„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga

‚Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’ de Lucian Blaga este o creatie literara incadrata in curentul
literar modernist interbelic,caracterizandu-se prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi
ambiguitate, intelectualizarea poeziei şi forma neobişnuită.In plus,are si trasaturi expresioniste prin
exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul cu universul, sentimentul absolutului, in-
teriorizarea şi tensiunea lirică. Poezia deschide primul volum de versuri al poetului ,Poemele
luminii’,publicat in 1919 si este o arta poetica moderna,opera lirica in care autorul isi exprima conceptia
despre conditia sa si actul creatiei,interesul autorului fiind deplasat de la tehnica poetica la relatia poet-lume
si poet-creatie.
O trasatura care incadreaza textul poetic in modernism e viziunea autorului despre lume.Ea are un
substrat filozofic ce se bazează pe conceptul de mister, ce apare atât în opera filosofică a lui L. Blaga, cât şi
în cea poetică. Autorul porneşte de la ideea că universul este alcătuit dintr-o sumă de mistere. Atitudinea faţă
de acestea impune două metode opuse de cunoaştere: încercarea de a descifra taina este denumită cunoaştere
paradiziacă raţională, ştiinţifică, ea descifrând misterul şi ducând la distrugerea lui şi la sărăcirea frumuseţii
lumii. Refuzul descifrării tainelor este cunoaşterea luciferică, poetică, aceasta contemplă şi amplifică
misterul. În poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul se declară adeptul cunoaşterii
luciferice, misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei, al trăirii interioare şi protejat prin creaţie.
Lirismul puternic subiectiv incadreaza opera in modernism si in expresionism.Atitudinea poetică
este transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei,prin marcile subiectivitatii: pronumele personal la
persoana I singular („eu”), adjectivul posesiv la persoana I („mea”), verbele la prezent, persoana I singular
(„nu ucid”, „iubesc). Poetul apare in ipostaza creatorului care isi foloseste arta pentru a amplifica si a proteja
misterele si in ipostaza contemplativa,admirand tainele lumii.
Tema poeziei:cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice. Aceasta este o temă filosofică descriind
printr-un limbaj poetic, metaforic, cele două tipuri de cunoaştere specifice sistemului filosofic blagian. Tema
este susţinută de motivele luminii şi misterului, din care derivă motivul întunericului, utilizat pentru
descrierea misterului.
O imagine poetica relevanta pentru tematica poeziei este realizata chiar la inceputul poeziei unde
universul este identificat cu metafora corola de minuni, care are o dublă semnificaţie. Mai întâi, sugerează
imaginea unui univers armonios, perfect şi infinit prin forma de cerc a corolei, apoi dimensiunea esenţială a
acestui univers - misterul. Asemănările pot continua: corola este de o frumuseţe fragilă, ce necesită ocrotire
şi un mediu propice. La fel, misterele trebuie apărate şi le trebuie păstrată unitatea pentru a continua să
existe. Petalele corolei, de o aparentă uniformitate,se grupează firesc în jurul unui centru ce le menţine în
viaţă. Tot aşa, misterele, unice în felul lor, sunt perfect reunite în jurul unei taine centrale, a genezei.
Primele versuri cuprind o metaforă sursă pentru o enumeraţie de metafore revelatorii: „calea mea”
denumeşte existenţa poetului şi conştiinţa menirii sale creatoare. Metaforele enumerate surprind temele
majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterul lumii: ,flori" -
viaţa/ efemeritatea/ frumosul, „ochi" -cunoaşterea/ contemplaţia poetică a lumii, „buze" - iubirea/ rostirea
poetică, „morminte" - tema morţii/ eternitatea. Şirul de metafore poate avea şi o altă interpretare, dacă se
porneşte de la ideea continuităţii în timp. „Calea” poetului, existenţa sa, este alcătuită dintr-o succesiune de
vârste, fiecare reprezentând o treaptă de cunoaştere. Astfel, „florile” descriu vârsta copilăriei, delicată şi
frumoasă ca şi acestea, o etapă ce are nevoie de ocrotire şi înţelegere. Cunoaşterea acestei vârste este
senzorială, tot ceea ce este culoare, miros, atingere reprezentând moduri de a cunoaşte lumea din jur. În plus,
copiii sunt cei care percep în jurul lor numai partea frumoasă a vieţii, pe care nu fac decât să o admire,
bucurându-se de ea. „Ochii” denumesc vârsta tinereţii, o etapă a raportării la universul din jur prin observare
şi judecare. Ochii sunt o cale de pătrundere a necunoscutului, instrumente ale cunoaşterii şi o cale a
raportării la ceilalţi, ducând la descoperirea sufletului lor. „Buzele”definesc maturitatea, caracterizată prin
implicarea puternică, prin relaţionare cu tot ceea ce este în jur. Nu includ numai iubirea ca sentiment plenar
al maturităţii, ci şi dragostea pentru tot universul, atitudine extatică, specifică expresionismului. Aceeaşi
metaforă face trimitere şi la o altă experienţă de cunoaştere a maturităţii, comunicarea. Prin aceasta, fiinţa
umană se comunică, înţelegându-se şi fiind conştient de sine şi, în acelaşi timp,îi cunoaşte pe ceilalţi care i
se dezvăluie astfel. Misterul final, „mormintele” reprezintă vârsta bătrâneţii şi a sfârşitului inevitabil. În

