MODERNISMUL

Modernismul cuprinde toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de tradiţie,
negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din mişcarea
simbolistă, modernismul a încercat să pună de acord expresia artistică cu viaţa modernă, cu
sensibilitatea epocii şi a contribuit la îmbogăţirea mijloacelor de creaţie artistică.
Este un curent literar iniţiat la noi de Eugen Lovinescu în 1919. Curentul porneşte de la
ideea sincronizării literaturii române cu literatura europeană, proces numit şi principiul
sincronismului (cultura şi civilizaţia se dezvoltă prin împrumut şi imitaţie, după un model mai
evoluat). Teoria formelor fără fond, emisă de Titu Maiorescu, prin care era condamnat importul
de forme culturale străine, este acceptată şi de Lovinescu, însă acesta consideră că formele îşi pot
crea singure fondul.
Lovinescu înfiinţează cenaclul literar şi revista „Sburătorul”, prin intermediul cărora
trasează direcţii noi de modernizare a literaturii române:
- tematica operelor să fie inspirată din viaţa citadină;
- îmbogăţirea creaţiilor lirice cu idei filozofice, limbajul metaforic;
- cultivarea prozei subiective şi a romanului de analiză psihologică;
- intelectualizarea prozei şi a poeziei (prezentarea unor viziuni originale despre lume, viaţă
şi univers);
- crearea personajului intelectual.
- versul liber (tehnica ingambamentului).
Scriitorii promovaţi la „Sburătorul” sunt: Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu,
Camil Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban etc.

"EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

de Lucian Blaga

Poezia se situează în deschiderea volumului de debut al lui Lucian Blaga, "Poemele

luminii", apărut în 1919 şi constituie o artă poetică modernă, ce va anticipa sistemul filozofic de
mai târziu al poetului.
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o mediaţie filozofică cu profunde accente
lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii. În concepţia lui Blaga, cunoaşterea are două
forme: paradisiacă, specifică oamenilor de ştiinţă, prin intermediul căreia misterul este parţial
redus cu ajutorul logicii, al raţiunii şi luciferică, specifică sensibilităţii poetice, care potenţează
misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin imaginaţie şi stare poetică. Aceste idei poetice
le exprimase Blaga anterior în volumul "Pietre pentru templul meu" din 1919 şi apoi în volumul
"Cunoaşterea luciferică" din 1933, volum ce a fost integrat în lucrarea "Trilogia cunoaşterii".
Tema poeziei: cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire.
Ideea poetică exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la
el din iubire, prin iubire: "Căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.", ilustrată de Blaga
prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât opoziţia filozofică între raţional şi
iraţional, cât o diferenţă între gândirea raţională şi gândirea poetică. Lirismul subiectiv se
manifestă prin mărci lexico-gramaticale specifice: verbe şi pronume la persoana I singular
(„eu”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”)
Titlul poeziei, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", este o metaforă revelatorie care
semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potenţeze
misterele universului ("corola de minuni a lumii"), ci nu să le lămurească, să le reducă ("nu
strivesc"), accentul punându-se pe confesiunea ("eu").
Concepţia lui Blaga este motivată prin intermediul unui şir de metafore revelatorii.
Confesiunea lui se organizează în jurul opoziţiei cu sens figurat: "lumina mea" - "lumina altora",
pronumele personal "eu" este cuvântul-cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de
"cunoaştere".
1
 Prima secvenţă poetică defineşte conceptul de cunoaştere luciferică, prin repetarea
titlului poeziei. Metafora "eu nu strivesc /.../ şi nu ucid/ cu mintea tainele" sugerează confesiunea
poetului privind potenţarea misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească pentru a
nu strica echilibrul perfect al acestuia. Expresia "corola de minuni" simbolizează misterele
universului, măsura binelui, a frumosului, revelaţia poetului în faţa perfecţiunii lumii, în faţa
misterelor universului.
Enumeraţia din finalul primei secvenţe prezintă simboluri ale misterelor universului:
"flori" - natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului; "ochi" - simbol al sufletului
omenesc ("ochii sunt oglinda sufletului"), al spiritualităţii omenirii în esenţa ei; "buze"- cu dubla
semnificaţie de sărut, iubire, dar şi de rostire, cuvânt, ca mijloc de comunicare; "morminte"-
moartea ca o componentă a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este
sfârşitul dramatic, ci constituie "marea trecere" într-o lume superioară;
Următoarea secvenţă conţine o structură antitetică şi defineşte cunoaşterea de tip
paradisiac, logic, raţional, prin intermediul expresiei "lumina altora", de care poetul se detaşează
cu fermitate. "Nepătrunsul ascuns” reprezintă universul misterios, care nu trebuie descifrat în
esenţa tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial;
În relaţie de opoziţie cu acest tip de cunoaştere este atitudinea eului liric, relevată de
conjuncţia „dar” şi de expresia "lumina mea". Pentru a convinge asupra concepţiei sale, eul liric
apelează la comparaţia cu „luna”, ale cărei raze potenţează misterul nopţii. Poetul urmăreşte
mereu revelarea unei idei printr-o comparaţie cu lumea materială: "şi-ntocmai cum cu razele ei
albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ sporeşte şi mai tare taina nopţii…".
Ultima secvenţă poetică revine la definirea cunoaşterii de tip luciferic: „aşa îmbogăţesc
şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister”. Folosirea persoanei I accentuează dragostea
eului liric pentru perfecţiune.
Finalul poeziei poate reprezenta o concluzie care argumentează afecţiunea pentru
misterele universului. Ideea centrală se poate reduce la primul şi ultimele două versuri ale
poeziei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.”
Conceptul de mister este ilustrat în textul poeziei printr-o varietate de metafore
revelatorii: "tainele", "nepătrunsul ascuns", "a lumii taină", "întunecata zare", "sfânt mister", "ne-
nţeles", "ne-nţelesuri şi mai mari", iar ca simboluri esenţiale ale universului misterios: "flori",
"ochi", "buze" şi "morminte";
Ineditul modern este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu
metrica variabilă şi ritmul interior, precum şi tehnica ingambamentului (exprimarea unei idei
într-o frază structurată în versuri albe, scrise cu literă mică).
Referindu-se la stilul înnoitor al lui Lucian Blaga, Eugen Lovinescu afirma că poetul din
Lancrăm este "unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre".