Romanul modern, subiectiv, realist- psihologic

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Anunţat în presa vremii sub câteva titluri (”Jurnalul căpitanului Andreescu”; ”Proces verbal de
dragoste şi de război”), romanul e scris şi publicat în 1930.
Primul roman al lui Camil Petrescu, ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparţine
literaturii autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului (roman citadin, centrat pe problematica
intelectualului).
Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, este un roman modern prin prezența
noilor categorii estetice: relativism (scena de la popotă unde se discută despre un anunț dintr-un ziar, în
care un bărbat a fost achitat pentru că și-a ucis nevasta deoarece a fost prinsă în flagrant de adulter -
fiecare ofițer exprimându-și opinia despre gestul bărbatului, opinia lui Ștefan Gheorghidiu fiind
definitorie: “Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”; substanțialitate
(iubirea și războiul); autenticitate (originalitate) „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. Dar
aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Din mine însumi eu nu pot ieşi… Orice
aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi.” și subiectivitate (narațiune la persoana I, personaj-narator: Ștefan Gheorghidiu).
Este un roman realist- psihologic, de analiză a vieţii interioare (sumă a unor „dosare de
existenţă”, structurate pe „o idee sau pe o pasiune”). Roman al unei duble experienţe ontice şi cognitive
(realitatea obiectivă) – iubirea şi războiul –” Ultima noapte de dragose, întâia noapte de război” îşi are
izvoarele în experienţa sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mondial,
al cărui memorial de campanie este „împrumutat cu amănunte cu tot eroului".
Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive ale lui
Ştefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii (iubirea şi războiul). Simbolul nopţii figurează
incertitudinea care îl devorează lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane cu care se confruntă
(incertitudinea fidelității Elei și spaima și groaza războiului). Cele două adjective aşezate într-o ordine
semnificativă (ultima, întâia) sugerează disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a
intra mereu în alte orizonturi ale cunoaşterii.
Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace (lacomă) a imposturii şi a mediocrităţii se
cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea şi războiul, cunoaşterea şi setea de absolut, tema
moştenirii şi cea a existenţei societăţii bucureştene în preajma Primului Război Mondial.
Compoziţia este binară: Cartea întâia însumează şase capitole, iar Cartea a doua, şapte, ultimul
capitol având valoare de epilog. Titlurile sunt rezumative sau metaforice (I: ”La Piatra Craiului în
munte”, ”Diagonalele unui testament”, ”E tot filosofie”, ”Asta-i rochia albastră”, ”Între oglinzi
paralele„, „Ultima noapte de dragoste”; II: Întâia noapte de război, ”Fata cu obraz verde, la Vulcan”,
”Întâmplări pe apa Oltului„, „Post înaintat la Cohalm”, ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, „Wer
kann Rumänien retten?” [Cine salvează România?], Comunicat apocrif).
Principiul compoziţional care organizează construcţia narativă este cel al memoriei involuntare,
declanşate de o dezbatere şi un conflict de idei – discuţia polemică despre iubire de la popota ofiţerilor
regimentului XX.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie descriptivă, de orientare,
situând acţiunea într-un cronotop real: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată

