Romanul realist de tip balzacian

Enigma Otiliei
George Călinescu

INTRODUCERE: Supranumit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a

acestor pământuri și a acestui popor, una dintre cele mai fertile minți de
cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre.”, George Călinescu
este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic prin
diversitatea peocupărilor de critic și istoric literar, biograf, eseist,
romancier, poet și dramaturg. Opera sa de căpătâi rămâne „Istoria
literaturii române de la origini pănâ în prezent”(1944).

ÎNCADRAREA OPEREI: Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei”

apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea roman din cele
patru ale romancierului, alături de „Cartea nunții”,„Bietul Ioanide” și
„Scrinul Negru”. Prin „Enigma Otiliei”, George Călinescu realizează
întoarcerea la formula balzaciană de roman obiectiv, având caracter
polemic față de operele subiective și fiind în același timp o ilustrare a
concepției autorului despre curentele literare. Pentru că „nu există
fenomen artistic pur, clasic sau romantic”, „Enigma Otiliei” este un roman
balzacian, dar are și multe inovații. Prin realism criticul înțelege o
adevărată știință, a cărei formă de manifestare nu poate fi decât romanul:
„Ce este pe scurt un roman? O scriere tipic realistă, demonstrarea unei
idei printr-o experiență”.
Ca roman realist, „Enigma Otiliei” prezintă următoarele
caracteristici: tema moștenirii, parvenirii și paternității, relatarea
evenimentelor la persoana a treia din perspectiva naratorului omniscient,
tehnica detaliului semnificativ (descrierea străzii Antim, a locuinței lui
Costache Giurgiuveanu), relația dintre personaje și mediul social, tipologiile
personajelor (Stănică Rățiu-arivistul și avocatul demagog, Felix-
intelectualul ambițios, Pascalopol- aristocratul rafinat). Totuși romanul
depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic ca și prin
elemente moderne în construcție personajului feminin. Un alt aspect
modern îl constituie naturalismul, interesul pentru procesele psihice
deviante, alienarea și senilitatea.

TITLUL: Inițial, titlul romanului a fost „Părinții Otiliei”-aluzie la tema

balzaciană a paternității, personajele încearcând să determine cumva
soarta Otiliei ca niște „părinți”. Titlul definitiv a fost schimbat din motive
editoriale și deplasează accentul de la tema paternității la misterul prin
care se caracterizează comportamentul fetei. Titlul a fost explicat de
Călinescu ca prezentând „criza tinereții lui Felix, pus pentru prima dată
față în față cu absurditatea sufletului unei fete. Nu Otilia are o enigmă, ci
Felix crede că o are”. Atât Felix cât și Pascalopol afirmă despre Otilia că
este o „enigmă”, aflându-se amândoi în imposibilitatea de a descifra
misterul feminin, atât la vârsta tinereții sau a maturității.

TEMA: În spiritul lui Balzac, romanul este, din punct de vedere

tematic, o frescă socială, o parte de „comedie umană” românească,
recreând atmosfera societății bucureștene de la începutul secolului XX. În
centrul cărții este așezată ca temă balzaciană istoria moștenirii lui moș
Costache. Condiția intelectualului în formare, capabil de sacrificii pentru
realizarea profesională este, de asemenea, o altă temă importantă.

REZUMAT: Acțiunea debutează în spiritul lui Balzac, cu expozițiunea

foarte detaliată care fixează locul și timpul acțiunii, dând impresia de
verosimil:„Într-o seară...”. Tânărul Felix, orfan, absolvent al Liceului
Internat din Iași, sosește în București în casa unchiului și tutorelui său
legal, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma Facultatea de Medicină.
Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, pe verișoara lui, Otilia,
și asistă la o scenă de familie: jocul de table. Intriga se dezvoltă pe două
planuri care se întrepătrund: lupta pentru moștenirea lui Giurgiuveanu și
maturizarea lui Felix. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată,
Giurgiuveanu amână înfierea ei de dragul banilor și din teama de Aglae.
Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui Costache, plan
periclitat în cazul înfierii Otiliei. Aglae speră că banii fratelui vor reveni
copiilor ei, Titi și Aurica, fiindcă Olimpia este ca șă abandonată prin faptul
că se va căsători cu Stănică. Printre evenimentele importante din desfă-
șurarea acțiunii se numără și plecarea Otiliei la Paris împreună cu
Pascalopol, lăsând loc interpretărilor. Între timp, Felix, care nutrea
sentimente sincere față de Otilia, se abandonează, în lipsa fetei,
farmecelor Georgetei. Costache are primul atac de apoplexie, ceea ce o
determină pe Aglae să fie mai atentă la lucrurile din casă, să nu le fure
cineva. Spre bucuria Otiliei și a lui Felix, bătrânul își revine. Punctul
culminant este atins în scena în care Stănică Rațiu pune mâna pe banii
bătrânului, ceea ce îi provoacă atacul fatal. În deznodământ, Olimpia e
părăsită de Stănică, pentru Georgeta, Aurica nu-și poate face o situație,
iar Felix o pierde pe Otilia. În schimb, el își termină studiile, ajunge un
profesor universitar renumit și se căsătorește bine „într-un chip
strălucit”. Ultima întâlnire, peste ani, dintre Felix și Pascalopol are rolul de
a sublinia misterul feminin întruchipat de Otilia și asociat de Felix
misterului destinului. Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi
tinerețea, ea devenind soția unui conte exotic, căzând „în platitudine”.

