„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

de Lucian Blaga
-eseu structurat-

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" a lui Nichifor Crainic şi a
modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în poezie Tudor Arghezi, ca reprezentant al
modernismului clasicizant, Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic și Ion Barbu, ca
reprezentant al ermetismului.

Dintre direcțiile de manifestare ale modernismului interbelic, Lucian Blaga se plasează de

la sine în teritoriul expresionismului, prin pasiunea pentru elementar, stihial şi arhaic prin
valorificarea intuiției şi a afectivității ca instrumente de cunoaștere, prin redescoperirea satului ca
spațiu al revitalizării umanului, prin sondarea subconştientului în căutarea marilor răspunsuri,
prin intensitatea imaginilor poetice, care trebuie să exprime elanul vital și neliniştile ființei.
Armonizând în mod vizionar dimensiunea filosofică și cea lirică a creației, Blaga se definește, în
acest context, ca un poet al întrebărilor, care trăiește sub ochii cititorului drame de cunoaștere,
descoperă sau creează mituri, construiește scenarii metafizice, caută straturile arhaice și uitate ale
cuvântului, pentru a modela limbajul poetic către un nou orizont de sens. Lumina, cunoaşterea,
iubirea, căutarea sinelui, relația cu transcendentul, natura stihială, moartea, nașterea, hronicul,
cântecul, tăcerea, izvorul, Mumele, germinația, copilăria, increatul, somnul etc. sunt constante
tematice şi simbolice ale operei sale, iar metafora revelatorie reprezintă esențialul mijloc artistic
de redare a lor.

„Eu nu strivesc corola de minuni” a lumii deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga,
Poemele luminii, constituindu-se într-o artă poetică explicită, profund subiectivă, în care autorul
îşi exprimă, într-o manieră inedită și uşor polemică, ideile despre rolul creatorului în lume,
despre poezie ca formă de cunoaştere și despre relația eului cunoscător cu misterul, toate aceste
teme ilustrånd viziunea expresionistă a autorului asupra lumii. Spre deosebire de alți poeți
interbelici, care se raportează „instrumental" la procesul creator, definindu-l ca o suita de opțiuni
și de procedee, la Blaga exprimarea „despre" poezie este mai degrabă un act afectiv, o atitudine a
omului care caută să se comunice spontan, neconvențional și nestructurat. Dacă se au în vedere
reperele cronologice ale operei blagiene, este important de observat faptul că „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” (1919) anunță sau anticipează ideile filosofului (pentru că abia în 1930
Blaga va începe elaborarea și publicarea succesivă a operei filosofice), ceea ce obligă la o lectură
a poeziei pe de-o parte ca un text in sine, iar, pe de altă parte, ca reflexie estetică „În germene" a
ideilor ce vor prinde contur scriptie mai târziu, sub forma eseurilor din Trilogia cunoaşterii. Cert
este că cele două planuri de referință ale operei - poezia și filosofia - alcătuiesc un cerc
hermeneutic în care conceptele abstracte și imaginile artistice se pot întâlni în planul
semnificațiilor.Blaga va începe elaborarea și publicarea succesivă a operei filosofice), ceea ce
obligă la o lectură a poeziei pe de-o parte ca un text in sine, iar, pe de altă parte, ca reflexie
estetică „În germene" a ideilor ce vor prinde contur scriptie mai târziu, sub forma eseurilor din
„Trilogia cunoaşterii”. Cert este că cele două planuri de referință ale operei - poezia și filosofia -
alcătuiesc un cerc hermeneutic în care conceptele abstracte și imaginile artistice se pot întâlni în
planul semnificațiilor.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului,
cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice fiind posibilă numai prin comunicare afectivă totală,
prin iubire, ca sentiment ce măreşte cunoaşterea. Titlul, adevărată declarație poetică, are o
structură analitică, luând forma unei propoziții enunțiative care are în centru, ca subiect,
pronumele personal „eu", ipostază a unui spirit creator ce-şi asumă o condiție insolită în relație
cu datele exterioare ale universului. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii" - sugestivā
prin ideea de perfecțiune ivită din asimilarea tainei cu ordinea și armonia - propune protejarea
misterului („nu strivese") ea o sursă a frumosului absolut.