1
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal.”
Finalul deschis (surprinzând despărţirea eroului de „tot trecutul” şi, implicit, un nou început) îngăduie
adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din ”Patul lui Procust” în care se vorbeşte despre
dezertarea, prinderea, judecarea şi condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viaţă.
Structural, romanul se realizează din interferenţa a două planuri narative, care, la rândul lor, sunt
„supraetajate”. Planul realității interioare care fiinţează în durată subiectivă; povestea de iubire a lui
Ștefan Gheorghidiu cu Ela și cel al realităţii obiective, centrat mai întâi pe existenţa societăţii
bucureştene (mediul studenţesc, lumea oamenilor de afaceri, a vieţii politice şi a celei mondene), apoi pe
viziunea demitizată a războiului.
Subiectul ilustrează o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea,
trăită aievea, a campaniei militare din Primul Război Mondial. Tragismul războiului schimbă scara de
valori a eroului, aducând, prin noua imagine a sensurilor existenţei, anularea dramei conjugale.
Capitolului I (”La Piatra Craiului, în munte”) i se conferă funcţii estetice multiple: rol descriptiv (prin
enunţurile de orientare ce fixează un timp determinat istoric şi un spaţiu real: 1916, La Piatra Craiului în
munte) şi rol persuasiv (se comentează critic şi ironic pregătirile pentru intrarea României în război), rol
de premisă teoretică motivând concepţia lui Gheorghidiu despre iubire.
În conştiinţa chinuită de incertitudini a lui Ştefan Gheorghidiu, discuţia despre iubire de la popotă cheamă
la viaţă amintirea, de o înfiorată ori îndurerată emoţie, a poveştii lui de dragoste.
Capitolul al II-lea, începe „ex abrupto”, ilustrează suspiciunea lui Gheorghidiu cu privire la Ela şi
suferinţa devoratoare: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că
mă înşală. […] Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă. ”Student la
filosofie, Ştefan se căsătorise cu Ela din dragoste, sentiment care aducea în viaţa lor de studenţi săraci
unica bogăţie spre care năzuiau. Moştenirea neaşteptată lăsată lui Ştefan de bogatul său unchi, Tache
Gheorghidiu, transformă radical viaţa tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viaţă,
caracteristic lumii mondene în care pătrund, în vreme ce Ştefan este atras de noua sa condiţie socială doar
în măsura în care îi oferă noi experienţe de cunoaştere. Se implică în afaceri şi în viaţa mondenă, dar
descoperă o lume rapace (lacomă), a milionarilor analfabeţi (Vasilescu Lumânăraru), a politicienilor şi
afaceriştilor veroşi (necinstiți) (Nae Gheorghidiu), a „distinsei” elite sociale pentru care iubirea, onoarea,
morala, cultura sunt noţiuni goale de sens, neconvertite în conţinuturi sufleteşti. Dragostea Elei amurgeşte
în conformism conjugal, în vreme ce Ştefan este devorat de suspiciune, torturat de gelozie. Eroul refuză
abdicarea de la idealul său de iubire absolută, aşa încât despărţirea devine iminentă. Semnificativ este
episodul excursiei la Odobeşti, organizat de Anişoara, care are mania excursiilor în grup. În atmosfera de
complicitate ludică şi promiscuitate (grup eterog en de persoane) morală, Ela se comportă ca “o femeie de
lume”, cochetând cu Grigoriade, vag avocat şi gazetar mediocru, însă bun dansator „abia cunoscut cu
două săptămâni înainte". Fiecare cuvânt ori gest al frumoasei trădătoare ia proporţiile unui cataclism
(răsturnare bruscă, răscolitoare) şi, îndelung analizat ca probă a infidelităţii, devine prilej de tortură
pentru zbuciumata conştiinţă a lui Ştefan. Acesta refuză însă a coborî în spaţiul instinctual al geloziei:
„Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.” Momentele de atroce
suferinţă provocată de noaptea în care Ela lipseşte de-acasă, de repetatele despărţiri ce aduc sentimentul
singurătăţii, al eşecului şi al ratării, alternează cu bucuriile fulgurante (intense) ale întâlnirilor de la
hipodrom, din restaurante sau magazine, cu „beţia de dureri amare, transformată în bucurii tari” a
împăcării. Retrăirea acestor seisme sufleteşti este făcută cu luciditatea celui care sondează sistematic
straturile profunde ale conştiinţei, căutând adevărul şi numai adevărul, ridicat la rang de normă morală
fundamentală.