CONFLICTUL CENTRAL: Conflictul romanului se bazează pe relația

dintre două familii înrudite, una a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul
averii și tutore pentru Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei
de-a doua soții decedate și cealaltă familie, a surorii-Aglae. Clanul Tulea
este alcătuit din soțul Simion Tulea, soția Aglae și cei trei copii:Olimpia,
Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu, pentru a obține
zestrea ca soț al Olimpiei. Există și un conflict erotic în roman, care
privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru
mâna Otiliei.

REPERELE SPAȚIO-TEMPORALE: Reperele spațio-temporale sunt

prezentate detaliat în manieră balzaciană încă din primul capitol: „într-o
seară de la începutul lunii iulie 1909”. Mediul în care locuiesc personajele
oferă informații despre comportamentul acestora. Aspectul casei lui
Giurgiuveanu trădează zgârcenia. În ceea ce privește descrierea străzii
Antim și a caselor, informațiile sunt surprinse de „ochiul unui estet”, adică
a naratorului specializat, deși observația îi este atribuită personajului-
reflector Felix Sima.

STRUCTURĂ: Romanul este alcătuit din 20 de capitole și construit pe

două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix și Otilia și
încercările familiei Tulea de a moșteni averea lui Costache. Evenimentele
se desfășoară cronologic, iar unele secvențe narative sunt realizate scenic
(capitolul I și XVIII). Mai mult de jumătate dintre capitole debutează cu o
descriere tipic balzaciană.
Încă din incipit sunt ilustrate principalele personaje și se trasează
planurile epice. Finalul este închis, deoarece aduce rezolvarea conflictului.
O particularitate a compoziției în romanul realist este simetria. Astfel,
scenei inițiale a plimbării lui Felix pe strada Antim îi corespunde în final
revenirea în dreptul casei lui Giurgiuveanu pe care, după ani, o găsește
abandonată. Dacă în incipit, replica unchiului apare ca un nonsens („Nu-nu
stă nimeni aici, nu cunosc...”), în final este adevărată, deoarece bătrânul
murise(„Aici nu stă nimeni”). Dincolo de caracterul circular al cărții, finalul
se remarcă și prin accelerarea evenimentelor și a ritmului narativ: după
plecarea Otiliei cu Pascalopol, naratorul mută acțiunea câțiva ani mai
târziu, după încheierea războiului.

PERSONAJELE: Personajele călinesciene ilustrează câte o tipologie

umană: Pascalopol-aristocratul, Aglae-„baba absolută”, Aurica-fata
bătrână, Stănică-parvenitul, Titi-retardatul, Simion-senilul, iar Costache-
avarul. În construcția acestora este aplicată o formulă estetică modernă,
ambiguitatea. Costache, deși avar, este umanizat de dragostea pentru
Otilia. N. Manolescu observă că prozatorul își construiește personajele și
din perspectivă etică. În timp ce unii sunt dominați de moralitate(Otilia,
Felix, Pascalopol), alții sunt guvernați de interese meschine (Aglae,
Stănică).

CARACTERIZAREA OTILIEI: Otilia, personajul principal și eponim al

operei, sparge tiparele clasice, conferindu-i romanului modernitate. Ea
este prezentată în mod direct de narator din perspectiva lui Felix: „fața
măslinie cu nasul mic și ochii foarte albaștrii arăta și mai copilăroasă...”.
Prin autocaracterizare, Otilia demonstrează că are conștiința
superficialității feminine: „Noi, fetele, suntem mediocre și singurul meu
merit e că-mi dau seama de asta”. Prin procedeul reflectării poliedrice,
portretul fetei este complex și contradictoriu, fiecare personaj
raportându-se diferit: Otilia e „fe-fetița” lui Costache, fata „adorabilă,
superioară” pentru Felix, femeia capricioasă pentru Pascalopol,
„dezmățată” pentru Aglae și „fata deșteaptă” pentru Stănică.
Personajul își dezvăluie complexitatea prin caracterizarea indirectă.
Descrierea camerei oferă informații despre comportamentul ei spontan și
despre cochetărie. Otilia se comportă atât copilărește cât și matur, știind
să se bucure de viață. Ea alege căsătoria cu Pascalopol, convinsă că firea ei
capricioasă este nepotrivită viitorului pe care vrea să-l aibă Felix.
Întemeierea efemeră a cuplului Felix-Otilia se fundamentează pe
asemănarea profundă dintre situațiile familiale ale celor doi. Ambii sunt
orfani și necesită afecțiune. Pentru Felix, Otilia reprezintă idealul de
feminitate, prin care a reușit să suplinească nevoia de dragoste maternă:
„Înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit din copilărie”. Ca și Felix,
Otilia este în formare, dar își dovedește maturitatea atunci când îi lasă
libertatea lui Felix pentru a-și realiza cariera profesională.
Așadar Otilia ilustrează tipul eternului feminin în realizarea căruia
autorul mărturisește că s-a inspirat de la o persoană deosebită, întâlnită în
copilărie: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară”.

CONCLUZIE: În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă

sobrietatea , nota personală, obiectivă de fractură tradițională. Originală
este zugrăvirea peisajului de câmpie cu ocazia vizitei Otiliei și a lui Felix la
moșia lui Pascalopol din Bărăgan, descriere ce conferă romanului și
trăsături romantice,
Romanul „Enigma Otiliei” marchează o dată importantă în evoluția
literaturii române, rezolvând contradicția dintre maniera tradiționalistă,
balzaciană de a scrie și cea modernă, de factură proustiană.