1
concepţia lui Blaga, moartea nu este decât „o Mare Trecere”, către o altă existenţă, către un mister
primordial.
În toate aceste etape, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează, utilizând materialul esenţial al
poeziei: cuvântul creator.
Astfel, primele cinci versuri sunt o metaforă care descrie universul şi atitudinea eului liric faţă de el.
Miracolul este un efect direct al cunoaşterii prin contemplare, de aceea eul liric apare în text autodefinit prin
două atitudini – „nu strivesc”, „nu ucid”, simbol indirect al ocrotirii.
O alta imagine poetica relevanta pentru tematica poeziei este evidenta in a doua secventa, mai
amplă, care se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu” – „alţii”, „lumina mea" - „lumina altora".
Acestea sunt două metafore: „lumina altora" (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi „lumina mea"
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Ele se asociază cu serii verbale antitetice: „lumina altora" — sugrumă
(vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte); „lumina mea" - sporesc
(a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic), dispuse în serii antonimice, cu forme
afirmative şi negative, plasează eul poetic într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub semnul misterului:
opţiunea pentru o formă de cunoaştere poetică.
Antiteza este marcată şi grafic: în poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung vers al
poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Conjuncţia adversativă „dar", reluarea pronumelui
personal „eu", verbul la persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii taină)", afirmă opţiunea
poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina mea" - şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla construcţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o explicaţie a ideii exprimate concentrat în
versul median. Cunoaşterea luciferică este definită printr-o metaforă, „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”, respectiv printr-o comparaţie dezvoltată, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu-întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister.” Funcţia cunoaşterii luciferice este amplificarea misterului.
Elementele supuse comparaţiei, „luna-eu”, au în comun lumina: pentru astrul cosmic, lumina este trăsătura
de bază, pentru eul poetic, lumina reprezintă actul cunoaşterii şi al creaţiei. In acest context, verbele
„măreşte” şi „îmbogăţesc” se referă la amplificarea misterelor lumii prin creaţia poetică. Pentru cunoaşterea
paradiziacă, universul este o sumă de taine ascunse şi indeterminate, greu de descifrat – „vraja nepătrunsului
ascuns” -, pentru cunoaşterea luciferică, universul este metafora unei taine ce trebuie admirată – „întunecata
zare”. Metafora „largi fiori de sfânt mister descrie opera poetică ce devine, la rândul ei, un mister ce
îngreunează descifrarea adepţilor cunoaşterii paradiziace. Atitudinea poetului rămâne una contemplativă ş de
veghe: „sub ochii mei”. Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv, deşi exprimată prin
conjuncţia de cauzalitate („căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi are ca scop potenţarea
misterului: taina se naşte din taină. Noul mister este sporit de conştiinţa care îl creează. Suportul generării
misterului este iubirea: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Versurile finale explică şi
clarifică viziunea eului poetic asupra lumii, bazată pe iubire.
Titlul este un element de compozitie semnificativ pentru textul poetic.El este o metaforă revelatorie
care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu" este aşezat orgolios în fruntea primei
poezii din primul volum, adică în fruntea întregii opere blagiene. plasarea sa iniţială corespunzând
influenţelor expresioniste (exacerbarea eului). Verbul la forma negativă „nu strivesc" exprimă refuzul
cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/ poetică. Metafora revelatorie „corola de
minuni a lumii", imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele
universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei.
Un element de limbaj poetic semnificativ pentru mesajul poeziei e nivelul morfologic al
expresivitatii artistice.Astfel,o valoare expresivă deosebită au verbele la timpul prezent. Ele sugerează, în
egală măsură, şi timpul etern al misterelor,dar îndeplineşte şi rolul de prezent gnomic, prin puternica
încărcătură filozofică a textului. În plus, formele afirmative – negative al verbelor care se presupun reciproc
în mod continuu contribuie la opunerea celor două tipuri de cunoaştere. Astfel, din versurile poeziei se pot
extrage două şiruri antonimice de verbe care definesc cele două tipuri de cunoaştere: „eu nu strivesc”, „nu
ucid”, „nu sugrum”, „îmbogăţesc”, „iubesc” (pentru cunoaşterea luciferică) şi „alţii strivesc”, „ucid”,
„sugrumă”, „nu îmbogăţesc”, „nu iubesc” (pentru cunoaşterea paradiziacă).Alte părţi de vorbire cu valori

2
deosebite au şi pronumele personal „eu”, plasat în poziţie iniţială şi repetat de cinci ori în poezie, care
susţine caracterul confesiv şi exacerbarea eului creator, conjuncţia „şi”, prezentă în zece poziţii conferă
cursivitate discursului liric si creeaza un polisindeton.
În concluzie, viziunea despre lume a poetului se reflectă în această creaţie într-un mod specific unei
arte poetice moderne pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice la relaţia
poet-lume şi poet-creaţie. Astfel, „poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate
cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de gratie”, spunea Lucian Blaga.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.