2
 Adevărata dimensiune a unei iubiri considerate principiu ordonator al existenţei se dovedeşte
derizorie în comparaţie cu alte valori, descoperite prin experienţa cognitivă a războiului. Simbolic,
„ultima noapte de dragoste” trăită alături de soţia sa la Câmpulung, e urmată de „întâia noapte de război”.
”Participând la campania din Transilvania în primele rânduri, Gheorghidiu descoperă „prietenia
definitivă, ca viaţa şi ca moartea” şi camaraderia bărbătească, descoperă sentimentul responsabilităţii faţă
de vieţile oamenilor din plutonul pe care-l conduce şi solidaritatea necondiţionată. Descoperă însă şi
solitudinea fiinţei în faţa morţii şi faptul că spaima de moarte reduce omul la starea de sălbăticiune
hăituită. Descoperă inconştienţa criminală a politicienilor vinovaţi de starea jalnică a armatei române,
incompetența comandanţilor, precaritatea pregătirii militare a soldaţilor. Revelaţiile eroului sunt notate
minuţios în „jurnalul de campanie”: „Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii,
măcelul şi foamea, cât această permanent verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care
cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel." Asemenea notaţii iscate din lucidă introspecţie sunt
însoţite de episoade narative concise, vorbind despre cucerirea Pietrei Craiului, despre „întâmplări pe apa
Oltului”, despre marşul spre Sibiu, bombardamentul de la Săsăuş, bătălia de la Rucăr.
Ştefan Gheorghidiu, înţelege că războiul e o stare de criză în istoria umanităţii şi o tragedie a individului
care se simte depersonalizat, anulat ca eu unic şi irepetabil, întors spre zonele abisale ale instinctului de
autoconservare. În aceleaşi circumstanţe limită i se revelează însă şi măreţia tragică a omului capabil să
se ridice deasupra spaimei de moarte prin demnitate şi luciditate, prin solidaritate şi responsabilitate. Cu
această nouă cunoaştere a lumii, a vieţii şi a lui însuşi, Ştefan găseşte în sine puterea de a se desprinde din
mreaja incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă „tot trecutul”.
Înapoiat la Bucureşti după zilele de spital, Gheorghidiu citeşte cu indiferenţă biletul anonim în care i
se dezvăluie trădarea Elei, dar cel care credea altădată că are drept de viaţă şi de moarte asupra celei
preaiubite îi cere acum cu seninătate divorţul: „– Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?".
Părăsind fără regrete casa în care a cunoscut fericirea, dar şi suferinţa atroce, Ştefan îi lasă Elei „absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul." Prin
acest deznodământ, conflictul psihologic (raţiune / pasiune) care conduce iniţial la o criză de valori îşi
află rezolvarea: iubirea îşi pierde rangul de valoare absolută de “monodeism”, sfârşind în „oboseală şi
indiferenţă”. Cel de-al doilea conflict însă, conflict exterior de ordin moral cu familia, cu societatea, cu
lumea, îşi va găsi o târzie rezolvare în hotărârea eroului de a dezerta. Această opţiune consemnată în
”Patul lui Procust” poate fi motivată prin refuzul omului superior de a abdica de la paradigma idealurilor
sale care nu au nici un punct de sprijin în realitatea mediocră, pragmatică, refuzul intelectualului orgolios
de a se lăsa redus la starea de animal hăituit în învălmăşeala unui război care nu e al lui şi refuzul
ofiţerului care se simte responsabil pentru vieţile oamenilor săi de a deveni complicele comandanţilor
incompetenţi şi al politicienilor corupţi care au împins, iresponsabil, ţara în război.

3
 Carcaterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, student la filozofie, este un intelectual care trăiește
în lumea ideilor, a cărților și are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată.
Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la
filizofie sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită.
După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în high life-ul societății
bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei.
Se înrolează, și în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de
plutonul 9 ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile
sale Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Orice

aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist. Se dovedește
astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale
existenței, să găsească dovezi de infidelitate a Elei.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea vine din
respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe
care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin
moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă
sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor,
maturizat de experiențele asumate.
O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”,
ilustrează orgoliul superiorității personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa
sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul
Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire.
Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae
Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos.
Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar, care îşi
cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan apără orgolios principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă
moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să
digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în
care cade unchiul Tache. Ulterior acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește
cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între
“intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei
subliniază superioritatea morală a personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din
capitolul I ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce
şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al
căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu,
la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou orgoliul și poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi

