Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucian Blaga

Opera, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, apartine perioadei
interbelice. Este publicata in 1919, deschizand volumul “Poemele luminii”. Poezia se incadreaza
in curentul modernism, cu caracteristici expresioniste.
Modernismul este o tendinta in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizata prin
negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. Printre elementele moderniste
prezente in text, se numara intelectualizarea emotiei, noutatea metaforei, imagismul puternic,
innoiri prozodice si plasticizarea ideilor. In materie de innoiri prozodice, autorul cultiva versul
liber, cu o metrica variabila. Poezia este astrofica si foloseste ingambamentul pentru a conferi
cursivitate. Aceasta tehnica implica continuarea unei idei poetice in mai multe versuri: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid”. Noutatea metaforei consta in cultivarea a doua
tipuri de metafora inedita: cea plasticizanta si cea revelatorie. Metafora revelatorie, „vraja
nepatrunsului ascuns”, cauta sa reveleze un mister esential al lumii, pe cand cea plasticizanta,
„flori”, „ochi”, „buze” da concretete.
Expresionismul este o miscare artistica moderna, manifestata la inceputul secolului al
XX-lea, ca reactie impotriva imitatiei materiale a realitatii din naturalism si a redarii impresiilor
exterioare din impresionism. Creatia este inteleasa ca expresia pur spirituala a realitatii interioare
si exprima nelinistea intrebarilor grave, folosind imagini intense. In opera lui Blaga,
expresionismul se manifesta prin exacerbarea eului creator, care este pus in centrul relatiei cu
universul. Domina subiectivismul, sentimentul absolutului si tensiunea lirica prin intensitate
imaginilor poetice.
Ca orientare tematica, poezia este o arta poetica, o opera literara in versuri, in care autorul
isi exprima crezul liric, conceptia despre poezie si despre rolul poetului, viziunea asupra lumii.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetica moderna, interesul autorului este
deplasat de la tehnica poetica la relatia poet-lume si relatia poet-creatie. Viziunea despre lume
este expresionista, creatia fiind un mijlocitor intre “eu” si “lume”. Poezia nu este un text
conceptual, ci este un text poetic in limbaj metaforic, cu un plan secundar filosofic. In viziunea
autorului, rolul poetului este de a spori misterul universului, iar modalitatea de cunoastere a lumii
este iubirea si contemplatia. Rolul poeziei este acela ca, prin mit si simbol, elemente specifice
imaginatiei, creatorul sa patrunda in tainele universului, sporindu-le.
Tema operei este cunoasterea lumii in poezie prin iubire. Cunoasterea lumii in planul
creatiei poetice este posibila numai prin iubire, este evidentiata comunicarea afectiva totala: “Eu
nu distrug…/ Caci eu iubesc”. Tema este sustinuta de motivele poetice: misterul, un concept
fundamental al filosofiei si poeziei blagiene, lumina, ce simbolizeaza cunoastere, careia i se
opune intunericul. Sistemul filosofic blagian se bazeaza pe doua concepte originale, cunoasterea
luciferica si cunoasterea paradiziaca. In plan literar, acestea se articuleaza prin doua tipuri de
metafore: revelatorii, respectiv plasticizante.
Cunoasterea luciferica are ca scop sporirea misterului, nu lamurirea lui, o incifrare
continua. Aceasta problematizeaza, producand in interiorul obiectului o criza care-l descompune
in ceea ce se arata si ceea ce se ascunde. Cunoasterea luciferica promite spiritului uman sa
inteleaga cauzalitatea ascunda, neinteligibila pentru ratiune. Marele Anonim instituie cenzura
transcendenta, care limiteaza cunoasterea umana. Intelectul extatic, cel care iese din sine,
potenteaza misterul. Metafora revelatorie, manifesterea poetica a acestui concept, este ampla,
nuantata, cuprinzand multiple interpretari. Aceasta incearca se reveleze un mister esential prin
denumirea acestuia in cuvantul poetic cel mai adecvat. Scoate la iveala misterul din fapte, lucruri
si idei, aducand o epifanie, intelegerea profunda a existentei.
Pe de alta parte, apare cunoasterea paradiziaca, de tip logic, rational, pragmatic, care are
ca scop descifrarea, atenuarea misterului. Aceasta distruge necunoscutul prin nevoia de a-l
intelege, anuland frumusetea lumii. Se revarsa asupra obiectului cunoasterii si nu-l depaseste,
vrand sa limiteze misterul. Metafora plasticizanta, astfel, numeste obiectul fara a-i imbogati
sensul.
Lirismul este subiectiv, poezia ia forma unei confesiuni pe tema cunoasterii, o meditatie
filosofica. Atitudinea poetica este transmisa in mod direct, la nivelul expresiei, prin marcile
subiectivitatii, precum pronumele personal la persoana I, singular, „eu”, adjectivul pronominal la
persoana I, „mea” si verbele la prezent, persoana I, singular, ce alterneaza cu verbe la persoana a
III a, „nu strivesc”/”sugruma” . Lirismul evidentiaza subiectivismul si eul exacerbat prin
intermediul unei topici afective, ce utilizeaza inversiuni si dislocari sintactice, si a pauzei
afective. Versul „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina” se foloseste de dislocare sintactica
pentru a crea afectivitate, punand accentul pe subiectivitate si motivul central al luminii.
