Neomodernismul

Tema si viziunea despre lume

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spirtul creator postbeli,

caracterizat prin respingerea formelor grave sau prin redarea acestora intr o forma ludica.
Literatura modernistă este definită prin: revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada
interbelică, intelectualism, cultivarea marilor teme existentiale, lirismul abstract, ambiguitatea
limbajului, puternic metamorfism si imagism.
Poetii neomodernisti au debutat in jurul anului 1960 si au intentionat sa redea poeziei
atributele firescului si libertatea alegerii formelor de exprimare.
Poezia „Leoaica tanara, iubirea" de Nichita Stanescu apartine neomodernismului prin:
ineditul abordarii temei, ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, metafore
surprinzatoare si innoiri prozodice precum ingambamentul.
Creatia lirica stanesciana a fost inclusa in volumul „O viziune a sentimentelor" in anul
1964, in care poetul surprinde iubirea ca stare extatica fiind, in egala masura, o confesiune
lirica si o arta poetica.
Titlul, reluat in incipit, este o metafora care sugereaza imaginea iubirii, vazuta ca un
animal de prada agresiv. Printr-o apozitie dezvoltata „Leoaica tanara" se defineste iubirea prin
atribute precum forta si senzualitate.
Dragostea abstracta se materializeaza intr un element concret, animalul de prada.
Acest procedeu poarta numele de izomorfism, pe care N. Manolescu il vede ca „o metafizica a
concretului ai o fizica a emotiilor".
Tema poeziei este iubirea, iar eu dezvaluie intimitatea acestui sentiment care
reprezinta o forta creatoare care reordoneaza universul tinzand spre perfectiune.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este cel al „leoaicei",
simbol pentru iubirea ca pasiune si ca o fascinatie coplesitoare.
Viziunea despre lume este una inedita asupra sentimentului de iubire concretizat in
imaginea leoaicei. Situat in centrul lumii sale, eul traieste plenar iubirea ca pe o stare de
vibratie continua, ca pe o cale spre revelatie.
Lirismul subiectiv specific confesiunii poate fi evidentiat prin prezenta marcilor eului
liric: forme verbale si pronominale de persoana I „mi", „ma", „am dus".
Poezia este structurata in trei secvente fiecare conturand un aspect important al
intalnirii poetului cu iubirea.
Prima secventa, reprezentand prima strofa detaliaza aspectul inopinant al dragostei
precum primul fior al iubirii, din mitul zburatorului „Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in
fata".
 Confesiunea ia aspectul unei povesti in carr liricul se imbina cu epicul, pastrand
elementul surpriza, specific speciei. „Leoaica" ataca cu agresivitate, iar cel indragostit cade
prada neputincios.
Cea mai frumoasa perioada a iubirii este tineretea, („coltii albi"). Desi eul liric este
surprins de iubire, acest sentiment fusese premeditat („mai demult").
Bun vanator, leoaica stie sa-si urmareasca prada si sa astepte momentul potrivit pentru
asalt. Violenta sentimentului comparabila cu cea a atacului felinei este sporita prin
intermediul sintagmei „Coltii albi mi-a înfipt in fata/ m-a muscat leoaica, azi, de fata". Iubirea
este dureroasa, chiar daca este pura, curata si inocenta. Ideea a fost preluata de la Mihai
Eminescu „farmecul dureros de dulce".
In secventa a doua este descrisa iubirea capabila sa ordoneze haosul initial, sa isi
creeze propriul univers care se naste in cercuri concentrice in rotire „cerc, de-a-dura". La baza
acestei cosmogonii se afla direct elemente definitorii: cercul, perfectiunea si apa, vitalitatea.
Strangerea si marirea cercului creeaza impresia de vertij si denota exuberanta de atitudinea
eului liric.
Un efect important al iubirii este de a vedea dincolo de real, intr-un plan ideal, intr-o
deplina incantare cromatica „curcubeu taiat in doua".
Miscarea ascensionala, marcata direct „privirea-n sus tasni", dar si indirect, prin zborul
ciocarliei, sugereaza puterea iubirii.
Ultima secventa surprinde metamorfozarea leoaicei. Trupul, partea materiala, este
lasat in urma in timp ce sufletul se poate inalta in sfere superioare ghidat de puterea
sentimentului experimentat. Noua existenta este numita metaforic „un desert in stralucire",
concretizat prin prezenta celei care trece alene, „leoaica aramie".
Epitetul cromatic de culoarea focului „aramie" sugereaza maturitatea. Asadar, nu
numai universul poetic si eul se schimba, ci si iubirea. Aceasta idee este redata prin repetarea
sintagmei „inc-o vreme/ si-nc-o vreme”.
Scriitorul adevarat pe masura ce creste in ochii celorlalti, se cufunda tot mai mult in
singuratate. Pentru un scriitor adevarat, fiecare carte este un nou inceput, o noua incercare de
a atinge ceva care ramane mereu de neatins. Misiunea lui este de a izbuti acolo unde altii au
dat gres, de a ajunge mai departe decat ar fi crezut vreodata ca ar putea ajunge, de a iesi in
larg, pana ramane cu totul singur, lipsit de orice sprijin.