Testament

comentariu literar de Tudor Arghezi

De la „Epopeea lui Ghilgameș”, „Cântecul nibelungilor”, „Eneida” lui Vergiliu și „Iliada” și

„Odiseea” lui Homer, până la scrierile postmoderniste și suprarealiste de azi, viziunea despre
lume a autorului a rămas, în ciuda variatelor sale ipostazieri, elementul care vertebrează
metatextual întreg arhipelagul literar. Ca element constituent al realității extralingvistice a unei
opere, ea va rămâne asociată mereu cosmoviziunii, adică modului de percepție a existenței într-o
anumită perioadă, de o anumită generație, fiecare creator configurându-și această percepție, în
funcție de natura sa interioară și, evident, de perioada și curentul sub semnul căruia s-a format.

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioada interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga și „Joc secund” de Ion Barbu. Opera se înscrie în curentul literar numit modernism, curent
literar inițiat la noi în 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există
un „spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura
europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului.

Poezia „Testament”, o deosebită artă poetică, ilustrează cu succes viziunea despre lume a
autorului, aceasta fiind viziunea poetului modernist, care înțelege că poate să inoveze, pe baza
tradiției, elemente de substrat antropologic. Noutatea pe care o va aduce însă această viziune
argheziană vizează însă valorificarea acestei noi formule de expresie literară: „estetica urâtului”,
poetul considerând că trebuie să folosească „cuvinte cu bule, cuvinte cu râie, cuvinte care te
asaltează ca viespiile” si pe care să le transforme în „cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte care te
răcoresc cu răcoarea”.

Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual,
căruia îi este lăsată drept moștenire „cartea”, metonimie care desemnează opera literară.

Titlul poeziei are o dublă concepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu, cuvântul-
titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană, însă aceasta este accepția laică a
termenului. În accepție religioasă, cuvântul face referire la cele două mari părți ale Bibliei,
Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
apostolilor adresate omenirii. Din această accepție religioasă, derivă și sensul conotativ, pe care
îl întâlnim în poezie. Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată urmașilor-
cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
 Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține ideea
moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identității obținute prin
cuvânt. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se în mod simbolic, cu un mentor al generațiilor viitoare.

În strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numit „hrisovul vostru cel
dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor. Astfel, cartea are pentru generațiile viitoare valoarea unui
document fundamental, asemenei Bibliei sau unei mărturii istorice, un document al existenței și
al suferinței strămoșilor: „Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine”.

Ideea centrală din cea de-a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel,
„sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris, iar „brazda”
devine „călimară”, poetul aplicând aceeași trudă transformatoare, prin care plugarii supuneau
pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor care transformă „graiul lor cu-ndemnuri printre
vite”, în cuvinte potrivite, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă, și nu ca
inspirație divină.

Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocara și torcând ușure / Am pus-o
când să-mbie, când să-njure”. Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar
și să stigmatizeze răul cel din jur, arta având funcție catharctică și, în același timp, moralizatoare.
Prin intermediul poeziei,trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă
valoare justițiară.

În strofa a cincea, apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea este
concentrată în poezie prin simbolul viorii, un instrument mult mai reprezentativ pentru universul
țărănesc, decât clasica liră: „Durerea noastră surdă și amară / O grămădi pe o singură vioară”.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domnița”, pierde în fața
meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea / Domnița suferă în cartea mea”.

Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Stilul inconfundabil al lui Arghezi se remarcă
prin valorificarea limbajului specific, bogat în arhaisme ( „hrisov” ) , regionalisme
( „grămădii” ), cuvinte și expresii populare ( „gropi”, „râpi”, „vite”, „zdrențe” ), termeni religioși
( „cu credință”, „icoane”, „Dumnezeu” ) și neologisme ( „obscur” ).

În concluzie, poezia „Testament” este o arheologie a eului liric creator, care se definește prin
raportarea la metafora cărții, ilustrând principalele particularități ale unei arte poetice, aflată încă
între tradiție și modernism.