,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Lucian Blaga
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, remarcându-se ca
poet, dramaturg și filozof. El aparține perioadei interbelice a literaturii, deschizând calea noului
curent literar promovat de Eugen Lovinescu, anume modernismul.

Ceea ce îl particularizează pe Blaga, în primul rând, este capacitatea sa de a-și crea propriul
sistem filosofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia. În centrul universului, el
plasează noțiunea de mister, asupra căruia se exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și
luciferică. Cea paradisiacă se fundamentează pe raționamente logice, fiind de factură științifică,
având ca principal țel dezlegarea misterului; ea este, de fapt, o cercetare minuțioasă a obiectelor,
care ajunge în profunzimea sensurilor, fiind limitată însă de barierele fixate de Marele Anonim.
Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop potențarea misterului, transformarea sa
într-un mister amplificat. Spre deosebire de omul de știință, poetul pătrunde mai ușor în miezul
tainei, cu ajutorul imaginării, sporindu-i farmecul și semnificația. Creația este deci revelatoare de
mister, poetul fiind liantul între realitate și lumea tainelor cu sursă originară.

Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, publicat în volumul de debut, intitulat sugestiv „Poemele luminii”, apărut în 1919. Ea
sintetizează conceptele exprimate de filosofia lui Blaga, redându-le într-un limbaj artistic
impresionant. De altfel, întreg volumul se axează pe metafora luminii, a cunoașterii, în primul
rând prin iubire, cea mai importantă cale până la definirea poetică a misterului universului.

Poezia este deci o artă poetică, specie a genului liric în care se evidențiază un ansamblu de
trăsături care compun viziunea despre lume și viața a poetului, despre menirea artei sale în
univers, într-un limbaj care îl particularizează. Ea se constituie ca o meditație confesivă
modernistă, exploatând idei filosofice, asupra destinului privilegiat al creatorului. Sunt, de
asemenea, evidente influențele expresioniste asupra liricii lui Blaga, prin afirmarea deplină a
eului poetic, prin întoarcerea către mit și simbol, către spiritualitatea originară, prin cultivarea
manifestărilor sufletești.

Lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor filosofice integrate în
„Trilogia cunoașterii”, prin asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potența misterele
universului prin contemplație și prin filtrarea lor imaginativă. Imaginarul poetic blagian se
axează astfel pe pătrunderea pe calea imaginației în lumea miturilor și a simbolurilor omenirii,
sporindu-le misterul și farmecul, prin iubire.

Procedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text, sunt: ambiguitatea limbajului
realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv, folosirea
procedeului poetic inovator al ingambamentului, noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie, care sintetizează artistic noțiunea filosofică de
cunoaștere luciferică. Se remarcă prezența mărcilor gramaticale specifice eului liric, anume
pronumele personal „eu”, cu care se deschide universul ficțional blagian și prin care lirica sa
capătă conotații expresioniste, și verbul „nu strives”, care sporește, prin negație, taina
perfecțiunii universului, redată prin metafora „corola de minuni a lumii”. Misterul văzut ca o
corolă exprimă simbolic echilibrul perfect al elementelor care compun lumea, pe care poetul le
privește prin prisma imaginației, refuzând categoric calea rațională.

Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care compun un discurs subiectiv, interiorizat,
exprimând sensibilitatea exacerbată a eului liric. Întreaga creație se axează pe noțiunea de mister,
asupra căreia se exercită cele două tipuri de cunoaştere antitetice.

Incipitul poeziei este o reluare a titlului, fapt care accentuează ideea deja enunțată, care
urmează a fi explicitată și îmbogățită cu noi semnificații. Sensul verbului „nu strives” se
amplifică prin forma negativă a verbului „a ucide”, conturând atitudinea protectoare a
creatorului în raport cu taina, desluşită cu mintea, simbol al imaginației. „Calea” eului liric,
metaforă pentru drumul vieții, este presărată cu miracole, precum „flori”, „ochi”, „buze” și
„morminte”. Aceste elemente sacre generatoare de mister sunt enumerate, şirul lor simbolizând
frumusețea naturii, viața, cunoașterea, iubirea sau naşterea cuvintelor, moartea, și sunt
echivalente „corolei de minuni a lumii”.

