A doua scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, întrucât eroul
bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Cei doi pleacă într-un grup numeros la
Odobești, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin o sursă nesfârșită de
suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și amplifică semnificația
acestora, neputând tolera atenția acordată de soția sa celuilalt. Ela face lucruri pe care
Ștefan credea că ea le făcea doar pentru el. După întoarcerea la București, cei doi se
despart temporar, apoi se împacă, dar personajul principal pleacă voluntar pe front,
dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă că "nu a fost niciodată gelos, deși a suferit
din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii,
acceptând cu durere faptul că iubirea absolută nu există. În final, cei doi se despart
definitiv nu pentru că există dovada trădării, ci pentru că el nu mai simte iubire față
de ea.
Titlul ”Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este alcatuit din 2 sintagme care dau
denumirile ultimului capitol din cartea 1 respectiv primul din a 2 aEl anticipează cele două
subteme ale romanului, inițial numit "Proces-verbal de dragoste și război", sugestionând
intenția autorului de a înregistra cu mare precizie faptele și trăirile în detrimentul laturii
artistice (stil anticalofil). Titlul ulterior surprinde și exprimă ideea incertitudinii eroului prin
repetiția cuvântului "noapte", evidențiind că o experiență este înlocuită de cealaltă. Războiul
și iubirea sunt trăite în mod absolut; conștientizarea absenței iubirii perfecte atrage după sine
o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îi aduce vindecare sufletească, deoarece
devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.

Caracterul psihologic al romanului este dat de conflictul central interior plasat la nivelul
constiintei personajului si care se desfasoara pe fondul trairilor launtrice. Avem pe o parte
drama incertitudinilor care se incheie odata cu venirea razboiului si drama razboiului.

Incipitul se realizeaza in maniera realista cu fixarea precisa a spatiului si timpului. Actiunea

pare sa inceapa in primavara anului 1916 cand protagonistul, personajul narator e deja
sublocotenent si participa alaturi de camarazi la fortificarea vaii Prahovei, cand, Romania se
pregateste sa intre in razboi. In fond actiunea in roman incepe din capitolul al doilea cu
incertitudini si cu fraza ”Eram insurat de 2 ani si jumatate cu o colega de la universitate si
banuiam ca ma inseala”.

Finalul propriu-zis al romanului este simbolic. Dupa ce traieste experienta razboiului care ii
releveaza o alta perspectiva de valori existentiale, Gheorghidiu hotaraste sa se desparta de
Ela si sa i lase acesteia mare parte din avere(”absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la
carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul) ceea ce reprezinta despartirea de el
insusi, nu e doar despartire de Ela ci e si despartirea de el.

Propriu zis romanul se incheie cu aceeasi stare de incertitudine a lui Stefan legata de
fidelitatea Elei. In vreme ce incertitudinile de la inceput il arunca intr o criza existentiala in
final aceleasi incertitudini il lasa indiferent”Dar nu, sunt obosit si mi e indiferent chiar daca e
nevinovata”.

Subiectivitatea este data de naratorul personaj Stefan Gheorghidiu un alter ego al autorului,
filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie la adresa
societății burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte
care îl păcălesc și îi fură o parte din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în
căutarea absolutului”. Faptele sunt relatate la persoană I de către un narator, actorial, implicat în
acțiune ca personaj.

În concluzie, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman profund și
remarcabil, care aduce în prim-plan dilemele și suferințele umane în fața iubirii și războiului.
Prin intermediul unei narări autentice și a perspectivelor complexe ale personajului, romanul
ne invită să reflectăm asupra naturii umane și a modului în care aceasta se raportează la
dragoste, război și condiția intelectualului superior.