Titlul este o propozitie enuntiativa, care are in centru pronumele personal „eu”,
reprezentand spiritul creator in relatie cu universul. Pronumele este accentuat prin pozitia initiala,
care este reluata in incipitul poeziei. Sunt evidentiate influentele expresioniste, exacerbarea eului
si construirea imaginii poetului ca protector al misterelor lumii. Verbul „nu strivesc” sugereaza
refuzul cunoasterii de tip rational, optand in schimb pentru cunoasterea luciferica, reprezentata
de metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”. Aceasta este imaginea perfectiunii, a
absolutului prin ideea de cerc, de intreg. Semnifica misterele universale si rolul poetului de a
prelungi taina. Sensul titlului se intregeste cu versurile finale, care reiau crezul poetic al
autorului.
Textul este structurat in trei secvente marcate in principiu prin scrierea cu majuscula.
Discursul liric se construieste in jurul relatiei de opozitie intre cele doua tipuri de cunoastere.
In prima secventa, desfasurata in primele cinci versuri, titlul este reluat in incipitul
poeziei, al carei sens este completat de versul final. Verbele cu forma negativa exprima
atitudinea poetica fata de tainele lumii, care sunt menite sa fie protejate si sporite, prin refuzul
rationalitatii: „nu ucid/ cu mintea mea, tainele”. Structura „calea mea” este o metafora pentru
destinul creator, un drum fara sfarsit prin viata. Metaforele plasticizante utilizate reprezinta
diverse teme ale creatiei poetice: „lumina” sugereaza cunoastera, „flori” reprezinta viata,
efemeritatea si gingasia”, „ochi” sunt un simbol ai contemplarii, pe cand „buze” se refera la
vorbire. „Morminte” sugereaza marea taina a mortii, precum si finalitatea vietii.
A doua secventa este ampla, construita pe baza unor relatii de opozitie. Poetul se plaseaza
opus fata de „altii”, care adera la ratiune si logica. Aceasta relatie de antiteza plaseaza in centru
simbolul luminii, ce reprezinta cunoasterea. „Lumina mea” reprezinta cunoasterea luciferica,
poezia, pe cand „lumina altora” cauta distrugerea misterelor lumii. Prin „lumina mea”, „sporesc”
si „iubesc” necunoscutul, pe cand altii il „sugruma”. Verbele la prezent sugereaza eternitatea, iar
dispunerea lor in serii antonimice, cu forme afirmative si negative, plaseaza eul liric intr-o relatie
cu lumea definita, care sta sub semnul misterului. Antiteza este marcata inclusiv grafic prin
trecerea abrupta la cel mai scurt vers al poeziei: „dar eu”. Conjuctia adversativa „dar”, impreuna
cu reluarea pronumelui „eu” si verbele la persoana I, singular, afirma optiunea poetica pentru un
mod de cunoastere si o atitudine fata de misterele lumii: „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taina”. Ampla comparatie, asezata intre linii de pauza, este o constructie explicativa a ideii
exprimate in versul median. Cunoasterea adusa de poet prin creatia sa este asemanata cu lumina
lunii, ce sporeste misterele noptii. Plasticizarea ideii poetice se realizeaza prin elementele
universului poetic blagian: luna, noaptea, zare, fior.
A treia secventa are rol conclusiv, marcat de raportul de cauzalitate „caci”. Este
subliniata conceptia cunoasterii poetice ca un act de contemplatie, hranit de iubire: „caci eu
iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”.
Expresivitatea provine, la nivel morfologic, din plasarea pronumelui personal „eu” in
pozitia initiala si repetarea acestuia, ce sustine caracterul confesiv si autodefinirea in raport cu
lumea. Repetarea conjunctiei „si” adauga cursivitate operei, pe cand conjunctia adversativa „dar”
marcheaza abrupt opozitia dintre cunoasterea paradiziaca si cea luciferica. Topica afectiva, prin
intermediul inversiunilor si a dislocarilor sintactice, sugereaza optiunea pentru cunoasterea prin
iubire, prin creatie: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
La nivel lexico-semantic, este pus in evidenta campul semantic al misterului, reprezentat
de diversele metafore revelatorii. Termenii abstracti din sfera cosmicului si a naturii redau
opozitia fundamentala intre ratiune si creatie artistica.
Din punct de vedere stilistic, este cultivata ambiguitatea, o caracteristica a operelor
moderniste. O constructie ce evidentiaza ambiguitatea este comparatia ampla a elementului
abstract, de ordin spiritual, cu unul concret, de un puternic imagism.
In concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, este o
arta poetica, apartinand modernismului interbelic, care sintetizeaza originalitatea creatiei
blagiene. In viziunea autorului, creatia este un mijlocitor intre eu, constiinta individuala, si lume,
iar rolul poetului este de a spori misterul lumii prin creatie.