A doua secvență lirică este mai amplă și explică sursa dublei antiteze între noțiunile de „ eu”
și „alții”, „lumina mea” și „lumina altora”. Relația de opoziție dintre noțiuni sugerează cele
două tipuri de cunoaștere teoretizate filosofic. Această secvență poetică este o frază amplă
construită din sintagme expresive sugestive și având la bază verbe simetric antitetice.
Modalitatea de cunoaștere a oamenilor de știință, numită metaforic „lumina altora”, distruge
misterul, „vraja nepătrunsului ascuns”; rațiunea este văzută ca dăunătoare, nefiind capabilă de a
produce revelația, suprimând farmecul universului înconjurător. Cunoașterea poetică, cel de-al
doilea termen al antitezei, introdus prin conjuncția adversativă „dar”, care marchează o
schimbare totală a planului, definește individualitatea poetică, specifică celui care potențează
progresiv „taina lumii”.

Comparația amplă, așezată între linii de pauză, oferă o explicație asupra modalității poetice
de a contempla universul. Demersul poetic este asemănat cu efectul de semiobscuritate produs de
lună, o sursă a misterului. Astrul nocturn amplifică taina nopții, în acelaşi fel în care creatorul
sporește misterele universului. Verbele prin care e definită acțiunea sa, „sporesc” și
„îmbogățesc”, au rolul de a reda amplificarea superlativă a tainei, pe care o transformă în mod
creator în „ne-nțelesuri și mai mari, sub ocrotirea ,,luminii” luciferice.

Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative introduse prin conjuncția-conector
argumentativ „căci” și reia parțial versuri-cheie ale poeziei: „căci eu iubesc și flori și ochi şi
buze și morminte”, ,,a potența” misterul este echivalet cu ,,a iubi” la modul ideal, profund,
întreaga ,,corola de minuni a lummii” singura capabilă de a deschide căi nebănuite spre
cunoaștere.

Din punct de vedere stilistic, axa generatoare a discursului centrat pe confesiunea eului este
metafora luminii, recurentă în lirica lui Blaga, fiind un simbol al cunoaşterii; celelalte metafore
din text o susțin liric, numind tainele universului înconjurător. Textul literar are ca punct de
plecare ideile filosofice ale sistemului de gândire blagian, metamorfozate în imagini artistice
definitorii pentru stilul poetului. Se remarcă o capacitate sporită a sa de a transforma noțiunile
abstracte în forme concrete; astfel, spre exemplu, cunoașterea luciferică este comparată cu
efectul nocturn al lunii. Varietatea nuanțelor limbajului folosit creează în imaginația cititorului
multiple reprezentări, inducându-i starea meditativă a poeziei. Ideea de mister este exprimată
printr-o diversitate de cuvinte și sintagme din câmpul semantic al acestuia: „nepătrunsul
ascuns”, „a lumii taină”, „taina nopții”, „zare”, „ne-nețles”, ,ne-nțelesuri”.

Poezia se remarcă prin inovația formală de factură modernistă, prin care se renunță la
elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din
20 de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. L. Blaga foloseşte versul liber, cu măsură
variabilă şi ritm interior. De asemenea, se remarcă și utilizarea tehnicii ingambamentului la nivel
prozodic, care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor și de construire a unor imagini
artistice reprezentative.

Criticul literar Eugen Lovinescu afirma că Lucian Blaga este „unul din cei mai originali
creatori de imagini ai literaturii noastre”.

Remarcabilă în această poezie rămâne permanenta relație dintre filosofie și literatură,

legătură de o netăgăduită noblețe, ce se teoretizează într-o operă de gânditor, care
este și cea maicuprinzătoare și înaltă construcție rațională, care a fost impusă vreodată
iraționalului. (Vladimir Streinu).