4
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- “discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a
unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
Portretul lui Gheorghidiu este realizat prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte,
gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relațiile cu celelalte personaje. La acestea se adaugă
autocaracterizarea, dar și procedee specific romanului psihologic modern: autoanaliza lucidă,
introspecția, monologul interior, memoria involuntară, fluxul conștiinței.
Personajul principal al romanului este construit prin însumarea mai multor ipostaze care se
cristalizează în simultaneitate sau prin alternanţă: Ştefan Gheorgidiu face parte din casta inadaptaţilor
superiori, conştienţi de superioritatea lor intelectuală şi morală în raport cu o lume iremediabil mediocră,
incultă şi pragmatică. Spirit lucid şi absolutizant, orgolios şi inflexibil, Ştefan aplică tiparul său de
idealitate realităţii, iubirii, oamenilor din jurul său. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă drame
ale incompatibilităţii (între el şi Ela, el şi familia sa, el şi societatea mondenă, el şi realitatea tragică a
frontului) care se amplifică nemăsurat. Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă
caracterul relativ al sentimentelor umane. Ştefan aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un
sentiment unic, irepetabil: „Simţeam că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca
mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel
amândoi.” (monolog interior). Făurit din sete de ideal şi din luciditate febrilă, personajul trăieşte profund
o dramă a incertitudinii şi o dramă a comunicării.
Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilând dramatic între speranţă,
tandreţe, disperare, dispreţ şi ură. Suferinţa personajului provine din faptul că el este un inadaptat pe plan
social şi sentimental, din faptul că se raportează mereu la o ierarhie spirituală şi nu la una socială, bazată
pe avere şi bani, ca oamenii din jurul său. Alături de drama intimă, Gheorghidiu mai suferă şi drama
omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Drama eroului se consumă pe fundalul unui
societăţi mediocre, dominate de instinctul de proprietate şi de dorinţa de parvenire. Bătrânul avar Tache
Gheorghidiu şi fratele său, Nae, politicianul intrat în afaceri, milionarul analfabet Vasilescu Lumânaru şi
mondenul Grigoriade sunt adevărate fiare citadine ce manifestă un dispreţ profund pentru cultură.
De Sfântul Dumitru, Ela și Ștefan, împreună cu mama și surorile lui și cu celălalt unchi Nae
Gheorghidiu, sunt invitați la masa la unchiul Tache. Discutând despre căsătorie, Nae Gheorghidiu îi
reproșează lui Ștefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca și a tatălui său mort Corneliu, pe care în
plus îl acuză de a nu-i fi lăsat fiului o moștenire. În încercarea de a-și apăra părintele, Ștefan își expune
motivul pentu care nu s-a însurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu: ”De cele mai multe ori, părintele
care lasă avere copiilor, le transmite și calități prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în
care să digere și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei…”
Impresionat de izbucnirea lui Ștefan Gheorghidiu, unchiul Tache îi lasă cea mai însemnată parte a
averii. Nae Gheorghidiu remarcă ulterior discrepanța dintre aspirațiile intelectualului și ”valorile”
societății, caracterizându-l direct „ N-ai spirt practic… Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant,
ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când e
vorba de parale.” Disputa în jurul moștenirii continuă cu procesul intentat atât de Nae, cât și de mama și
surorile lui Ștefan pentru a obține o parte cât mai mare din avere. Atitudinea soției sale, care se implică cu
îndârjire în discuțiile despre bani, îl surpinde în mod dureros, pentru că, așa cum mărturisește referitor la
Ela: ”Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie
protejată, nu să intervină atât de energic interesată”. Dezgustat Ștefan cedează o parte în favoarea
familiei, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină și egoist în mijlocul căreia trăiește, mai ales că-și

5
dă seama că nici femeia iubită nu-l înțelelge: ”Mă cuprindea o nesfârșită tristețe văzând că nici femeia
asta, pe care o credeam aproape de suflet din sufletul meu, nu înțelegea că poți să lupți cu îndârjire și fără
cruțare pentru triumful unei idei, dar în același timp să-ți fie silă să te frămânți pentru o sumă, fie ea
oricât de mare, să lovești aprig cu coatele.”
Primirea moștenirii are efecte și într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza
matrimonială. Ela se lasă în voia tentațiilor mondene, iar ”Gheorghidiu începe să fie apreciat în funcție de
un cod existențial care nu i se potrivește”.
Excursia de la Odobești declanșează ireversibil criza matrimonială. Natură reflexivă și
hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără
importanță, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conștiința protagonistului:
”toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic.” Nevoia de absolut îl determină să-și analizeze cu
luciditate stările, de unde suferința.
Gelozia, îndoiala personajului înregistrează și alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Deși ar fi putut să evite participarea la război,
profitând de averea sa, așa cum procedează unchiul său Nae, Ștefan se înrolează voluntar din dorința de a
trăi această experiență existențială și ca act moralmente necesar: ”N-aș vrea să existe pe lume o
experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din
întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare
inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.”
Confruntat cu situații limită, protagonistul se autoanalizează lucid: ”Știu că voi muri, dar mă
întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâșia trupul.”
A doua experiență fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea, lasă definitiv în umbră
experiența iubirii. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Războiul este
demitizat și prezentat așa cum se reflectă în conștiința combatantului: monstrous și absurd. Camil
Petrescu mărturisește că nu descrie nicio luptă, ci viața interioară a indvidului confruntat cu frigul,
foamea, frica de moarte, absurdul și tragismul războiului, sentimentul de sfârșit de lume, dispariția
oricăror urme de umanitate: ”nu mai e ninic omenesc în noi”.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat de tot ce-l
legase de Ela.
Finalul romanului reprezintă sfârșitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ștefan își privește soția ”cu
indiferența cu care privești un tablou”, iar ruptura este definitivă: ”I-am scris că-i las absolut tot ce e în
casă, de la obiecte de preț la cărți…de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
În privința dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Ștefan se întoarce pe
front, fără a mai afla în ce fel își manifestă respingerea față de absurditatea războiului. Într-o notă de
subsol din alt roman, ”Patul lui Procust”, se menționează că a dezertat, fără ca naratorul să dea vreo altă
explicație.