Fiind „o fereastră spre lume care permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la
infinit“ după cum afirma Marcel Raymond, poezia va circumscrie un imaginar poetic ce poartă
amprenta eului poetic. Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, folosindu-se de
un limbaj alchimic, afirmă poetul nu numai ca un mânuitor, ci şi ca pe „un mântuitor al
cuvintelor”- Lucian Blaga. Incipitul poeziei reia titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
şi îl completează „şi nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe
buze ori morminte” lămurind cititorul asupra atitudinii pe care o adoptă poetul: el nu vrea să
distrugă prin cunoaştere misterele create de Marele Anonim, adică tainele universului,
considerând că adevărata cunoaştere este cea „luciferică”sau artistică, adică cea care potenţează
misterul, deoarece este singura modalitate de a imita actul divin al creaţiunii realizat de Marele
Anonim, tot ce e terestru căutând acest lucru: „lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer”-
Lucian Blaga. Acest tip de cunoaştere se află în antiteză cu „lumina altora”, definind în strofa a
doua, „cunoaşterea paradisiacă” sau ştiinţifică, adică acea cunoaştere care „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”, care distruge prin cunoaştere misterul. Astfel, în timp ce creatorii,
simbolizaţi de poet „sporesc a lumii taină”, alţii, cei care nu au această calitate, „ucid cu mintea
tainele”, lexemul „lumină” definind ideea de cunoaştere. Pentru a corobora această atitudine,
poetul se ajută de o comparaţie homerică: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează,
ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi
fiori de sfânt mister” semnificând faptul că luna, „marea epifanie dramatică a timpului, astru
supus timpului şi morţii”- Gilbert Durrand, departe de a revela misterele lumii la apariţia ei pe
firmament, le intensifică, iar poetul le îmbogăţeşte, schimbând astfel neînţelesurile în
„neînţelesuri şi mai mari”. Se evidenţiază astfel una dintre trăsăturile liricii blagiene şi anume
transformarea antinomiilor în dialectici, căci, afirmă el „nimic un e mai plin de înţeles ca
neînţelesul”. Ultimele două versuri „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”
constituie un elogiu adus iubirii, considerată un instrument suprem de cunoaştere, poetul
asimilând idei din textele sapienţiale: „iubirea măreşte cunoaşterea”. Diferenţa dintre cele două
atitudini este instaurată astfel de iubire ca o cale esenţială spre cunoaştere, enumeraţia din
clauzulă definind toate epifaniile universului. Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum
îl numea E.A.Poe, va fi susţinut printr-o serie imagistică deosebită. Tabloul este astfel conturat
de imagini vizuale „cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare
taina nopţii”, „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”.
La baza acestor imagini stă o textură stilistică variată, evidenţiată la toate nivelurile textului
poetic. Ideile sunt potenţate astfel la nivelul metasememelor, adică al figurilor de sens şi la
nivelul metalogismelor, adică al figurilor de gândire prin antiteza dintre cele două „metafore
revelatorii” ce desemnează cele două tipuri de cunoaştere: „lumina mea”- „cunoaşterea
luciferică” şi „lumina altora”- „cunoaşterea paradisiacă”. În consecinţă, în timp ce în prima parte
a poeziei, poetul „nu striveşte”şi „nu ucide” misterul, alţii „îl sugrumă”, verbele acţiunii de
suprimare, prin intelectul raţional, fiind de o mare expresivitate. Opoziţia dintre ele este
coroborată de inserţia conjuncţiei adversative: „dar eu,/ eu cu lumina mea”. Enumeraţia „în flori,
în ochi, pe buze ori morminte” conţine mai multe simboluri. Florile vizează natura în aspectul ei
estetic, ochii reprezintă simbolul cunoaşterii şi al spiritualitaţii, buzele accentuează ideea
senzualităţii şi a comunicării, iar mormintele intensifică simbolul morţii, toate acestea conturând
