„ENIGMA OTILIEI”-PARTICULARITĂȚI ALE UNUI TEXT NARATIV

ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu

Supranumit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a acestui popor, una
dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre”, G.
Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator, critic și isoric
literar, la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane. Opera sa de căpătâi rămâne
însă „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

„Enigma Otiliei” a apărut în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și este un „roman de critic, în
care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic”, după cum afirmă Nicolae
Manolescu. Scriitorul realizează un roman al „vocației critice și polemice”, cu evidente implicații
moderne.
Romanul „Enigma Otiliei” reprezintă o sinteză estetică în care se îmbină elemente specifice
unor curente literare diferite. Este un roman interbelic, modern realist-balzacian, obiectiv și citadin de
factură clasică. Realismul de factură balzaciană este susținut prin tema burgheziei, a moștenirii și a
paternității, prin tehnica detaliului utilizată în pasajele descriptive (observația și detaliul semnificativ;
rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare) sau prin tipologii specifice (de exemplu, tipologia
avarului, ilustrată prin Costache Giurgiuveanu). Caracterul modernist al romanului este dat de mediul
citadin în care este plasată acțiunea, de complexitatea eroinei, care nu poate fi încadrată într-o tipologie
și de tehnica reflectării poliedrice utilizată în caracterizarea Otiliei. De asemenea, se pot identifica și
trăsături ale romantismului: descrierea Bărăganului, antiteza utilizată în caracterizarea personajelor
(Felix și Titi, Otilia și Aurica), motivul orfanului și cel al casei în ruină. Elementele clasice ale romanului
sunt rigoarea compozițională, trăsătura dominantă de caracter a personajelor și sobrietatea stilului.
Coordonatele spațio-temporale sunt fixate într-o manieră realistă prin indici exacți.Incipitul
fixează veridic cadrul temporal (într-o seară e la începutul lui iulie 1909) și spațial (descrierea străzii
Antim, din București, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Axa timpului obiectiv este
susținută printr-o serie de structuri temporale cu care debutează majoritatea capitolelor („A doua zi”,
„În următoarea zi”, „Cu timpul”). La început, acțiunea se derulează lent, ulterior ritmul desfășurării fiind
accelerat. La final, se realizează un salt în timp, rezumându-se ultimii zece ani din existența personajelor.
Incipitul cuprinde descrierea minuțioasă a caselor de pe strada Antim, care culminează cu
structura „caricatură în moloz”. Astfel, se cuprinde, dintr-o perspectivă critică, esența burgheziei,
contrastul dintre ceea ce vor să pară burghezii și ceea ce sunt în realitate. Perspectiva din care se
realizează descrierea se restrânge treptat, ochiul naratorului focalizându-se asupra casei lui Costache
Giurgiuveanu. Finalul reia simetric imaginea aceleiași case, dar care după aproximativ zece ani („după
război), când Felix revine în București, se află într-o stare avansată de degradare. Simetria
compozițională este dată și de replica „Aici nu stă nimeni” rostită de Costache Giurgiuveanu la începutul
romanului și rememorată de Felix în final.
 Macrotema o constituie viața burgheziei bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea și este
pusă în evidență prin alte arii tematice: iubirea, familia (paternitatea) sau tema moștenirii. De
asemenea, se poate identifica tema maturizării, opera având elemente de bildungsroman.
Viziunea despre lume se construiește pe canoanele realismului și se ilustrează prin temă, prin
prin realizarea personajelor (peocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitățile de
caracterizare), structura simetrică, circulară. Societatea românească de la începutul secolului al XX-lea
este prezentată detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor
și al plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările oamenilor (căsătorie, carieră, îmbogățire
prin orice mijloace). Spațiul citadin este descris în toate dimensiunile lui, vădind preocuparea scriitorului
pentru atanta observație a socialului. Așadar, romanul depășește modelul realismului clasic prin
elemente specifice romantismului (folosirea antitezei, descrierea Bărăganului, motivul orfanului),
