Enigma Otiliei

comentariu literar de George Călinescu

De la ”Epopeea lui Ghilgameș” și ”Iliada” și ”Odiseea” lui Homer, până la scrierile

postmoderniste și suprarealiste de azi, viziunea autorului despre lume va rămâne, în ciuda
variatelor sale ipostazieri, elementul care vertebrează metatextual întreg arhipelagul literar. Ca
element constituent al realității extralingvistice a unei opere, acesta va rămâne asociat
cosmoviziunii, adică modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită
generație, fiecare creator configurându-și această percepție în funcție de natura sa interioară și,
evident, de perioada și curentul sub semnul căruia s-a format.

Opera literară ”Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist de tip balzacian, cu
elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea, este un roman social și citadin,
remarcându-se prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la
care participă numeroase personaje. Este un roman realist prin: temă, structura închisă, specificul
secvențelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și polemic și
prin elemente ale modernității.

Viziunea autorului asupra lumii este asociată temei sociale, dominată de ideea banului, ”zeul la
care se închină toți”( Balzac ). Opera ilustrează viața burgheziei bucureștene la începutul
secolului al XX-lea, construită pe false criterii axiologice: omul este judecat după avere,
căsătoria fiind un contract social. Balazcianismul romanului este evidențiat, mai ales, la nivel
tematic: istoria unei moșteniri, căreia i se asociază lupta pentru înavuțire și relația de paternitate.
Totuși, scriitorul se detașează de Balzac prin atitudinea comic-parodică și cultivarea grotescului.

Titlul este un element de paratext cu rol anticipator, care oferă cititorului un orizont de
așteptare. Inițial, acesta a fost ”Părinții Otiliei”, reflectând ideea balzaciană a paternității, pentru
că fiecare dintre personaje determină, într-un fel sau altul, soarta orfanei Otilia, ca niște părinți.
Noul titlu deplasează accentul de la un aspect tradițional la tehnica modernă a oglinzilor paralele,
prin care este realizat personajul titular.

Opera este alcătuită din douăzeci de capitole, organizate pe mai multe planuri: unul al iubirii
dintre Felix și Otilia, romanul fiind și unul de dragoste, iar celălalt plan desfășurat în jurul
clanului Tulea, impulsionat de competiția pentru moștenirea averii lui Costache. Incipitul
romanului realist individualizează caracterul balzacian al romanului și fixează cadrul temporal
( ”într-o seară de la începutul lui iulie 1909” ) și spațial (”Strada Antim” ), prezintă: principalele
personaje, sugerează confilctul și trasează principalele planuri epice. Finalul este închis, prin
rezolvarea conflictului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și casei
lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale.
 Personajele romanului sunt construite prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și a
fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Modernitatea personajelor este generată de
trăsăturile care le conferă ambiguitate. Astfel, Moș Costache nu este un avar dezumanizat,
deoarece manifestă afecțiune pentru cei doi orfani, cărora le ia mereu apărarea când se vorbește
rău despre ei. Pascalopol o iubește pe Otilia, fiind gata să fie în preajma ei ori ca tată, adoptând-
o, ori ca soț, căsătorindu-se cu ea. Felix este un adolescent orfan, dornic de afecțiune și capabil
de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-și facă o carieră.

Otilia este un personaj cu totul contradictoriu, un amestec de ingenuitate și senzualitate. În

portretizarea acesteia, autorul folosește tehnici moderne precum tehnica oglinzilor paralele și
comportamentismului. Otilia este văzută și caracterizată din punctul de vedere al mai multor
personaje: pentru Aglae este o ”zămatică, dezmățată, stricată, care sucește capul băieților din
familie”, pentru Felix o fată superioară, pe care n-o poate înțelege, rămânând până la capăt o
enigmă, pentru Pascalopol, femeia în devenire, care îl încântă și emoționează, iar pentru Stănică
Rațiu este ”femeia cu spirit practic”.

O secvență semnificativă pentru tema romanului este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa
unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Pătruns în locuință, Felix asistă la o scenă de familie:
jocul de table. Observația Aglaei Tulea, sora lui Moș Costache, potrivit căreia bătrânul face ”azil
de orfani”, îi vizează în mod direct pe Felix și Otilia, Aglae perceptându-i pe tineri ca pe niște
rivali la moștenirea fratelui ei.

Un alt episod prin care este ilustrată tema balzaciană este acela în care moș Costache face un
atac de apoplexie și întreaga familie Tulea, în frunte cu Aglae, îi ocupă militărește casa,
temându-se că Felix sau Otilia și-ar putea însuși banii pe care bătrânul refuza să-i depună la
bancă.

Din punct de vedere narativ, se observă detașarea totală a naratorului față de evenimentele
prezentate, validându-se: tiparul narativ auctorial, deoarece naratorul creează impresia că știe
deznodământul, perspectiva narativă heterodiegetică, narațiunea relatându-se la persoana a treia,
iar focalizarea este neutră.

În concluzie, prin acest roman realist balzacian, scriitorul ”creează un microcosmos, rezultat al
unui act demiurgic, o plăsmuire revelatorie a spiritului uman, care face concurență
macrocosmosului, tinzând să i se substituie.”