„corola” prin nişte simboluri bisemice, metaforele-simbol: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”
raportând astfel lectorul la universul vegetal, la cunoaştere şi iubire, la transcendent. Comparaţia
homerică din a doua strofă „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna .... aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare” validează afinitatea lui Blaga cu Eminescu. „Poetul luminii” ştia că Eminescu
lucrase la un volum pe care dorea să-l intituleze „Lumină de lună” şi dintr-un pios respect
statutează lumina lunii ca fiind cea mai misterioasă „tocmai fiindcă se amestecă cu întunericul
nopţii”. Polisindetonul din final, repetarea conjuncţiei coordonatoare „şi” egalizează simbolurile
din incipit, semn că doar iubirea poate duce la armonia universului, iar repetiţia pronumelui
personal „eu” exprimă încă o dată tranşant opoziţia între poet şi „alţii”, adică cei care nu sunt
artişti.
Poezia nu se poate însă împlini fără muzicalitate, ea fiind mereu „o ezitare prelungită între
sunet şi înţeles”- Paul Valery, tonalitatea melodică a cuvintelor împărtăşind sensul în mod
nemijlocit. Muzicalitatea acestei poezii este susţinută la nivelul metagrafelor şi al metaplasmelor,
adică al figurilor de grafie şi de sunet de prezenţa aliteraţiei sonantelor „n” sau „m” care impun
tonul grav sau prin sincopele „le-ntâlnesc”, „şi-ntocmai” ce au rolul de a întreţine astfel măsura
şi ritmul interior al versurilor. La nivelul metataxelor, adică al figurilor de construcţie sintactică
se evidenţiază inversiunile „nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt
mister” ce au rolul de a potenţa cuvântul inversat, ingambamentul dominant în ambele strofe şi
enumeraţia, ambele paliere având ca scop potenţarea în plan estetic, muzical a ideilor conţinute.
tectonica și prozodia sunt alte două constante definitorii ale poeziei, acestea fiind specifice
modernismului. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este construită pe baza
versului liber, astfel încât regulile rimei, rimului şi măsurii sunt aplicate după voie în cele două
strofe: o cvinarie şi o polimorfă. În această poezie este uşor detectabil lirismului subiectiv, ale
cărui mărci lexico-gramaticale figurează încă din titlu, poezia presupunând o situare orgolioasă,
de sorginte expresionistă, a eului creator în centrul universului liric, în care „totul se raportează
la etern.” – K. Edschmidt. Marcă a „unui proces sufletesc sui generis”- Adrian Marino, lirismul
subiectiv este expresia directă a emoţiei, vizând mărturisirea directă a poetului acordat pentru
intimitate prin intermediul deixisului personal, reprezentat de verbe şi pronume la persoana I:
„eu”, „nu ucid”, „-ntâlnesc”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”. Mărcile persoanei întâi au în
poezie un rol esenţial, ele fiind purtătoare ale vocii lirice din perspectiva cărora poezia devine „o
posibilitate de a intra în raport cu absolutul”- Hegel.
 Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, o deosebită artă poetică, ilustrează cu
succes viziunea despre lume a autorului, aceasta fiind una a poetului filozof care îşi formulează
concepţia cu privire la misiunea artistului cultivând poezia ca mijloc de înnobilare a fiinţei
umane, de înfrumuseţare a Universului, de îmbogăţire a lui „cu largi fiori de sfânt mister”.
„Scoţând cuvintele din starea lor naturală şi aducându-le în starea lor de graţie”, Blaga introduce
în scrierile sale atitudinea sa ca poet, ca om şi gânditor în faţa tainelor Universului: „omul trebuie
să fie un creator, de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului”, bucurie pe care Blaga o
exprimă în arta sa poetică. Concluzionând, grație viziunii deosebite și modului magistral de
abordare a temei, „poetul luminii” - G.Călinescu, a reuşit prin poezia lui să confere o zare
metafizică acestui concept, ridicându-l ca motiv la un nivel neegalat până astăzi, Lucian Blaga
fiind poetul care a văzut lumea prin ochi de lumină.