clasicismului (simetria romanului, trăsătura de caracter dominantă a personajelor) și modernismului
(caracterul citadin).
O scenă reprezentativă pentru tema operei este cea în care Felix se hotărăște să-i mărturisească
Otiliei sentimentele pe care le are față de ea, cele care îl măcinau de ceva vreme. El încearcă să găsească
momentul oportun pentru a-și exprima sentimentele, dar tocmai Otilia pare să fie cea care îi distruge
planurile, înlăturându-i intențiile de a o săruta. Într-un final, Felix decide să-și curme suferința, soluția
fiind să-și transpună confesiunea sub forma unei scrisori(„Otilia,nu stau aici decât pentru tine,fiindcă te
iubesc. Altfel aș fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut?”). Din modul în care decide să rezolve
problema, reiese că Felix nu este destul de matur încât să poată să trateze situația ca un adult, ca un om
ce a întâlnit multe. Plin de amărăciune, s-a plimbat prin frig și s-a așezat pe o bancă, unde l-a găsit Otilia
(„Ce copil ești!”[...]Ți-am spus eu că nu te iubesc?[...]Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”). Fata îi
ignoră scrisoarea, pentru că nu-l poate lua în serios și încă îl vede ca pe un copil, dar continuă să se
comporte la fel de neclar și de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și
nedumerire.
Un alt episod care evidențiază tema iubirii este ultima întâlnire dintre cei doi tineri, înaintea
plecării Otiliei din țară, împreună cu Pascalopol. Tânăra percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolute („Putem fi bărbat și soție și fără binecuvântarea lui Popa Țuică”), în timp ce
Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un
moment dat, se ca căsători cu ea. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ar putea
reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a protagonistului, Otilia îl părăsește pe erou și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol(„Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”). Plecând cu moșierul, fata dovedește că are puterea de a
decide pentru amândoi și face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și îndeplini visul,
cu atât mai mult cu cât acestuia nu i s-ar potrivi o viață aventuroasă. Nici ei nu i-ar fi adecvată o viață
modestă, plină de privațiuni la început,alături de studentul Felix.
Inițial, titlul romanului a fost „Părinții Otiliei”, însă a fost schimbat din rațiuni editoriale.
Astfel, accentul se deplasează dinspre tema specific realistă a paternității înspre caracterul misterios al
eroinei, despre care Constantin Ciopraga afirmă că reprezintă „eternul feminin”.
Perspectiva narativă este obiectivă, predominant omniscientă, fiind dublată de perspectiva
personajului-reflector. Cele mai multe impresii legate de mediul social sau familial sunt prezentate din
puncul de vedere al lui Felix. Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul omniscient comunică, prin postura
de spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele narative. Naratorul se
ascunde în spatele diverselor măști (un exemplu în acest sens este Felix Sima), fapt dovedit și de limbajul
uniformizat.
 Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, redate prin înlănțuire, cu respectarea
cronologiei faptelor. Se remarcă și inserția unor micronarațiuni, iar unele secvențe narative se realizează
scenic ( de exemplu capitolul I și al XVIII-lea), prin spontaneitatea dialogului sau elocvența discursului,
notarea gesturilor și vestimentației, ca în didascalii.
La nivel compozițional, se pot identifica trei planuri narative: cel al destinelor individuale
(ilustrat prin Felix și Otilia), planul familiei (reprezentat de familia Giurgiuveanu și clanul Tulea și care
este dinamizat de un conflict economic), iar cel de-al treilea este un plan cadru al burgheziei
bucureștene.
Stilul lui George Călinescu se remarcă prin utilizarea frazei ample, a descrierilor prin
aglomerarea detaliilor sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notației are
uneori rolul didascaliilor și susține, împreună cu monologul și dialogul, caracterul scenic al secvențelor.
Amestecul de stiluri în discursul lui Stănică Rațiu are efect comic și transformă personajul într-un
Cațavencu al ideii de paternitate.
Deși, George Călinescu însuși consideră că „Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian,
el este văzut astăzi ca replică polemică la formula balzaciană, adică un „ balzacianism fără Balzac”
(Nicolae Manolescu) sau un „roman comic și satiric” (I.Negoițescu).